Sunteți pe pagina 1din 4

Navigatoarea din Venus

de P.V. Bărbulescu

Pătruns în spirit şi-n simţire,


Elucidat în anii goi,
Bujor, bastard de bucurie,
Un vis, pripit sub muşuroi.
A fost, un cântec de septembrie,
Putea să fie mai vioi...

Mişcări frivole-n câmp de stele,


Patina ei, dansa firavã
Nici ploaia n-avea ce să spele,
Dansa, în lumea ei concavã.
A fost un cântec de septembrie,
Putea să fie vals in doi...

Miraje-n ape clare,


Sculpturi, din carne,şi din sticlă,
Visuri, despre altă cărare,
Păstrată pentru altă ţiclă.
A fost un cântec de septembrie,
Putea sa fie...mai pompos...

Acorduri de viori acute,


Ţipă pianul către cleşte,
Şi cad, acordurile mute,
Seninătate, calm şi linişte.
A fost un cântec de septembrie.
Putea să fie mai frumos.
Crepuscul

de Paul-Valentin Bărbulescu

Nu-mi da tu soare primăvară,


Nici glasul tău din dimineţi,
Nu vreau nici beznă, nici lumină
Nu-ţi cer nici verde, nici roşcat

Ridică-n cerurile tale...


Ridică-mi dincolo de ploi,
Să zburde liber între stele,
Un suflet ce-l ştiam doar noi

Eu simt cum numai pot să-l ţiu,


Astăzi mă pierde prin frânturi,
Zadarnic îl mai strigă acum,
Am inima-n crepuscul

N-ai tu atâta vlagă-n spirit,


Să-mi dai, câtă îmi cere suflul,
Să-mi poarte palmele din nou,
O lume ce-o putem doar noi

Ce gol îmi este braţul,


Şi goală mi-e purtarea,
Ce corp în doi odată,
Şi s-a împărţit la doi

Doar bolta mă-nţelege,


Amurgul ei, amor pribeag,
Şi suntem singuri amândoi,
Şi ne alină norii...
Februarie febril

de Paul V. Bărbulescu

Polei de-o clipă,


Îmi dai visarea.
De ce mă legi cu panglici noi?

Mă prinzi, mă-ncerci şi văd iar norii…


Mă-ntind, mă-ntreb, visez la ploi.
Mă-ntorci, m-aprind şi vine iarna…

Polei, omăt, apoi îi calc întregul.


E roşie zăpada sau roşu văd doar eu…
Polei pierdut sub ghete, viaţă de 2 clipe.
Te prind, te-ncerc, te pierzi, visezi…

De ce te leg cu panglici noi?


De ce mă-aprind în alte cadre?
De ce te-aprind…
De ce ne stingem……

Şi a început să ningă.
Eu, noi si lumea

de P.V. Bărbulescu

Nu vreau cântec de nimfe


Şi nici alai de stele,
Nu vreau trăiri tardive,
Nici falsă mângâiere,
Nu vreau poteca voastră,
Pavată-n amăgire,
Nu-s deşirat acum,
Nici de-nşirat în ele,
Nu-s desenat de vreme,
Nici de-nsemnat castele,
Nici desfiinţat de ele,
Nici de-nfiinţat putere,
Doar graiul din tăcere.

De-mi eşti suflet de veghe,


Eu vreau să mă alungi,
Să pier în devenire,
Să ştiu ce-i în neştire,
S-o-nvăţ în paşi domoli,
În valsul din simţire
Spre pragul din gândire
Pe calea către mine,
Să-i simt fiorul rece,
Să-i bat în poarta grea,
Să-i trec deşertul alb,
Să-i dau culoarea mea.

E calea către sine


Confuză, veche, grea
Şi tot ce-i cert în ea
E doar incertitudinea,
Aici nu-ncap castele,
Nici vieţi sub vinilin,
Nu se scufundă nimfe
Şi nu-şi găsesc alin
Harem de vise goale,
Nici mască de suspin,
Ce putrezesc agale,
Sub semnul bifurcat
Ce l-am numit destin.