Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
Dirijismul economic
A aparut si s-a afirmat în anii 1930, dupa marea criza economica din anii 1929-1933,
dominând viata economica mai bine de trei decenii pâna în 1968.Creatorul acestui cunoscut
curent a fost J.Keynes.Pornind de la disfunctionalitatile din economie J.Keynes si-a propus sa
gaseasca solutii practice pentru a atenua sau chiar înlatura dezechilibrele si sa revigoreze
sistemul economic în ansamblu.
În noua sa teorie economica J.Keynes a pornit de la critica si respingerii politicii liberului
schimb considerând-o imperfecta si nerealista atât la scara macroeconomica si mondoeconomica.
Daca dezechilibrele economice prin politica liberului schimb sunt produse spontan,
reglarea vietii economice nu se poate realiza spontan. În aceasta situatie nu se justifica
pasivitatea statului fata de societate în general, de viata economica în particular.
Esenta dirijismului preconizat de J.Keynes consta în interventia moderata a statului în
economie – proces definit cu termenul de dirijism.
Esenta politici economice dirijiste preconizate de J.Keynes consta în realizarea unei
coordonate între consum si investitie pentru a realiza un volum al productiei corespunzator
ocuparii optime a fortei de munca.
J.Keynes a condamnat interventia excesiva a statului în economie, socializarii activitatii
economice, sub forma “socialismului de stat” sau nationalizarea întreprinderilor.
J.Keynes arata ca nu este important ca statul sa preia în proprietate mijloacele de
productie, ci rolul sau sa constea în stabilirea volumului global al resurselor necesare continuarii
productiei si asigurarea retributiei proprietarilor acestora.
În practica politica economica promovata de dirijism a generat consecinte pe termen lung
si pe termen scurt. si pe termen lung. Pe termen scurt politica dirijista formulata de J.Keynes a
contribuit la reducerea somajului, la atenuarea dezechilibrelor, la amânarea sau atenuarea unor
crize. Pe termen lung politica dirijista a avut efecte complexe si contradictorii. Astfel timp de
câteva decenii dirijismul a condus la cresteri economice, dupa care au început sa se manifeste
efecte indirecte, neasteptate cum ar fi inflatia. Ea a fost generata de cresterea cheltuielilor publice
si orientarea investitiilor în domeniul militar.
La acestea se aduna si scaderea puterii de cumparare si reaparitia somajului. Când aceste
efecte secundare au început sa fie dominante fata de avantajele initiale produse de dirijism a
aparut critica antidirijista si antikeynesista, aparând noi curente ca neoliberalismul, teoria
asteptarilor rationale sau teoria cresterii zero.
Ideile sale au pus fundamentul Keynesianismului de astăzi şi au fost dezvoltate în decursul
timpului de economişti ai şcolii keynesiene, deşi în prezent, pentru explicarea efectelor pe
termen lung sunt judecate cu scepticism.
De fapt, mesajul operelor sale este acela că, ideile microeconomice pot fi complet false în
contextul macroeconomic. Din punct de vedere al conţinutului, Keynes are o confidenţă specială
în puterea de conducere a conjuncturii interne.
Din punct de vedere academic, Keynesianismul este o compoziţie formată din neoclasic şi
înţelegere keynesiană. Din punct de vedere analitic nu oferă noi perspective. Pentru el economia
de piaţă cu politică economică statală este stabilizatoare. Keynes a diagnosticat incompetenţa
fundamentală a economiei de piaţă de a-şi garanta o dezvoltare stabilă.
Deoarece Keynes a recomandat un intervenţionism, în 1930 a avut simpatie faţă de
fascismul italian, afirmând că intervenţionismul statului fascist, asemănat cu un paznic de
noapte, ar oferi cele mai bune condiţii pentru implementarea ideilor sale. În teoria sa despre
multiplicator a luat ideile fiziocraţiei lui François Quesnay.
Keynes considera ca stiinta economica este o ramura a logicii, nu o stiinta naturala.
Economia era vazuta ca o stiinta a gandirii cu ajutorul modelelor combinata cu arta alegerii
modelelor relevante. Spre deosebire de stiinta naturii, materialul la care ea se aplica nu numai ca
nu este constant, el este chiar neomogen in timp. Opinia lui, preluata de fapt de la Robbins, este
ca economia, care se ocupa de motive, anticipari si incertitudini psihologice, este o stiinta
morala, pentru ca foloseste preponderent introspectia si judecati de valoare.
In ceea ce priveste econometria, el crede ca nu se poate ajunge foarte departe decat
inventand modele noi si imbunatatite. In acest domeniu, progresul consta in ameliorari
progresive in alegerea metodelor. Pentru a-si sustine mai ferm teoria, el ii ofera drept
contraexemple pe doi dintre profesorii lui de economie de la King’s College Cambridge. Primul
dintre ei este Arthur C. Pigou (care nu si-a ameliorat modelul simplu si invechit pe care il
folosea), iar cel de al doilea este Alfred Marshal (care din dorinta de a inveta noi modele si de a
fi realist, si-a incurcat modelele refuzand ideea de a folosi scheme abstracte).
Pentru ca un model sa nu-si piarda generalitatea si valoarea ca mod de gandire, trebuie sa
nu contina valori reale pentru functiile sale variabile, deoarece devine inutilizabil. Keynes
observa ca in chimie, fizica si alte stiinte ale naturii, menirea experimentului este de a furniza
tocmai acele valori reale ale diferitelor cantitati si factori care apar intr-o ecuatie sau formula;
dupa aflarea acestora, ele raman definitive. In economie, a introduce cifre intr-un model duce la
anularea valorii sale, pentru ca cifrele nu se vor mai potrivi la o alta incercare. Cocluzia sa este
ca a transforma un model intr-o formula cantitativa inseamna a-i distruge utilitatea ca instrument
de gandire.
Principalele sale scrieri sunt: “The Economics Consequences of the Peace” -
Consecintele economice ale pacii (1919), “A Treatise on Money” - Tratat despre bani (1930), dar
este cunoscut mai ales pentru cartea sa “The General Theory of Employment, Interest and
Money” - Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si banilor (1936), care a
revolutionat stiinta economica sustinand finantarea prin deficit bugetar ca pe o cale de a pune
capat Marii Crize. El ofera solutii sub forma cresterii cheltuielilor publice.
Keynes considera ca stiinta economica este o ramura a logicii, nu o stiinta naturala.
Economia era vazuta ca o stiinta a gandirii cu ajutorul modelelor combinata cu arta alegerii
modelelor relevante. Spre deosebire de stiinta naturii, materialul la care ea se aplica nu numai ca
nu este constant, el este chiar neomogen in timp. Opinia lui, preluata de fapt de la Robbins, este
ca economia, care se ocupa de motive, anticipari si incertitudini psihologice, este o stiinta
morala, pentru ca foloseste preponderent introspectia si judecati de valoare.
Keynesismul este doctrina care a influentat cel mai mult gândirea economica, în general, si
cea anglo-saxona, în special, fiind concomitent o doctrina, un curent si o scoala economica. Înca
de la început, Keynes n-a avut nici un dubiu cu privire la semni-ficatia si importanta lucrarii sale.
Doctrina keynesiana isi trage radacinile din acea realitate economica concreta care a
existat in perioada interbelica, in special in Anglia, dar si in alte tari dezvoltate industrial. Primul
razboi mondial demonstrase cu prisosinta ca principiul „laisser-faire” se epuizase, ca economia
capitalista nu mai purtea functiona normal fara o interventie masiva a statului. Neoclasicii ziceau
„un pic de rabdare” , dar spre dezamagirea lor situatia economica continua sa se inrautateasca,
crizele adanci si pustiitoare, somajul, inflatia si acutele conflicte sociale punand sub semnul
intrebarii insasi valabilitatea economiei de piata si a capitalismului, practica infirmand la tot
pasul principiul liberalismului economic, si anume ca economia de piata este capabila sa se
autoregleze.
„Nu-i vorba numai de dezordine, ori miscari muncitoresti ci de viata ori de moarte,
foamete ori existenta, de zvarcolirile infricosatoare ale unei civilizatii muribunde” , scria Keynes
in anul 1920.
Nefiind in stare sa rezolve problemele practice, gandirea economica intrase in impas. Era
nevoie de a innoi atat metodologia cat si teoria economica, lucru pe care incepuse sa-l faca deja
unii economisti cum ar fi britanicul A.C. Pigou, polonezul M. Kalecki, dar mai cu seama
suedezul Wicksell. Si totusi, misiunea de a elabora o noua doctrina si de a propune retete
concrete si eficiente pentru a iesi din criza, avea sa-i revina lui Keynes.
2
Teoria generală, p.29
TEORII ŞI POLITICI MONETARE
POLITICA FISCALĂ
Transferuri guvernamentale
Transferuri
Pentru a înţelege modul în care cheltuielile guvernamentale afectează cererea globală,
guvernamentale
trebuie să facem distincţia între cheltuielile făcute de Guvern şi transferurile de venituri şi
cheltuieli guvernamentale pentru apărare, costurile de drumuri şi şosele, sănătate, educaţii, ce
includ cumpărarea de bunuri şi servicii de pe pieţele produselor. Ele constituie parte componentă
a cererii globale.
Dar Guvernul nu cumpără nimic atunci când se ocupă de contribuţia pentru asigurări
sociale, aceasta reprezentând un simplu transfer de venituri de la plătitorii de impozite, la cei
retraşi din activitate.
Transferurile de venituri devin parte a cererii globale, nu numai în momentul în care
beneficiarii transferurilor decid să cheltuiască acel venit.
Deci, numai o parte din cheltuielile guvernamentale totale reprezintă cumpărări de bunuri
şi servicii, celelalte elemente sunt fie transferuri de venituri, fie plata dobânzii pentru datoria
naţională.
Prerogativele de impozitare şi cheltuielile guvernamentale exercită o mare influenţă
asupra cererii globale.
Guvernul poate acţiona asupra nivelului cererii globale, prin:
1.cumpărarea unei cantităţi mai mari sau mai mici de bunuri şi servicii;
PIB = C + G + I + Exp.net
Politica fiscală
DETERMINANŢI REZULTATE
OG PRODUCŢIE
FORŢELE INTERNE
LOCURI DE MUNCĂ
ALE PIEŢEI
PREŢURI
PÂRGHII DE ECHILIBRE
C
POLITICĂ FISCALĂ G INTERNAŢIONALE
Fig.1
PIB al
PIB de ocupării
echilibru depline
Deficit PIB
5,6
6,0 PIB real
QE (mild.u.m./an
QF )
Fig.2
a
CG2
CG1
b e
PE
a Deficit PIB
Insuficinţă CG
Fig.3
Scopul ocupării depline ar fi atins în punctual “b”, când curba cererii globale se
deplasează către dreapta cu 400 mil.u.m. Noua curbă CG2 trece chiar prin punctul “b”, creând
posibilitatea atingerii obiectivului ocupării depline. Dar economic, nu se deplasează atât de uşor
din punctual “a” în “b”. Aceasta are loc numai în condiţii foarte speciale, numai dacă curba
ofertei global ar fi orizontală. Ocuparea deplină se va obţine prin deplasarea la CG2, numai dacă
preţurile nu ar creşte odată cu expansiunea economică.
Modelul Keynesian funcţionează numai în aceste condiţii restrictive.
Modificări ale nivelului preţurilor. Chiar şi în zilele noastre, este posibil ca preţurile să nu
crească de fiecare dată când cererea globală creşte peste anumite niveluri ale producţiei reale.
Curba ofertei globale poate fi în realitatea orizontală, dar, în cele din urmă, ne aşteptăm la o
înclinare în sus a curbei ofertei globale. Atunci când acest lucru se întâmplă, orice creştere a
cererii globale afectează atât producţia reală, cât şi preţurile.
În asemenea împrejurări, o creştere a cererii globale nu se converteşte u.m. pentru u.m,
într-un PIB real sporit, în schimb, atunci când curba cererii globale se deplasează către dreapta,
economia se va deplasa în sus de-a lungul curbei OG şi nu orizontal către dreapta.
3
Mărimea (K) este direct proporţională cu înclinaţia spre consum . Ideea lui Keynes este
foarte simplă: „Dacă populaţia nu găseşte de lucru şi nu este bine plătită, nu ne putem aştepta ca
puterea de cumpărare să crească.”
Nu ester necesar ca Guvernul să acopere întreaga deficienţă a cererii globale. Să presupunem, că
sarcina fiscală a fost de a creşte cererile globale cu 800 mil.u.m. Această sarcină, coincide cu
insuficienţa cererii globale (fig.3)4. Dacă cheltuielile guvernamentale ar creşte cu acea sumă,
curba cererii globale s-ar deplasa, dincolo de punctul “e” din fig.3. În aceste condiţii, s-ar trece
rapid de la situaţia de cerere globală, inadecvată la o situaţie de cerere globală excesivă. Aceste
situaţii apar din cauza fluxului circular al venitului în economie. Atunci când Guvernul cumpără
mai multe bunuri şi servicii, el crează venit adiţional pentru participanţii la procesul pieţei.
Beneficiarii acestui venit, la rândul lor, îl vor cheltui. Astfel, fiecare u.m. ajunge cheltuită şi re-
cheltuită de mai multe ori. Apare un proces de multiplicare. Ca rezultat al acestui proces, fiecare
u.m. de noi cheltuieli guvernamentale, are un impact multiplicat asupra cererii globale.
Mărimea efectului asupra economiei din fiecare bun cheltuit de Guvern, depinde de
valoarea multiplicatorului, şi anume: modificarea tuturor cheltuielilor va fi egală cu
multiplicatorul “x” noua “injecţie” de cheltuieli guvernamentale.
∆Y 1
= -formula multiplicatorului
∆G 1 −C ′
Y = venit + investiţii
Δ = venit – consum
C ' = inclinaţia marginală către consum
∆Y ∆Y 1 1
= = =
∆I ∆Y − ∆C ∆C 1 − C ′
1−
∆Y
3
Vezi solutiile pentru inlaturarea somajului ale lui Keynes
4
Slabiciunile modelului Keynesian
Multiplicatorul reprezintă multiplul cu care o modificare iniţială a cheltuielilor agregate,
va schimba cheltuielile totale după un număr infinit de cicluri de cheltuieli.
Să presupunem că, gospodăriile au o înclinaţie marginală către consum C ' = 0,75,
multiplicatorul = 4. Dacă multiplicatorul = 4 , fiecare u.m. a noii cheltuieli guvernamentale
contribuie la creşterea cheltuielilor cu 4 u.m.
Impact
direct Impact
al indirect Efectele
cheltui prin
e-lilor multiplicatorului
interm
Nivelul guver- e-diul
namen
preţului ta-le
Fig.4 consu-
mului
sporit
(preţ mediu) +200
mil.u.m +600
. mil.u.m
Nivelul curent
PE
Producţia
reală
5,6
5,8 6,4 (mild.u.m./a
QE
n)
5
Articol scris de Adrian Mosoianu si Florin Rusu ...de pe site-ul
http://www.sfin.ro/articol_14525/phelps:_keynes_nu_e_un_panaceu_pentru_criza.html
aplicarea de inovaţii în economie“, punctează Phelps. El reaminteste că teoria capitalistă
subliniază importanţa diversităţii surselor de idei de afaceri, a antreprenorilor dispusi să le aplice,
a surselor de finanţare si a consumatorilor. Ba mai mult, oamenii de afaceri trebuie să fie liberi în
calculele, estimările si iniţiativele lor, spre deosebire de angajaţii statului, care trebuie să dea în
permanenţă socoteală sefilor lor si să nu se abată de la planificarea realizată „de sus“. „În
consecinţă, o prezenţă mai consistentă a statului în sectorul investiţional al unei ţări ar fi de
natură să constrângă spiritul inovativ si să scadă calitatea acelor inovaţii acceptate de sistem.
Ceea ce ne-ar menţine, în continuare, în criză“, notează Edmund Phelps.
Printre conceptele revolutionare promovate de Keynes se numara:
- cel al imposibilitatii echilibrului dintre oferta si cererea de bunuri si servicii, de aceea
apar disfunctiuni precum somajul;
- ineficienta mecanismelor concurentiale ale pietei libere de a asigura si mentine echilibrul
economic;
- o teorie a ratei dobânzii explicata în termeni monetari, ca o functie a cererii de bani, în
interactiune cu oferta de bani;
- eficienta marginala a capitalului;
- criticând Legea lui Say, Keynes sustine ca economiile si investitiile sunt realizate de
persoane diferite, din ratiuni diverse, si ele sunt aduse în pozitia de echilibru numai prin
modificarile din marimea venitului: „în realitate, economiile si investitiile sunt
întotdeauna egale, dar nu se afla automat si permanent în stare de echilibru” (Oser, J.,
Blanchfield, W., 1975: 436);
- posibilitatea de a utiliza politicile fiscale si monetare pentru a elimina recesiunile si a
controla boom-ul economic. Prin aceasta carte Keynes a pus bazele a ceea ce se va numi
ulterior macroeconomie.
Notiunile de baza ale keynesismului au fost:
1. Nu exista o tendinta naturala a economiilor de piata capitaliste pentru a corecta socurile
economice si pentru a mentine un echilibru al fortelor economice care sa asigure angajarea pe
deplin a fortei de munca disponibile. Înainte de Keynes se stia ca fazele ciclului de afaceri se
succed cu regularitate, dar se presupunea ca piata avea puterea de a se autoregla, nefiind necesara
interventia guvernului;
2. În economiile capitaliste, în general, somajul aparea ca un fenomen natural, dar fortele
economice nu puteau corecta situatia automat. Keynes a pus problema naturii si a cauzelor
somajului. A facut o distinctie fundamentala între ceea ce numea somajul voluntar si somajul
involuntar. Aceasta distinctie a reprezentat una dintre elementele controversate ale politicii sale
economice si a dat nastere la numeroase divergente atunci ca si acum. Somajul involuntar îi
includea pe acei oameni care îsi cauta de lucru nu îsi gasesc, si accepta salariul minim pe
economie. Înainte de Keynes, economistii considerau ca somajul era generat de rigiditatile pietei
muncii, de existenta unor factori precum pretentii de marire a salariilor, activitatile sindicatelor si
plata celor aflati în somaj. Somajul voluntar îi includea pe indivizii care nu vroiau sa lucreze
acceptând salariul minim pe economie;
3. Conform lui Keynes, incapacitatea de a mentine forta de munca ocupata pe deplin se datora
unei lipse a cheltuielilor publice. Acest punct de vedere era total opus celui prekeynesist, care
considera ca somajul se datora rigiditatilor în nivelul salariilor. Astazi dezbaterile în ceea ce
priveste rata crescuta a somajului din anumite tari europene se axeaza pe aceeasi problematica;
4. Insuficienta cheltuielilor publice se datora unui deficit de investitie de capital privat pe plan
intern. Investitorii oscilau între un optimism si un pesimism la fel de irational în ceea ce priveste
probabilitatea ulterioara a investitiilor lor, ceea ce afecta planurile lor de investitii. Asteptari
opuse ar fi dus la o scadere a cheltuielilor de investitii, asadar la o scadere a cererii, productiei si
ratei de ocupare a fortei de munca si la o crestere a somajului. Aceste efecte ar atrage dupa ele
scaderea în veniturile gospodariilor si reducerea cheltuielilor efectuate de aceste gospodarii;
5. Concluzia acestei diagnoze a fost urmatoarea: guvernele trebuie sa joace un rol decisiv în
stabilirea politicilor economice adecvate. O scadere a cererii ducea imediat la interventia
guvernului pentru a o contrabalansa. Acesta putea interveni prin utilizarea politicilor fiscale, prin
mecanismul impozitelor, prin cresterea cheltuielilor publice si/sau reducerea impozitelor, sau
prin politici monetare, prin scaderea ratelor dobânzii sau cresterea masei monetare, desi Keynes
si-a exprimat îndoielile în ceea ce priveste eficienta politicii monetare;
6. Din punct de vedere politic, keynesismul parea sa încurajeze implicarea sectorului public,
vazut ca un accesoriu necesar unei politici realiste de stabilizare macroeconomica.
Keynesismul, atât ca doctrina, cât si ca politica economica, a avut o influenta fundamentala în
lumea noncomunista de dupa 1945, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, si a reprezentat un
trend dominant pâna la sfârsitul anilor 1960, când unele evenimente au început sa puna sub
semnul îndoielii validitatea practica a keynesismului si, în acelasi timp, fundamentul sau teoretic.
Principalul atac a venit din partea monetarismului, o doctrina a carui leader a fost Milton
Friedman, si din partea membrilor Scolii de la Chicago. Politicile keynesiste au cautat sa
atenueze efectele negative ale fluctuatiilor ciclice prin cresterea cheltuielilor publice în timpul
recesiunilor. De exemplu, în conceptia lor, cresterea cheltuielilor din sectorul public ar duce la
cresterea cererii, ar stimula investitiile si ar crea noi slujbe, reducând astfel din severitatea unei
depresiuni economice. Astfel de politici au functionat initial, dar cererea stimulate de cheltuielile
publice nu era una reala. Trimitea false semnale si determina industriile sa suprainvesteasca, în
special în producerea de bunuri. Când guvernul nu mai stimula economia prin cheltuieli sau
cheltuia mai putin, industriile se trezeau în fata unui surplus si era necesara disponibilizarea.
Aceasta cheltuiala s-a dovedit a fi inflationista, caci era, în general, finantata prin împrumuturi
sau prin emiterea de moneda ori prin recurgerea la credite. Mai mult, acest fel de interventie era
folosit de guverne pentru a atenua efectele fluctuatiilor ciclice asupra sferei politice, mai degraba
decât asupra cele economice si se recurgea la acest tip de interventie în special în preajma
alegerilor. În cele din urma, politicile produceau stagflatie, cu crestere negativa sau zero, si o
accentuare a ratei somajului. Astazi guvernele par a se fi împiedicat de o versiune moderna, care
cauta rezultate similare celor anticipate de Keynes, dar în care cheltuielile private sunt cele
încurajate sa atenueze efectele negative ale fluctuatiilor ciclice mai mult decât cheltuielile
publice. Consumul privat din SUA, cât si din Marea Britanie a dus la cresterea nivelurilor
datoriilor. Ramâne de vazut daca noul model keynesist poate evita consecintele precedentului. Se
pare ca aceasta noua abordare nu a fost planificata de catre guvernele SUA si Marii Britanii, ci a
rezultat, în parte, din actiunile lor si a fost apoi amplificata deliberat în momentul în care efectele
începeau sa fie evidente.Desigur, se stia despre accelerarea cheltuielilor de consum în SUA.
Cheltuielile au dus la cresterea ratei de îndatorare a cetatenilor. La fel s-a întâmplat si în Marea
Britanie, unde s-a adaugat si o crestere a preturilor proprietatii private. Oamenii au început sa
investeasca în titluri de stat, iar ideea economisirii parea din ce în ce mai putin atractiva. De
asemenea, cetatenii au recurs la împrumuturi bancare datorita, în parte, ratelor mai mici ale
dobânzilor, dar si la investitii în domeniul afacerilor imobiliare. Piata tranzactiilor imobiliare a
descarcat de datorie o parte din câstig prin reipotecare si a folosit metoda pentru a sustine
consumul. Dezvoltarea a ajutat iesirea din recesiune atât a SUA, cât si a Marii Britanii. Într-
adevar, Marea Britanie nu a intrat de loc într-o recesiune tehnica, ci doar a trecut prin experienta
ratelor de crestere negative. Astazi economia întregii lumi pare a se sprijini pe umerii
consumatorului american, consumatorii britanici jucându-si doar rolul în cadrul acestui puzzle.