Importanţa şi structura lucrării lui K. M.

Keynes „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a

dobânzii şi a banilor” (1936).
Succesul justificat al lucrării lui Keynes se explică prin faptul că a reuşit să dea multe
răspunsuri plauzibile şi convingătoare la câteva probleme grave şi urgente care au marcat dubla
criză la care a fost martor: atât criza economică din anii 1929-1933 care a zguduit întregul
edificiu al economiei de piaţă, cât şi criza gândirii economice din deceniile trei şi patru ale
secolului nostru, care s-a manifestat ca o dovadă a faptului că prima criză menţionată (criza
economică) i-a surprins nepregătiţi pe majoritatea economiştilor.
„Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” este structurată în 24
de capitole, grupate în şase cărţi.
În „Prefaţa” lucrării autorul explică impasul sau criza în care a intrat teoria economică
neoclasică (ortodoxă) şi modul cum a evoluat propria sa gândire economică de la lucrarea din
anul 1930 („Tratat asupra banilor”) până în 1936, subliniind aportul său la ieşirea din acest
impas, respectiv debarasarea de idei vechi, depăşite, de idei preconcepute, şi orientarea lui pe
„cărări necunoscute” în cercetarea unei „economii monetare”
Cartea întâi, intitulată „Introducere” cuprinde trei capitole. Primul capitol, foarte scurt,
pune în discuţie deosebirea dintre teoria clasică şi teoria keynesistă. „Caracteristicile cazului
special pe care îl are în vedere teoria clasică – scrie Keynes – nu sunt cele ale societăţii
economice, în care trăim de fapt, rezultatul fiind că învăţătura ei este înşelătoare şi
dezastruoasă dacă încercăm să o aplicăm la datele realităţii”. Celelalte două capitole pun faţă în
faţă postulatele teoriei neoclasice care nu pot da răspuns noilor probleme economice, respectiv că
„felul cum funcţionează în realitate…economia în care trăim a fost înţeles fundamental greşit”,
şi explicaţia nouă sugerată de Keynes pentru ceea ce el a numit „paradoxul sărăciei în mijlocul
abundenţei”, pornind de la principiul cererii efective, sau în ce constă „frâna pe care insuficienţa
cererii efective o poate pune prosperităţii”.
Concluzia lui J. M. Keynes la această „Introducere” este că „Se prea poate ca teoria
clasică (inclusiv cea neoclasică – n.ns. – S.S.S) să înfăţişeze felul în care am dori să se comporte
economia noastră. Dar a presupune că ea se comportă într-adevăr în acest fel înseamnă a
escamota dificultăţile noastre”.
Cartea a doua, intitulată „Definiţii şi concepte” cuprinde capitolele 4-7 şi explică mai ales
trei macrocategorii şi anume: venitul global (naţional), economiile şi investiţiile globale.
Cartea a treia, intitulată „Înclinaţia spre consum”, cuprinde capitolele 8-10 şi se ocupă de
legea psihologică fundamentală (înclinaţia spre consum cu reversul ei înclinaţia spre economii)
cu ajutorul căreia autorul explică originea dezechilibrelor din economia contemporană,
folosindu-se şi de noi parametri (multiplicatorul investiţional) pentru a ilustra intensitatea cu care
o anumită înclinaţie marginală spre consum influenţează volumul cheltuielilor, veniturilor şi
investiţiilor succesive.
Cartea a patra, intitulată „Imboldul la investiţii” cuprinde capitolele 11-18 şi se referă la
alte două legi psihologice (imboldul la investiţii şi preferinţa pentru lichidităţi), precum şi la
categoriile economice bani, capital, eficienţă marginală a capitalului şi rata dobânzii.
Capitolul 18 din această carte, intitulat „Teoria generală a ocupării într-o nouă
formulare”, face o sinteză a analizei din capitolele anterioare, sistematizează macrocategoriile şi
înclinaţiile cu care a operat în două grupe (variabile independente şi variabile dependente) şi
expune un rezumat al acestei teorii.
În acest capitol autorul ajunge la concluzia că „o caracteristică remarcabilă a sistemului
economic în care trăim constă în aceea că, deşi expus la mari fluctuaţii ale producţiei şi
ocupării, nu este totuşi marcat de o instabilitate violentă. Într-adevăr – continuă autorul – el
poate fi capabil să se menţină de-a lungul unei perioade considerabile într-o stare cronică de
activitate subnormală fără să manifeste vreo tendinţă spre redresare, nici spre o prăbuşire
totală. Mai mult, faptele arată că ocuparea deplină a mâinii de lucru sau chiar şi numai o
situaţie apropiată de ocuparea deplină constituie un fenomen rar şi de scurtă durată.
Fluctuaţiile pot începe brusc, dar par să cedeze treptat înainte de a fi atins amplitudini extreme,
şi soarta ne rezervă de obicei o situaţie intermediară care nu este nici desperată, nici
satisfăcătoare. Tocmai faptul că fluctuaţiile au tendinţa să cedeze înainte de a ajunge la extrem
şi să evolueze în cele din urmă în direcţia opusă, a servit drept bază teoriei despre ciclurile
economice cu faze care se succed cu regularitate”.
Cartea a cincea („Salariile nominale şi preţurile”) şi Cartea a şasea („Scurte însemnări
sugerate de teoria generală”), respectiv capitolele 19-21 şi 22-24 abordează probleme adiacente
teoriei generale a lui Keynes. Un interes deosebit prezintă capitolele 20 şi 24. În capitolul 20
(„Funcţia ocupării mâinii de lucru”) autorul se ocupă de aspecte mai subtile ale relaţiei dintre
nivelul cererii efective de bunuri (mărfuri) pe piaţă şi nivelul ocupării, recurgând la ample
formalizări matematice.
Deosebit de important este capitolul 24 („Însemnări finale cu privire la filozofia socială la
care poate conduce teoria generală”) deoarece expune într-o formă condensată opţiunea social-
politică a autorului, preferinţa lui pentru individualism şi descentralizare, respectiv apărarea
economiei de piaţă bazată pe proprietatea privată şi a concurenţei (perfecte şi imperfecte), rolul
capitalului şi al profitului, justificarea în anumite limite a inegalităţii de venituri, precum şi ideile
sale privind politica economică internă, comerţul internaţional şi politica economică externă.
 PRINCIPALELE CURENTE DIN GÂNDIREA ECONOMICA CONTEPORANA
Dupa primul razboi mondial, în perioada interbelica dar mai ales postbelica în gândirea
economica contemporana au aparut si s-au afirmat o serie de curente. Delimitarea dintre acestea
se face în functie de mai multe criterii cum ar fi:
· suportul social si de clasa pe care se sprijina respectivul current economic si-l
promoveaza;
· rolul atribuit statului în controlul mecanismului economic;
· pozitia si atitudinea lor fata de doctrinele dominante;
· specificul relatiilor nationale.
În perioada interbelica s-au impus în mod clar doua curente dominante:
dirijismul si neoliberalismul.

Dirijismul economic
A aparut si s-a afirmat în anii 1930, dupa marea criza economica din anii 1929-1933,
dominând viata economica mai bine de trei decenii pâna în 1968.Creatorul acestui cunoscut
curent a fost J.Keynes.Pornind de la disfunctionalitatile din economie J.Keynes si-a propus sa
gaseasca solutii practice pentru a atenua sau chiar înlatura dezechilibrele si sa revigoreze
sistemul economic în ansamblu.
În noua sa teorie economica J.Keynes a pornit de la critica si respingerii politicii liberului
schimb considerând-o imperfecta si nerealista atât la scara macroeconomica si mondoeconomica.
Daca dezechilibrele economice prin politica liberului schimb sunt produse spontan,
reglarea vietii economice nu se poate realiza spontan. În aceasta situatie nu se justifica
pasivitatea statului fata de societate în general, de viata economica în particular.
Esenta dirijismului preconizat de J.Keynes consta în interventia moderata a statului în
economie – proces definit cu termenul de dirijism.
Esenta politici economice dirijiste preconizate de J.Keynes consta în realizarea unei
coordonate între consum si investitie pentru a realiza un volum al productiei corespunzator
ocuparii optime a fortei de munca.
J.Keynes a condamnat interventia excesiva a statului în economie, socializarii activitatii
economice, sub forma “socialismului de stat” sau nationalizarea întreprinderilor.
J.Keynes arata ca nu este important ca statul sa preia în proprietate mijloacele de
productie, ci rolul sau sa constea în stabilirea volumului global al resurselor necesare continuarii
productiei si asigurarea retributiei proprietarilor acestora.
 În practica politica economica promovata de dirijism a generat consecinte pe termen lung
si pe termen scurt. si pe termen lung. Pe termen scurt politica dirijista formulata de J.Keynes a
contribuit la reducerea somajului, la atenuarea dezechilibrelor, la amânarea sau atenuarea unor
crize. Pe termen lung politica dirijista a avut efecte complexe si contradictorii. Astfel timp de
câteva decenii dirijismul a condus la cresteri economice, dupa care au început sa se manifeste
efecte indirecte, neasteptate cum ar fi inflatia. Ea a fost generata de cresterea cheltuielilor publice
si orientarea investitiilor în domeniul militar.
La acestea se aduna si scaderea puterii de cumparare si reaparitia somajului. Când aceste
efecte secundare au început sa fie dominante fata de avantajele initiale produse de dirijism a
aparut critica antidirijista si antikeynesista, aparând noi curente ca neoliberalismul, teoria
asteptarilor rationale sau teoria cresterii zero.
Ideile sale au pus fundamentul Keynesianismului de astăzi şi au fost dezvoltate în decursul
timpului de economişti ai şcolii keynesiene, deşi în prezent, pentru explicarea efectelor pe
termen lung sunt judecate cu scepticism.
De fapt, mesajul operelor sale este acela că, ideile microeconomice pot fi complet false în
contextul macroeconomic. Din punct de vedere al conţinutului, Keynes are o confidenţă specială
în puterea de conducere a conjuncturii interne.
Din punct de vedere academic, Keynesianismul este o compoziţie formată din neoclasic şi
înţelegere keynesiană. Din punct de vedere analitic nu oferă noi perspective. Pentru el economia
de piaţă cu politică economică statală este stabilizatoare. Keynes a diagnosticat incompetenţa
fundamentală a economiei de piaţă de a-şi garanta o dezvoltare stabilă.
Deoarece Keynes a recomandat un intervenţionism, în 1930 a avut simpatie faţă de
fascismul italian, afirmând că intervenţionismul statului fascist, asemănat cu un paznic de
noapte, ar oferi cele mai bune condiţii pentru implementarea ideilor sale. În teoria sa despre
multiplicator a luat ideile fiziocraţiei lui François Quesnay.
Keynes considera ca stiinta economica este o ramura a logicii, nu o stiinta naturala.
Economia era vazuta ca o stiinta a gandirii cu ajutorul modelelor combinata cu arta alegerii
modelelor relevante. Spre deosebire de stiinta naturii, materialul la care ea se aplica nu numai ca
nu este constant, el este chiar neomogen in timp. Opinia lui, preluata de fapt de la Robbins, este
ca economia, care se ocupa de motive, anticipari si incertitudini psihologice, este o stiinta
morala, pentru ca foloseste preponderent introspectia si judecati de valoare.
In ceea ce priveste econometria, el crede ca nu se poate ajunge foarte departe decat
inventand modele noi si imbunatatite. In acest domeniu, progresul consta in ameliorari
progresive in alegerea metodelor. Pentru a-si sustine mai ferm teoria, el ii ofera drept
contraexemple pe doi dintre profesorii lui de economie de la King’s College Cambridge. Primul
dintre ei este Arthur C. Pigou (care nu si-a ameliorat modelul simplu si invechit pe care il
folosea), iar cel de al doilea este Alfred Marshal (care din dorinta de a inveta noi modele si de a
fi realist, si-a incurcat modelele refuzand ideea de a folosi scheme abstracte).
Pentru ca un model sa nu-si piarda generalitatea si valoarea ca mod de gandire, trebuie sa
nu contina valori reale pentru functiile sale variabile, deoarece devine inutilizabil. Keynes
observa ca in chimie, fizica si alte stiinte ale naturii, menirea experimentului este de a furniza
tocmai acele valori reale ale diferitelor cantitati si factori care apar intr-o ecuatie sau formula;
dupa aflarea acestora, ele raman definitive. In economie, a introduce cifre intr-un model duce la
anularea valorii sale, pentru ca cifrele nu se vor mai potrivi la o alta incercare. Cocluzia sa este
ca a transforma un model intr-o formula cantitativa inseamna a-i distruge utilitatea ca instrument
de gandire.
Principalele sale scrieri sunt: “The Economics Consequences of the Peace” -
Consecintele economice ale pacii (1919), “A Treatise on Money” - Tratat despre bani (1930), dar
este cunoscut mai ales pentru cartea sa “The General Theory of Employment, Interest and
Money” - Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si banilor (1936), care a
revolutionat stiinta economica sustinand finantarea prin deficit bugetar ca pe o cale de a pune
capat Marii Crize. El ofera solutii sub forma cresterii cheltuielilor publice.
Keynes considera ca stiinta economica este o ramura a logicii, nu o stiinta naturala.
Economia era vazuta ca o stiinta a gandirii cu ajutorul modelelor combinata cu arta alegerii
modelelor relevante. Spre deosebire de stiinta naturii, materialul la care ea se aplica nu numai ca
nu este constant, el este chiar neomogen in timp. Opinia lui, preluata de fapt de la Robbins, este
ca economia, care se ocupa de motive, anticipari si incertitudini psihologice, este o stiinta
morala, pentru ca foloseste preponderent introspectia si judecati de valoare.
Keynesismul este doctrina care a influentat cel mai mult gândirea economica, în general, si
cea anglo-saxona, în special, fiind concomitent o doctrina, un curent si o scoala economica. Înca
de la început, Keynes n-a avut nici un dubiu cu privire la semni-ficatia si importanta lucrarii sale.
Doctrina keynesiana isi trage radacinile din acea realitate economica concreta care a
existat in perioada interbelica, in special in Anglia, dar si in alte tari dezvoltate industrial. Primul
razboi mondial demonstrase cu prisosinta ca principiul „laisser-faire” se epuizase, ca economia
capitalista nu mai purtea functiona normal fara o interventie masiva a statului. Neoclasicii ziceau
„un pic de rabdare” , dar spre dezamagirea lor situatia economica continua sa se inrautateasca,
crizele adanci si pustiitoare, somajul, inflatia si acutele conflicte sociale punand sub semnul
intrebarii insasi valabilitatea economiei de piata si a capitalismului, practica infirmand la tot
pasul principiul liberalismului economic, si anume ca economia de piata este capabila sa se
autoregleze.
„Nu-i vorba numai de dezordine, ori miscari muncitoresti ci de viata ori de moarte,
foamete ori existenta, de zvarcolirile infricosatoare ale unei civilizatii muribunde” , scria Keynes
in anul 1920.
Nefiind in stare sa rezolve problemele practice, gandirea economica intrase in impas. Era
nevoie de a innoi atat metodologia cat si teoria economica, lucru pe care incepuse sa-l faca deja
unii economisti cum ar fi britanicul A.C. Pigou, polonezul M. Kalecki, dar mai cu seama
suedezul Wicksell. Si totusi, misiunea de a elabora o noua doctrina si de a propune retete
concrete si eficiente pentru a iesi din criza, avea sa-i revina lui Keynes.

Metodologia lui Keynes

Principalele izvoare teoretice din care s-a inspirat Keynes in procesul elaborarii operei
sale economice au fost lucrarile mercantilistilor1.
Desi opera lui Keynes a avut o enorma influenta asupra practicii, ea a fost destinata in
primul rand economistilor teoreticieni. Keynes respinge conceptia unei ordini naturale precum si
a unor legi obiective, de natura fizico-matematica, legi care ar putea asigura functionarea
spontana a economiei si stabilirea echilibrului economic. El plaseaza la temelia motivatiei
activitatii economice inclinatiile pshologice ale oamenilor, inclinatii constante si decisive pentru
comportamentul intreprinzatorului, care sunt ridicate la rangul de legi economice. Printre aceste
legi economice de natura psihologica, potrivit lui Keynes, cele mai importante sunt: „legea
psihologica fundamentala”(inclinatie spre consum sau spre economii), „legea imboldului pentru
investitii” si „legea preferintei pentru lichiditati”. Aceste inclinatii, fiind stihice si incontrolabile,
stau la baza dexechilibrelor economice, in mod special a crizelor si somajului.
Teoria cantitatii banilor a fost prima teorie pe termen scurt pentru stbilizarea
macroeconomica. Aceasta teorie este curioasa deoarece reletioneaza rezerva de moneda la pretul
general la care bunurile sunt cumparate, nu la cantitatea de bunuri produse. Keynes a incercat sa
folosesca aceasta teorie pentru a explica fluctuatiile din output-ul firmelor.
Inainte de 1914 Keynes spunea ca banii nu au alta utilitate decat ac mijloc de a efectua
tranzactii, doar pentru a scapa de acest subiect cat mai repede posibil. Tot ce avea de facut
autoritatea centrala era sa asigure o cantitate suficienta de bani si totul va fi bine. De dinainte de
priul razboi mondial si pana la publicarea „Treatise in Money”, munca lui Keynes a continuat pe
acesata latura, dar srpe sfarsit devenise o problema pentru el. Keynes ajunge sa respinga aceasta
1
T.R. Malthus in special
conceptie clasica. El afirma ca banii joaca si trebuie sa joace un rol activ in viata economica.
Banii trebuie folositi ca instrument important de dirijare, de reglementare a economiei.
Unul din scopurile principale ale politicii monetare propuse de fondatorul doctrinei
dirijiste este mentinerea ratei dobanzii la cel mai scazurt nivel posibil. Asemeni lui Aristotel si
canonistilor miedevali, savantul englez considera ca banii nu produc nimic. De aceea trebuie
stimulati si incurajati cei care creeaza tot felul de bunuri, si nu cei care, tezaurizand moneda,
obtin venituri fabuloase. Un credit ieftin nu numai ca ar stimula investitiile private, ci si a scoate
terenul de sub picioarele rentierilor. Iar printr-o miscare progresiva a ratei dobanzii pana la zero,
aceasta clasa parazitara, care nu investeste, nu produce, a fi sortita pieirii.
Reducerea ratei dobanzii, adica ieftinirea creditului poate fi realizata pe calea sporirii
cantitatii de bani aflati in circulatie. Aceasta masura deschide insa, in mod inevitabil, calea
inflatiei. Ce-i de facut? Din doua rele, Keynes accepta raul cel mai putin periculos-inflatia (in
prezent inflatia este considerata raul cel mai mare). Oricum, legatura dintre somaj si inflatie este
evidenta, caci creaea noilor locuri de munca urma sa se infaptuiasca printr-o finantare pe baze
inflationiste.
Fundamentand teoretic ca necesitatea ruperii legaturii dintre emisia monetara si rezerva
de aur existenta, Keynes propune ca statul sa emit afara nici o jena atatia bani cati are nevoie
economia. Iar daca sistemul etalon-aur este o piedica in cale atingerii acestui deziderat, atunci
acest sistem trebuie sa fie abandonat.
Ultimul patrar de secol al gandirii economice a fost marcat de disputa dintre monetarism
si keynesism, care a impartit economistii in doua tabere. In prima tabara se afla cei care au fost
deacord cu Milton Friedman, si anume pe cel mai puternic factor care influenteaza activitatea
economica este reprezentat de modificarile stocului de bani. In cealalta tabara se afla discipolii
lui Keynes care tin seama de ideea ca elementele determinante al nivelului activitatii economice
in orice moment sunt fapte care afecteaza componentele cereri globale si care cred ca
modificarile cheltuielilor pot afecta nivelul venitului real, independent de cantitatea de bani. Ei
sustin ca politica monetara, cat si cea fiscala , sunt capabile sa exercite efecte substantiale asupra
venitului si productiei.
In particular, John Maynard Keynes si discipolii sai au considerat drept minim rolul
banilor in economie, mai ales in conditiile de depresiune cand ratele dobanzilor ar trebui sa fie
cat mai reduse. Dar in viziunea keynesiana un nivel mediu al ratei dobanzii ar duce la o crestere
exagerata a preturilor.
Keynes a sugerat ca preferintele spre lichiditati pot fi satisfacute la o depresiune
economica severa cand scaderea venitului reduce volumul tranzactiilor si cererea de bani spre
pastrare, iar politica monetara micsoreaza rata dobanzii incurajand astafel detinerile de lichiditati
pentru operatiuni speculative. Schema preferintei pentru lichiditati devine acum elastica la infinit
datorita asteptarilor unanime ale investitorilor, si anume ca rata dobanzii nu mai poate scadea
ulterior; pretul actiunilor sunt atat de inalte incat nimeni nu se asteapta sa creasca mai mult. In
cnsecinta toti prefera sa pastreze banii lichizi, iar politica monetara nu mai are nici un efect.
Cresterile ofertei de bani sunt asadar ineficiente pentru reducerea ratei dobanzii. Din cauza
inclinatiilor oamenilor de a acumula lichiditati acest comportament a fost denumit „capcana
lichiditatii”.
Conform noii sale conceptii din lucrarea cea mai valoroasa „Teoria generala a folosirii
mainii de lucru, a dobanzii si a banilor” aparuta in 1936, Keynes nu considera cantitatea de bani
in circulatie ca un factor activ, ci ca o functie a „preferintei pentru lichiditate”, adica a tendintei
de a pastra capitalurile si veniturile sub forma baneasca, in functie de anumite nivele ale ratei
dobanzii. Pe aceasta baza el propune urmatoarea formula:
M=L X R unde L este preferinta pentru lichiditate si R este rata dobanzii.
Keynes considera acum ca actiunea factorilor politici neprevazuti este in stare sa
submineze efectul masurilor luate de banici in domeniul politicii monetare si de credit, masuri
menite sa reglementeze masa de bani si preturile marfurilor.
Keynes stabileste o serie de legaturi intre cantitatea de moneda, gradul de ocupare a fortei
de munca si preturi. Astfel, el considera ca in situatiile de ocupare incompleta a mainii de lucru,
cresterea cantitatilor monetare nu provoaca cresterea preturilor. Atunci cand exista marje,
rezerve de forta de munca si deci se poate munci mai mult, cantitatea suplimentaa de moneda va
ajuta la cresterea economica si ea poarte sa sporeasca fara pericol, fiind benefica pentru ca face
sa creasca gradul de ocupare a fortei de munca. In acest caz, Keynes vede o relatie proportionala
intre cantitatea de moneda si gradul de ocupare a bratelor de munca, fara ca preturile sa fie
afectate.
Dimpotriva, in situatia cand s-a depasit pragul de plein-emploi, presupunand ca putem
cunoaste cu certitudine acest prag, Keynes considera surplusul de cantitate de moneda necesara
pentru a satisface cererea efectiva va provoca, de aceasta data, cresterea preturilor dincolo de
limita permisa.
Lordul de la Cambridge a incercat, prin analiza sa, sa ofere cheile atingerii obiectivelor
care creau „triunghiul magic” al gandirii economice din statele occidentale: cresterea economica
suistinuta, deplina folosire a mainii de lucru si stabilitatea preturilor.

Ecuatiile lui Keynes

 Caracterizând complex banii, Keynes afirma cã elasticitatea creãrii banilor si a banilor de
substitutie este nulã sau foarte micã, volumul efectiv al banilor nefiind fixat rigid.
Dupã mai multe etape de formalizare a relatiilor dintre variabilele economice determinative ale
cantitãtii de monedã, Keynes propune ecuatia functionalã.
M = L(r),
unde:
L(r) reprezintã functia de lichiditate în raport cu rata dobânzii;
Sunt evidentiate patru mobiluri ale preferintei pentru lichiditate: al tranzactiilor; al
precautiei; al speculatiei; al veniturilor, si astfel ecuatia de mai sus fiind dezvoltatã astfel:
M = M1 + M2 = L1(y) +L2(r)
unde:
M1 si M2 sunt cantitãþile de monedã necesare tranzactiilor, precautiei, speculatiei.
L1(y) si L2(r) sunt functii ale lichiditãtii în raport cu venitul si rata dobânzii.
În baza acestei relatii Keynes formuleazã 3 întrebãri: în ce raport se aflã
modificãrile lui M fatã de y si r? Ce factori determinã pe L1? Ce factori determinã pe L2?

Modelul lui Modigliani

Acest model este o variantã modernã, matematizatã, a teoriei keynesiene,
referindu-se la cele patru piete existente în economie, fiecãrei piete fiindu-i atasate o serie de
ecuatii care exprimã dependenta cererii si ofertei pe aceste piete si echilibrarea cererii cu oferta.
În cadrul modelului sunt cuprinse variabile endogene, exogene si initiale, precum si o serie de
parametrii.
Teoria monetarã Radclife
Variantã oficializatã a Keynesismului monetar, „Raportul Radclife” contestã rolul
economic activ al factorului monetar, masa bãneascã reprezentând doar un element al lichiditãtii
totale, iar piata financiarã operând cu un spectru larg de rate ale dobânzii. In acest context
cererea de bani vizeazã elemente diverse ale activelor financiare, echilibrul monetar neavând o
prea mare importanþã în cadrul acestei abordãri.
Postkeynesistii încearcã sa explice implicatiile pe care le are gradul înalt de incertitudine
al adoptarii deciziilor asupra teoriei monetare, respingând afirmatiile conform cãrora
modificãrile cererii ar determina preturile pe perioade scurte.
Totodatã, ei promoveaza politica veniturilor ca fiind eficientã în stãvilirea inflaþiei, însã
însotite de mãsuri sociale. Nu oferta de monedã influenteazã cererea globalã, ci invers, prin
intermediul multiplicatorului monetar determinat de comportamentul indivizilor si al bãncilor.
 Anticiparile ca factor care determina productia si ocuparea
Productia are ca scop satisfacerea consumatorilor. De regula, trece un timp intre
suportarea costurilor ca fiind cheltuieli de productie si cumpararea efectiva a produsului. In acest
timp intreprinzatorul (privit atat ca producator, cat si ca investitor) trebuie sa se ghideze dupa
anticiparile pe care le face in ceea ce priveste pretul pe care-l va plati cumparatorul.
Exista doua tipuri de anticipari: pe termen scurt, care se refera la pretul pe care
fabricantul il asteapta pentru produsul sau “finit” la momentul inceperii fabricarii; si pe termen
lung se refera la veniturile viitoare la care se asteapta intreprinzatorul daca achizitioneaza
produse “finite” pentru a le adauga la echipamentul sau de productie.
Comportamentul fiecarei firme va depinde de aceste anticipari, dar si de cele ale altora,
mai ales in ceea ce priveste investitiile.
In ceea ce priveste influenta acestora asupra folosirii mainii de lucru, se va tine seama de
echipamentul de productie si de stocuri, dar mai ales de anticiparile curente asupra viitoarelor
costuri si venituri. Deci modificarea anticiparilor are efect asupra ocuparii mainii de lucru, dar
acest efect va fi deplin doar dupa un interval de timp considerabil. Keynes explica acest lucru in
cazul anticiparilor pe termen scurt si pe termen lung. Pe termen scurt, schimbarile ce survin in
nivelul anticiparilor, atunci cand sunt in sens nefavorabil, nu sunt atat de radicale pentru a duce
la incetarea lucrului in procesele considerate eronate; cand sunt in sens pozitiv, este nevoie de o
perioada de pregatire a mainii de lucru. Pe termen lung, echipamentul ce nu urmeaza a fi inlocuit
necesita in continuare mana de lucru pana la uzare; daca schimbarile sunt in sens favorabil, este
nevoie de timp pentru adaptarea echipamentului la noua situatie.
In continuare Keynes vorbeste de ocuparea pe perioada lunga, ca fiind acea
situatie conform careia anticiparile de un anumit fel se mentin o perioada destul de lunga pentru
ca efectul asupra ocuparii mainii de lucru sa fie complet. Acest lucru nu este posibil, datorita
modificarilor dese in ceea ce priveste anticiparile, totusi rezulta ca oricarei configuratii a
asteptarilor ii corespunde un nivel determinat al ocuparii pe perioada lunga a mainii de lucru.
Pentru a exemplifica, Keynes ia in calcul trecerea la o situatie de perioada lunga
ca urmare a unei modificari a anticiparilor. In cazul in care noul volum al ocuparii va fi mai mare
decat cel vechi, se va observa doar o crestere a intrarilor, adica a volumului de munca in stadiile
initiale ale noilor procese de productie ( deci un spor initial al ocuparii modest).
Cu timpul, ocuparea va creste treptat, ba chiar va atinge un nivel mai ridicat decat
noua ocupare pe perioada lunga. Acest punct culminant se explica prin volumul de munca
necesar pentru procesul de formare a capitalului pentru satisfacerea anticiparilor in noua
configuratie. In timp, nivelul ocuparii va scadea la noul nivel de perioada lunga. Acelasi lucru
este valabil si in cazul in care acesta se situeaza sub nivelul initial, din aceleasi cauze volumul
ocuparii fortei de munca va scadea sub noul nivel, revenind cu timpul la acesta.
Rezulta din cele analizate ca nivelul folosirii mainii de lucru depinde de
configuratia anticiparilor din acel moment, dar si de cele care au existat in trecut, si care sunt
intruchipate in echipamentul de productie actual. Deci este corect spus ca folosirea actuala a
mainii de lucru este influentata de anticiparile actuale si de echipamentul de productie actual.
Keynes considera ca nu se poate evita luarea in consideratie expresa a
anticiparilor curente pe termen lung, dar ca este indicat acest lucru in cazul anticiparilor pe
termen scurt. De obicei, rezultatele cele mai recente au un rol predominant asupra acestor
asteptari; iar prognozele producatorilor sunt modificate mai degraba in lumina rezultatelor, decat
pe baza de anticipari privind modificarile viitoare. De altfel, efectele asupra folosirii fortei de
munca pe care le au incasarile realizate din vanzarea productiei recente si cele pe care le au
incasarile scontate de pe urma vanzarii productiei in curs se suprapun in mare masura.
Cu toate acestea, in cazul bunurilor de folosinta indelungata, asteptarile pe termen
scurt ale producatorilor se bazeaza pe asteptarile curente pe termen lung ale investitorului, iar
acestea nu pot fi verificate la intervale scurte prin rezultatele obtinute.

Starea de anticipare pe termen lung

Capitolul studiaza o parte din factorii care determina randamentul in perspectiva al unui
bun. Este importanta aprofundarea acestei teme, deoarece capitolul anterior a avut ca tema
principala investitiile. Marimea investitiilor depinde de raportul dintre rata dobanzii si curba
eficientei marginale a capitalului. Aceasta din urma se poate calcula raportand pretul de oferta al
unui bun de capital la randamentul sau viitor (in perspectiva). De aceea, pentru a intelege mai
bine factorii de care depinde marimea investitiilor, trebuie sa analizam si acest aspect.
Randamentul viitor al capitalului reprezita fluxurile de venituri (suma profiturilor) pe
care un intreprinzator sconteaza sa le obtina, dupa realizarea productiei in perioada de
functionare a bunului de capital.
Randamentele in perspectiva depind in principal de doua grupe de factori, si anume:
a) Faptele actuale (care sunt mai mult sau mai putin certe), precum:
stocul existent de diferite bunuri capitale sau cererea actuala de marfuri care necesita mai mult
capital.
b) Fapte viitoare (in legatura cu care se pot face doar prognoze),
precum: modificarile viitoare de tip si de volum ale stocului de bunuri capitale, modificarile
gusturilor cosumatorilor, cererea efectiva si modificarile salariului nominal.
Starea psihologica de asteptare (denumita si starea de anticipare pe termen lung) este
aceea in care producatorul evalueaza cat va obtine pentru un produs atunci cand acesta va fi gata,
daca hotaraste inceperea producerii lui astazi, cu utilajele existente. Aceasta stare nu depinde
doar de prognoza cea mai probabila care poate fi facuta, ci si de autoincrederea cu care facem
aceasta prognoza.
Starea increderii are o impotrata deosebita pentru ca este unul din principalii factori care
determina curba eficientei marginale a capitalului (curba cererii de investitii). In examinarea
acestei stari, se presupune ca nu au loc modificari ale ratei dobazii si ca schimbarea valorii
investitiilor se datoreaza doar unor modificari ale anticiparilor privind randamentele lor in
perspectiva. Anumite categorii de investitii depind, nu atat de previziunile intreprinzatorilor
profesionisti, cat depind de asteptarile medii ale celor care lucreaza cu bursa. Aparitia hartiilor de
valoare si a burselor pe care acestea sunt cotate a condus la posibilitatea evaluarii zilnice a
multor investitii.
Cunostintele pe care le avem de obicei cu privire la factorii care vor determina
randamentul adus de o investitie in viitor, sunt foarte sarace, de aceea, pentru a reevalua o
investitie existenta, se recurge la o “conventie”. Aceasta se rezuma la a presupune ca starea de
lucruri existenta in prezent, se va prelungi la nesfarsit. Daca se poate conta pe respectarea acestei
“conventii”, un investitor se poate autoicuraja, deoarece riscul pierderii investitiei scade. Vazute
din aceasta perspectiva, inestitiile dobandesc un grad mai mare de sigutanta pentru investitorul
individual.
Puctele slabe ale “conventiei” sunt accentuate de unii factori, din care amintim:
1) Cresterea ponderii actiunilor care sunt proprietatea unor persoane care nu iau parte la
conducerea intreprinderii–deci nu cunosc perspectivele unei investitii actuale sau viitoare.
2) Existenta unor fluctuatii cotidiene ale profiturilor investitiilor existente , care desi
sunt trecatoare si nesemnificative, tind sa exercite o influenta nejustificata asupra pietei.
3) Rolul psihologiei de masa a unui numar tot mai mare de indivizi neinformati ce
contribuie la schimbarile bruste ale preferintelor colective. Atunci cand exista o cantitate mica
de informatii, piata se confrunta cu valuri de optimism sau pesimism nerationale.
4) Starea creditului ceea ce reprezinta starea de incredere pe care o au institutiile care
dau bani cu imprumut, in aceia care doresc sa obtina bani de la ele. Prabusirea pretului hartiilor
de valoare se poate datora fie starii de incredere a investitorului, fie starii creditului, dar
revenirea acestuia se poate realiza doar prin revenirea amandorura.
 5) Concurenta manifestata intre profesionistii cunascatori ( care poseda capacitati de
apreciere si cunostinte inaccesibile investitorului particular), ar trebui sa duca la corectarea
actiunilor indivizilor neinformati.
Investitorul si speculatorul profesionist se feresc in a face prognoze
pe terman lung in ceea ce priveste randamentul unei investitii. Ei prevad insa modificarile bazei
conventionale a evaluarii mai devreme decat cei nainitiati, nefiind interesati de valoarea reala a
unei investitii, ci de acea valoare pe care i-o va conferi piata in viitor, sub influenta psihologiei
de masa.
Investitorul profesionist trebuie sa anticipeze acele schimbari iminente care influenteaza
cel mai mult psihologia de masa a pietei. Obiectivul real al celor mai pricepute investitii este de a
“pacali multimea ” si de a transmite mai departe moneda falsa sau cea pe cale sa-si piarda
valoarea. Americanii denumesc acest comportament “a fi mai rapid decat glontul“. Este necesar
ca investitorii sa stie sa faca o investitie la momentul potrivit, sa plaseze hartiile a caror valoare
este in scadere si sa aiba mereu “spatele asigurat” in cazul in care ar fi nevoiti sa se retraga din
afacere (Keynes explica aceste atitudini printr-o serie se tehnici numite: “tac”, “fata batrana” si “
scaune mobile”).
In cadrul pietei, exista doua tipuri de investitori:
a) Investitori speculatori (“mai iuti ca glontul”) – sunt genul de persoane care speculeaza
ignoranta celorlalti. Se doreste atingerea unui grad inalt de inteligenta pentru ca acesta sa aleaga
varianta de investitie care crede ca va prinde cel mai bine publicului larg, nu aceea care ii place
lui cel mai mult.
b) Investitori cu spirit de intreprindere (seriosi) – o astfel de persoana, daca este abila va
putea obtine profituri mari in perspectiva ghidandu-se dupa cele mai bune anticipari variabile pe
termen lung (anticipari autentice).
Predominarea unor astfel de persoane pe piata este amenintata de o serie de factori
precum:
 necesitatea unui bagaj mai bogat de cunostinte
 un grad de munca (efort) superior
 asumarea unor riscuri mai mari
 necesitatea unui timp mai indelungat pana la acumularea de bogatie
Un investitor care vrea sa ignore fluctuatiile pe termen scurt ale
pietei, are nevoie de resurse mai mari pentru a fi in siguranta. El nu trebuie sa opteze pe scara
prea mare si nici cu bani imprumutati. La un anumit nivel de inteligenta si la un volum dat de
resurse, privind in viitor, el va obtine venituri mai mari de pe urma jocului.
Speculatia nu este tot timpul superioara spiritului de intreprindere ,
dar cu timpul creste riscul ca speculatia sa predomine. Daca pe o piata apare preponderent un
flux continuu de spirit de intreprindere, speculatorii sunt inofensivi.
Exemplele de piete folosite de Keynes sunt:
• piata din Anglia – piata bazata pe spirit de intreprindere
La bursa din Londra, este redusa lichiditatea pietei datorita
diferentelor mari dintre pretul de cumparare si cel de vanzare (diferente incasate de ministrii),
comisioanele ridicate ale agentilor de schimb si impozitul mare pe transferuri perceput de
Trezorerie.
• piata din New York – piata speculativa
In SUA , spiritul de intreprindere ar putea fi incurajat prin
introducerea unui impozit de stat perceput la toate transferurile.
Ideal ar fi ca investitiile sa fie achizitii permanente si indisolubile, pentru ca investitorul
sa-si concentreze perspectivele pe termen lung. Problema in acest caz vine din partea lichiditatii
pietelor de investitii. Fiecare investitor considera ca obligatiile pe care le contracteaza sunt
lichide, dar acest lucru nu poate fi adevarat pentru toti luati laolalta. Intotdeauna exista riscul de a
pierde banii investiti, de aceea multi prefera modalitati alternative de pastrare a economiilor –
tezaurizarea banilor. In concluzie, este necesara organizarea unor piete pe care bunurile de
capital sa se poata transforma foarte usor in bani.
In afara de speculatie, spiritul de intreprindere mai este influentat si de optimismul
oamenilor mai mult decat de anticiparile matematice, pentru ca nu pot fi calculate precis
profiturile ce urmeaza a fi obtinute. Prosperitatea economica depinde si de atmosfera politica si
sociala in care se desfasoara activitatea. Langa increderea pe care intreprinzatorul trebuie da o
investeasca in piata capitalurilor, se alatura si increderea in guvern si clasa politica in general.
Spiritul de intreprindere, intemeiat pe sperante care se prelungesc in viitor, aduce foloase
colectivitatii in totalitatea sa. De aceea, deciziile umane nu pot depinde de anticipari matematice
riguroase, pentru ca nu exista o baza pentru astfel de calcule. Persoana rationala alege cat poate
de bine intre diferite alternative, facand calcule acolo unde poate, dar lasandu-se condusa si de
intamplare sau stare psihologica.
 Exista si factori care atenueaza efectele ignorantei umane in ceea ce priveste viitorul,
deoarece exista si investitii al caror randament in perspectiva este dominat de venitul pe care il
aduc in viitorul apropiat. Acesti factori sunt:
o dobanda compusa (in cazul serviciilor publice)
o probabilitatea invechirii (in cazul cladirilor)
In concluzie, Keynes afirma ca nu are incredere intr-o politica pur monetara care sa
influenteze rata dobanzii, deoarece este putin probabil ca fluctuatiile prezentate mai sus sa fie
combatute printr-o modificare a ratei dobanzii. El asteapta sprijin din partea statului in
organizarea directa a investitiilor.

Teoria monetară a lui John Maynard Keynes

Oferta de bani: originea sa în procesul de finanţare
Teoria monetară a lui Keynes – adică concepţia sa privind originea ofertei de bani,
cererea pentru aceasta şi structura ratelor dobânzii – este corespondentul logic al viziunii sale
asupra relaţiei dintre preţurile bunurilor de capital şi fluxul investiţiilor. Procesul cererii se
realizează prin intermediul sistemului bancar şi al guvernului. Astfel, viziunea lui Keynes asupra
unei economii capitaliste moderne caracterizate printr-un sistem bancar sofisticat, care
funcţionează pe baza rezervelor fracţionale, concepe oferta de bani ca avându-şi originea în
procesul de finanţare.

Preferinţa pentru lichiditate: cererea de bani

Incertitudinea privind viitorul afectează nu numai eficienţa marginală a capitalului şi
investiţiei, ci şi disponibilitatea noastră de a renunţa la resursele cash. Deţinerea de bani cash ne
conferă linişte, spune Keynes, iar rata dobânzii pe care o solicităm pentru renunţarea la bunurile
lichide în schimbul bunurilor aducătoare de câştig măsoară „gradul neliniştii noastre”.
Keynes susţine că banii sunt ceruţi pentru satisfacerea a trei mobiluri:
- mobilul tranzacţiilor
- mobilul prevederii
- mobilul speculaţiilor.
Întrucât cheltuielile cresc pe măsură ce afacerile din economie iau amploare, cererea de
bani pentru tranzacţii creşte odată cu producţia naţională şi cu venitul. Cererea de bani aferentă
mobilului prevederii creşte de asemenea pe măsură ce volumul afacerilor se amplifică. Cantitatea
de cash dorită pentru tranzacţii şi mobiluri de precauţie este în general inelastică faţă de dobândă.
Cererea agregată de bani pentru satisfacerea mobilurilor speculative se află însă într-o continuă
replică la modificările progresive ale ratei dobânzii. Explicaţia dată de Keynes cererii de bani ca
depozit de valoare în condiţii de incertitudine este uşor înţeleasă dacă analizăm câştigurile din
titlurile financiare. Acolo unde există o piaţă organizată, chiar dacă ele nu sunt mijloace de
schimb, titlurile cu venit fix nu sunt mult inferioare banilor înşişi ca bunuri de înaltă lichiditate.
Dezavantajul lor însă este riscul modificărilor de preţuri, care alterează câştigul pe care îl
furnizează. Dacă preţul de piaţă al unui titlu creşte, raportul dintre venitul său fix şi preţul titlului
scade. Câştigul pe care îl va da, care este venitul câştigat din ne-lichiditate, scade în consecinţă.
Ratele scăzute ale dobânzii şi câştigurile din titluri pot fi astfel mai puţin atractive decât cash-ul
însuşi, chiar dacă acesta nu produce nici un venit.

Cererea si oferta de moneda

Variatiile monedei influenteazã activitatea economicã si de aici necesitatea de a întelege
originea nevoilor de monedã (cererea) si a mecanismelor creatiei monetare (oferta). Cererea de
monedã presupune analiza motivelor subiectilor economici de a detine moneda:
Analiza clasicã si neoclasicã: moneda cerutã pentru nevoi de tranzactionare,
nu pentru ea însãsi, ci pentru functia sa de mijloc de schimb, formula propusã:
M *V = P*Q unde:
M = cantitatea de monedã; V = viteza de circulaþie a monedei;
Q = productia (tranzactiile) în exprimare fizicã; P = preturile.
Analiza keynesistã: moneda detinutã pentru nevoi (motive) de tranzactii, dar si de
precautie si de speculatie, precum si moneda ca mijloc de consolidare a averii.
M = f1 (VM) + f2 (I),
unde:
VM = venituri monetare curente;
I = rata dobânzii (implicatã în precauþie si speculaþie).
M = cantitatea de monedã;
V = viteza de circulaþie a monedei;
Analiza monetaristã: moneda ca activ financiar, cererea de monedã depin-
zând de bogãtia individului, de preturile si randamentele componentelor bogãtiei, de gusturi si
preferinte. Rolul patrimoniului în cererea de monedã este explicat prin venitul permanent
(viitor);
Analizele recente accentueazã fie tranzactiile, fie patrimoniul în explicarea cererii de
monedã. Internationalizarea economicã a generat crsterea cererii externe de monedã si cererea
internã de monedã internationalã. Oferta de monedã reprezintã cantitatea de mijloace de reglare a
schimburilor, de mijloace de platã, în acest sens structurându-se agregatele monetare. Oferta de
monedã influenteazã activitatea economicã prin volum, ritm de modificare si compozitie.

Relaţia dintre teoria valorii şi teoria monetară

Keynes a deplâns ceea ce el a numit „falsa separare” între teoria valorii şi distribuţiei, pe
de o parte, şi teoria nivelului general al preţurilor pe de alta. Unul din obiectivele lui Keynes a
fost acela de „a aduce teoria preţurilor în întregul ei înapoi în strânsă legătură cu teoria valorii”2.
El şi-a conceput teoria ocupării şi producţiei în sensul furnizării legăturii necesare. Pentru
atingerea acestui obiectiv, Keynes face câteva sumare observaţii despre preţurile particulare ce
domină în diferitele industrii şi trece apoi la „industria ca întreg” şi la nivelul general al preţului.
El ne reaminteşte că preţurile particulare reflectă costurile marginale, care depind, pe de o parte,
de scara operaţiunilor din industrie şi pe de alta de preţurile plătite pentru factorii angajaţi. De
aceea, Keynes raţionează că, dacă trecem la industrie în întregul său, vom descoperi că nivelul
general al preţului depinde de asemenea, în parte de preţurile factorilor care intră în costul
marginal şi în parte de scara producţiei ca întreg, adică de volumul cererii globale efective şi
ocupare.
Keynes a considerat că o modificare a cantităţii de bani ar afecta imediat nivelul cererii
agregate prin influenţa sa asupra ratei dobânzii şi, prin aceasta, asupra investiţiilor. El a gândit
că, atâta timp cât există şomaj, o creştere a cantităţii de bani s-ar materializa parţial în creşterea
volumului ocupării şi parţial în creşterea nivelului salariilor şi preţurilor. Keynes a respins astfel
concluzia clasică că preţurile relative şi rata dobânzii sunt independente de cantitatea de bani.
Banii potrivit lui Keynes, sunt doar „neutri” adică fără impact asupra amplitudinilor reale ale
economiei, în două cazuri speciale: unul este ocuparea deplină; celălalt este cazul „capcanei
lichidităţii”. În toate celelalte situaţii banii nu sunt neutri deoarece, în lumea cu un grad de
incertitudine în care trăim, ei furnizează legătura majoră dintre prezent şi viitor. Banii reprezintă
un bun ce poate fi deţinut ca alternativă la bunurile producătoare de venit. Cererea de bani este
guvernată de incertitudine. Modificările cantităţii de bani afectează rata dobânzii şi, prin aceasta,
nivelul venitului, producţiei şi ocupării. Astfel, accentul lui Keynes asupra banilor şi a relaţiei lor
cu rata dobânzii constituie parte integrantă a cercetării sale privind problema dezechilibrului într-
o economie dinamică, caracterizată de fenomenul incertitudinii.

2
Teoria generală, p.29
 TEORII ŞI POLITICI MONETARE
POLITICA FISCALĂ

Teoria Keynesianistă a instabilităţii macroeconomice, constituie un mandat pentru intervenţia

guvernului în economie.
În concepţia Keynesianistă, insuficienţa cererii globale cauzează şomaj, iar excesul
cererii globale cauzează inflaţie. Întrucât piaţa nu corectează aceste dezechilibre, atunci trebuie
să intervină Guvernul. Keynes a concluzionat ca, Guvernul trebuie sa intervină pentru a ţine sub
control nivelul cererii globale.
Principalele probleme pe care le comportă politica fiscală, sunt:
1.politica cheltuielilor guvernamentale şi politici legate de impozitare, să contribuie la asigurarea
ocupării depline;
2.ca acţiuni de politici economice, ajută la combaterea inflaţiei;
3.care sunt riscurile intervenţiei guvernamentale în economie.
Activităţile legate de impozite şi cheltuie,.i guvernamentale, afectează nu numai nivelul
producţiei şi Cheltuieli
al preţurilor, dar şi structura producţiei.
guvernamentale

Transferuri guvernamentale

Transferuri
Pentru a înţelege modul în care cheltuielile guvernamentale afectează cererea globală,
guvernamentale
trebuie să facem distincţia între cheltuielile făcute de Guvern şi transferurile de venituri şi
cheltuieli guvernamentale pentru apărare, costurile de drumuri şi şosele, sănătate, educaţii, ce
includ cumpărarea de bunuri şi servicii de pe pieţele produselor. Ele constituie parte componentă
a cererii globale.
Dar Guvernul nu cumpără nimic atunci când se ocupă de contribuţia pentru asigurări
sociale, aceasta reprezentând un simplu transfer de venituri de la plătitorii de impozite, la cei
retraşi din activitate.
Transferurile de venituri devin parte a cererii globale, nu numai în momentul în care
beneficiarii transferurilor decid să cheltuiască acel venit.
Deci, numai o parte din cheltuielile guvernamentale totale reprezintă cumpărări de bunuri
şi servicii, celelalte elemente sunt fie transferuri de venituri, fie plata dobânzii pentru datoria
naţională.
 Prerogativele de impozitare şi cheltuielile guvernamentale exercită o mare influenţă
asupra cererii globale.
Guvernul poate acţiona asupra nivelului cererii globale, prin:
1.cumpărarea unei cantităţi mai mari sau mai mici de bunuri şi servicii;

PIB = C + G + I + Exp.net

2.creşterea sau scăderea nivelului impozitelor;

3.modificarea nivelului transferului de venituri.
Politica fiscală vizează utilizarea acestor pârghii pentru influenţarea rezultatelor
macroeconomice. Din perspectiva macroeconomiei bugetului guvernamental, este un instrument
care poate modifica cererea globală şi rezulatele macroeconomice.

Politica fiscală
DETERMINANŢI REZULTATE

OG PRODUCŢIE

FORŢELE INTERNE
LOCURI DE MUNCĂ
ALE PIEŢEI

PREŢURI

ŞOCURI EXTERNE CREŞTERE ECONOMICĂ

PÂRGHII DE ECHILIBRE
C
POLITICĂ FISCALĂ G INTERNAŢIONALE

Fig.1

Politica fiscală acţionează în principal prin deplasarea curbei cererii globale.

Stimularea fiscală. Să presupunem că economia se află într-o recesiune.

 Nivel preţ Obiectivul politicii
mediu economice
CG1 OG

PIB al
PIB de ocupării
echilibru depline

Deficit PIB

5,6
6,0 PIB real
QE (mild.u.m./an
QF )
Fig.2

Echilibrul macroeconomic apare în punctual QE, unde se obţine o producţie de 5,6

mild.u.m./an, PIB corespunzător ocupării depline apare in QF, unde valoarea reală a producţiei
este de 6 mild. Prin urmare, economia se confruntă cu un deficit de PIB real de 400 mil.u.m.
Dacă economia se află într-un echilibru de recesiune cum este punctual ”a“, obiectivul politic va
fi acela de a creşte producţia la nivelul ocupării depline QF.
Keynes a impulsionat Guvernul să îşi folosească puterile de impozitare şi de cheltuieli
guvernamentale, pentru a deplasa spre dreapta curba cererii globale.
Modelul Keynesian al procesului de ajustare ne ajută nu numai să înţelegem cum poate
economia să ajungă într-o asemenea situaţie indezirabilă, dar şi cum ar putea ieşi din aceasta.
Keynes pune în evidenţă modul în care curba cererii globale se deplasează odată cu modificările
în comportamentul de cheltuieli. El arată de asemenea, modul în care noi “injecţii” de cheltuieli,
în fluxul economic, se multiplică în modificări mult mai mari ale cheltuielilor totale.
În conceţia Keynesiană, calea de ieşire din recesiune este sporirea cheltuielilor pe bunuri
şi servicii. Cheltuielile adiţionale pot proveni, fie din sporirea cheltuielilor guvernamentale, fie
din reducerea impozitelor care determină creşterea consumului sau a investiţiilor. Cu toate că
strategia generală a politicii fiscale keynesiene este clară, aria intervenţiei guvernamentale dorite
nu este atât de evidentă. Apar astfel, două chestiuni de politică strategică:
1.cât de mult dorim să deplasăm curba cererii globale către dreapta;
2.cum putem produce deplasarea dorită.

Slăbiciunea modelului Keynesian

Keynes a considerat că politica economică ar putea să funcţioneze fără impedimente.

Scopul politicii fiscale expansioniste este realizarea ocupării depline.
Nivelul preţ
(preţ mediu)

Insuficienţa cererii globale

CG3

a
CG2
CG1

b e
PE
a Deficit PIB

Insuficinţă CG

5,6 6,0 6,4

Fig.3

Scopul ocupării depline ar fi atins în punctual “b”, când curba cererii globale se
deplasează către dreapta cu 400 mil.u.m. Noua curbă CG2 trece chiar prin punctul “b”, creând
posibilitatea atingerii obiectivului ocupării depline. Dar economic, nu se deplasează atât de uşor
din punctual “a” în “b”. Aceasta are loc numai în condiţii foarte speciale, numai dacă curba
ofertei global ar fi orizontală. Ocuparea deplină se va obţine prin deplasarea la CG2, numai dacă
preţurile nu ar creşte odată cu expansiunea economică.
Modelul Keynesian funcţionează numai în aceste condiţii restrictive.

Modificări ale nivelului preţurilor. Chiar şi în zilele noastre, este posibil ca preţurile să nu
crească de fiecare dată când cererea globală creşte peste anumite niveluri ale producţiei reale.
Curba ofertei globale poate fi în realitatea orizontală, dar, în cele din urmă, ne aşteptăm la o
înclinare în sus a curbei ofertei globale. Atunci când acest lucru se întâmplă, orice creştere a
cererii globale afectează atât producţia reală, cât şi preţurile.
 În asemenea împrejurări, o creştere a cererii globale nu se converteşte u.m. pentru u.m,
într-un PIB real sporit, în schimb, atunci când curba cererii globale se deplasează către dreapta,
economia se va deplasa în sus de-a lungul curbei OG şi nu orizontal către dreapta.

Concluzie:Fig.3 ilustrează consecinţele unei curbe a ofertei globale înclinate în sus. Să

presupunem că cererea globală a fost crescută cu 400 mil.u.m., sumă egală cu deficitul iniţial al
PIB. Atunci când economia se deplasează din CG1 in CG2, macroechilibrul va avea loc in punctul
„c” al graficului nostru, nu în punctul „b”. Cum cererea sporeşte, ne aşteptăm să crească
presiunile asupra costurilor, împingând nivelul pretului în sus, de-a lungul curbei crescătoare a
ofertei globale. În punctul “c”, curbele OG şi CG2 se intersectează stabilind un nou echilibru, dar,
la cest echilibru, nivelul preţului este mai mare decât a fost iniţial.
Productia reala este mai înaltă dar, încă nu la nivelul corespunzator ocuparii depline.
Astfel, o politică keynesiană esuează în atingerea (obtinerea) ocuparii depline. De aceea,
observăm că modificarea (cresterea) cererii globale cu suma deficitului PIB, va aduce la
stingerea ocupării depline, numai dacă nivelul preţului nu creste.

Insuficienţa cererii globale

Faptul că abordarea keynesiană nu funcţionează, nu înseamnă însă, că trebuie să abandonăm
politica fiscală. Fig.3 ne spune doar că politica keynesiană nu va contribui la eliminarea
şomajului. Fig.3 sugerează, de asemenea, că o doză mai mare de stimulent fiscal ar putea să fie
de folos.
În condiţiile în care curba ofertei globale este înclinată în sus, trebuie să creştem cererea
globală cu o sumă mai mare decât mărimea deficitului PIB (în scopul atingerii ocupării depline);
fig.3 ilustrează această nouă sarcină a politicii.
Insuficienţa cererii globale este nivelul adiţional al cererii globale necesar pentru a atinge
ocuparea deplină, după ce s-a avut în vedere posibilitatea modificării nivelului preţului. A se
observa din figură că, ocuparea deplină (QF) se atinge numai când curba cererii globale
intersectează curba ofertei globale în punctul “d”. Pentru a ajunge acolo, curba cererii globale
trebuie să se deplaseze din CG1 către CG3. Această a 3-a curbă a cererii globale, trece de
asemenea prin punctul “e”. Această distanţă orizontală dintre punctul „a” şi punctul “e”, măsoară
insuficienţa cererii globale.
Cererea globală trebuie să crească, cu condiţia insuficienţei cererii globale, în scopul
atingerii ocupării depline. Astfel, insuficienţa cererii globale deţine sarcina fiscală. În fig.,
insuficienţa cererii globale ester de 800 mil., sau 0,8 mild. u.m. Această cifră arată ce cantitate de
cerere globală suplimentară ester necesară pentru atingerea ocupării depline.
Cel mai simplu mod de a deplasa cererea globală, este acela de a creşte cheltuielile
guvernamentale.

Soluţiile lui Keynes pentru înlăturarea şomajului

Preocuparea fundamentală a lui Keynes a fost aceea de a stabili o corelaţie între

dezvoltarea economică a societăţii şi nivelul ocupării resurselor de muncă disponibile, de a oferi
soluţii pentru înlăturarea şomajului.
Pentru aceasta el a folosit un model economico-matematic descriptiv compus din trei categorii de
elemente:
Variabile
• endogene (determinate), indicatori globali care caracterizează nivelul activităţii
economice la scara economiei naţionale (cea mai importantă fiind cererea efectivă de
mărfuri)
• exogene (determinante), rate cu privire la comportamentul agenţilor economici (înclinaţia
spre consum, eficienţa marginală a capitalului, rata dobânzii);

Relaţiile dintre variabile

Relaţiile dintre variabile au fost redate cu ajutorul unor ecuaţii şi inegalităţi, precum şi
interdependenţa dintre ele, redată cu ajutorul unor funcţii (funcţia ocupării, a ofertei, a cererii
etc.). Aşa cum am mai afirmat, Keynes admite şi recunoaşte existenţa şomajului involuntar –
tema principală a investigaţiilor lui şi scopul final al analizei este de a descoperi ce anume
determină volumul ocupării mâinii de lucru. Nivelul ocupării (E) sau numărul de muncitori care
găsesc de lucru (N) depind de cererea efectivă de mărfuri (D), deci N = f(D). Ţinând seama de
structura cererii de mărfuri, Keynes ajunge la concluzia că dacă suma consumului final global
(C) şi a investiţiilor globale (I) este egală cu venitul global (Y), atunci economia este în echilibru,
situaţie exprimată în ecuaţia fundamentală a modelului său C + I = Y. Deoarece în realitate există
dificultăţi în desfacerea mărfurilor şi predomină dezechilibrul în economie C + I > Y, încasările
sunt mai mici decât producţia oferită şi deci, implicit, rezultă şomaj involuntar;

Parametrul multiplicator investiţional (K)

Parametrul multiplicator investiţional (K), cu ajutorul căruia se exprimă gradul de intensitate al
unei variabile, a fost folosit de Keynes pentru a exprima interdependenţa dintre fluctuaţiile
investiţiilor, ocupării şi veniturilor. Acesta ne arată că atunci când are loc un spor al investiţiilor
globale, venitul va creşte cu o mărime care este de K ori mai mare decât sporul investiţional.

3
Mărimea (K) este direct proporţională cu înclinaţia spre consum . Ideea lui Keynes este
foarte simplă: „Dacă populaţia nu găseşte de lucru şi nu este bine plătită, nu ne putem aştepta ca
puterea de cumpărare să crească.”
Nu ester necesar ca Guvernul să acopere întreaga deficienţă a cererii globale. Să presupunem, că
sarcina fiscală a fost de a creşte cererile globale cu 800 mil.u.m. Această sarcină, coincide cu
insuficienţa cererii globale (fig.3)4. Dacă cheltuielile guvernamentale ar creşte cu acea sumă,
curba cererii globale s-ar deplasa, dincolo de punctul “e” din fig.3. În aceste condiţii, s-ar trece
rapid de la situaţia de cerere globală, inadecvată la o situaţie de cerere globală excesivă. Aceste
situaţii apar din cauza fluxului circular al venitului în economie. Atunci când Guvernul cumpără
mai multe bunuri şi servicii, el crează venit adiţional pentru participanţii la procesul pieţei.
Beneficiarii acestui venit, la rândul lor, îl vor cheltui. Astfel, fiecare u.m. ajunge cheltuită şi re-
cheltuită de mai multe ori. Apare un proces de multiplicare. Ca rezultat al acestui proces, fiecare
u.m. de noi cheltuieli guvernamentale, are un impact multiplicat asupra cererii globale.
Mărimea efectului asupra economiei din fiecare bun cheltuit de Guvern, depinde de
valoarea multiplicatorului, şi anume: modificarea tuturor cheltuielilor va fi egală cu
multiplicatorul “x” noua “injecţie” de cheltuieli guvernamentale.

∆Y 1
= -formula multiplicatorului
∆G 1 −C ′
Y = venit + investiţii
Δ = venit – consum
C ' = inclinaţia marginală către consum

∆Y ∆Y 1 1
= = =
∆I ∆Y − ∆C ∆C 1 − C ′
1−
∆Y

3
Vezi solutiile pentru inlaturarea somajului ale lui Keynes
4
Slabiciunile modelului Keynesian
 Multiplicatorul reprezintă multiplul cu care o modificare iniţială a cheltuielilor agregate,
va schimba cheltuielile totale după un număr infinit de cicluri de cheltuieli.
Să presupunem că, gospodăriile au o înclinaţie marginală către consum C ' = 0,75,
multiplicatorul = 4. Dacă multiplicatorul = 4 , fiecare u.m. a noii cheltuieli guvernamentale
contribuie la creşterea cheltuielilor cu 4 u.m.

Impact
direct Impact
al indirect Efectele
cheltui prin
e-lilor multiplicatorului
interm
Nivelul guver- e-diul
namen
preţului ta-le
Fig.4 consu-
mului
sporit
(preţ mediu) +200
mil.u.m +600
. mil.u.m

Nivelul curent

PE

Producţia
reală
5,6
5,8 6,4 (mild.u.m./a
QE
n)

Această figură ilustrează impactul cheltuielilor guvernamentale. Cererea globală se

deplasează din CG1 în CG2 când Guvernul cumpără o producţie adiţională în valoare de 200
mil.u.m. Efectele de multiplicare, cresc în acest caz cheltuielile de consum cu 600 mil.u.m. Acest
consum adiţional deplasează mai departe cererea globală în CG3. Astfel, impactul stimulentului
fiscal asupra cererii globale include, atât noua cheltuială guvernamentală, cât şi toate creşterile
ulterioare ale cheltuielilor de consum declanşate de cheltuielile guvernamentale adiţionale.

Keynesismul, neokeynesismul si postkeynesismul

Deficientele liberalismului neoclasic in „Teoria generalã a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii si
a banilor”, scrisã de Keynes, se prezintã ca o criticã a gândirii clasice, care include gândirea
neoclasicã:
– atentia excesivã acordatã microeconomiei si staticii economice;
– excesul de subiectivism în abordarea categoriilor economice;
– excesul de formalizare matematicã;
– abordarea unilateralã a fenomenelor legate de consum, cerere si piatã;
– apologia nejustificatã a sistemului liberal de organizare economicã;

Trãsãturile paradigmei keynesiste

1. Considerã teoria economicã liberalã clasicã si neoclasicã drept un caz
particular al teoriei economice generale;
2. Respinge ideea unei ordini naturale si a unor legi naturale, capabile sã asigure
realizarea spontanã a echilibrului economic;
3. Considerã nesatisfãcãtoare teoria economicã purã;
4. Mutã centrul de greutate al cercetãrii economice în domeniul macroanalizei
statice;
5. Este preocupat de dezechilibrele din economia de piatã;
6. Sustine inevitabilitatea somajului involuntar în economia de piatã;
7. Pentru a supravietui si functiona, economia de piatã ar trebui sã suporte
interventia limitatã a statului.
Punctele cheie ale teoriei keynesiste
– enuntarea legii psihologice referitoare la venit si consum;
– teoria cererii efective
– rata dobânzii
– mãsura preferintei pentru lichiditate
– eficienta marginalã a capitalului
„Eu însumi sunt convins cã aceastã carte de teorie economicã la care lucrez va revolutiona în
foarte mare mãsurã – bãnuiesc cã nu chiar dintr-o datã, dar în cursul urmãtorilor zece ani – felul
în care trateazã lumea problemele economice” aflam dintr-o scrisoare trimisã prietenului sãu
George Bernard Shaw.
Keynes nu s-a detasat total de doctrina clasicã si neoclasicã, deoarece înclinatiile spre
consum, spre investitii si spre economii sau preferinta pentru lichiditate nu sunt altceva decât
termeni desprinsi din vocabularul stiintei economice marginaliste. El a realizat însã trecerea de la
o abordaremicroeconomicã la o abordare macroeconomicã, demonstrând cã starea de echilibru
economic nu asigurã în mod automat si ocuparea deplinã.
Teoria lui Keynes va domina formularea politicilor macroeconomice ale
tãrilor occidentale, începând cu perioada de dupã al doilea rãzboi mondial si pânã la mijlocul
anilor 1970.
Neokeynesismul a încercat sã dezvolte si sã adapteze teoria si principiile de politicã economicã
fundamentate de Keynes la cerintele si exigentele economice din a doua jumãtate a secolului al
XX-lea. Paul Samuelson considerã cã economia contemporanã, în fomula economiei mixte,
reprezintã sinteza evolutiei spre acea stare în care este nevoitã sã facã apel, concomitent, la
pârghiile si principiile pietei libere dar si la reglajul keynesist. Urmasii lui Keynes, indiferent
dacã îi numim neo sau postkeynesieni, au încercat sã continue de acolo de unde Keynes s-a oprit,
sã-i contureze unele concluzii si sã ancoreze „Teoria generalã noilor realitãþi”. Noua economie
presupune:
– punerea în aplicare a instrumentelor politicii macroeconomice, pentru atingerea unor obiective
economice reale;
– gestiunea activã a cererii pentru a combate slãbiciunile inerente ale capita-
lismului de piaþã;
– aplicarea activã si combinatã a politicilor fiscale si monetare;
– aplicarea politicii veniturilor pentru asigurarea simultanã a ocupãrii depline
si a stabilitãtii preturilor.
Contributii ale postekeynesistilor:
– sustinerea extinderii ariei investigatiilor economice (problema repartitiei
venitului national, problema inflatiei);
– critica scopului teoriilor neoclasice;
– respingerea microanalizei neoclassice;
– insistenta asupra caracterului ciclic al economiei.
Concluzii
J. M. Keynes i-a scris în 1935 lui George Bernard Shaw că lucrarea de teorie economică
pe care o proiecta va revoluţiona modul în care lumea priveşte problemele economice. Profeţia
sa s-a adeverit pe deplin, pentru că „Teoria generală” a modificat concepţia privind esenţa
problemei economice. De pe vremea clasicilor, problema economică a fost gândită în termenii
nesfârşitei lupte dintre raritate şi nevoile umane nelimitate.
Conştientizarea faptului că problema economică conţinea un alt aspect şi anume „sărăcia
în mijlocul belşugului”, a survenit la Keynes după primul război mondial. Dar punctul de vedere
general că problema economică este una a rarităţii a persistat în timpul Marii depresiuni. Numai
şomajul prelungit în proporţii de masă a evidenţiat în cele din urmă că raritatea nu reprezintă
singura dimensiune a problemei economice. Alocarea raţională a resurselor este singura
problemă numai atunci când toate resursele în căutare de ocupare pot fi absorbite în procesul de
producţie. Keynes a argumentat că nivelul ocupării depinde de nivelul cererii globale şi a arătat
că până şi o economie cu preţuri, salarii şi rate ale dobânzii flexibile nu poate fi adusă automat la
ocuparea deplină.
Accentul lui Keynes asupra incapacităţii sistemului de a realiza ajustări automate din
cauza dezechilibrelor dintre consum şi producţie reaminteşte de analiza marxistă. Şi Marx a
subliniat inerenta instabilitate a sistemului capitalist şi, asemenea lui Keynes, a considerat
investiţiile ca fiind un factor crucial.
Cu toate că atât Marx cât şi Keynes au considerat factorii determinanţi ai investiţiilor
drept cauză a crizei, există importante deosebiri între cele două sisteme. Una dintre acestea este
că sistemul lui Marx este inseparabil de concepţia sa privind relaţiile sociale ce stau la baza
schimbului de mărfuri şi, în consecinţă, de teoria valorii-muncă. Exploatarea crescândă a muncii,
cuplată cu rata descrescândă a profitului şi a plusvalorii, conduc la crize tot mai severe, care
constituie preludiul distrugerii sistemului capitalist. Pentru Keynes, principalii factori cauzatori
de crize provin din înclinaţiile umane fundamentale. El a văzut astfel un motiv pentru intervenţia
guvernului atunci când cererea globală este insuficientă pentru a crea ocupare deplină. Dar nu a
considerat distrugerea capitalismului ca fiind dezirabilă sau inevitabilă. Dimpotrivă, el a crezut
că punctele esenţiale ale sistemului capitalist puteau fi salvate fără sacrificarea ocupării depline,
dacă guvernul exercită controlul adecvat. Keynes nu a examinat în detaliu natura exactă a
acestei intervenţii. Dar filosofia socială ce stă la baza capitolului final al „Teoriei generale” este
că există anumite domenii care nu trebuie lăsate pe seama iniţiativei individuale.
Astfel, Keynes a propus o economie mixtă în care investiţia este socializată, dar în care
interesul personal privat va continua să funcţioneze în toate domeniile în care este compatibil cu
ocuparea deplină. El a considerat aceasta ca fiind „singurul mijloc realizabil de evitare a
distrugerii formelor economice existente în întregul lor şi ca o condiţie a funcţionării cu succes a
iniţiativei individuale”.
 Este evident că pentru Keynes însuşi, teoria cererii globale efective a fost prezentată ca
fundament al recomandărilor sale de politică economică în Anglia anilor 1930. Fără îndoială că
„Teoria generală” a contribuit în mod semnificativ la acceptarea de către guvern a
responsabilităţii menţinerii nivelului ocupării la niveluri satisfăcătoare. Politica fiscală şi-a intrat
în drepturi de pe vremea lucrării „Teoria generală”.
Nu se poate însă afirma că „Teoria generală” este legată doar de problemele specifice
ale anilor 1930. Principiul cererii globale efective, care este nucleul teoriei lui Keynes, este
independent de aranjamentul instituţional al epocii respective, atâta timp cât este implicată
politica economică. Cu alte cuvinte, teoria cererii globale implicită în teoria cantitativă este exact
aceeaşi cu cea implicită în legea lui Say. Astfel, Keynes infirmă concluzia neoclasică că
încasările din vânzări vor acoperi neapărat costul obţinerii producţiei stării de ocupare deplină,
deoarece valoarea bănească a acelei producţii este asociată cu crearea unui venit bănesc
echivalent.
Salariile în bani sunt în principal, potrivit lui Keynes, rezultatul forţelor instituţionale.
Muncitorii nu pot realiza revizuiri în jos ale salariilor reale prin simplul mecanism al acceptării
unor salarii în bani reduse. Dacă şomajul este însoţit de o cerere de bani, care este probabilă la
rate foarte scăzute ale dobânzii, nu poate exista nici un mecanism prin care o economie cu
resurse neutilizate să se redreseze dintr-un dezechilibru datorat neocupării.
Anii ce au urmat publicării lucrării “Teoria generală” au fost cei ai manifestări unei
contrarevoluţii. Multe din ideile şi instrumentele analitice pe care le-a iniţiat Keynes au fost
sfidate sau reinterpretate într-un mod atât de radical, încât şi-au pierdut mult din intenţiile
originare.
Locul Keynesismului in gandirea economica din Sec. XX
Printre cele mai prestigioase şi răspândite teorii şi doctrine ale sec.XX s-a impus rapid prin 3
trăsături:
1. Recunoaşterea faptului că incertitudinea, instabilitatea şi dezechilbrul, constituie forme
normale de manifestare, a economiei;
2. Înţelegerea acestor caracteristici, terapia lor presupune, examinarea mecanismului de
functii, a economiei de piata, mai ales la scară macroeconomica;
3. Denunţarea multor iluzii ale liberalismului şi limitele pieţei precum şi legitimarea
intervenţiei statului contemporan în economie , respectiv dirijism.
Comentarii asupra teoriilor lui Keynes
 Keynes nu e un panaceu pentru criză5:Nu doar „învăţăturile“ lui Marx sunt neproductive în
condiţiile actuale de criză, ci si teoriile lui Keynes Desi criza mondială readuce în prim-plan
teoriileeconomice intervenţioniste, Edmund Phelps - laureat al premiului Nobel pentru economie
în 2006 - atrage atenţia că ideile lui Keynes nu reprezintă soluţii viabile de resuscitare a
economiei.Într-un editorial apărut în numărul din 4 noiembrie 2008 al „Financial Times“,
Edmund Phelps, laureat al premiului Nobel pentru economie, remarcă faptul că actuala criză
mondială readuce în prim-planul dezbaterilor teoretice referitoare la posibilele soluţii de
revigorare a economiei numele lui John Maynard Keynes si ideile sale despre efectul pozitiv al
intervenţiei statului pe pieţe.
Confuzia_lui_Keynes
De ce a scăzut si continuă să scadă preţul caselor în Statele Unite? Băncile vorbesc despre un
soi de soc neprevăzut survenit din exterior, însă nici vorbă de asa ceva, scrie Edmund Phelps. În
opinia sa, este vorba, pur si simplu, de calculele eronate ale investitorilor, care au pariat că
preţurile se vor majora la nesfârsit si s-au înselat. Potrivit lui Keynes, spune Phelps, preţurile
activelor determină nivelul ratei de ocupare a forţei de muncă. Un declin al acestora, generat de o
schimbare de sentiment a investitorilor, produce scăderea în lanţ a preţurilor activelor productive
si a acţiunilor companiilor, reducerea investiţiilor si, în cele din urmă, cresterea numărului de
someri, ca urmare a restrângerii activităţii economice. „Din păcate, Keynes a făcut o mare
confuzie între o scădere a preţului activelor din cauze monetare - cresterea cererii de bani - si una
generată de înrăutăţirea asteptărilor referitoare la profiturile viitoare legate de respectivele active.
La prima variantă, soluţia lui Keynes era cresterea ofertei de bani de către băncile centrale (de
exemplu, prin cumpărarea de titluri de stat), pentru a majora la loc preţurile activelor“, scrie
Phelps. Keynes credea că aceste preţuri se pot mări fără ca celelalte preţuri, inclusiv cel al muncii
(salariile), să crească la rândul lor. Ceea ce este fals, consideră Phelps.
Dimpotrivă, majorarea ofertei de bani ar declansa instantaneu spirala inflaţionistă...Statul - cel
mai prost investitor.Actuala criză nu este însă de natură monetară, spune Phelps. Potrivit lui
Keynes, cresterea cererii interne de consum este si ea de natură să stimuleze ocuparea forţei de
muncă, căci determină avansul cererii de investiţii, iar într-o situaţie de criză precum cea actuală
statul este cel care trebuie să investească, pentru a crea locuri de muncă. Si, comentează Phelps,
americanii ar fi chiar fericiţi ca statul să investească în infrastructură, „căci aeroporturile sunt un
cosmar, iar podurile se prăbusesc“. „Trebuie totusi să ne întrebăm dacă nu cumva asumarea de
către stat a rolului de investitor, în locul întreprinzătorilor privaţi, nu blochează dezvoltarea si

5
Articol scris de Adrian Mosoianu si Florin Rusu ...de pe site-ul
http://www.sfin.ro/articol_14525/phelps:_keynes_nu_e_un_panaceu_pentru_criza.html
aplicarea de inovaţii în economie“, punctează Phelps. El reaminteste că teoria capitalistă
subliniază importanţa diversităţii surselor de idei de afaceri, a antreprenorilor dispusi să le aplice,
a surselor de finanţare si a consumatorilor. Ba mai mult, oamenii de afaceri trebuie să fie liberi în
calculele, estimările si iniţiativele lor, spre deosebire de angajaţii statului, care trebuie să dea în
permanenţă socoteală sefilor lor si să nu se abată de la planificarea realizată „de sus“. „În
consecinţă, o prezenţă mai consistentă a statului în sectorul investiţional al unei ţări ar fi de
natură să constrângă spiritul inovativ si să scadă calitatea acelor inovaţii acceptate de sistem.
Ceea ce ne-ar menţine, în continuare, în criză“, notează Edmund Phelps.
Printre conceptele revolutionare promovate de Keynes se numara:
- cel al imposibilitatii echilibrului dintre oferta si cererea de bunuri si servicii, de aceea
apar disfunctiuni precum somajul;
- ineficienta mecanismelor concurentiale ale pietei libere de a asigura si mentine echilibrul
economic;
- o teorie a ratei dobânzii explicata în termeni monetari, ca o functie a cererii de bani, în
interactiune cu oferta de bani;
- eficienta marginala a capitalului;
- criticând Legea lui Say, Keynes sustine ca economiile si investitiile sunt realizate de
persoane diferite, din ratiuni diverse, si ele sunt aduse în pozitia de echilibru numai prin
modificarile din marimea venitului: „în realitate, economiile si investitiile sunt
întotdeauna egale, dar nu se afla automat si permanent în stare de echilibru” (Oser, J.,
Blanchfield, W., 1975: 436);
- posibilitatea de a utiliza politicile fiscale si monetare pentru a elimina recesiunile si a
controla boom-ul economic. Prin aceasta carte Keynes a pus bazele a ceea ce se va numi
ulterior macroeconomie.
Notiunile de baza ale keynesismului au fost:
1. Nu exista o tendinta naturala a economiilor de piata capitaliste pentru a corecta socurile
economice si pentru a mentine un echilibru al fortelor economice care sa asigure angajarea pe
deplin a fortei de munca disponibile. Înainte de Keynes se stia ca fazele ciclului de afaceri se
succed cu regularitate, dar se presupunea ca piata avea puterea de a se autoregla, nefiind necesara
interventia guvernului;
2. În economiile capitaliste, în general, somajul aparea ca un fenomen natural, dar fortele
economice nu puteau corecta situatia automat. Keynes a pus problema naturii si a cauzelor
somajului. A facut o distinctie fundamentala între ceea ce numea somajul voluntar si somajul
involuntar. Aceasta distinctie a reprezentat una dintre elementele controversate ale politicii sale
economice si a dat nastere la numeroase divergente atunci ca si acum. Somajul involuntar îi
includea pe acei oameni care îsi cauta de lucru nu îsi gasesc, si accepta salariul minim pe
economie. Înainte de Keynes, economistii considerau ca somajul era generat de rigiditatile pietei
muncii, de existenta unor factori precum pretentii de marire a salariilor, activitatile sindicatelor si
plata celor aflati în somaj. Somajul voluntar îi includea pe indivizii care nu vroiau sa lucreze
acceptând salariul minim pe economie;
3. Conform lui Keynes, incapacitatea de a mentine forta de munca ocupata pe deplin se datora
unei lipse a cheltuielilor publice. Acest punct de vedere era total opus celui prekeynesist, care
considera ca somajul se datora rigiditatilor în nivelul salariilor. Astazi dezbaterile în ceea ce
priveste rata crescuta a somajului din anumite tari europene se axeaza pe aceeasi problematica;
4. Insuficienta cheltuielilor publice se datora unui deficit de investitie de capital privat pe plan
intern. Investitorii oscilau între un optimism si un pesimism la fel de irational în ceea ce priveste
probabilitatea ulterioara a investitiilor lor, ceea ce afecta planurile lor de investitii. Asteptari
opuse ar fi dus la o scadere a cheltuielilor de investitii, asadar la o scadere a cererii, productiei si
ratei de ocupare a fortei de munca si la o crestere a somajului. Aceste efecte ar atrage dupa ele
scaderea în veniturile gospodariilor si reducerea cheltuielilor efectuate de aceste gospodarii;
5. Concluzia acestei diagnoze a fost urmatoarea: guvernele trebuie sa joace un rol decisiv în
stabilirea politicilor economice adecvate. O scadere a cererii ducea imediat la interventia
guvernului pentru a o contrabalansa. Acesta putea interveni prin utilizarea politicilor fiscale, prin
mecanismul impozitelor, prin cresterea cheltuielilor publice si/sau reducerea impozitelor, sau
prin politici monetare, prin scaderea ratelor dobânzii sau cresterea masei monetare, desi Keynes
si-a exprimat îndoielile în ceea ce priveste eficienta politicii monetare;
6. Din punct de vedere politic, keynesismul parea sa încurajeze implicarea sectorului public,
vazut ca un accesoriu necesar unei politici realiste de stabilizare macroeconomica.
Keynesismul, atât ca doctrina, cât si ca politica economica, a avut o influenta fundamentala în
lumea noncomunista de dupa 1945, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, si a reprezentat un
trend dominant pâna la sfârsitul anilor 1960, când unele evenimente au început sa puna sub
semnul îndoielii validitatea practica a keynesismului si, în acelasi timp, fundamentul sau teoretic.
Principalul atac a venit din partea monetarismului, o doctrina a carui leader a fost Milton
Friedman, si din partea membrilor Scolii de la Chicago. Politicile keynesiste au cautat sa
atenueze efectele negative ale fluctuatiilor ciclice prin cresterea cheltuielilor publice în timpul
recesiunilor. De exemplu, în conceptia lor, cresterea cheltuielilor din sectorul public ar duce la
cresterea cererii, ar stimula investitiile si ar crea noi slujbe, reducând astfel din severitatea unei
depresiuni economice. Astfel de politici au functionat initial, dar cererea stimulate de cheltuielile
publice nu era una reala. Trimitea false semnale si determina industriile sa suprainvesteasca, în
special în producerea de bunuri. Când guvernul nu mai stimula economia prin cheltuieli sau
cheltuia mai putin, industriile se trezeau în fata unui surplus si era necesara disponibilizarea.
Aceasta cheltuiala s-a dovedit a fi inflationista, caci era, în general, finantata prin împrumuturi
sau prin emiterea de moneda ori prin recurgerea la credite. Mai mult, acest fel de interventie era
folosit de guverne pentru a atenua efectele fluctuatiilor ciclice asupra sferei politice, mai degraba
decât asupra cele economice si se recurgea la acest tip de interventie în special în preajma
alegerilor. În cele din urma, politicile produceau stagflatie, cu crestere negativa sau zero, si o
accentuare a ratei somajului. Astazi guvernele par a se fi împiedicat de o versiune moderna, care
cauta rezultate similare celor anticipate de Keynes, dar în care cheltuielile private sunt cele
încurajate sa atenueze efectele negative ale fluctuatiilor ciclice mai mult decât cheltuielile
publice. Consumul privat din SUA, cât si din Marea Britanie a dus la cresterea nivelurilor
datoriilor. Ramâne de vazut daca noul model keynesist poate evita consecintele precedentului. Se
pare ca aceasta noua abordare nu a fost planificata de catre guvernele SUA si Marii Britanii, ci a
rezultat, în parte, din actiunile lor si a fost apoi amplificata deliberat în momentul în care efectele
începeau sa fie evidente.Desigur, se stia despre accelerarea cheltuielilor de consum în SUA.
Cheltuielile au dus la cresterea ratei de îndatorare a cetatenilor. La fel s-a întâmplat si în Marea
Britanie, unde s-a adaugat si o crestere a preturilor proprietatii private. Oamenii au început sa
investeasca în titluri de stat, iar ideea economisirii parea din ce în ce mai putin atractiva. De
asemenea, cetatenii au recurs la împrumuturi bancare datorita, în parte, ratelor mai mici ale
dobânzilor, dar si la investitii în domeniul afacerilor imobiliare. Piata tranzactiilor imobiliare a
descarcat de datorie o parte din câstig prin reipotecare si a folosit metoda pentru a sustine
consumul. Dezvoltarea a ajutat iesirea din recesiune atât a SUA, cât si a Marii Britanii. Într-
adevar, Marea Britanie nu a intrat de loc într-o recesiune tehnica, ci doar a trecut prin experienta
ratelor de crestere negative. Astazi economia întregii lumi pare a se sprijini pe umerii
consumatorului american, consumatorii britanici jucându-si doar rolul în cadrul acestui puzzle.