Sunteți pe pagina 1din 76

VIAŢA ŞI ACTIVITATEA

SFÂNTULUI IERARH ANTIM


IVIREANUL
ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ

Piteşti, 2008

1
CUPRINS

Capitolul I. Cine a fost Antim Ivireanul? …………………………………..…. pag. 3


1.1. Istoria Gruziei, ţara de origine a mitropolitului ……………….…… pag. 4

Capitolul II. Situaţia politică, economică şi culturală a Ţări Româneşti


în sec. al - XVII–lea ……………………………………………………... pag. 7

Capitolul III. In ce context a ajuns Antim în Ţara Românească? …………… pag.11


3.1. Patrimoniul cultural moştenit de la înaintaşi ………….……………. pag.12

Capitolul IV. Activitatea tipografică a călugărului Antim ………………….. pag.23


4.1. Ierarh din 1705. Activitatea la Rîmnic ………………………………. pag.38
4.2. Mitropolit al Ţării Româneşti ……………………………………….. pag.43

Capitolul V. Didahiile – expresie a geniului predicatorial al lui Antim……. pag.60


5.1. Antim Ivireanul – ctitor de limbă …………………………..……..… pag.64
5.2. Antim Ivireanul – ctitor de biserică …………………………………. pag.65

Capitolul VI Antim Ivireanul patriot şi om politic ……………….…………. pag.70

Concluzii ………………….…………………………………………………...... pag.73

Bibliografie …………………………………………………………………….. pag.75

Declaraţie ……………………………………………………………….... ....... pag. 76

Curicullum Vitae …………………………………………………. ................. pag. 77

Cuprins …………………………………………………………………........... pag. 78

2
CAP I. CINE A FOST ANTIM IVIREANUL?

 Istoria Gruziei, ţara de origine a mitropolitului din sec.I până în sec. XVIII
(evoluţia socială, culturală şi economică a Gruziei).
Copilăria şi tinereţea mitropolitului Antim Ivireanul, recunoscut de toţi istoricii români
dar şi străini drept una dintre cele mai ilustre figuri din istoria culturii româneşti şi unul dintre
cei mai vrednici ierarhi ai bisericii noastre, este prea puţin cunoscută. Se ştie numai că a fost
fiul unor anume Ioan şi Maria după cum o spune el însuşi în cuvântările sale, idee analizată şi
de istoricul Nicolae Iorga ca reacţie firească la afirmaţiile mai mult sau mai puţin bazate pe
dovezi concrete ale unor istorici susţinători ai premisei că părinţii mitropolitului ar fi români de
neam, pribegi dincolo de Azov1.
Alte presupuneri ne aduc informaţia că Antim s-ar fi născut în sudul Dunării şi s-a
călugărit la Mănăstirea Ivir (Iviron) din Athos, potrivit lui Alexandru Odobescu, altele ne spun
că ar fi venit în Moldova încă din copilărie unde a pribegit îndelung.
Episcopul Melchisedec al Romanului atrage pentru prima oară atenţia asupra lui Antim
Ivireanul şi susţine că acesta s-a născut în Caucaz, in Iberia sau Iviria, motiv pentru care Antim
se semna recomandându-se ca fiind « ivirean »2.
Melchisedec menţionează despre Antim ca fiind un bun vorbitor al mai multor limbi
dintre care georgiana îi era limba maternă. Ceea ce prezintă episcopul Melchisedec ni se pare
cel mai aproape de adevăr, lucru demonstrat si de aprecierea acestor informaţii de către istoricii
contemporani cum sunt profesorul Petru Haneş, Ioan Bianu, P. Constantinescu - Iaşi, D.
Bogdan, Emile Picot sau Mario Ruffini care remarcă apartenenţa ierarhului nostru la poporul
georgian pe care el însuşi o evocă de fiecare dată când are ocazia în predicile sale la fel ca şi
descendenţa din părinţii Ioan şi Maria sau faptul că este străin de poporul român cum îi spune
domnitorului Constantin Brâncoveanu în scrisoarea din 13 ianuarie 17123. Cu toate acestea
considerăm pe deplin elucidată problema originii etnice a mitropolitului având şi garanţia
mărturiilor istoricului florentin Anton Maria del Chiaro, care, cunoscând îndeaproape pe
mitropolit, afirmă că acesta era georgian, spunând şi că numele său de botez era Andrei şi că în
adolescenţă a fost luat rob de turci, ajungând apoi la Constantinopol. Acelaşi istoric florentin,
vorbeşte totuşi despre el ca “luat sclav şi dus la Constantinopol” 4, ori dacă ştim că în aceea
vreme (secolul XVII), locuitorii Caucazului de Nord răpeau oamenii făcând incursiuni in zona
1
“Biserica Ortodoxă Română”anul LXXIV(1956) nr 8-9,august-septembrie,Damian P. Bogdan art.”Viaţa lui
Antim Ivireanul” p.670.
2
Dyinjihasvilli, Fanny Antim Ivireanul, cărturar umanist ed. Junimea, Iasi 1962, pag.19.
3
Ivireanul, Antim, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p
227-228.
4
Djinjihasvilli, Fanny, op. cit, pag.20.

3
georgiană a Mării Negre şi îi vindeau în sclavie în Crimeea de unde îi duceau atât in capitala
imperiului otoman, Constantinopol, cât şi în alte zone aflate sub stăpânire turcă, este uşor de
înţeles care ar fi putut fi mijloacele prin care Antim, viitorul mitropolit al Ţării Româneşti, va
fi ajuns la Contantinopol.
Din mărturisirile lui Anton Maria del Chiaro referitoare la situaţia lui Antim ca sclav al
turcilor, alături de puţinele informaţii istorice destul de sumare, ajungem la concluzia că Anti s-
a născut în preajma anului 1650, iar la vârsta de şaisprezece ani a fost vândut ca sclav la
Constantinopol, unde, ajungând, se face cunoscut datorită aptitudinilor sale excepţionale
privind însuşirea limbilor greacă, neogreacă, turcă şi arabă5. Este foarte probabil, cunoscută
fiind corespondenţa dintre patriarhul Ierusalimului şi împăraţii georgieni, dar şi dintre patriarh
şi catolicosul Georgiei, ca Antim să fi ajuns la Patriarhia Ierusalimului care în acea vreme
funcţiona la Constantinopol şi să fi devenit traducătorul corespondenţei amintite, căci
cunoaştem nevoia unui traducător cunoscător de limbă georgiană din plângerea patriarhului
către catolicosul Georgiei, menţionată de Ş. Kurdghelaşvilli, în care se cerea acestuia din urmă
în mod insistent un sclav care să servească la voluminoasele scrisori6
Această informaţie este cu atât mai verosimilă, ştiind că în acea vreme, cum am spus,
patriarhia Ierusalimului funcţiona la Constantinopol. Profitând de această situaţie, Antim, în
îndelungata lui şedere la Constantinopol, se pare că îşi câştigă libertatea şi îşi creează chiar şi o
situaţie materială potrivită cum vom vedea mai târziu că ii spune lui Vodă Brâncoveanu, cum
că nu vreo sărăcie sau lipsă l-au împins să vină în Ţara Românească7.
Pe lângă averea care la Constantinopol ii putea asigura un trai liniştit, Antim îşi
însuşeşte o bogată învăţătură de carte, însăşi patriarhia în care activa fiind recunoscută ca o
adevărată oază de cultură după cum vedem din istoria ei, iar energia lui îl face să intre în
graţiile multor personalităţi ale vremii.
Dată fiind, deci, această presupunere, suntem îndreptăţiţi să credem că Antim vine în
Ţara Românească la sugestia patriarhului Dositei al Ierusalimului făcută iubitorului de cultură
domnitor al Munteniei Constantin Brâncoveanu, dornic de a-şi atrage la curte cât mai multe
minţi luminate şi personalităţi ale vremii ce-l vor ajuta in planul său de răspândire a culturii
greceşti în întreaga ortodoxie8.
Se cuvine din moment ce am expus atât cât este cunoscută prima parte a vieţii
mitropolitului Antim Ivireanul, să vorbim oferind câteva date generale si despre patria natală a
lui:Iviria, Gruzia sau Georgia cum este cunoscută în zilele noastre.

5
ibidem pag.22.
6
ibidem, apud. S Kurdghegaşvilli Istoria Tipografiei Georgiene ed Gruzia Sovietică p 22.
7
Cerbuleţ, Teodor Antim Ivireanul ed. Cartea Românească, Bucureşti, p.. 21-22.
8
Ibidem.

4
Poporul gruzin este un popor de o străveche cultură, despre el vorbind istorici greci
precum Herodot, Strabo, Xenofont sau Hesiod care ne dau bogate informaţii cu privire la starea
lor materială şi spirituală. In antichitate gruzinii se întindeau pe teritoriile de la Ţărmul estic al
Mării Negre, iar din sec. I intră în sfera de influenţă a imperiului Roman disputată îndelung
între părţi şi romani, teritoriu care însă la începutul erei noastre, in sec. I-II se detaşează treptat
de sub orice influenţă căpătând statutul de ţară favorizată din partea împăraţilor Romei,
începând cu Traian, care doreau sa-l aibă ca aliat.
Noul stat, Chartli, cristalizat în peninsula Iberică, va avea succes, datorită independenţei
şi statutului său favorizat, la învăţătura creştină cu atât mai mult cu cât avea dese contacte atât
politice cât şi sociale şi economice cu Imperiul Roman9 , aceasta realizându-se mai ales in sec.
IV când deja in Imperiu, creştinismul era cunoscut ca religie a Romei. Mijloacele prin care
Gruzia vine in contact cu învăţătura creştină fac ca aceasta să intre foarte uşor in comunitatea
ţărilor europene creştine cu care stabileşte legături mai ales de ordin cultural, aducând in
cultura europeană nume precum Petre Iverul (Dionisie Areopagitul) Zahari Chartreli; Ioane
Pedritzi ; Michael Modrekeli, nume care au contribuit din plin la marea sinteză de idei care a
intrat în gândirea filosofică universală sub denumirea de “cultura orientului creştin”, elementul
georgian, alături de cel slavon (armenesc) şi de cel românesc fiind cele ce vor avea un rol
important in crearea literaturii creştine de limbă greacă10.
Privitor la istoria Gruziei, procesul de cristalizare a ei ca si stat continuă cu izgonirea in
sec. VII a perşilor din Transcaucazia de regele bizantin Iracli, făcând, deci posibilă aproprierea
între ele a populaţiilor din Estul si Vestul provinciei, pentru ca in sec. XI – XII (in vremea
împăratului David al IV – lea Constructorul - 1089-1125), Gruzia să devină un stat puternic
centralizat, iar cultura sa originală să cunoască o dezvoltare deosebită in toate planurile dar mai
ales in arhitectura şi literatura, acestea fiind favorizate de instalarea şi dezvoltarea
feudalismului gruzin.
Cultura şi civilizaţia gruzină ajung la apogeu în perioada împărătesei Tamara (1153-
1184), strănepoata regelui David, când Gruzia devine cel mai puternic stat din Asia Mică in
urma victoriilor asupra statelor musulmane vecine ajungând să deţină vaste teritorii in
Caucazul de Nord, in Transcaucazia Răsăriteană, ţărmul sudic al Mării Negre, întreaga
Armenie, iar populaţia gruzină ajungea la 12.000.000 de locuitori.
In această perioadă se scriu adevărate opere filozofice iar gândirea filozofică, teologică
se leagă de numele lui Arseni Icatoeli sau Ioane Pedritzi, alături de cele amintite se dezvoltă şi
literatura istorică apărând „Chartlis Ţhovreba” in care se reuneau scrierile unor istorici gruzini.
Cultura elenă şi bizantină, arabă sau persană, alături de tradiţiile gruzine sunt bogat

9
Brătianu, Gheorghe I. Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană , Bucureşti, 1963 p. 225-227.
10
Djindjihasvilli, Fanny op. cit. p 9.

5
reprezentate în obiceiurile şi monumentele de cultură gruzine cum de altfel şi ele îşi au locul în
civilizaţia bizantină, elenă sau în celelalte ale Europei cu care se află intr-o strânsă legătură.
Regresul Gruziei începe după invazia acesteia de către mongoli care ii distrug atât
economia cât şi unitatea politică, iar tot efortul depus in secolul XIV de Gheorghi al V-lea
Magnificul, situaţia ţării se îmbunătăţeşte din nou, dar pentru o perioadă relativ scurtă căci
intre 1384 si 1403 este călcată de Tamerlan in mai multe rânduri, momente care aduc şi
regresul ca stat al Gruziei, dar şi un regres al populaţiei care se răreşte şi face ca economia să
înregistreze un mare deficit, iar starea de rău a populaţiei se menţine din cauza altor invazii
venite sin părţile Asiei Mici11, totul in această privinţă culminând o dată cu căderea sub turci a
Constantinopolului in 1453. Fiind compromisă unitatea politică a ţării, aceasta se va diviza in
cele din urmă in mai multe principate: Caheti şi Chartlî în răsăritul Gruziei si Imereti in partea
apuseană a ţării, principat care mai târziu se va diviza mai departe in alte formaţiuni voevodate:
Abhazia, Guria, Megreli. In sud se va forma din fostul teritoriu un voievodat independent:
Samţe – Saatabago.
Din secolul al XVI –lea, ţara se transformă intr-un teatru de lupte între Turcia si Iran.
De-a lungul timpului, după scindarea regatului, au existat conducător; turci care doreau
exterminarea totală a gruzinilor spre a-si însuşi pe deplin teritoriile nou eliberate cum a fost
cazul provinciilor Caheti si Cartlî care au avut de înfruntat şahului Abas I. Cele două principate
capătă in 1518 numirea de teritorii privilegiate, adică principele era suveran pe pământurile
sale dar trebuia să fie recunoscut de şahul Iranului. Astfel evoluează de-a lungul timpului Iviria
care continuă până in secolul XVII să fie de multe ori ţinta invaziilor sau a disputelor privind
stăpânirea teritorială a ei de către musulmani.

11
Ghe. I. Brătianu op. cit. Pag. 250-251.

6
CAP. II. SITUAŢIA POLITICĂ, SOCIALĂ, ECONOMICĂ ŞI
CULTURALĂ A ŢĂRII ROMÂNEŞTI IN SECOLUL AL XVII – LEA

Spre sfârşitul sec. XVII, mai precis din 1678, pentru o perioadă scurtă privită din punct
de vedere istoric, pe tronul Ţării Româneşti urcă Şerban Cantacuzino, o figură importantă în
rândul domnitorilor români, in virtutea faptului ca şi-a adus un mare aport în lupta anti-
otomană la nivelul întregii Europene şi anume politica lui duplicitară faţă de austrieci in timpul
asediului Vienei din 1683 când se angajează in faţa lor să stea pasiv pe câmpul de luptă cu
întreaga armată chiar in riscul de a atrage atenţia căpeteniilor oştirii otomane, care însă nu i-au
putut dovedi activitatea duplicitară12, aşadar putem vorbi despre o contribuţie adusă de
domnitorul muntean la salvarea Vienei si astfel la întărirea frontului creştin in faţa armatei
otomane. Această faptă este descrisă şi într-o scrisoare a generalului austriac Walstein către
domnitorul Şerban Cantacuzino în care acesta din urmă este lăudat pentru izbânda împotriva
turcilor13 cu toate acestea, sfârşitul secolului XVII găseşte Ţările Române intr-o mare tensiune
cauzată atât din partea influenţei otomane, cât şi din cauza ocupaţiei austriece in Transilvania,
aceasta mai ales după 1683 fiind nevoită să facă faţă expansiunii Austriei si Poloniei care nu-şi
ascund intenţiile de a anexa toate cele trei principate româneşti.
Pe de altă parte situaţia Ţărilor Române se agravează cu atât mai mult cu cât Turcia
încetând a mai reprezenta o mare putere in Europa, pierzând Transilvania, creşte birul pe care îl
percepea Ţării Româneşti în vederea menţinerii poziţiei faţă de puterile creştine. În această
situaţie, Şerban Cantacuzino nutreşte planuri mari care vizau in primul rând obţinerea
independenţei statului şi recâştigarea teritoriilor pierdute de pe malul stâng al Dunării. În
concepţia lui, toate aceste planuri vor culmina cu declanşarea unei revolte în Balcani ce va
avea ca urmare alungarea turcilor din Europa si refacerea imperiului bizantin.
Corespondenţa lui Şerban Cantacuzino cu Viena ii aduce acestuia in 1686
recunoaşterea dinastiei ereditare şi i se acordă titlul de baron, toate acestea însoţite de
promisiunea unui ajutor militar de 6000 de oameni in luptele cu turcii, însă i se va cere în
schimb închinarea ţării şi un tribut anual de 75.000 de taleri. Pentru a slăbi presiunea
imperialilor a căror cerere nu este eronată Şerban Cantacuzino caută ajutor la Moscova unde,
prin arhimandritul Isaia se plânge ţarului de intensificarea catolicizării întreprinse de austrieci
in Transilvania14 cu această ocazie, Serban Cantacuzino cere ajutor in vederea eliberării de sub
12
Columbeanu Sergiu, Radu Valentin Constantin Brâncoveanu şi epoca sa ed. Ştiinţifică Bucureşti 1986, pag. 9-
10.
13
Columbeanu Sergiu; Radu Valentin, op cit.apud. Mihai Cantacuzino Genealogia Cantacuzinilor pag. 11.

14
Constantin Şerban Constantin Brâncoveanul ed. Tineretului, Bucureşti, 1969 pag. 16.

7
dominaţia otomană pentru a nu fi nevoit să apeleze la ajutorul austriecilor care astfel si-ar fi
intensificat propaganda calvină în mediul românesc caracterizat prin ortodoxie. In acelaşi timp
fraţii domnului Constantin stolnicul şi Mihai Spătarul, alături de viitorul domn Constantin
Brâncoveanul subscriu un mesaj către cancelarul transilvan Mihai Teleki prin care asigură
sprijin şi devotament in caz de grea cumpănă. Împresurat totuşi de pretenţiile împăratului
austriac Leopold I cu privire la situaţia Ţării Româneşti, sfârşitul vieţii îl găseşte pe Şerban
Cantacuzino faţă cu trimisul vienez, generalul veterani venit spre a grăbi semnarea tratatului
privitor la înţelegerea impusă de imperiali. Aflat în delicata situaţie de constrângere,
domnitorul se angajează să trimită la Viena o delegaţie care va trata supunerea faţă de Austria,
iar in faţa lui Veterani se angajează pentru găzduirea şi hrana a douăsprezece regimente.
Moartea domnitorului vine pe neaşteptate la 29 octombrie – 9 noiembrie 1688 chiar înainte de
a parafa tratatul cu austriecii care fusese deja semnat de delegaţia trimisă la Viena.
La conducerea ţării, după moartea unchiului său, vine Constantin Brâncoveanu care
până atunci fusese in funcţia de „mare logofăt”.
Venirea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu, deşi pare foarte simplă la prima vedere,
nu a fost deloc aşa, căci acest fapt se petrece pe fondul unor vechi tensiuni intre Cantacuzini,
reprezentanţi mai ales in acest plan de domnitorul Şerban Cantacuzino şi familia cu care ei erau
înrudiţi.: boierii Băleni, iar în plan extern, tânărul domnitor a avut de înfruntat opoziţia marilor
puteri, ale Europei, cum ar fi Austria a cărui împărat Leopold l-ar fi dorit ca domn pe Gheorghe
Cantacuzino, fiul fostului domnitor, iar Ludovic al XIV –lea al Franţei îl prefera pe Emeric
Tokoly, în timp ce hanul Crimeii îl prezenta Imperiului Otoman ca viitor domn al Ţării
Româneşti pe unul din fii săi care aveau mare trecere în faţa sultanului15.
Pentru a obţine recunoaşterea porţii otomane, Brâncoveanu a trebuit să plătească cu
greu bir în aur, lucru menţionat şi de ambasadorul Franţei acreditat la Constantinopol care
vorbeşte intr-una din relatările sale despre mari sume de bani aduse sultanului şi înalţilor
funcţionari turci care îi vor recunoaşte domnia16.
Alegerea ca domn a lui Constantin Brâncoveanu, venind în mare grabă mai ales după
moartea neaşteptată a înaintaşului său la domnie, vădeşte dorinţa boierilor munteni de a nu se
crea agitaţie in jurul tronului Ţării Româneşti, dată fiind şi presiunea care o învăluia din afară
despre care am amintit, astfel că scrisorile vremii ne încredinţează cum „trupul lui Şerban
Cantacuzino zăcea încă neîngropat, când boierii şi mitropolitul ţării, Teodosie si cu patriarhul
Ierusalimului, Dionisie, se întruniră la sfat în spătăria cea mică să aleagă un nou domn” 17. Iată
conjunctura în care Constantin Brâncoveanu, coborâtor din familia basarabilor şi nepot al

15
Columbeanu Sergiu; Radu Valentin op cit. Pag. 21.
16
Ibidem.
17
Cartojan Nicolae, Istoria literaturii române vechi. Cronicarii moldoveni. Epoca lui Şerban Cantacuzino si a lui
Constantin Brâncoveanu. Vol II, Imprimeria Naţională, Bucureşti 1945 pag. 205.

8
fostului domn Şerban Cantacuzino vine pe tronul Ţării Româneşti, frământată încă de
pretenţiile puterilor străine de a o stăpâni dar şi de luptele mocnite ori intrigile anumitor
figuri politice autohtone care aveau anumite interese faţă de suveranii otomani sau austrieci sau
chiar slujindu-si propriile interese după cum ne putem da seama din însemnările vremii care
menţionează cum, chiar de la numirea noului domn, au contribuit intervenţiile fratelui fostului
domn şi anume stolnicul Constantin Cantacuzino văzînd în nepotul său şi tânărul domnitor un
instrument politic eficace în vederea apropierii ţării de Înalta Poartă otomană şi in acest sens
stolnicul aduce la Bucureşti pe Ahmed Aga baş-capegiul căruia cu grele eforturi financiare îi
cumpără consimţământul (echivalent cu aprobarea sultanului) de a-l numi pe Constantin
Brâncoveanu. Prezenţa la Bucureşti a lui Ahmed baş-capegiul reprezintă, deci, o dovadă
suficientă a faptului că totul după moartea lui Şerban Cantacuzino a fost realizat de către un om
înţelept suficient de priceput în treburile politice ale ţării care nu putea fi decât stolnicul
Constantin Cantacuzino învinuit de cronicarii contemporani precum Radu Popescu, Ioan
Neculce sau Dimitrie Cantemir chiar de uciderea lui Şerban Cantacuzino, acuzaţie însă
îndoielnică nefiind dovedită de-a lungul vremii18 . Ceea ce este însă o certitudine este faptul că
domnitorul Brâncoveanu a primit domnia la intervenţiile discrete, dar decisive făcute de
unchiul său dinspre mamă, stolnicul la ale cărui insistenţe de a primi domnia cedează, moment
în care însăşi Ahmed baş-capegiul îi oferă caftanul domnesc adus de boieri.
În sfârşit, odată obţinută confirmarea domniei, cumpărată cu bani grei de la demnitarii
otomani ca Mustafa paşa de la Adrianopol şi subalternii săi, Brîncoveanu obţine de la hanul
tătarilor şi serachierul de la Babadag promisiunea de a nu-şi campa trupele în Buceag în acel
an, lucru ce ar fi însemnat din nou eforturi materiale din partea românilor din zonă.
Primindu-şi în final însemnele domneşti precum cuca, caftanul şi steagul de domnie,
dar şi tuiurile (simboluri ale funcţiei politice deţinută de un domnitor în Imperiul Otoman) şi
învestirea oficială, noul domnitor îşi propune să schimbe planurile împăratului Leopold al
Austriei de a încheia tratatul cu Ţara Românească potrivit căruia aceasta din urmă se va supune
Austriei, tratat care a fi trebuit încheiat de fapt înainte de moartea fostului domnitor.
Acest lucru se petrece intr-un mod cu totul neaşteptat în situaţia in care solia trimisă de
Şerban Cantacuzino se apropia de Viena având conştiinţa faptului că pentru domnie, boierii îl
vor susţine pe Iordache, fiul fostului domn. Constituind şi aceasta o schimbare în cursul
treburilor interne ale ţării, marele agă Constantin Bălăceanu, membru al soliei de la Viena, îşi
propune să tulbure domnia lui Brâncoveanu şi să-l înlăture din scaun cu ajutorul austriecilor 19,
iar firele acestui complot ajung cam până în Ţara Românească unde văduva lui Şerban
Cantacuzino, doamna Maria se străduia să obţină domnia pentru fiul ei Iordache, iar

18
Şerban,Constantin , op cit. p. 25.
19
ibidem p. 30.

9
disensiunile între noul domnitor şi văduvă apar pe tema dărilor neplătite ale fostului domnitor,
acestea însumând 133.000 de taleri achitaţi totuşi de Brâncoveanu Curţii de la Viena.
Încercările de răsturnare de la domnie a lui Brâncoveanu care nu mai vine la Bucureşti
ci îl lasă să vină cu solia imperială de la Viena numai pe nobilul maghiar Ladislau Csaky,
numit să înmâneze diploma prin care împăratul intr-un mod cu totul fals analizează scrisoarea
trimisă de Şerban Cantacuzino în vederea încheierii tratatului de suzeranitate. Dată fiind
situaţia in care se afla acum tânărul domnitor cât şi întreaga ţară atât în relaţia cu Austria cât şi
in relaţia cu Imperiul Otoman privind menţinerea în tron a lui Brâncoveanu, pusă faţă în faţă cu
dorinţa unora ca la domnie să fie pus Iordache Cantacuzino, regenţa acestuia revenindu-i
doamnei Maria din cauza vârstei fragede a lui Iordache, Ţara Românească era pe punctul de a-
şi obţine eliberarea de sub turci însă cu preţul supunerii în faţa austriecilor care vizau instalarea
lor atât militară cât şi politică şi religioasă de la trecătorile Carpaţilor până la Dunăre. In cele
din urmă, apelând la negocieri cu austriecii prin intermediul logofătului Radu Popescu, ţinute
la Braşov cu generalul Heissler, trimisul lui Leopold al Austriei, tratative care, prelungite
strategic de Brâncoveanu, au împiedicat înaintarea în Ţara Românească a austriecilor, iar
reluarea operaţiunilor militare între turci şi austrieci constituie momentul în care Constantin
Brâncoveanu îşi pune in aplicare politica echilibrată colaborând cu ambele puteri in ascuns,
însă în situaţia ocupării de către austrieci a unei părţi din Ţara Românească, determină pe
domnitor să cheme pe tătarii aflaţi în Buceag care intrând in conflict cu ocupanţii, îi vor face pe
aceştia din urmă să plece înapoi în Transilvania, lucrare ce va fi desăvârşită în 1690 când
Constantin Brâncoveanu va iniţia o companie împotriva austriecilor având ajutorul atât al
turcilor cât şi al tătarilor. Lupta s-a dat la Zărneşti unde armata austriacă este înfrântă
împreună cu conducătorul ei Ionathan Heissler care a fost luat prizonier, iar aga Constantin
Bălăceanu şi cancelarul Transilvaniei Mihail Teleny au pierit în luptă. Această victorie va
aduce astfel recunoaşterea deplină a lui Brâncoveanu de către sultan, dar şi de către Austria20.

20
ibidem pag. 30-45.

10
CAP. III. ÎN CE CONTEXT A AJUNS ANTIM ÎN
ŢARA ROMÂNEASCĂ ?

Odată obţinută recunoaşterea deplină a domniei lui Brâncoveanu de către cele două
puteri ale Europei, în ţară spiritele se mai calmează făcând in anii ce vor urma până la sfârşitul
domniei, cu mici excepţii, să domnească pacea şi liniştea asigurând în a acelaşi timp şi o
anume bunăstare a poporului din punct de vedere material, social şi spiritual. Ca mare iubitor
de cultură, Constantin Brâncoveanu, preluând şi înnoind încercările şi tradiţiile înaintaşilor,
face ca epoca să devină punctul culminant al unei evoluţii din două veacuri, începută încă din
vremea lui Neagoe Basarab.
Din chiar primii ani de domnie, Constantin Brâncoveanu a căutat să dea un anume fast
curţii sale prin introducerea unor noi obiceiuri, adaosuri de elemente noi în costumul
ceremonial ca expresie a unei influenţe orientale sau a celei italiene, introducerea de noi slujiri
la palat, construcţia de noi case şi reşedinţe domneşti sau reparaţia celor deja existente ori
ctitoriile de biserici şi mănăstiri arată preocuparea marelui domnitor pentru înflorirea culturală
a ţării sale, este adaptat stilul renaşterii italiene la stilul nostru românesc, iar palatele
Mogoşoaia şi Potlogi stau mărturie a unui armonios stil original ce-i va purta numele domnului
în care se vor întâlni ornamente ce vor aminti de stilul baroc, la fel şi decoraţia bisericească se
descătuşează de tiparele medievale; se zugrăvesc pereţii bisericilor Cozia, Stavropoleos şi
biserica Sfinţilor21.
Preocupările lui Brâncoveanu îl făceau să nu fie cu nimic mai prejos decât alţi monarhi
europeni a căror strălucire era uşor întrecută de cea de la curtea Brâncoveanului care nu de
puţine ori găzduia în casele sale înalţi demnitari străini, artişti dintre cei mai variaţi şi dintre cei
mai cunoscuţi, oameni de litere, călători în ale căror scrieri găsim ilustrată în întregime epoca
domniei lui Brâncoveanu, dar şi înalţi prelaţi ortodocşi veniţi din toate părţile Răsăritului atraşi
de sprijinul dat de domnitor culturii greceşti pentru a cere ajutor pentru bisericile strivite sub
stăpânirea turcească ori ca să-şi dobândească libertatea sau recunoaşterea22. In această situaţie
se afla printre alţii si patriarhul Dosoftei, patriarhul Ierusalimului adus de Brâncoveanu, iar mai
târziu nepotul acestuia Hrisant Nottara, la rândul lui viitor patriarh al Ierusalimului care a avut
în călătoriile sale ocazia de a la contact cu Franţa, Germania, Italia unde işi făcuse studiile, în
Rusia de unde aduce o copie a descrierii călătoriei în China luată de la Spătarul Nicolae
Milescu.

21
Ibidem.
22
Cartojan,Nicolae op. cit p. 208-211.

11
Găsindu-şi aici adăpost sigur, ferit de neliniştile pricinuite de turci, Dosoftei al
Ierusalimului se erijează în conducătorul întregii ortodoxii publicând scrieri care aveau ca scop
combaterea atacurilor calvine, luterane, catolice, aceste lucrări greceşti având menirea de a face
cunoscute normele ortodoxiei din punct de vede dogmatic.
Apare,deci, opera lui Meletie Sirigul îndreptată împotriva Catehismului Calvin atribuit
lui Chiril Lucaris Pravoslavnica Mărturisire a lui Petru Movilă; . Manual împotriva schismei
papistaşilor ; Manual împotriva rătăcirii calvine.Un alt slujitor ortodox, care mai târziu va fi
predicatorul Curţii lui Brâncoveanu si profesor la academia Grecească din Bucureşti era Ioan
Avramie, fostul paroh al coloniei greceşti din Constantinopol.
Alte figuri proeminente ale epocii cum sunt: Doctorul Iacov Pylarino, cunoscut pentru
lucrările sale ştiinţifice publicate în latină şi italiană, devenind protomedicul curţii ce va pune
bazele primului spital românesc; George Maiota ce va deveni profesorul copiilor lui
Brâncoveanu de limbă greacă şi latină; Anton Maria del Chiaro făceau ca reşedinţa
domnitorului sa devină un veritabil locaş de cultură. O altă figură importantă la curtea lui
Brâncoveanu era Sevastos Kimenitul, original din Trapezunt, fost director al scolii greceşti din
Constantinopol care a redactat in greaca vulgară Tratatul despre Virtuţi a lui Aristotel şi a
alcătuit Învăţături dogmatice ale bisericii Răsăritului în greacă23.
Cunoscută fiind, deci, situaţia Ţării Româneşti la începutul domniei lui Constantin
Brâncoveanu putem trece la studierea evoluţiei personajului principal al lucrării de faţă şi
anume mitropolitul de mai târziu al Ţării Româneşti Antim Ivireanul care, deşi cel mai de
seamă dintre mitropoliţii munteni, viaţa lui are totuşi câteva puncte obscure, prea puţin fiind
cunoscute aspecte precum locul naşterii, data naşterii, felul în care a ajuns în Ţara Românească
sau data la care s-au petrecut aceste evenimente. Toate aceste lipsuri, lasă loc multor afirmaţii
mai mult sau mai puţin fondate despre care s-a vorbit în partea de început a lucrării.
Venirea în Ţara Românească a lui Antim Ivireanul a avut loc se pare prin mijlocirea lui
Dosoftei al Ierusalimului a cărui situaţie la curtea lui Brâncoveanu am cunoscut-o pe larg şi
care se pare, cunoscându-l pe Antim ca tălmaci al corespondenţei cu catolicosul Georgiei, cum
am amintit în partea introductivă a lucrării, îl recomandă pe acesta lui Costantin Brâncoveanu
datorită calităţilor si aptitudinilor sale despre care însuşi secretarul pe probleme de limbi
occidentale al domnitorului florentinul Anton Maria del Chiaro, autorul memoriilor sale legate
de şederea in Ţara Românească: ISTORIA DELLE MODERNE IVOLUZIONI DELLA
VALACHIA, CON LA DESCRIZIONE DEL PAESE; NATURA; COSTUMI; RIPTI E
RELIGIONE DEGLI ABITANTI; ANNSAVILA TAVOLA TOPOGRAFICA DI QUELLA
PROVINCIA24 în care ne vorbeşte despre mitropolitul Antim ca fiind „dotat cu talente aşa rare

23
Ibidem.
24
Ibidem.

12
că ştia să imiteze într-un mod admirabil orice fel de manufactură, mai cu seamă în genul
săpăturilor, desemnurilor şi broderiilor”25.
Om de o rară agilitate dar şi foarte cultivat, aceasta cu siguranţă mulţumită şederii sale
la Constantinopol, Antim intră în atenţia domnitorului şi iată că fără să ştim cu exactitate data
venirii sale in Ţara Românească, îl găsim totuşi în octombrie 1691 pentru prima data menţionat
în documente la Bucureşti26.
Sosit în ţară, Antim, cum am mai spus, bun cunoscător al limbilor de circulaţie
internaţională în epocă, începe să studieze limba română ajungând repede la o bună folosire a
ei, învăţând pe lângă aceasta si slavona care deşi pălise în faţa limbii greceşti, încă ocupă un
loc important în multe dintre documentele culturale ale vremii27.
Fără îndoială că Antim învaţă limba română atât de repede ţinând cont de misiunea ce
avea să-i fie încredinţată de tânărul domnitor si anume aceea de a lucra in slujba tipografiei
româneşti şi a limbii române, dând mai târziu, pe bună dreptate, ocazia învăţatului secretar al
lui Brâncoveanu, florentinul Anton Maria del Chiaro să spună că „a ridicat la perfecţiune arta
tipografică”28.
Dintre multiplele sale preocupări, cea care a fost strâns legată de întreaga viaţa a lui
Antim si prin care şi-a dobândit definitiv locul în rândul personalităţilor marcante ale culturii
româneşti, este tiparul, artă pe care o perfecţionează în timpul îndelungatei sale munci la
Bucureşti, Snagov sau Râmnic. Ca si multe dintre aspectele ce ţin de viaţa şi calitatea lui
Antim de tipograf este necunoscută pentru cei de astăzi apărând şi pe această temă diverse
teorii mai mult sau mai puţin îndreptăţite şi anume că ar fi învăţat meşteşugul tiparului la
Veneţia după cum ne spune pr. prof Niculae Şerbănescu29, menţiune care totuşi rămâne
imposibil de admis în lipsa documentelor, cu atât mai mult cu cât Anton del Chiaro ar fi
menţionat aceasta cu siguranţă atunci când vorbea despre el ca de un bun tipograf .
Cei mai mulţi însă, dintre cercetători plasează totuşi locul unde Antim a învăţat
meşteşugul tiparului, la Constantinopol unde a petrecut multă vreme unii susţinând că Antim
chiar a luat parte la înfiinţarea în 1670 a unei tipografii la Constantinopol de către patriarhul
Dositei al Ierusalimului30, lucru care însă nu este pe deplin adevărat căci cercetările arată că
ultima tipografie grecească de la Constantinopol a fost distrusă de turci in 1633, iar până în
jurul anului 1720 când apare altă tipografie aici, tipăriturile necesare celor din Constantinopol
erau făcute la Iaşi, Bucureşti sau Buzău dar nu la Constantinopol31, la fel nici ipoteza că Antim
25
Cerbuleţ, Teodor op cit, p.7.
26
Biserica Ortodoxă Română, anul XXIV(1956) nr. 8-9, august – septembrie, preot Niculae Serbănescu, art.
Antim Ivireanul Tipograf p. 693.
27
Nicolae Cartojan, op cit. Pag 219.
28
B.O.R. anul XXIV(1956) nr. 8-9 august – septembrie art. cit p. 694.
29
Mitropolia Olteniei, anul XVIII(1966), nr. 8-9 , p. 772.
30
Djindjihasvilli ,Fanny op cit. p. 25.
31
ibidem .

13
ar fi învăţat acest meşteşug în Georgia nu este valabilă deoarece există date precise care afirmă
că tiparul in această ţară a apărut pentru prima oară la 1709 în vremea împăratului Vahtang al
VI lea tot cu ajutorul lui Constantin Brâncoveanu si al lui Antim care trimite pe ucenicul său
Mihail Iştvanovici la Tbilisi împreună cu alţi ucenici.
Bazându-ne pe aceste fapte, putem conchide că arta tiparului a deprins-o Antim fie la
Iaşi, unde a existat o tipografie înfiinţată de patriarhul Dositei al Ierusalimului in 1682, fie în
Bucureşti căci numai aici sunt menţionate singurele tipografii din Balcani la acea vreme,
aşadar Antim venind în ţările române nu cunoştea acest meşteşug urmând să pătrundă cu
adevărat această taină conform documentelor vremii, la Bucureşti unde îl întâlnim sub
conducerea episcopului Mitrofan de Huşi care conducea tipografia înfiinţată la 1678 de
Varlaam al Ţării Româneşti la curtea lui Şerban Cantacuzino activînd acum sub patronajul lui
Constantin Brâncoveanu şi al Mitropolitului Teodosie32.
Iubirea de carte, setea de tipărituri care se resimţea în toată ţara atrage intr-o mişcare
comună tipografi, copişti, legători, gravori practicând o artă la nivelul cele europene cu chenare
şi medalioane, gravuri deosebite33 care impun prezenţa unor oameni pricepuţi, cu talent în a
expune şi a înfrumuseţa tipăriturile. Iată cadrul în care viitorul mitropolit Antim va lucra şi îşi
va asigura ascensiunea.
In 1961 Mitrofan este numit episcop la Buzău şi, plecând, ia cu sine tipografia cu
aproape întreg utilajul său, iar succesorul acestuia, Antim însuşi va primi sarcina de a reface
tipografia care în toamna anului 1691 va da la lumină prima carte ce îl va avea ca unic tipograf
pe Antim,purtînd titlul cu care se şi semnează -Antim Ieromonah, care va constitui un
document important ce va atesta prezenţa lui Antim în ţară şi începutul activităţii sale aici.
Tipografia din Bucureşti, reorganizată de Antim a fost numită în timpul acela
Tipografia Domnească.

32
Ibidem p. 27.
33
Duţu,Alexandru Sinteză şi originalitate in cultura română ed. Enciclopedică, Bucureşti 1972, p.92.

14
3.1. PATRIMONIUL CULTURAL MOŞTENIT DE LA ÎNAINTAŞI

Ca să înţelegem mai bine importanţa activităţii în Ţara Românească a mitropolitului


Antim Ivireanul, se cuvine să aruncăm o privire, mai înainte de a studia activitatea lui
tipografică, asupra patrimoniului preluat de cultura poporului nostru de la înaintaşii în domeniu
ai lui Antim şi anume Macarie Tipograful; Diaconul Coresi; Varlaam mitropolitul Moldovei,
Dosoftei al Moldovei, iniţiativele luate de domnitorul Matei Basarab, Varlaam al Ţării
Româneşti.
Ceea ce din secolul al XVIII – lea Antim cristalizează, bineînţeles nu fără aportul
înaintaşilor, constituie de fapt biruinţa definitivă a limbii române în Biserică, dar în acelaşi
timp şi împroprierea unei vechi tradiţii în domeniul apariţiei cărţii în cuprinsul ţării noastre,
tradiţie începută cu manuscrisele ieromonahului Nicodim de la Tismana venit în sec. XIV în
părţile noastre sub domnitorul Vladislav Vlaicu şi care in 1404 scria pe pergament, în limba
slavă, o frumoasă Evanghelie.
Dintre ucenicii lui Nicodim călugări vieţuitori la Mănăstirea Neamţ dau la lumină un Tâlc al
Evangheliei. Tot de acolo apar Tetraevanghelul scris de un anume călugăr Gavril pe la 1436
sau un Sbornic din 1440 – 1441 si multe alte lucrări care anunţau astfel o bogată activitate de-
a lungul veacurilor viitoare la fel ca şi în privinţa artei de a împodobi manuscrisele şi anume
legătoria cărţilor sau săpatul în argintul care va acoperi coperţile de lemn îmbrăcate cu catifea
ale cărţilor. Pe lângă aceste preocupări, apar si cele ale miniaturii şi caligrafiei care capătă un
puternic avânt, călugării copiază cu răbdare textele sfintelor scripturi împodobindu-le cu
vignete şi iniţiale frumos colorate in bronz, roşu, verde şi albastru. Desigur că din aceste
începuturi nu deţinem prea multe nume căci cheltuielile erau suportate de domni sau vlădici,
care le comandau, iar cei ce le săvârşeau spre a lui Dumnezeu slavă nu căutau măguliri din
partea oamenilor, de aceea cei ce se încumetau să-şi semneze numele o făceau cu adâncă
umilinţă: „Prea Păcătosul şi Netrebnicul şi Umilitul şi Blestematul caligraf monah Silion, a
scris acest sfânt Tetraevanghel în sfântul locaş Deal, din porunca robului lui Dumnezeu
Ieremia Egumen”34.
Aceste opere reprezintă începutul şi dorinţa poporului nostru de a da la lumină cărţi
pentru slujirea lui Dumnezeu, iar mai târziu, in epoca tipografiei exemple de trudă pentru
cărturarii tipografi.
Tiparul în Ţările Române îşi face apariţia in sec. XVI, odată cu venirea lui Macarie la
curtea lui Radu cel Mare.

34
Cartojan ,Nicolae, Istoria Literaturii române vechi vol. I p.18.

15
Acest călugăr, fără îndoială instruit la Veneţia şi care în Muntenegru, ţara sa natală,
tipăreşte până în 1496 când este silit să fugă din cauza invaziei otomane, trei cărţi religioase:
Un Molitvelnic; Un Octoih in 1494 şi o Psaltire in 1495, urmând ca activitatea sa tipografică să
continue în Ţara Românească la mănăstirea Dealu sau la Bistriţa, ambele ctitorii ale lui Radu,
cu un Liturghier început sub Radu cel Mare şi terminat sub Mihnea cel Rău, un Octoih in 1510,
in vremea lui Vlad Vodă şi un Evangheliar in 1512 sub domnia lui Neagoe Basarab 35. După
această dată nu mai aflăm activitate tipografică până in 1545 când este pusă în funcţiune o
nouă tipografie de către Dimitrie Liubavici sub domnul Mircea Ciobanul, tipografie care va da
la lumină numai un Praxiu (Apostol) şi un Molitvelnic36, un Evangheliar şi un Triod –
Penticostar, această tipografie funcţionând numai cinci ani.
Activitate tipografică descoperim şi in Ardeal începând cu 1544 când apare.
Catehismul de la Sibiu care însă făcea propagandă calvină sub îngrijirea lui Filip Maller, un
zugrav care venise de multe ori in contact cu ortodoxia din Ţara Românească, dar o întreagă
mişcare tipografică se înregistrează în Braşov unde apar mai multe tipărituri.
Un alt moment important în istoria tiparului românesc îl reprezintă activitatea
diaconului Coresi care înoadă firava tradiţie a tiparului lăsată de o parte din vremea lui
Dimitrie Liubavici dar care se reia puternic din 1557 de către cel ce avea să fie considerat
promotorul limbii române in domeniul tipăriturilor şi cel ce va pune piatra de hotar în tipărirea
de cărţi în limba română – diaconul Coresi, a cărui activitate tipografică se întâmplă să
coincidă cu propaganda calvină şi luterană a ungurilor şi a saşilor din Ardeal care încercînd să
abată de la dreapta credinţă poporul român, elaboreză o serie de tipărituri în româneşte având
centre la Sibiu; Braşov şi Orăştie apărând in 1544 Catehismul lui Filip Maller împotriva cărora
Coresi, ajutat de Hans Begner, primarului Braşovului care ii va asigura sprijinul material în
vederea tipăriturilor, va lua măsuri ca vor viza naţionalizarea cultului divin şi împroprierea
limbii române de către biserică spre a face slujbele pe înţelesul creştinilor ortodocşi.
Astfel că între 1559-1581 apar următoarele cărţi în limba română: Catehismul
(Întrebare creştinească); Tetraevangheliarul (Braşov, 1561); Lucrul apostolesc (1563);
Cazanie şi Molitfelnic (1654); Liturghier, Psaltire (1570); Psaltire slavo română (1577),
Pravila (1570-1580), Evanghelie cu Tîlc (Cazanie) in 1581. Iată cum începe, după ce apare
tiparul în Ţara Românească să se cristalizeze în cultura noastră setea de a sluji în limba română
şi de a avea cărţi bisericeşti pe înţelesul întregului popor, mai ales în Muntenia unde arta
caligrafiei nu se dezvoltase atât de tare precum în Moldova.
Dintre urmaşii diaconului Coresi care vor aduce contribuţii importante la dezvoltarea
tiparului în Ţara Românească, se va număra în primul rând fiul acestuia Şerban şi tovarăşul său

35
Iorga,Nicolae Istoria literaturii române ,ediţia a II a, Editura librăriei Pavel Suru, Bucureşti 1925 p. 141.
36
Ibidem p. 172

16
Marian diacul care dau împreună „Palia” de la Orăştie in 1582, aceasta dorindu-se o traducere
în româneşte a Vechiului Testament, dar care nu conţine decât cărţile Facerea şi Ieşirea.
Istoria culturii româneşti şi a tipăriturilor pe teritoriul ţării noastre continuă şi după
epoca reprezentată de diaconul Coresi şi urmaşii săi, însă ascensiunea tipăriturilor continuă în
vremea lui Matei Basarab în Ţara Românească şi Vasile Lupu în Moldova perioadă ce
coincide cu apariţia în conştiinţa românilor a ideii de „unitate naţională” în urma unirii
efectuate de Mihai Viteazul, astfel că se ajunge a se conştientiza şi realitatea unităţii religioase
a românilor care realizează că au aceeaşi religie ce trebuie păstrată în faţa saltului calvinesc.
In epoca lui Matei Basarab, cultura slavonă intrase în agonie, focarele de cultură slavă apun în
sudul Dunării sub înăbuşirea otomană, iar limba slavă devine tot mai greu accesibilă atât
maselor cât şi preoţilor care deşi aveau o adâncă tradiţie în folosirea acestei limbi, de la
jumătatea sec. al XVII lea ajung să aibă de ales intre vechea lor tradiţie şi naţionalizarea
cultului, necesitate impusă de realitatea existentă.
Deşi Matei Basarab s-a străduit prin tipărirea de cărţi să suplinească lipsurile clerului
în această privinţă, slavonismul intră în deplină agonie făcând ca vechile tipărituri ale lui
Timotei Alexandrovici Verbicki trimis in 1636 de la Kiev împreuna cu tiparniţa cumpărată de
domnitor să fie înlocuite din vremea mitropolitului Ştefan cu cărţi bilingve având textul slujbei
în slavonă şi lămuririle tipiconale în limba română.
Tiparul se afirmă însă temeinic în Ţara Românească şi in vremea lui Matei Basarab
făcând să apară, chiar dacă în slavonă, cărţi de ritual ortodoxe cum sunt: Molitvelnicul din
1635 la Câmpulung; Antologhionul în 1643 la Câmpulung, Psaltire în 1637 şi 1638 la Govora,
a treia ediţie în 1650 la Câmpulung, Liturghier în 1646 şi Imitaţia lui Hristos în 1647 la Dealu,
Slujbelnicul în 1647, Triodul – Penticostar şi Triodul Postului in 1649, toate trei la Tipografia
Mitropoliei la Tîrgovişte. Şirul tipăriturilor româneşti in vremea lui Matei Basarab începe în
1642 când apare prima Cazanie la Govora la care lucrează traducând-o din slavonă în română
Udrişte Năsturel, vădindu-şi grija pentru românii care nu aveau ştiinţă despre ceea ce se
rosteşte în timpul slujbelor bisericeşti şi astfel se îndepărtau căzând din dreapta credinţă.
A doua cazanie apărută la Mănăstirea Dealu in 1644 este în parte o retipărire a Cazaniei
precedente în parte retipărită după Cazania lui Varlaam mitropolitul Moldovei la 1643 la Iaşi.
Alte tipărituri româneşti din această vreme sunt: Învăţături preste toate zilele alese den multe
dumnezăieşti cărţi de folosinţă tuturor creştinilor prepuse de pre limbă grecească editată în
1642 la Câmpulung şi un Ceaslov care este atribuit de istorici tot acestei epoci.
Alte două tipărituri în româneşte sunt Pravila de la Govora apărută în 1640 numită şi
Pravila Mică şi Îndreptarea legii apărută în 1652 la Târgovişte. Meritul acestuia este că după
pravila lui Coresi continuă şirul unor tipărituri cu caracter juridic. Prima va fi fost tipărită în

17
vremea Mitropolitului Teofil si se va traduce de un călugăr oltean pe nume Moxa (sau
Moxalie).
În Transilvania această mişcare culturală va fi susţinută de către mitropolitul Simeon
Ştefan cu ajutor material ce consta printre altele si un material tipografic oferit de Matei
Basarab.
La fel ca si in Ţara Românească, în Moldova se începe încet dar cu paşi siguri
naţionalizarea serviciului divin ca urmare şi aici a prezenţei unui domnitor înclinat către cultură
şi având cunoştinţa necesităţii însuşirii limbii române de către Biserica Moldovei, fiind şi
aceasta o preocupare . Una dintre ambiţiile sale de a crea în ţara sa frumoase monumente
culturale care să atragă atenţia aşa cum o făcea în Ţara Românească Matei Basarab
înveşnicindu-şi numele prin ctitoriile din timpul domniei puse în slujba Bisericii. În Moldova ,
tipografia este in perioada sa de început căci până acum, aici nu mai funcţionase tipografie, cea
la care visa domnul Miron Barnovski fiind doar o încercare ce va fi fost măcinată de domniile
scurte şi agitate ale Moldovei. Tipografia moldoveană ce va fi în grija Mitropolitului Varlaam,
va fi aşezată în chiliile mănăstirii Tresfetitele (Trei Ierarhi) şi va lucra numai la tipărirea de
cărţi româneşti37.
Prima carte ce va ieşi de sub teascurile acestei imprimerii va fi Cazania (Carte
românească de învăţătură la dumenecele de preste an şi la praznice împărăteşti ) din 1643.
O altă carte importantă apărută la „Trei Ierahi” este Pravila din 1646 şi expune pe
româneşte norme privitoare la raporturile juridice ale vieţii agrare şi păstoreşti, încălcări de
teritorii, infracţiuni dar şi pedepsele pentru fapte precum omorul, falsificare de bani, incestul, şi
altele asemenea fiind o traducere după o carte de legi bizantine. O altă carte românească ieşită
din tipografia lui Vasile Lupu în 1645 a fost Cele Şapte Taine care va lămuri pe înţelesul
slujitorilor sfântului altar însemnătatea celor şapte taine ale Bisericii Ortodoxe. În 1645 apare şi
o a treia carte a mitropolitului Varlaam numită Răspuns la Catehismul Calvinesc pe care o
scrie şi o tipăreşte. După strălucita epocă reprezentată de Vasile Lupu şi mitropolitul Varlaam
care însă se va incheia la jumătatea secolului XVII, urmează o perioadă de stagnare, în care
timp aproape două decenii nu se înregistrează o activitate culturală foarte intensă. Tradiţia
cărturărească a epocii lui Vasile Lupu şi a mitropolitului Varlaam va fi reluată însă din 1671 de
tânărul mitropolit al Moldovei, învăţatul Dosoftei (Dumitru Barilă) care după exilul în Polonia
dintre 1673-1675 alături de domnitorul Petriceicu, revine consacrându-şi întreaga activitate în
slujba ţării sale. El încearcă să refacă vechea tipografie a lui Vasile Lupu comandând material
tipografic de la mănăstirea Uniew de unde îi vine în ajutor şi tipograful Vasile Stadnicki
tipărind in1679 Liturghierul în româneşte.

37
ibidem p. 108.

18
Tipografia lui Dosoftei e definitiv pusă la punct însă numai după ce cere ajutorul
patriarhului Moscovei Ioachim de la care primeşte întreg materialul de care avea nevoie pentru
a tipări cărţile traduse de el in greacă şi slavonă.
Prima lucrare a lui Dosoftei este Psaltirea in versuri care in 1673 apare tipărită în
româneşte la Uniew.
Tot în 1673, tot la Uniew apare în româneşte AcatistuL Născătoarei de Dumnezeu, iar
în 1683 se retipăreşte Liturghierul din 1679. În 1681 Dosoftei tipăreşte Molitvelnicul de’ nţeles
în limba română, în 1683 ne dă Octoihul. Intre 1682 – 1686 Dosoftei dă la lumină, în
româneşte colecţia completă a Vieţilor de Sfinţi care s-a imprimat la Iaşi şi este o traducere
cum ne spune chiar mitropolitul din limba greacă şi sârbă. Dosoftei mitropolitul Moldovei,
constituie punctul culminant al dezvoltării culturale a ţării sale atât din perspectiva ideilor care
sunt cultivate în vremea sa, cum ar fi ideea de unitate a românilor. Apar noi înclinaţii culturale
ca de exemplu literatura laică sau istoriografia, aceasta din urmă ca un prerogativ al clerului va
intra treptat ca obiectiv al boierimii. Ca mijloc de propagare al acestei literaturi va fi folosit
tiparul care se va instala treptat cunoscând o tot mai deasă utilizare.
Iată un alt ierarh care va conştientiza necesitatea introducerii limbii naţionale în
Biserică, căutând să convingă clerul că vorbirea cultului în limba vorbită de masele populare
este, nu o erezie, cum gândeau cei mai muţi, ci din contră, in conformitate cu tradiţia Sfintelor
Scripturi.
Întreaga activitate a mitropolitului Dosoftei constituie o adevărată reformă în privinţa
naţionalizării serviciului divin.38
În Ţara Românească, avântul început sub Matei Basarab continuă având mulţi adepţi
dintre care apar în continuare clerici precum Varlaam al Ţării Româneşti şi Teodosie, care
depun eforturi spre a reintensifica activitatea culturală care deşi existentă nu mai înregistrase
acel avânt pe care îl cunoscuse pe vremea Cazaniilor lui Matei Basarab şi a mitropolitului
Ştefan. Între anii 1672-1679 mitropolit al Ţării Româneşti vine episcopul de Rîmnic, Varlaam
adus de domnul Grigoraşcu Vodă (Grigore Ghica)39. Teodosie, român de neam, din părţile
Argeşului şi călugărit la Cozia, era cunoscător al limbilor greacă şi slavonă, lucru dovedit azi
de documentele păstrate la această mănăstire.
Între 1665-1668 lăsând egumenia Coziei în care era din 1663, face o călătorie la
Moscova unde va fi venit în contact cu modelul cultural rusesc, cercetând centre spirituale şi
culturale care îl vor face să adopte idei noi.
În 1668 vine în Ţara Românească aducând cu sine odoare, cărţi, obiecte bisericeşti şi un
nou model de pomelnic pe care mai târziu îl va lua cu sine în postul de mitropolit al ţării. Sosit

38
Ibidem.
39
Puşcariu,Sextil Istoria Literaturii Române. Epoca veche ,ed. KROFF T 8 DROTLELT SA SIBIU 1930 p 127.

19
în ţară va primi egumenia mănăstirii Glavacioc unde rămâne stareţ până în 1670 de unde în
aproprierea Crăciunului porneşte spre Râmnic unde fusese ales ca episcop spre a-l înlocui pe
Serafim care se va fi schivnicit lăsând liber scaunul arhieresc.
In 1672 va pleca şi de aici primind după moartea mitropolitului Dionisie scaunul mitropolitan
la rugămintea domnitorului, scaun pe care în acelaşi an il va fi refuzat odată cu înlăturarea
nedreaptă a mitropolitului Teodosie in iunie 167240. Mitropolitul Varlaam a înţeles, călătorind
în Rusia, că poate aduce poporului său o tiparniţă în capitala Ţării Româneşti.
Odată cu instalarea sa ca mitropolit adună în jurul său mai multe persoane cu înclinaţii
cărturăreşti sau cu mână iscusită a împodobi sau lega manuscrisele, iar mai târziu tipăriturile ce
vor apărea din teascurile al căror material ar fi venit probabil din Rusia tot la cererea
iubitorului de cultură mitropolit, la fel cum în Moldova va face Dosoftei care a primit tiparniţa
de la Ioachim patriarhul Moscovei. In sfârşit in 1678 îl vedem pe Varlaam Mitropolitul ca si
tipograf dând la lumină cartea „Cheia Intelesului” tipărită, s-ar părea în timpul domniilor lui
Gheorghe Duca şi Serban Cantacuzino, despre ultimul aflăm chiar din titlul acestei cărţi care
este de fapt o cazanie ce cuprinde optsprezece predici la duminici şi sărbători de peste ani.
Singurul colaborator al mitropolitului este ieromonahul Bakoy care s-a ocupat de gravurile
acestei cărţi şi pe care se poate să-l fi cunoscut în timpul călătoriei sale în Rusia41.
Schimbându-se conducerea politică a Ţării Româneşti (la 6/16 ianuarie 1679 ajunge în
Ţara românească noul Domn Şerban Cantacuzino, numit la 29 nov. 1678) se iau măsuri cu
privire la situaţia fostului mitropolit Teodosie care fusese demis abuziv in 1672 ca acesta să fie
reales acum la Mitropolie, ca fiind nevinovat pentru acuzaţiile ce i s-au adus.
Această a doua păstorie a lui Teodosie cade in vreme de intensă activitate culturală
sprijinită mai ales de domnitorul Serban Cantacuzino si Constantin Brâncoveanu.
Între timp se deschide noi tipografii la Buzău, Snagov, Rîmnic, care chiar şi fără munca
sa directă ii atribuie cărţile tipărite mitropolitului Teodosie. Sub Vlădica Teodosie, in 1678 in
tipografia lui Varlaam se imprimă pentru prima dată întreaga Biblie în româneşte, după ce mai
înainte apăruseră tipărituri ce ţineau de nevoia clerului si a credincioşilor de a se sluji in limba
română, astfel că apar in 1680 Liturghier, în 1682 Evanghelia pe care Teodosie << a cutezat
să o aşeze spre mai aleasă înţelegere a limbii româneşti >>, aceasta având o rânduire a
Evangheliilor după model grecesc si nu după cel slav, cum se obişnuia până atunci 42, ca o
inovaţie adusă cu scopul practic de a urma ordinea firească a Evangheliilor începând cu
Duminica Învierii (Ioan I, 1-17) şi terminând cu Duminica Floriilor (Ioan IX, 1-38).

40
B.O.R., anul LXXVII(1956) nr. 7-10, iulie – oct. Pr. Niculae Serbănescu, art. “Mitropoliţii Ungro - Vlahiei »
p. 782, ed IBMBOR, Bucuresti.
41
B.O.R., anul LXXVI(1958) nr.12, decembrie . Pr. Niculae Şerbănescu, art. Varlaam, mitropolitul Ţării
Româneşti, părintele tipografiei bucureştene (1672-1679), p. 1140, ed. IBMBOR, Bucuresti.
42
Ibidem p. 1142

20
In 1683 se publică Apostolul pentru ca in 1688 să apară de sub teascurile tipografiei de
la Bucureşti Biblia, adecă Dumnezăiasca Scriptură ale cei vechi şi ale cei noao lege apărută in
10 nov. 1688.
Impusă cu mai multe nume: „Biblia de la Bucureşti”; „Biblia lui Şerban”; „Biblia de la
1688”.
Această tipăritură nouă pentru cultura noastră este un adevărat monument al limbii
române, un act de cultură care va avea importante urmări in dezvoltarea artelor, a ştiinţei, a
literaturii, a gândirii poporului nostru.
Constituie un popas asupra unui proces aflat încă in perioada de început - tezaurul de
limbă – şi in acelaşi timp un impuls spre călătoriile viitoare ale unui geniu precum Antim
Ivireanul, in profunzimile şi frumuseţile slujirii în limba română.
In intervalul nov. 1688 – sept. 1689 il găsim ostenindu-se la editarea Bibliei de la
Bucureşti pe Episcopul Mitrofan de Huşi care se afirmă ca şi colaborator la tipărirea Psaltirii
de’ nţeles ieşită la lumină în 1680 si elaborată de Dosoftei al Moldovei care îl şi rânduieşte pe
mitrofan ca episcop la Huşi. Acest om învăţat cu atmosfera cărturărească sădită de mitropolitul
Dosoftei, se afirmă ca o personalitate complexă: tipograf, tehnician in ale tiparului, traducător,
verificator, corector, gravor şi poliglot. Vine la Bucureşti, se pare, luând calea pribegiei la fel
ca şi mitropolitul său, ori ca şi înaintaşul său în scaunul episcopal , unde la recomandarea
fraţilor Greceni este luat sub ocrotire chiar de către domn43. Mitrofan se dovedeşte a fi atât un
bun traducător cât şi un bun tipograf, însă meritul său cel mai mare este acela de a fi adus ca o
continuare a înaintaşilor săi ideea unităţii limbii române care este aceeaşi pentru întreg poporul
român săturând astfel pofta neostoită încă până in această epocă pentru cărţile de slujbă ce vor
contribui la menţinerea unităţii poporului şi limbi române.
Cele două idei care se ivesc în epoca aceasta de înflorire a literaturii religioase a
românilor sunt cea care ţine de conştiinţa unităţii etnice a poporului nostru răsfirat în atâtea ţări
şi ideea necesităţii de a se sluji în limba vorbită de popor, ca o expresie a acestei unităţi etnice,
iar un merit deosebit în această privinţă îl are clerul bisericesc, care fiind una din puţinele
categorii sociale care avea acces la ştiinţa de carte cunoştea în acelaşi timp şi nevoile maselor
de a auzi limba vorbită în mediile care îi priveau direct cum ar fi biserica sau administraţia.
Vedem cum arhipăstori luminaţi ca Varlaam sau Dosoftei in Moldova ori Ştefan,
Varlaam sau Teodosie in ţara Românească, preluând bazele puse de Coresi sau Macarie şi
ucenicii lor fac ca limba română să pătrundă in Biserică şi să servească pe mai departe unor
adevăraţi promotori ai naţionalizării cultului ortodox în Ţara noastră dintre care , in ordine
cronologică urmează mitropolitul Antim Ivireanul a cărui moştenire am tratat-o pe scurt pentru

43
B.O.R., anul XLVI((1978), nr. 9-10, sept – oct. Prof. Dan Simionescu, art. Tipografia Bucureştilor (1678-1978)
p. 1021, ed. IBMBOR Bucureşti .

21
a prezenta situaţia culturală la nivel naţional în care se află poporul român in momentul în care
acesta este întâlnit pentru prima oară atestat în ţara noastră.

22
CAP. IV. ACTIVITATEA TIPOGRAFICĂ A CĂLUGĂRULUI
ANTIM

Am prezentat până acum situaţia politică, socială, dar mai ales culturală pentru a reliefa
cât mai bine imaginea ţării româneşti si evoluţia sa până in momentul in care Antim este
întâlnit pentru prima dată pe pământ românesc. Această prezentare va fi cu atât mai utilă cu cât
am aruncat o scurtă privire in special asupra apariţiei şi dezvoltării tiparului în ţara noastră dar
şi a felului in care se simţea necesitatea refolosirii limbii române in administraţie şi biserică,
tocmai pentru a prezenta la adevărata sa valoare întreaga activitate a mitropolitului Antim
Ivireanul in decursul vieţii petrecute atât ca simplu monah tipograf dar şi ca egumen
snagovean sau arhiereu ajungând până in treapta de mitropolit.
Ca şi încadrare istorică este cunoscut că Antim constituie un capitol întreg care coincide
cu o altă epocă istorică reprezentată de Constantin Brâncoveanu, luminatul voievod care ,având
iubire faţă de tot ceea ce este frumos şi precum se ştie pentru cultură, adună in jurul său multe
figuri marcante pentru acea perioadă in Europa.
Vremea lui Constantin Brâncoveanu reprezintă, cum s-a spus: „Culmea cea mai înaltă a
culturii vechi româneşti in Muntenia”44, continuând mişcarea culturală începută de unchiul său
Şerban Cantacuzino. Susţinător al noii orientări culturale, căci ştim că din această perioadă
slavismul începe să piardă teren in faţa grecismului care treptat, pătrunde în administraţie şi
Biserică, Brâncoveanu reorganizează Şcoala Grecească din Bucureşti întemeiată de înaintaşul
său la Mănăstirea Sf. Sava la conducerea căreia îl numeşte pe directorul scolii greceşti din
Constantinopol: Sevastos Kimenitul, învăţământul de aici având caracter filozofic, filologic,
istoric, ştiinţific şi religios45. În această privinţă, cum am spus, limba greacă începe să pătrundă
şi in biserică sub influenţa activităţii grecizante de la Curte, însă nici această nouă limbă nu a
prins printre credincioşi şi cler care in majoritatea lor, nici unii nici alţii, nu o înţelegeau nici pe
aceasta la fel ca şi pe slavonă, înţelegând din sfintele slujbe numai ceea ce se citea din cărţile
care abia ieşiseră de sub teascul tiparului in limba română dar care nu acopereau cu adevărat
nevoile şi nume: slujbe săvârşite in româneşte.
Iată situaţia in care se conturează planul privitor la activitatea tipografică: urma să se
imprime cărţi care vor satisface nevoia clerului şi a credincioşilor de a-şi auzi limba în
Biserică, iar apoi vor apărea cărţi pentru nevoile şcolilor. Şi anume cărţi de filozofie, ştiinţă,
literatură profană, vor apărea cărţi care să ţină piept propagandei calvine şi catolice care

44
B.O.R., anul LXV(1977) nr. 9-12 sept – dec. Pr. Gabriel Cocora, art. Un mare tipograf din sec. XVII, episcopul
Mitrofan al Buzăului p. 983, ed. IBMBOR Bucureşti.
45
Cartojan, Nicolae op cit. Vol III, pag. 44-45.

23
tindeau să pătrundă şi in Ţara Românească aşa cum a fost cazul cu Ilarion, episcopul
Rîmnicului care îşi arăta simpatia faţă de propaganda eterodoxă46.
La urcarea pe tron, Brâncoveanu găsea în ţara o singură tiparniţă, cea înfiinţată la1678
în Bucureşti care va fi servit ca şi obiectiv al aducerii în ţară a călugărului Antim, ale cărui
talente, printre care şi tipografia, ar fi putut ajunge la urechile domnului prin unul din ierarhii
veniţi din Orient la curtea sa. Cum s-a spus şi în partea de început a lucrării, Antim ajunge intr-
un timp relativ scurt să stăpânească limba română mulţumită „zeului născut al iubirii de
învăţătură” despre care ne vorbeşte într-o prefaţă a sa (la Paralelele lui Plutarch, tipărită la
Bucureşti in 1704).47
Este susţinut de către istorici că Antim a ajuns cel mai probabil în Ţara Românească
după momentul alegerii ca domn a lui Brâncoveanu, iar odată ajuns la Bucureşti va fi
întrebuinţat la tipografie in primă fază pentru tipărirea cărţilor greceşti ca unul ce ştia mai bine
limba.48 Conchizând, avem certitudinea că primul loc unde începe să activeze in domeniul
tiparului Antim este tipografia de la Bucureşti unde intră pentru început sub ascultarea
episcopului Mitrofan de Husi şi a unui ieromonah Macarie care sunt pomeniţi ca binefăcători a
lui. În vara anului 1691, Mitrofan este ales episcop de Buzău şi plecând ia cu sine si o parte
din echipamentul tipografic, fapt ce îl împinge pe Antim să caute a repune tipografia pe
picioare numindu-se mai departe Tipografia Domnească. În octombrie 1691, Antim scoate de
sub teascuri prima sa carte: Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon pe care o
semnează ieromonahul Antim.
Aceasta este o carte scrisă din greaca veche în neogreacă şi constituie în acelaşi timp si
un document care atestă cu certitudine existenţa la noi a lui Antim. Aceasta este o carte tradusă
de Hrisant Nottara viitorul patriarh al Constantinopolului49.
Prima carte a lui Antim, aşadar, are 66 de capitole îndemnătoare grupate pe 100 de
pagini, primele patru numerotate, această carte se poate să fi folosit domnitorului ca un buchet
de îndemnuri pentru fii săi asemenea lui Neagoe Basarab care întocmeşte Învăţăturile lui
Neagoe Basarab către fiul său Teodosie50
După trecerea de aproape un an, Antim dă la lumină din tipografia de la Bucureşti
SLUJBELE CUVIOASEI MAICII NOASTRE PARASCHIVA CEA NOUĂ SI A CUVIOSULUI
PARINTELUI NOSTRU GRIGORE DECAPOLITUL. Această carte are patru foi nepaginate
apoi 116 foi numerotate iar la sfârşit încă două foi albe. In partea de început, adică pe cea de-a
treia foaie care nu este numerotată se prezintă motivul pentru care s-a dat la lumină această

46
B.O.R. anul LXXIV(1956) nr. 8-9 august – septembrie , pr Niculae Şerbănescu, art. Antim Ivireanul tipograf p.
691, ed. IBMBOR, Bucureşti.
47
ibidem p. 693.
48
Cerbuleţ, Teodor op cit. p. 8.
49
ibidem p 695.
50
Djindjihasvilli ,Fanny op cit. p. 28.

24
carte şi anume << să serbeze şi să slăvească amintirile pomeniţilor sfinţi cu mai mare îngrijire
şi evlavie >>. În această carte, Antim dă, alături de numele său şi numele patriei sale Iviria.
După un alt an, Antim scoate de sub tipar una din operele sale monumentale:
EVANGHELIARUL GRECO-ROMÂN (1693), o carte de dimensiuni mari, în folio (33 x 23)
care cuprinde în partea de început foi ce nu sunt numerotate, iar apoi 372 de pagini numerotate
cu cifre greceşti şi chirilice. Începând cu titlul, întreaga lucrare este împărţită pe coloane
greceşti şi româneşti.
Ceea ce atrage atenţia intr-un mod plăcut sunt frumoasele gravuri ce înfăţişează in
prima pagină cei patru evanghelişti în colţuri, Mântuitorul în susul paginii, iar în josul paginii,
sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, hramul bisericii mitropolitane.
Între aceste imagini sunt gravate flori larg deschise şi chenare ce le încadrează, oferind
un frumos aspect bine proporţionat.
După stabilirea în ţară, Antim se apleacă asupra limbii române pe care ajunge s-o
stăpânească foarte bine – La mănăstirea Agapia s-a păstrat un manuscris – Învăţătura
creştinească, al ieromonahului Anthim Ivireanul tipograful care prezintă anumite greşeli de
limbă şi ortografie diferită de cea obişnuită.51 Acest manuscris poate fi datat din vremea când
el nu cunoştea prea bine limba, ceea ce nu mai era cazul la 1694 când tipăreşte ultima sa carte
din această serie la Bucureşti: PSALTIREA de unde rezultă că stăpânea foarte bine limba cu
toate subtilităţile sale.Cartea are patru foi nenumerotate la început şi 291 de pagini şi este
ipărită acum pentru prima oară în româneşte, folosit fiind la redactarea ei echipamentul
tipografic cu care a fost făcută „Bibilia lui Şerban Cantacuzino” de la 1688. Ea nu era
destinată numai preoţilor, ci şi oricărui creştin cum aflăm din partea de început a ei.
În 1694, Antim , nu se ştie din ce motive, probabil pentru liniştea de care avea nevoie
se mută din Bucureşti la Snagov luând cu sine şi utilajul tipografic. Este ştiut faptul că in
momentul in care Antim ajunge la Snagov, găseşte mănăstirea in paragină cu puţini călugări şi
cu mari datorii, greutăţi pe care, probabil căutând liniştea care nu era la Bucureşti, Antim le ia
asupra sa, repunând pe picioare această mănăstire cu banii săi şi cu propriile puteri 52, îngrijind
de treburile mănăstirii de aproape astfel că atunci când a plecat de la egumenia acesteia nu mai
înregistra nici un fel de dat, însă mai presus de toate, Antim va fi desfăşurat acum o rodnică
activitate culturală tipărind multe cărţi nu numai in limba română ci şi greacă, slavonă şi arabă
făcând aici un mare centru tipografic şi nu numai, căci activitatea sa se desfăşoară pe mai multe
domenii cum ar fi sculptura, tradiţia, atribuindu-i uşa de la intrarea in biserica Mănăstirii
Snagov care acum se găsesc în Muzeul Naţional al României şi care împodobeau frumoasa
mănăstire.53
51
B.O.R. nr.8-9, 1956, ibidem p. 700
52
ibidem p. 704
53
Djindjihasvilli ,Fanny ibidem

25
În 1696, Antim este făcut egumen al Snagovului, mănăstire care ajunge cu timpul la cea
mai mare înflorire din întreaga istorie a existenţei sale. Prin ceea ce a făcut Antim la Snagov s-
a înscris o pagină marcantă în istoria poporului nostru căci de aici s-a încetăţenit definitiv
tiparul la români prin înfiinţarea şcolii de tipografi dintre care se ridică ucenici precum Mihail
Ştefanovici (Iştvanovici); Gheorghe Radovici sau ieromonahul Dionisie Floru care vor
continua pe baze solide tot ceea ce a început Antim54, astfel că în aşezământul mănăstirii
ctitorită de el ce va purta hramul Tuturor Sfinţilor” vom găsi prerogativele ce le vor avea
urmaşii săi: „las cu blestem şi aceasta, să înveţe meşteşugul tipografiei unul după altul. Pentru
ca să nu piară lucrul cărţilor pentru folosul ţării şi pentru ajutorul casei”55. Această grijă
având-o neobositul cărturar, îşi va manifesta el însuşi atenţia în această privinţă a păstrării şi
perpetuării acestei preocupări la noi prin formarea de noi ucenici ca şi cei amintiţi pe care îi
vom găsi la Snagov lucrând alături de Antim dar şi in alte părţi, tipărind in numele ortodoxiei,
cum a fost cazul lui Mihail Ştefanovici care pleacă în 1698 în Ardeal unde este trimis să
tipărească ţinând piept propagandei calvine care lua amploare din ce în ce mai tare. Acest
ucenic îl găsim din 1709 la Râmnic alături de dascălul său care îl va trimite de această dată in
Georgia spre a-i împărtăşi cu roadele muncii lui Antim pe conaţionalii săi înfiinţând chiar in
capitala ţării o tipografie cu efortul si purtarea de grija a domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Alţi ucenici, cu siguranţă au fost mulţi căci timp de aproape un pătrar de veac mulţi vor
fi călcat pe urmele ierarhului nostru, însă din lipsă de izvoare istorice, pot fi numai pomeniţi ca
un fapt uşor de închipuit, dată fiind şi necesitatea de a se tipări şi locul în ierarhia bisericească
pe care mai târziu Antim îl va ocupa. Odată aşezată tiparniţa la Snagov, Antim, împreună cu
Mihail Iştvanovici, ucenicul său, dă la lumină cartea ORÎNDUIALA SLUJBEI ÎN 21 MAI LA
ZIOA SF(I)NŢILOR SLĂVIŢI ŞI DE ASEMNEA CU AP(O)STOLII MARI ÎMP(Ă)R(A)ŢI
CONSTANTIN ŞI ELENA. Această carte scrisă in două limbi, slavonă şi română, are la început
patru foi nenumerotate urmate de 42 pagini.
Titlul tipărit cu cerneală roşie şi neagră, este încadrat într-un chenar cu frumoase
podoabe tipografice. Cartea este prefaţată de Mihail Ştefanovici care pomeneşte aici pe
domnitor şi pe mitropolitul Teodosie a Ţării Româneşti. Rugăciunile sunt în limba slavă, iar
prefaţa, tipicul, paremiile Apostolul ,Evanghelia şi Sinaxarul sunt pe româneşte. Această carte,
ca un omagiu adus domnitorului prin tipărirea slujbei Sfântului al cărui nume îl poartă, erau un
îndemn menit a întări pe popor in cinstirea sfinţilor in care unii influenţaţi mai ales de
calvinism nu credeau.56. Lucrarea s-a terminat de tipărit la 6 februarie 1696.

54
Odobescu, Alexandru Câteva ore la Snagov ediţie ingrijită de Al Iordan, ed. Tipografiile Române Unite,
Bucureşti 1862, p. 101.
55
Ibidem.
56
B.O.R., anul XLIV, nr. 3-4, martie aprilie 1976, pr. Niculae Serbănescu, art. Încă o carte tipărită de
mitropolitul Antim Ivireanul p. 350, ed. IBMBOR, Bucureşti.

26
Un an mai târziu Antim tipăreşte tot la Snagov un ANTOLOGHION tipărit in limba
greacă ce va cuprinde serviciile religioase de peste an plus slujbele unor sfinţi, Psaltirea
întreagă, Octoihul, Penticostarul, Triodul, Ceaslovul, Apostoli şi Evanghelii la Maslu, stihuri în
cinstea Născătoarei de Dumnezeu, Cele Trei Sfinte Liturghii. Este o carte voluminoasă având
la început cinci foi nenumerotate conţinând titlul, stema ungro – vlahiei, zece versuri în cinstea
domnitorului, versuri pentru această carte, o scrisoare cu dedicaţie către domn, pinaxul cărţii şi
o gravură înfăţişându-l pe regele David la fel ca şi în Psaltirea de la 1694. Titlul acestei cărţi
este încadrat cu flori, imagine alcătuită tipografic.
După aceste cinci foi nenumerotate urmează 2070 de pagini numerotate urmate de alte
40 cu o nouă numerotare. Tot în 1697 tipăreşte la Snagov SFÎNTA ŞI DUMNEZĂIASCA
EVANGHELIE ce se va da la lumină în limba română. Arte trei foi liminare care înfăţişează
titlul încadrat într-un chenar format sus dintr-o vignetă având trei medalioane ce înfăţişează pe
Mântuitorul flancat de Fecioara Maria şi Ioan Botezătorul. În stânga si dreapta sunt linii şi
podoabe tipografice. Pe verso este stema ţării şi 10 versuri în cinstea domnitorului.
Foaia a doua prezintă viaţa sfîntului Evanghelist Ioan preluată după Sofronie şi
Dosoftei, iar a treia pagină prezintă o însemnare care e arată că la textul Sfintei Evanghelii nu
s-au mai dat „zacealele ” ci „capetele” după nou apărutul la noi model grecesc. Cuprinsul este
alcătuit din 180 de pagini numerotate. Această nouă tipăritură face să se întărească şi mai mult
obiceiul de a se citi Apostolul şi Evanghelia în limba română.
Tot in 1697 apare un MANUAL DESPRE CÎTEVA NEDUMERIRI ŞI SOLUŢIUNI
tipărit de Antim la Snagov cu intenţia de a defini câteva învăţături dogmatice ortodoxe având
menirea de a combate învăţăturile greşite ale calvinilor. Această carte se prezintă sub forma a
46 de pagini precedate de 4 foi care nu sunt numerotate in care se arată cum autorul, Ion
Cariofil, aflându-se la Bucureşti este rugat de stolnicul Constantin Cantacuzino să scrie
această carte sub formă de întrebări şi răspunsuri formulate spre folosul tuturor creştinilor.
O altă carte apărută a Snagov in 1697, tot in greceşte este CUVÎNT PANEGIRIG
DESPRE ÎMPĂRATUL ÎNCUNUNAT DE DUMNEZEU ŞI ASEMNEA CU APOSTOLII
MARELE CONSTANTIN ţinut de Antim la Snagov cu ocazia sărbătorii Intrării în Biserică a
Maicii Domnului, fiind dedicat domnitorului Brâncoveanu cum ne încredinţează chiar titlul
cărţii întinse pe 10 pagini şi al cărei autor este Gheorghe Maiota.
Ultima carte tipărită la Snagov in 1697 este DREAPTA ALCĂTUIRE A GRAMATICII
SLAVONEŞTI, lucrare aparţinând scriitorului rus Meletic Smotricki, este de format mic, se
prezintă cu primele patru foi nenumerotate şi 246 de foi paginate. Cele patru foi de început
cuprind titlul, stema ţării, şase versuri în limba slavă şi o prefaţă semnată de smeritul întru
ieromonahi Antim Tipograful. Din prefaţa acestei cărţi, Antim arată că a şti limba slavă este
foarte util deoarece mult timp înainte şi încă şi acum se folosea în Biserică această limbă pe

27
care oamenii nu o cunoşteau prea bine sau chiar deloc, de aceea puteau apărea anumite
concepţii greşite legate de slujirea lui Dumnezeu in Ortodoxie. Aceasta era cu atât mai utilă cu
cât Brâncoveanu întemeiază o şcoală „Intru învăţarea limbii slavoneşti pentru copii de vârstă
fragedă”.57
Din 1698, Antim rămâne la Snagov fără unul dintre cei mai activi ucenici ai săi –
Mihail Ştefanovici care va fi plecat la Bălgrad (Alba Iulia) să tipărească pentru ortodocşii aflaţi
in faţa propagandei neortodoxe, lucru care face probabil ca Antim să nu mai întreprindă o
bogată activitate tipografică în acest an ci numai o singură carte va da la lumină de sub
teascurile tiparului sau, este vorba de un Acatist al Maicii Domnului ce va purta următorul
titlu: ACATISTUL / CĂTRĂ PREA SF(Î)NTA NĂSCĂTOARE/ DE DUMNEZĂU ŞI CU ALTE/
RUGĂCIUNI/ACUMU A TREIA OARĂ TIPĂRITU/ ŞI CU MAI MULTĂ NEVOINŢĂ
DIORTHOSITU / ÎN ZILELE PREA LUMINATULUI D(O)MNULUI / A TOATĂ ŢARA
ROMÂNEASCĂ/ IO CONSTANTIN B(A)SARAB VOIEVOD/ CU BL (A)G(O)S(LO)VENIIA
PREA SF(I)NŢITULUI/ MITROPOLIT KYR TEODOSIE/ ÎN SF(Î)NTĂ MĂNĂSTIRE ÎN
SNEAGOV/ LA ANUL MÂNTUIREI 1698.”58
Este o carte alcătuită din 154 de foi numerotate şi împărţite în 20 de caiete dintre care
primele 19 au câte 8 file, iar ultimul numai 2 file. Titlul, tipărit cu două culori este incadrat cu
un chenar la fel ca toate paginile cărţii.
Se pare că activitatea slabă din punct de vedere tipografic a lui Antim În acest an ar
putea fi un lucru susţinut de istorici numai din cauza lipsei de documente şi izvoare căci titlul
acestui acatist menţionează că este tipărit a treia oară, însă din câte ştim, el nu a mai dat la
lumină un asemenea acatist şi nici un act tipograf până la mitropolitul Dosoftei al Moldovei.
Această carte s-a descoperit in anul 1968 la biserica Sfântul Vasile- Cotroceni din Bucureşti.59
Cartea e tipărită in limba română cu excepţia unor indicaţii tipiconale cu dialogul dintre preot
şi diacon dinainte de citirea Evangheliei, unele formule liturgice, vozglasuri, ectenii,
rugăciuni, şi tropare, titlul câtorva podoabe care sunt în slavoneşte.60 In ceea ce priveşte limba,
după Psaltirea şi Evaghelia din 1694 si 1697 acest acatist este cea de a 3-a carte a
mitropolitului lui Antim care cu excepţiile de mai sus este redată numai în grai românesc.
Şirul tipăriturilor făcute de Antim la Snagov este reluat in februarie 1699 când dă la
lumină in limba greacă o Mărturisire de credinţă ortodoxă care va expune cele trei virtuţi
teologice: credinţa, dragostea şi nădejdea, aceasta, cum ne încredinţează chiar titlul, este
tipărită cu purtare de grijă, a voievodului Ţării Româneşti având ca scop întărirea în credinţă a

57
Ibidem.
58
Ibidem p. 710.
59
B.O.R., anul XLIV(1976) nr. 3-4, martie aprilie, pr. Niculae Şerbănescu, art încă o carte tipărită de
mitropolitul Antim Ivireanul p. 350, ed. IBMBOR, Bucureşti.
60
ibidem p. 355.

28
creştinilor ortodocşi. Cartea are 7 foi nepaginate, 86 numerotate şi 3 foi care din nou apar fără a
fin numerotate.
Partea a doua a lucrării constă din o foaie + 256 pagini urmate de alte 10 foi
nenumerotate. Titlurile acestor părţi sunt cu o culoare şi se încadrează în chenare lucrate în
peniţă de către Antim. Prima parte tipărită în greaca veche este ca de obicei precedată de
versuri către domnitor şi stema Ţării Româneşti, iar a doua, tipărită în neogreacă are în plus, în
partea de început, urmând stemei ţării, versuri dedicate autorului, Visarion Macri din Ianina şi
colectivului de la Şcoala Domnească din Bucureşti.
Acestea, înainte de cuprins sunt urmate de două scrisori ale lui Dositei, patriarhul
Ierusalimului care apără Ortodoxia lui Chiril Lucaris şi care se ridică împotriva protestanţilor şi
a iezuiţilor. În final celei de a doua părţi a lucrării găsim pledoaria despre icoane a Sfîntului
Ioan Damaschin. Această carte este, cum aflăm din prefaţa lui Dositei al Ierusalimului, o
importantă pavăză a Ortodoxiei în faţa calvinilor, iezuiţilor şi a romano – catolicilor.
Două luni mai târziu, in aprilie 1699, Antim tipăreşte la Snagov o nouă carte
românească al cărui titlu: CARTE SAU LUMINĂ. Această carte este tradusă in româneşte după
opera ieromonahului Maxim Peloponesianul care combătea învăţăturile catolicilor cu privire la
anumite dogme creştine. Cartea este alcătuită din 108 foi numerotate având înainte 4 care nu
sunt numerotate şi care poartă titlul pe prima, iar pe verso stema şi câteva versuri politice
dedicate lui Brâncoveanu . A doua foaie nenumerotată face începutul unei prefaţe către cititorii
în care autorul face deosebirea clară între catolici şi ortodocşi plângându-se de defăimările pe
care cei dintâi le fac celor de pe urmă.
Punctele dogmatice pe care le tratează sunt: Purcederea Duhului Sfînt, despre Azimă,
despre Purgatoriu, despre Sfinţi. Litera acestei cărţii este cea folosită la tipărirea Bibliei de la
1688, capitolele încep cu litere frumos ornate de tipograf şi pe parcurs întâlnim vignete
măestrit lucrate. Apariţia acestei cărţi este cu atât mai necesară cu cât peste munţi, catolici, deja
începuseră să se instaleze rupând unitatea spirituală a românilor de acolo, dinre care o parte se
unesc cu Roma.61
În ianuarie 1700, sub supravegherea lui Antim, ucenicul său, Gheorghe Radovici dă de
sub tipar ÎNVĂŢĂTURI CREŞTINEŞTI în limba română. Aceasta este o carte de format mic
dar destul de extinsă ca şi conţinut având 14 pagini care nu s-au numerotat, urmate de un
număr de 203 pagini numerotate. Litera ei este aceeaşi cu cea a Bibliei de la 1688, titlul este
cu o singură culoare şi e încadrat de linii, iar pe verso se găsesc stema ţării şi şase versuri în
cinstea domnitorului. Între paginile 3-7 se găseşte prefaţa cărţii făcută de tipograf care
menţionează aportul lui Antim la tipărirea lucrării şi de la care Gheorghe Radovici a deprins
meşteşugul tipografiei dând la lumină această primă carte a sa. Cum ne încredinţează prefaţa
61
B.O.R. anul LXXIV(1956), nr. 8-9 august- septembrie, art cit., p. 712.

29
cărţii, aceasta s-a tradus din greceşte de către Prea Cuviosul între ieromonahi Kyr Filothei
s(ve)tagoreţul. Pe paginile 8-9 se află o predoslovie către cititori, iar pe paginile 10-13, ca un
cuprins sunt înşirate toate subiectele ce vor fi tratate de-a lungul cărţii - despre credinţă, despre
facerea omului, despre păcat, despre pocăinţă despre milostenie, despre vrăşmăşie, despre
răbdare, despre iubirea vrăşmaşilor, despre afurisenie, despre rugăciune.
Cartea tipărită cu o singură cerneală, nu are podoabe tipografice.62.
După o jumătate de an de la apariţia Învăţăturilor Creştineşti Antim dă la lumină
FLOAREA DARURILOR în limba română. O carte de dimensiuni reduse având 6 foi liminare
urmate de 82 de foi numerotate.
Caracterul fiind în continuare cele ale Bibliei de la 1688, este tradusă de acelaşi
ieromonah Filotei care a tradus din greceşte şi Învăţături Creştineşti tipărită în acelaşi an,
având cu aproximaţie acelaşi conţinut ca şi cealaltă. Titlul este încadrat cu linii, pe verso găsim
stema ţării şi 6 versuri politice. Pe foaia următoare începe o prefaţă în care Antim mulţumeşte
lui Gheorghe Criteanul, medicul domnitorului cu a cărui cheltuială s-a tipărit cartea.
Cuprinsul prezintă antiteza între anumite atribute ale unui bun creştin şi opusul acestuia
cum sunt: pentru dragoste – păcatul pismei ; pentru bucurie – păcatul întristării; pentru pace –
păcatul mâniei; pentru milostenie – păcatul nemilostivirii; pentru înţelepciune – nebunia;
pentru adevăr – minciună s.a. Ca şi precedenta, scopul tipăririi acesteia este de a-i familiariza
pe credincioşi cu învăţătura Bisericii Ortodoxe şi a-i face să reziste în faţa propagandei
eterodoxe.63
Cam în acelaşi timp cu cea dinainte, adică tot în luna iulie a anului 1700, Antim dă la
lumină limba greacă, PSALTIREA PROROCULUI ŞI ÎMPĂRATULUI DAVID. Aceasta se
tipăreşte intr-un format mare, cu două foi nepaginate la început şi 79 numerotate.
Titlul este scris cu negru, încadrat într-un chenar cu flori lucrate în peniţă, pe verso este
stema ţării având acelaşi chenar ca şi titlul, tot aici găsim 10 versuri închinate Prorocului David
căruia Antim îi mai închina încă 15 versuri pe pagina a 2-a care poartă pe verso portretul
împăratului David. În cuprinsul acestei cărţi găsim psalmii lui David, rugăciunile de dimineaţă
şi de seară, rugăciunile mesei. Din loc în loc sunt frumoase vignete care împodobesc paginile şi
textele.64
La începutul anului 1701 Antim tipăreşte la Snagov următoarea carte greco – arabă
pentru nevoile compatrioţilor săi din Iviria: TREI SFINTE LITURGHII. După cum ne arată
chiar în foaia de titlu, această carte care se prezintă sub forma a 14 foi liminare şi 253 pagini
numerotate este tipărită pe 2 coloane (stânga greceşte şi dreapta arăbeşte) şi s-a făcut la cererea
patriarhului Athanasie al Antiohiei cu cheltuiala domnului Constantin Brâncoveanu.
62
ibidem p 713.
63
ibidem p 715.
64
ibidem p 716.

30
Scopul acestei lucrări era de a veni în sprijinul ortodocşilor din ţinutul Arabiei cărora le
lipseau cărţile de slujbă rămânând fără apărare în faţa prozelitismului catolic. Se remarcă prin
frumoase podoabe tipografice reprezentând pe Sfântul Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare şi
Grigorie Dialogul. Multe din podoabele tipografice ale cărţii sunt întâlnite şi in altă parte.65.
In luna iunie a anului 1701, Antim tipăreşte in limba greacă opera lui Sevastos
Kimenitul EORTOLOGHION care se întinde pe 332 pagini numerotate având înainte 27 de foi
nenumerotate care conţin: titlul lucrării încadrat într-un chenar de flori, acestuia îi urmează pe
verso stema ţării şi câteva versuri închinate lui Brâncoveanu. Un aspect important al acestei
cărţi este scrisoarea de pe paginile 3-5, în care Antim îşi mărturiseşte iubirea faţă de aproapele
ca şi motiv al muncii sale tipografice. Pe pagina 6 – 14 se întinde o prefaţă a autorului lucrării
– Sevastos Kimenitul iar pe pagina 15 sunt trei epigrame ale acestuia asupra operei sale. Pe
paginile 16-18 se găseşte o elegie a doctorului Ioan Comnen, iar pe paginile 19-27 se găseşte
pinaxul cărţii. Această carte este alcătuită din 3 părţi tratând următoarele probleme: despre
chipul găsirii şi îndreptăţirii tuturor sărbătorilor întregului an, despre îndreptăţirea celor ce
se pot socoti şi căuta cu privire la Paşti, despre (îndreptăţirea şi căutarea) ciclurilor,
temeliilor ale Indicaţionului, ale anului bisect şi ale altor asemenea.
Acestor trei părţi ale lucrării urmează tabele cu Canonicul Sfintelui Paşti; Canonicul
pentru găsirea in ce zi a săptămânii începe fiecare lună; Canonic ale găsirii lunii în ce zodie
din fiecare zi se găseşte; Sinaxarul, Indice alfabetic de materie, Erata şi altele.. Cartea este
tipărită cu o singură culoare are frumoase podoabe tipografice făcute cu siguranţă de către
Antim care ne spune în prefaţă cum găsind-o a considerat că este foarte utilă oricărui ortodox şi
mai ales celor bisericeşti şi sfinţiţi66.
Tot în acest an, în 1701, Antim tipăreşte la Snagov următoarea carte grecească:
PROSCHINITARUL SFÎNTULUI MUNTE AL ATHOSULUI. Această carte de format mic are
150 de pagini titlul său este cu o singură lucrare iar pe verso se află stema ţării. Pe paginile 3-6
se află un cuvânt dedicat mitropolitului Teodosie de doctorul Ioan Comnen, această parte
conţine o dată prezentând luna mai a anului 1701. Pe paginile 7-10 se află versul către cititor
iar pe pagina 18 se află o xilografie reprezentând icoana Deisis. Doctorul Ioan Comnen, autorul
cărţii prezintă mănăstirile athonite pe care le descrie în următoarea ordine: Marea Lavră (p 25-
36); Sfânta Ana (37-42); Vatoped(p 43-70); Hilandar (p 71-73); Iviron (p 74-82); Dionisiu (p
83-93); Pantocrator (p 94-98); Cutlumuş (p 99-100); Protaton (p 101-104); Simun Petra (p
104-108); Zograf (p 109-112); Dochiarion (p 113-119); Sfîntul Pavel (p 119-122); Xenofon (p
123-125); Sfîntul Grigorie (p 126); Caracalas (p 127-129); Esfigmenu (p 129-130); Filotei (p
131-132); Rossicon (p 132-133); Castamunitu (p 133-134); Stavronikita (p 134-136).

65
ibidem
66
ibidem p 717.

31
Această carte este întâiul proschinitar tipărit asupra mănăstirilor din Sfîntul Munte iar
faptul acesta se menţionează chiar de către autorul ei în prefaţa închinată mitropolitului de
atunci al Ţării Româneşti Teodosie.
Ajuns egumen al Snagovului, care, cum am mai spus, in zilele lui Antim ajunge
la cea mai înaltă strălucire a sa, viitorul ierarh şi neobositul tipograf va reveni la tipografia din
Bucureşti, nu se ştie din ce motive fiind determinat să renunţe la egumenia mănăstirii in care
vreme de 7 ani a depus mari eforturi pentru a o aduce la nivelul in care se afla în momentul
plecării sale. Se presupune că Antim ar fi plecat de la Snagov ca urmare a urzelilor anumitor
persoane potrivnice lui aşa cum citim în scrisorile sale adresate domnitorului.67 Întors la
Bucureşti Antim desfăşoară rodnică activitate tipografică, această perioadă cuprinsă intre anii
1701-1705 fiind una definitorie deoarece Antim tipăreşte aici 16 cărţi: 11 in limba greacă, sub
influenţa curentului grecesc, 2 în româneşte, una greaco-arabă şi 2 care vor fi compuse spre a
se împământeni cultul cinstirii sfinţilor care era in pericol din cauza propagandei calvine care
încerca să-şi facă simţită prezenţa chiar şi în Ţara Românească.
Revenind la activitatea tipografică a lui Antim, vom menţiona că încă din 1701
tiparniţa din Bucureşti începe să dea la lumină cărţi precum:; CUVÂNT PANEGIRIC LA CEL
ÎNTOCMAI CU APOSTOLII MARELE CONSTANTIN compus de unul din fii domnitorului
Brâncoveanu şi anume Ştefan. Această nouă tipăritură făcută în limba greacă este o cărticică de
format mic (14,5 x 10 cm), având 14 foi nepaginate. Este in întregime folosită culoarea neagră
la tipărirea ei iar pe pagina dinaintea începutului cuvântării se află o gravură din lemn,
reprezentând pe Sfântul împărat Constantin stând în jilţul împărătesc.
Sub această gravură găsim 4 versuri: 2 in greceşte şi 2 in latineşte, tipografia având,
deci şi caractere latine, alte podoabe nu găsim în această carte, însă ea se alătură celor deja
existente care aveau ca scop întărirea credincioşilor în a cinsti pe sfinţi.68
Tot în anul 1701 cu acelaşi scop, tot în greceşte, Antim dă la lumină o altă lucrare a lui
Ştefan Brâncoveanu: CUVÂNT PANEGIRIC LA ÎNTÂIUL MUCENIC AL LUI HRISTOS
ŞTEFAN. Această nouă carte tipărită la Bucureşti este, la fel ca şi precedenta de format mic (14
x 10 cm) având o filă urmată de 31 de pagini numerotate, in care, pe primele 3 găsim o prefaţă
a autorului pe care o închină Sf. Arhidiacon Stefan patronul său. Pe unele din paginile cărţii să
găsesc vignete simple din podoabe tipografice. Litera acestei lucrări este citeaţă, iar tipărirea s-
a făcut cu o singură culoare.69 Cum s-a mai spus scopul acestei cărţi este acela de a întări
poporul in practicarea unui cult al sfinţilor.70 Următoarea carte tipărită de Antim la Bucureşti
este SLUJBA CUVIOASEI MAICII NOASTRE MATROANA IPOLITA. Această carte de format

67
ibidem p 718.
68
Cerbuleţ, Teodor, op. cit, p.21-22.
69
B.O.R. anul LXXIV(1956), nr. 8-9 august – septembrie, art. cit. Pag. 719.
70
ibidem p 719.

32
mare (19,5 x 14,5 cm) este alcătuită din 3 foi liminare şi 10 numerotate şi apare în 1702, luna
martie in limba greacă. Scopul apariţiei acestei lucrări ce se va fi făcut cu cheltuiala lui
Pantoleon Kalliachos din Hios, este, ca şi al celorlalte două apărute mai înainte şi anume
cinstirea sfinţilor. Textul acestei tipărituri este cu o singură culoare, având câte 27 de rânduri
pe pagină. In carte se întâlnesc şi câteva podoabe ale lui Antim, începând cu titlul incadrat ca şi
stema ţării intr-un chenar cu flori, iar pe parcurs se mai găsesc vignete care sunt des văzute şi
în alte tipărituri ale lui Antim.71
Tot în 1702, de sub teascul tipografiei din Bucureşti ies la lumină două noi ediţii ale
unor cărţi tipărite cu un an înainte, astfel CUVÂNT PANEGIRIC LA ÎNTÂIUL MUCENIC AL
LUI HRISTOS ŞTEFAN apare de această dată având acelaşi format, însă numai 20 de pagini
numerotate, iar cealaltă carte care apare din nou editată este CUVÂNT PANEGIRIC LA CEL
ÎNTOCMAI CU APOSTOLII MARELE CONSTANTIN îşi păstrează aceleaşi detalii tehnice ca
şi ediţia anterioară.
Şirul tipăriturilor greco–arabe început de Antim la Snagov se continuă in 1702 când, la
rugămintea adresată domnitorului de către patriarhul Antiohiei Atanasie Dabbas, se tipăreşte
de către Antim Ivireanul, CEASLOVUL GRECO-ARAB. Această carte de format mare are 11
foi nenumerotate şi 732 de pagini numerotate plus o foaie la sfârşit, era scrisă numai in limba
arabă până la pagina 133 şi tipărit în 2 culori între paginile 134-135 este un text grecesc şi arab,
iar pe paginile 139-168 iarăşi numai arabă. Paginile 169-638 cuprind cântările Triodului şi
Penticostarului tipărite pe 2 coloane (greceşte şi arăbeşte), iar de la pagina 638 până la 732
găsim din nou doar text arab. Titlul cărţii este scris cu 2 culori, încadrat într-un chenar cu
podoabe tipografice, pe pagina a doua găsim stema Ţării Româneşti şi 12 versuri scrise de
doctorul Ioan Comnen şi dedicate lui Constantin Brâncoveanu. Intre paginile 2-6 se află
scrisoarea lui Athanasie al Antiohiei către Brâncoveanu în care îi mulţumeşte pentru acest
nepreţuit dar ce urma a se oferi preoţilor ortodocşi arabi care erau sfătuiţi să se roage pentru
voievodul român.72.
Probabil din cauza că Biblia la 1688 era foarte rară şi in ţară şi greu de procurat pentru
cei mai mulţi, Antim se hotărăşte, pentru a nu-i lipsi pe oameni de cuvântul lui Dumnezeu să
tipărească în limba română NOUL TESTAMENT cu cheltuiala şi porunca domnitorului după
cum ne încuviinţează tipograful chiar în titlul lucrării. Cartea apare astfel pentru prima oară în
Ţara Românească şi se va fi împărţit în dar. Ea avea dimensiuni de 23,5 x 12 cm, cu 2 foi
nenumerotate şi 209 numerotate. Primele 2 foi nenumerotate conţin titlul încadrat cu un chenar
din podoabe tipografice, iar pe verso este tipărită stema ţării încadrată şi ea cu un chenar cu
flori, iar dedesubt având 10 versuri închinate domnitorului. La pag. 1-93 este textul
71
ibidem p 720.
72
B.O.R. anul XLIV (1976), nr.7-8, iulie-august , Florenţa Ivanciuc, art. Tipar de carte bisericească pentru arabi
în vremea domnului Constantin Brâncoveanu p. 793, ed. IBMBOR, Bucureşti.

33
Evangheliilor, având fiecare pe partea de început câte un medalion în care este înfăţişat chipul
Mântuitorului. Paginile 94-121 prezintă Faptele Apostolilor, pe paginile 191-195 sunt
Epistolele, iar între pag. 195-209 – Apocalipsa.
Textul este încadrat cu linii şi este tipărit cu negru. La tipărire s-au folosit caracterele
bibliei lui Şerban Cantacuzino. Fiecare pagină a cărţii are câte 34 de rânduri.73
În plină ofensivă romano- catolică în Ardeal, dar care se pare că începea să pătrundă şi
în Ţara Românească şi să contrazică rânduiala strămoşească în Biserică, Antim, pentru a lămuri
nedumeririle apărute odată cu venirea unor noi învăţături străine de cele ale neamului nostru,
dă la lumină de sub teascurile tiparniţei sale o carte compusă de Sevastos Trapezuntiul
Kimenitul având următorul titlu :ÎNVĂŢĂTURA DOGMATICĂ.
Această carte scrisă în limba greacă era menită, cum o lămureşte chiar titlul, a trata mai
ales trei probleme teologice care veneau in contradicţie cu ceea ce susţineau romano-catolicii şi
anume: 1) când se prefac Sfintele în Trupul şi Sângele Mântuitorului; 2) că Născătoarea de
Dumnezeu a fost supusă păcatului strămoşesc; 3) că părticelele nu se prefac în Trupul şi
sângele lui Hristos. Formatul cărţii este de 20 x 14 cm are 7 foi liminare urmate de 400 de
pagini, iar la sfârşit are încă o foaie în care tipograful Antim arată locul şi data tipăririi ca find
Bucureşti, luna septembrie, anul 1703. Podoabele acestei cărţi sunt simple, începând cu titlul,
această carte este tipărită cu o singură culoare. Pe verso foii de titlu este înfăţişată stema Ţării
Româneşti sub care apar 8 versuri dedicate domnitorului.74
Altă carte care apare în 1703 la Bucureşti în luna decembrie este EXPLICAREA ŞI
SLUJBA LA SFINŢIREA BISERICII.
Această tipăritură apare ca răspuns la cererea lui Auxentie, fost mitropolit al Sofiei şi
pentru a veni în ajutorul episcopilor care nu dispuneau de o tipăritură de aşa mare folos. Cartea
s-a tipărit în limba greacă având dimensiuni de 21 x 15,5 cm cu cinci foi liminare urmate de 25
de foi numerotate. Titlul ei este tipărit în două culori şi încadrat în chenar cu podoabe
tipografice. Pe verso foii de titlu se află stema ţării cu patru versuri, în continuare este
scrisoarea cu dedicaţie către Gavril, patriarhul Ecumenic, căruia i se atribuie această lucrare,
prefaţa este semnată de către mitropolitul Auxentie al Sofiei cu a cărui cheltuială s-a făcut
tipărirea cărţii. Textul este tipărit cu două culori şi incadrat în linii simple.
Tot în anul 1703 apare un nou volumaş al lui Ştefan Brâncoveanu dedicat mamei sale
Maria avînd titlul CUVÂNT PANEGIRIC LA PREASLĂVITA ADORMIRE A PURURI
FECIOAREI MAICA LUI DUMNEZEU. Această mică apariţie având 13,7 x 9,5 cm, se
prezintă sub forma a 16 foi numerotate. Titlul este tipărit cu cerneală neagră, urmată pe pagina

73
B.O.R. anul LXXIV(1956), nr. 8-9, august – septembrie , art. cit. p. 722.
74
ibidem p. 723.

34
următoare de prefaţa autorului care închină lucrarea mamei sale. Cuvântarea se întinde pe 12
foi, fiecare având 18 rânduri.75
Datând tot din anul 1703, s-a găsit un exemplar apărut la Bucureşti şi atribuit ca şi
apariţie tipografică tot lui Antim, această carte este un CEASLOV SLAVO-ROMÂN căruia ii
lipsesc mai multe foi de la început ceea ce face să nu îi cunoaştem nici titlul întreg şi nici pe cei
care au contribuit prin purtarea de grijă a lor la editarea Ceaslovului. Cartea are format mic
(15,5 x 10 cm), are 720 de pagini urmate de 4 pagini nenumerotate la sfârşit. Anul tipăririi
reiese din datele pascaliei aflate în carte. Cuprinsul Ceaslovului, ale cărui rugăciuni sunt până
la pagina 511 numai în slavonă, iar îndrumările de tipic în româneşte urmând de la pagina 512
totul să fie numai în româneşte, este rânduit astfel: Poluşniţa (Miezonoptica) paginile 3-32;
Poluşniţa Sâmbetei (p. 33-47), Poluşniţa Duminicii (p.48-50), Utrenia (p.51-110) Ceasurile
(p.110-182) Vecernia (p.183-199) Pavecerniţa Mare (p.199-241); Pavecerniţa Mică (p.241-
251); Sinaxarul (p.251-449), Troparele şi condacele Triodului (p.449-464) ale Penticostarului
(p.465-474); Troparele Învierii (p.474-484); Bogorodicinile (p.487-511), Slujba cântării
acatistului (p.513-553), Canon de umilinţă (p.555-569) Canonul (p.607-657); Canonul tuturor
sfinţilor (p.658-668) Rânduiala Exapsalmului (p.669-688), Pascalia (p.689-720).
Pe ultimele pagini nenumerotate se află rânduiala zilelor de post de peste an, posturile
mari ale anului şi zilele în care se îngăduie a mânca de fruct.
Acest Ceaslov este tipărit în două culori: roşu şi negru, iar de-a lungul său se găsesc trei
gravuri în lemn: Deisis (pe ultima foaie liminară), Buna Vestire (la pagina 512) şi Emanuel în
Potir – Sfânta Împărtăşanie (la pagina 606). Cartea mai conţine şi alte podoabe care însă nu au
valoare artistică deosebită.76 Spre a veni în ajutorul credincioşilor care doreau să audă în limba
lor rugăciunile şi slujbele care se făceau în biserică şi pentru a le înţelege mai bine, Antim
tipăreşte un ACATIST AL MAICII DOMNULUI care va fi însoţit de rugăciuni preluate din
Ceaslovul tipărit de cel anterior.
Această nouă tipăritură, scrisă in limba română este de format mare şi se alcătuieşte din
88 de pagini. Cum ne-am obişnuit, pe prima pagină găsim titlul cărţii urmat pe verso de o
xilografie reprezentând icoana Bunei Vestiri. In afară de Acatistul Maicii Domnului, cartea mai
cuprinde CANON DE UMILINŢĂ CĂTRE DOMNUL NOSTRU I(ISU)S H(RISTO)S, CANON
DE RUGĂCIUNE CĂTRE PRE SF(Î)NTA NĂSCĂTOARE DE D(U)MNEZEU, CANON DE
RUGĂCIUNE CĂTRE ÎNGERUL PĂZITOR AL VIEŢII OMULUI; SLUJBA PRICESTANIEI,
CANON DE RUGĂCIUNE CARE SE CÎNTĂ CĂTRE PUTERILE CEREŞTI ŞI CĂTRE TOŢI
SF(I)NŢII, RÎNDUIALA EXAPSALMULUI, CINUL DE SERA ŞI CREZUL.

75
ibidem p. 724.
76
ibidem p. 725.

35
Textul acestei cărţi este tipărit cu două culori şi este alcătuit din rugăciuni preluate din
Ceaslovul slavo-român tipărit în 1703. Tot din Ceaslovul tipărit în acelaşi an sunt preluate şi
gravurile şi vignetele Acatistului77.
In anul 1704, Antim scoate de sub tipar o nouă cărticică ce va fi cuvântarea unuia
dintre fii domnitorului, de această dată Radu care rosteşte CUVÎNTARE LA PATIMA CEA DE
LUME MÎNTUITOARE A DUMNEZEU-OMULUI CUVÎNTUL, lucrare a cărui paternitate o
deţine Dositei, patriarhul Ierusalimului. Cartea are dimensiunea de 13,5 x 10 cm şi se prezintă
sub forma a şase foi al căror text nu se afirmă in privinţa podoabelor care lipsesc. Titlul ca şi
întreaga lucrare este tipărit cu negru, iar fiecare paragraf începe cu o literă mai mare.78.
Pentru nevoile şcolii de la Sfântul Sava, ctitorită de Constantin Brâncoveanu după
modelul celei din Constantinopol despre care am amintit, unde se predau printre altele şi lucrări
ale lui Plurarch, Antim tipăreşte în limba greacă TRADUCERE FOARTE EXACTĂ ÎN LIMBA
OBIŞNUITĂ A PARALELELOR GRECEŞTI ŞI ROMANE DE PLUTARCH CHERONEUL,
(FĂCUTĂ) DE PREA STRĂLUCITUL ÎNVĂŢAT ŞI ÎNTRE ÎNVĂŢAŢI PREA ÎNVĂŢAT D.D.
CONSTANTIN, FIUL PREA LUMINATULUI ŞI IUBITORULUI DE HRISTOS DOMN A
TOATĂ ŢARA ROMÂNEASCĂ, D.D. CONSTANTIN BASARAB BRÂNCOVEANU ÎN
BUCUREŞTI DE CĂTRE IEROMONAHUL ANTIM IVIREANUL, 1704. Formatul cărţii este de
15,5 x 10,5 cm, are trei foi liminare şi 82 de pagini numerotate. Primele trei foi înfăţişează
titlul care este scris numai cu negru şi care este urmat pe foile 2-3 de prefaţa făcută de Antim
care arată că traducerea a fost făcută de fiul cel mare al domnitorului care se numeşte tot
Constantin. Fiecare paralelă din cele 40 înfăţişate în această lucrare începe cu o literă mai mare
faţă de celelalte din text.79
Ultima carte tipărită de Antim în cursul acestei şederi la Bucureşti apare în 1705 cu
cheltuiala ieromonahului Ignatie, egumenul mănăstirii Nucet şi cu îngrijirea şi corectarea lui
Mitrofan Gregoraş având ca scop din nou cinstirea sfinţilor de către credincioşi. Această carte
tipărită în greceşte SLUJBA CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU VISARION,
ARHIEPISCOPUL LARISEI, FĂCĂTORUL DE MINUNI. Această carte se pare că a apărut în
vremea de după hirotonia întru arhiereu a lui Antim Ivireanul, înainte de plecarea din
Bucureşti. Această tipăritură mică din punct de vedere al formatului, are la început patru foi
care nu sunt numerotate urmate de 26 numerotate care conţin slujba Sfîntului Visarion şi un
cuvânt de laudă la sfârşit. Primele foi înfăţişează, aşa cum se obişnuieşte titlul lucrării tipărit cu
cerneală roşie şi neagră, iar pe verso se află stema Ţării Româneşti şi şase versuri greceşti. In

77
Ibidem.
78
Ibidem.
79
idem pa. 726

36
continuarea foilor nenumerotate se găseşte scrisă de către ieromonahul Ignatie, stareţul de la
Nucet.80

80
ibidem pag.727

37
4.1. IERARH DIN 1705. ACTIVITATEA LA RÎMNIC

După cum ştim,în martie 1705, episcopul Rîmnicului a fost scos din scaun fiind acuzat
de simpatie faţă de romano-catolicism deoarece se arăta îngăduitor faţă de misionarii care
încercau să atrgă de partea lor pe ortodocşii de aici, astfel că Antim va ieşi di sfera de
preocupări ce trebuiau să asigure bunul mers al tipografiei din Bucureşti şi se va supune voinţei
mitropolitului de a lua asupra sa răspunderea chivernisirii Rîmnicului ca urmaş al lui Ilarion.
Acest moment al vieţii sale ne arată pe de o parte preţuirea de care se bucura în ochii
stăpînirii harnicul tipograf, dar şi faptul că era un bun organizator,administrator şi păstor
sufletesc priceput.atribute care îl recomandca şi un bun conducştor al unel eprhii aflată,s-ar
pute spune, chiar în faţa puternice expansiuni catolicecare venea din ardealul deja asaltat.
Deşi am putea spune, la prima vedere că activitatea tipografică a lui Antim va avea de
suferit prin venirea lui la Rîmnic, totuşi el va găsi cu cale a îmbina activitatea păstorescă pur
ortodoxă cu cea tipografică facînd ca cele două aspecte ale muncii sale să devină un întreg ca
va avea ca scop o bună definire a învăţăturilor Bsericii strămoşeşti în rîndul credincioşilor.
Plecînd,deci de la Bucureşti, Antim îşi va lau toate măsurile spre a putea continua şi la
Rîmnic acivitatea tipografică, poate cu un şi mai mare avînt, dată fiind poziţia pe care o avea
din 1705. Aici se va contura şi mai pe larg editorul Antim care îşi va contina munca pe linia pe
care încă din momentul venirii sale în ţară se înscrisese cu atîta drag.
În perioada şederii sale la Rîmnic, adică trei ani fără două luni, se pare că Antim
continuă activitatea cu întregul echipament tipografic adus de la mînăstirea Snagov. Acest fapt
poate fi probat atît pe temeiuri istorice deoarece după plecarea sa din Bucureşti nu mai apar
alre tipărituri nicăieri în ţară,cît şi apelînd la metoda comparativă dacă e să punem alături
literele folosite la tipăriturile de pînă la 1705 şi pe cele folosite după venirea la Rîmnic. De-a
lungul şederii aici a lui Antim, acesta îşi manifestă dorinţa de a da la lumină cărţi de mari
dimensiuni, proiecte la care asociază pe unul din cei mai bogaţi boieri ai ţării,spătarul Mihail
Cantacuzino care tocmai în acei ani fonda spitalul Colţea.81 De pe urma cercetărilor făcute pînă
în prezent,rezultă că Antim între 1705-1708 a tipărut nouă lucrări,dintre care,în
unanimitate,cercetătorii consideră ca fiind prima cea numită TOMUL BUCURIEI care apare în
limba greacă în septembrie 1705 şi vine să trateze anumite aspecte privind disputele dintre
catolici şi ortodocşi pe anumite teme dogmatice.
Lucrarea s-a făcut cu cheltuiala lui Dositei al Ierusalimului şi tratează printre altle şi chestiunea
primatului papal. Cartea este de format in folio avînd 18 pagini nenumerotate, 134 numerotate

81
Mitropolia Olteniei, an XVII(1966),septembrie-octombrie, Virgil Molin, art Antim ivireanul, editor şi tipograf
la Rîmnic (1705-1708),Craiova, p 828.

38
şi încă 640 care au o nouă numerotaţie. Titlul, la fel ca şi întrega lucrare este tipărit în
întregime cu negru.Cartea este imprimată în condiţii tehnice excelente.82
Acelaşi format folio (30 x 22 cm) şi aceeaşi hârtie ca la Tomul Bucuriei întrebuinţează
Antim şi la următoarea sa carte ce se va da la lumină în limba română venind în ajutorul
preoţilor care vor fi simţit în acea vreme nevoia unor cărţi de slujbă cu întrebuinţare pe tot
parcursul anului: ANTOLOGHIN ADICĂ FLOAREA CUVINTELOR. Acest masiv volum are
406 pagini cu toate slujbele bisericeşti din timpul anului începând cu prima zi a lunii
septembrie, acestea se întind pe toate cele 406 pagini. Pe prima pagină se află titlul cărţii care
ne arată că tipărirea s-a întreprins în zilele domnitorului Constantin Brâncoveanu cu ajutorul
bănesc al spătarului Mihail Cantacuzino.83 Ca şi atribute tehnice ale cărţii întâlnim chenarul
foarte frumos lucrat care încadrează titlul, având în partea de sus medalioane care înfăţişează
pe Mântuitorul, Maica domnului şi Sf. Ioan Botezătorul, iar în josul său, chenarul înfăţişează
stema familiei cantacuzinilor. Pe verso ni se arată stema Ţării Româneşti, încadrată într-un
chenar lucrat în peniţă. Volumul, măestrit lucrat se prezintă tipărit în două culori (roşu şi
negru) având textul pe două coloane. Felul în care e lucrat volumul, vădeşte o deosebită
preocupare a ierarhului nostru care depune un deosebit efort atât el cât şi, se pare, ucenicul său
Mihail Stefanovici care se va găsi mai târziu în rândul maeştrilor tipografi ce se vor fi format
sub îndrumarea ierarhului nostru.84 Dintre toate tipăriturile lui Antim, acest Antologhion
rămâne ca fiind cel mai reprezentativ atât ca act editorial, cât şi ca realizare tipo-tehnică
bucurându-se de o mare apreciere în rândul preoţilor şi cântăreţilor de strană, dovadă în această
privinţă fiind faptul că exemplarele din acestea s-au găsit chiar şi în Banat unde au ajuns, se
pare, înfruntând pericolele puse de decretele latinilor cărora românii în multe şi fericite cazuri
au făcut faţă rămânând să poarte pe mai departe credinţa şi învăţătura ortodoxă.
O altă carte care, conform cercetătorilor este a treia apariţie a lui Antim la Rîmnic se
numeşte ÎNVĂŢĂTURA PE SCURT PENTRU TAINA POCĂINŢEI, in format octav mic (14,5 x
10 cm) alcătuită din patru foi care nu s-au numerotat şi 21 numerotate.85
Pe temeiul experienţei sale de duhovnic, Antim conştientizează necesitatea preoţilor de
a avea la îndemână o carte care să îi ajute pe de o parte în administrarea corectă a Sfintei Taine
a Mărturisirii, iar pe de altă parte un îndreptar care să-i lămurească pe credincioşi asupra
necesităţii spovedaniei, astfel că dă la lumină această carte tocmai ca spovedania ca Taină a
Bisericii să fie folosită şi apreciată la adevărata ei valoare atât de credincioşi cât şi de preoţi.
Titlul cărţii arată că ea s-a tipărit pe cheltuiala lui Şerban Cantacuzino în anul 1705. La
tipărirea ei s-a folosit o singură cerneală începând cu titlul şi continuând cu tratarea propriu-
82
idem pag. 830
83
B.O.R. nr.8-9 august-septembrie 1956, art. cit.p 728.
84
G. Călinescu Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent ediţia a doua, revăzută şi adăugită , ed.
Minerva, Bucureşti, 1982, p.11.
85
B.O.R. nr. 8-9, 1956, art.cit. p. 729.

39
zisă a subiectului Pe verso foii de titlu se arată gravată pe lemn icoana Deisis sub care apare
stihul Mărturisi-mă-voi Ţie Doamne cu toată inima. Cuprinsul lucrării se împarte in două părţi,
prima având 4 capitole care expun învăţături precum Pentru pocăinţă în scurt şi învăţături de
folos (p. 2-6) Pentru pocăinţă, ce lucru iaste şi cu ce mijloc să câştigă şi cum să se facă.
Partea cea dintâi (p. 6-11); Pentru ispovedanie (p. 11-14), Pentru facerea cononisirii (p. 14-
15).
Partea a doua a cărţii: În ce chip se cade să fie duhovnicul şi cum să ispoveduiască şi
să îndrepteze pe oameni (p. 15-18); Ce se cade a întreba duhovnicul pe cel ce se ispoveduieşte
şi cum să înceapă”(p. 18-25).
De remarcat este că deşi o broşură modestă ca şi calităţi tehnico-tipografice, Antim
găseşte şi pentru această tipăritură a sa un asociat care-l va sprijini material în demersul
tipăriturii.
Următoarea carte, care apare tipărită de Antim la Rîmnic este, conform studiilor
episcopului Ghenadie Enăceanu al Rîmnicului, o EVANGHELIE tipărită în 1705. Aceasta ar fi
avut 406 pagini, ultimele două înfăţişând un cuvânt al tipografului care menţionează anul
apariţiei cărţii şi numele său Kyr Antim Ivireanul episcopul Rîmnicului care se arată pe sine ca
şi ostenitor la apariţia acesteia. 86
Începând din anul 1706, la Rîmnic, cărţile se tipăresc de către ucenicul lui Antim,
ipodiaconul Mihail Ştefanovici, însă în continuare cu purtarea de grijă a ierarhului rîmnicean.
Prima carte, deci, care apare astfel este: ADUNAREA SLUJBEI ADORMIREI NĂSCĂTOAREI
DE D(U)MNEZEU CU PARACLISUL CEL DE OBŞTE. Cartea de faţă, in octavo, are 114
pagini şi este tipărită începând cu titlul în două culori: roşu şi negru. Cartea este tipărită în
limba română parţial, adică tipicul, paremiile, Apostolul, Evanghelia şi Sinaxarul, iar restul
cântărilor în limba slavonă. Titlul cărţii ne lămureşte că aceasta s-a tipărit de ucenicul Mihail
Ştefanovici cu cheltuiala ieromonahului Ioan, arhimandritul mănăstirii Hurezi.
Titlul este încadrat intr-un chenar simplu, de compoziţie tipografică, iar pe verso are
gravată icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe.
De la pagina 3 începe slujba Adormirii Maicii Domnului alcătuită din Vecernie (p. 3-
4); Paraclisul Maicii Domnului (p5-3); Vecernia Mare (p. 14-21); Utrenia (p. 22-39), Liturghia
(p.39-40); Rânduiala Polieleului (p. 41-44) Canoanele sîmbetelor (p.45-113) aşezate pe glasuri.
In cuprinsul cărţii se găsesc frontispicii şi podoabe frumos lucrate, iar condiţiile tehnice ale
cărţii sunt mulţumitoare.87
De remarcat faptul că în titlul acestei lucrări tipograful Mihail Ştefanovici se intitulează
pentru prima oară ca fiind ipodiacon. Tot în anul 1706, Ipodiaconul Mihail Ştefanovici
86
IBIDEM p. 730 apud Ghenadie Episcopul Rîmnicului Noul Severin Evangheliile. Studii Istorice literare
Bucureşti 1895.
87
Ibidem.

40
tipăreşte în limba română pentru nevoile clericilor EVHOLOGHION, ADICĂ MOLITVELNIC.
Acesta tradus din greceşte chiar de Antim este de mari dimensiuni (20 x 14 cm), alcătuit din
şapte foi nenumerotate urmate de 454 numerotate. Titlul este tipărit cu două culori şi încadrat
într-un chenar de compoziţie tipografică, pe verso având stema ţării şi 10 versuri închinate lui
Constantin Brâncoveanu. La tipărire s-au folosit aceleaşi caractere ca şi la precedentele lucrări.
Textul începe înfăţişând frontispicii gen medalion reprezentând chipul Mîntuitorului, al Sf.
Ioan Gură de Aur şi al Sf. Vasile cel Mare. Continuând şirul tipăriturilor în materie de cărţi de
slujbă de care se simţea nevoia în ţară, din tipografia lui Antim, în 1706, cu cheltuiala
spătarului Mihail Cantacuzino, iese un OCTOIH, ADICĂ OSMOGLASNIC… slavo-român.
Această carte are dimensiuni mari (folio de 30 x 20 cm) şi se compune din două foi
nenumerotate şi 84 foi numerotate urmate la final de încă una ce nu este numerotată.
Titlul este tipărit cu o singură culoare şi este încadrat cu un chenar identic cu cel al
Antologhionului de la 1705. Pe verso foiii de titlu se află stema ţării româneşti însoţită de
versuri dedicate domnitorului şi semnate de Mihail Iştvanovici Typograful88.
Poarta titlului nu este singura asemănătoare cu Antologhionul tipărit cu un an înainte,
în cuprinsul Octoihului din 1706 mai găsim şi alte imagini tipografice asemănătoare cu cele ale
Antologhionului la fel cum şi litera folosită este aceeaşi.
Tehnica tipăririi este cea specifică lui Mihail Ştefanovici pe care mai târziu o vom găsi
la tipăriturile pe care acesta le va face în Georgia.
Tot ca şi Antologhionul din 1705, Octoihul are legătură foarte solidă şi cu aceleaşi
caracteristici de artă. Această tipăritură s-a bucurat de o largă răspândire, exemplare din ea
găsindu-se şi în părţile Banatului dar şi în multe sate din Ţara Românească, la biserici la ale
căror străni se foloseau din ce în ce mai des cărţi scrise în româneşte.
Alte imagini cuprinse în Octoih înfăţişează în primul rând pe Sfîntul Ioan Damaschin
(pagina 74); apoi o imagine a Răstignirii semnată de un anume Ioanichie. Ultima imagine
gravată înfăţişează Duminica tuturor Sfinţilor89.
În 1706 apare şi CUVÎNT LA PATIMA CEA MÎNTUITOARE A DUMNEZEU –
OMULUI, CUVÎNTUL tipărită tot de Mihail Ştefanovici, în limba greacă, lucrare a lui
Gheorghe Maiota, profesorul de limbă greacă şi latină al fiilor domnitorului.
Aceasta este o broşură de format mic (15 x 9,5 cm) având 51 de doi într-o singură
culoare, negru. Pe partea verso a foii de titlu este o gravură ce îl înfăţişează pe Iisus pe
Golgota, iar pe paginile 2-3 găsim o prefaţă a lui Gheorghe Maiota închinată lui Dositei al
Ierusalimului.90

88
Mitropolia Olteniei, anul XVII, nr. 9-10, 1966, art.cit., p 832.
89
M.O. anul XVIII(1966) nr. 9-10, art.cit. p. 832.
90
ibidem p. 833.

41
În acelaşi an 1706 se tipăreşte la Rîmnic şi următoarea carte în limba greacă: CUVÎNT
PANEGIRIC LA CEL ÎNTRE IERARHI FĂCĂTOR DE MINUNI, MARELE NICOLAE, o carte
de format in octav mic cu 23 de foi, fiecare având 18 rânduri. Tiparul acestei broşuri este
negru, iar textul ei este precedat de o prefaţă. Intre paginile 6-23 se cuprinde cuvântarea care,
se pare, a fost oferită de Antim lui Radu Brâncoveanu, fiul domnitorului. 91 În anul 1707, se
pare, este tipărită la Rîmnic ultima carte din timpul şederii aici a lui Antim Ivireanul, tot de
către Mihail Ştefanovici, şi anume traducerea cuvântării lui Gheorghe Maiota la patima
Domnului având titlul CUVÎNT LA MÎNTUIREA PATIMĂ A DOMNULUI NOSTRU I(ISU)S
H(RISTO)S. Volum în octav mic compus din 44 de foi numerotate cu textul scris în româneşte.
Pe paginile 2-5 se află prefaţa lui Gheorghe Maiota dedicată Mitropolitului Teodosie, pe
pagina nr 6 găsim scena reproducând drumul Crucii pe care o întâlnim şi la lucrarea din 1706 a
lui Gheorghe Maiota Cuvînt la patima cea Mîntuitoare a Dumnezeu –Omului, Cuvîntul. Pe
paginile 7-32 se găseşte cuvântarea propriu-zisă iar pe paginile 33-44, un alt cuvânt la Patima
Domnului semnat tot de Gheorghe Maiota.92
Aceasta este ultima carte tipărită de către Antim la Rîmnic, căci in februarie 1708,
murind mitropolitul Teodosie, este chemat pentru a plini locul defunctului în scaunul
mitropolitan aflat în vremea aceea la Tîrgovişte unde Antim va aduce cu sine şi instalaţia
tipografică din care dăduse ţării atâtea cărţi folositoare. Se cuvine a se menţiona că această
tiparniţă avea caracterul unei proprietăţi personale de vreme ce îl urmează pe Antim la Snagov
la Rîmnic, iar mai apoi la Tîrgovişte, chiar dacă era totuşi utilă în acele locuri mai ales la
Rîmnic unde succesorul lui Antim va fi Damaschin, cunoscut ca om învăţat şi tipograf, unul
din continuatorii episcopului – tipograf Mitrofan de Huşi, va trudi îndelung până ce va pune pe
picioare din nou o tiparniţă la Rîmnic.
Se pare că asupra apariţiilor tipografice ale lui Antim la Rîmnic planează o oarecare
nedumerire în rândul cercetătorilor unii susţinând că aici ar fi apărut nouă cărţi93, în timp ce alţi
istorici iau în calcul menţiunea episcopului Ghenadie Enăceanu care descire încă o carte a lui
Antim şi anume Evanghelia apărută în 1705 şi care prezintă anumite caractere asemănătoare cu
cele ale Octoihului care se va fi tipărit in 1706, susţinându-se astfel un număr de zece cărţi
tipărite de Antim la Rîmnic. In istoria tiparului românesc de până atunci Antim scrie o
deosebită pagina prin activitatea sa la Rîmnic întemeind în primul rând aici o nouă vatră a
tipografiei şi un centru de difuzare a cărţii tipărite care acum ajungea la cele mai înalte condiţii
tehnice cum ar fi legăturile de calitate foarte bună a unor cărţi voluminoase. Antim a întemeiat
la Rîmnic o frumoasă tradiţie tipografică ce va contribui mai târziu la lupta de rezistenţă a
credincioşilor din Banat şi Ardeal.
91
Ibidem.
92
B.O.R. ibidem p. 734.
93
M.O., anul XVIII nr.9-10, 1466, art.cit. Pag. 834.

42
4.2. MITROPOLIT AL ŢĂRII ROMÂNEŞTI

Anul 1708 îi aduce ierarhului Antim statutul de mitropolit al Ţării Româneşti ales cu
voia tuturor. Nici în această calitate el nu a lăsat meşteşugul atât de drag lui care l-a consacrat
ca pe un bun gospodar în slujba Bisericii, luând cu sine tiparniţa la Târgovişte, acolo unde îşi
avea sediul ca mitropolit şi unde işi va adăposti instalaţia tipografică până în 1715 când o va
muta din nou la Bucureşti. Atât în treapta de simplu monah, iar mai apoi ieromonah, in care s-a
aflat de-a lungul primei sale şederi la Bucureşti şi Snagov, iar mai apoi ca episcop eparhiot şi
în sfârşit ca mitropolit al Ungro-Vlahiei, Antim va înţelege mai bine greutăţile pe care slujitorii
Sfintelor Altare din ţara noastră le întâmpinau din cauza lipsei de cărţi care ori nu erau scrise în
limba vorbită de popor, ori lipseau cu desăvârşire sau erau foarte rare, slujbele Bisericii
circulând în manuscrise făcute după priceperea slujitorilor şi după nevoile credincioşilor.
Odată cu venirea pe scaunul de mitropolit a unui tipograf cum era Antim, lucrurile se
vor schimba în sensul că acesta va căuta să pună la îndemâna preoţilor cărţi de cult ce vor face
faţă pe mai departe nevoilor Bisericii. Astfel in anul 1709 apare prima carte editată de Antim
ca şi mitropolit. Aceasta constituie prima sa tipăritură la Tîrgovişte şi va veni în ajutorul
preoţilor în sensul că va cuprinde la un loc limba greacă toate slujbele de peste an. Aceasta de
CARTE DE PESTE TOT ANUL CUPRINZÎND FĂRĂ LIPSĂ TOT SERVICIUL BISERICESC.
Tipăritura in folio având 6 foi liminare urmată de 973 de pagini numerotate plus o filă
albă urmată de alte 588 de pagini cu o nouă numerotare şi încă 36 de pagini la final, vine, cum
am spus, să adune la un loc toate serviciile religioase conform cu regulile Bisericii Ortodoxe şi
cu tipicul acesteia.
Primele patru foi liminare înfăţişează titlul tipărit cu două culori care ne lămureşte că
lucrarea a apărut cu cheltuiala şi tiparul lui Antim şi se dedică Patriarhului Ecumenic
Athanasie. Titlul este încadrat intr-un chenar cu flori lucrate în peniţă, iar pe verso foii de titlu
găsim stema ţării însoţită de versuri dedicate domnitorului Constantin Brâncoveanu. La fel,
această a doua pagină este mărginită de un chenar. Paginile 2-3 înfăţişează o scrisoare a
tipografului Antim care închină această carte patriarhului Ecumenic. Pe cea de-a patra foaie
liminară a cărţii e aşezată ordinea în care sunt inserate slujbele şi tabla de materii a cărţii.
Cuprinsul este rânduit astfel. Psaltirea (p. 1-50); Ceaslovul (p.51-92); Octoihul (p.93-384);
Exapostilariile (p. 385-387); Evangheliile Utreniei(p. 388-391); Paraclisul Maicii Domnului (p.
391-3950, Antologhionul (p. 396-919); „Slujbe ce încântă după rânduiala la unul sau mai
mulţi sfinţi, însă la un apostol, la un profet, la doi sau mai mulţi profeţi, la un martir, la doi

43
sau mai mulţi martiri, la un cuvios martir, la doi sau mai mulţi cuvioşi martiri, la un sfinţit
martir, la doi sau mai mulţi sfinţiţi martiri, la o femeie martiră, la două sau mai multe femei
martire, la un ierarh, la doi sau mai mulţi ierarhi, s.a.” (p. 920-958); Slujba cuvioasei
Paraschiva cea Nouă (p. 959-967); otpusturi la Sărbătorile Maicii Domnului (p. 968-973).
Aceste 973 de pagini, separate printr-o filă albă sunt urmate cu o nouă numerotaţie de:
Perioada Triodului (p.1-389) şi a Penticostarului (p. 391-588). În continuarea cărţii, din nou cu
numerotaţie nouă urmează: Rânduiala Sfintei Împărtăşanii (p. 1-90), Liturghia Sfîntului Ioan
Gură de Aur(p.10-16), Rânduiala Liturghiei Sf. Vasile cel Mare (p.17-25) şi a Liturghiei
Darurilor mai înainte sfinţite (p. 26-30); Slujba Agheasmei Celei Mici (p 31-36) urmate de
diferite rugăciuni cum ar fi: la binecuvântarea colivei; a ouălor; a brânzei, a salciei; a fructelor;
a cărnii; a strugurilor; şi rugăciunilor de iertare.
Textul cărţii este pe două coloane, fiecare având câte 52 de rânduri .
Cartea atrage atenţia prin faptul că prezintă puţine podoabe tipografice94.
In luna mai a anului 1710, tot în limba greacă apare PANOPLIA DOGMATICĂ tipărită
cu cheltuiala mitropolitului Dristrei, Athanasie, menită a face faţă diferitelor învăţături străine
de cele ale Bisericii Ortodoxe.
Cartea in folio, (având 28,5 x 19,5 cm) cu 6 foi liminare urmate de 188 numerotate se
împarte in 27 de titluri care tratează subiectele dogmatice precum consubstanţialitatea
Persoanelor Sfintei Treimi, alte capitole tratează despre bogomili, aftardodocheţi; apolinarişti,
nestorieni, monofiziţi, apar în această carte şi scrieri împotriva concepţiei Filioque, împotriva
arienilor (Sf. Atanasie Cel Mare), monoteliţilor, iconoclaştilor, pavlicienilor ş.a.. Cele 6 foi
liminare ne prezintă titlul tipărit cu negru, încadrat într-un chenar cu flori, urmat pe verso de
stema ţării şi şase versuri închinate domnitorului Brâncoveanu, semnate de unul din profesorii
scolii de la Constantinopol având acelaşi chenar ca şi titlul. Pe paginile 2-3, Atanasie,
mitropolitul Dristrei, închină lucrarea lui Ştefan Brâncoveanu, fiul domnitorului. Pe paginile 5-
6 s-a întocmit un prolog a lui Alexis Comnenul, autorul Panopliei Dogmatic.
Tot in acelaşi an, la Tîrgovişte apar în luna septembrie, CARTE CUPRINZÎND SLUJBA
SFINTEI ECATERINA ŞI PROSCHINITARUL SFÎNTULUI MUNTE SINAI. Acest volum in
octav (18 x 13 cm) are la început 4 foi fără numerotaţie urmate de 45 numerotate. Primele foi
ne înfăţişează titlul lucrării scris cu o culoare şi încadrat cu un chenar de compoziţie
tipografică, pe verso, obişnuita stemă a Ţării Româneşti însoţită de versuri dedicate
voievodului Constantin Brâncoveanu semnat de Mitrofan Gregoras, cel care a corectat cartea.
Această foaie este mărginită de un chenar asemănător celui de pe foaia de titlu. Foile 2-3
cuprind un cuvânt de laudă pentru Antim mitropolitul scris de Nichifor Marthalis Glighis din

94
“Bibliografica Românească Veche, 1508-1830” Ioan Bianu; Dan Simionescu, Tomul IV, adăugiri şi îndreptări,
Atelierele Grafice SOCEC & CO, Societatea anonimă, Bucureşti, 1944, pag.223

44
Handachia Cretei. Pe verso foii a treia sunt alte versuri închinate mitropolitului Antim de
Mitrofan Gregoras, urmându-le un cuvânt către cititorii semnat de acelaşi Nichifor Marthalis.
In continuare urmează slujba Sfintei Ecaterina (pe 21 de pagini) şi viaţa ei, iar apoi
Proschinitarul Sfîntului Munte Sinai care, faţă de slujba Sfintei Ecaterina, e tipărit cu o singură
culoare.95
În noiembrie 1710 tipografia din Tîrgovişte dă la lumină în limba română cartea
mitropolitului Antim: ÎNVĂŢĂTURA BESERCEASCĂ. LA CELE MAI TREBUINCIOASE ŞI
MAI DE FOLOS PENTRU ÎNVĂŢĂTURA PREOŢILOR, ACUM ÎNTR-ACEST CHIP
TIPĂRITĂ ÎN SFÎNTA MITROPOLIE DIN TÎRGOVIŞTE. LA ANUL DE LA H(RISTO)S 1710.
SĂ SE DEA PREOŢILOR ÎN DAR.
Apariţia acestui mic volum în octav (13 x 9,5 cm) şi alcătuit din 25 de foi vădeşte grija
mitropolitului ca preoţii şi credincioşii să aibă acces la învăţăturile de bază ale Bisericii
Ortodoxe şi la felul şi condiţiile pe care le presupun pentru preoţi şi credincioşi săvârşirea unor
slujbe şi sfinte Taine (prima parte a cărţii); Spovedania în special (pentru a doua parte a cărţii)
şi obiceiurile care de multe ori practicate fără cuviinţă în Biserică, dispune să fie înlăturate
definitiv.
Alte învăţături pe care Antim le pune la dispoziţia preoţilor în această carte sunt cele
privitoare la Sfânta Cruce; La Rugăciunea Dumnească, la Darurile Sfîntului Duh, mai tratează
despre simbolul Credinţei cele nouă porunci bisericeşti; Decalogul; Cele trei bunătăţi mari ale
Bogosloviei; Patru bunătăţi ale trupului ,Şapte păcate de moarte, Cele 12 roduri ale
milosteniei.
Cartea este tipărită cu o culoare până la începutul părţii întâi, iar apoi continuă cu roşu
şi negru fiind un mic catehism cuprinzând pe scurt ceea ce trebuie să ştie un credincios
ortodox.96
Următoarea carte dată la lumină în 1710 este. PSALTIREA PRO(O)R(O)CULUI ŞI
ÎMPĂRATULUI DAVID apărută în româneşte de această dată cu osteneală şi diortoseala
ucenicului Gheorghe Radovici, însă sub supravegherea mitropolitului.
Cartea in octav cuprinde 20 de caiete a câte 8 foi fiecare însumând în total 462 de
pagini pe care înşiră psalmii până la pagina 415, cântarea lui Moise pe paginile 416-458.
Polieleu ce se cântă la praznice împărăteşti şi la sfinţii cei mari, paginile 459-462.97. Titlul
cărţii este tipărit cu negru şi incadrat cu caractere făcute din podoabe tipografice. Urmând
titlului, pe verso găsim o gravură în lemn înfăţişând pe Procurorul David în scaun cu lira în
mână. Întreaga carte s-a tipărit cu o singură culoare.98

95
B.O.R. ibidem p. 738.
96
B.O.R. ibidem p. 738-739.
97
Ioan Bianu, Dan Simonescu, op.cit. p.38.
98
B.O.R. ibidem p739.

45
Se cuvine a se menţiona faptul că încă din 1709, ucenicul lui Antim, Mihail Iştvanovici
va fi plecat în Georgia trimis de dascălul său tipograf unde va continua meşteşugul tipografiei
întemeind la Tbilisi prima tipografie georgiană, iar la Tîrgovişte, alături de Antim, îşi va
continua activitatea, cum am văzut, ucenicul său pe nume Gheorghe Radovici pe care îl
întâlneam alături de Antim încă din timpul şederii la Snagov, dar care de atunci nu mai apare în
documente decât în 1710 când tipăreşte Psaltirea de la Tîrgovişte, continuând, cum vom vedea,
cu alte lucrări până în 1714, când din nou nu-l vom mai întâlni.
Pe cât se ştie până acum, în anul 1711 nu apare nici o carte dată la lumină din tipografia
de la Tîrgovişte, nefiind cunoscute motivele acestui fapt, însă din 1712 acestea se reiau cu a sa
cheltuială, cum ne lămureşte încă din foaia de titlu, Antim dă la lumină un OCTOIH tipărit în
româneşte pentru prima oară cum ne arată tipograful tot pe pagina de început a cărţii. Această
carte este tipărită de către ucenicul lui Antim şi anume Gheorghe Radovici.99.
Volumul de faţă vine în ajutorul credincioşilor care întâmpinau greutăţi în a înţelege
slujbele bisericeşti din cauza limbii în care acestea se săvârşeau, astfel că Antim pune în cele
463 de pagini ale cărţii slujbele de peste săptămână ale celor opt glasuri bisericeşti, în totalitate
în limba română.
Cartea care are formatul în folio (20 x 13 cm ) începe cu patru foi nenumerotate care
conţin: prima titlul cărţii, iar pe verso stema ţării, a doua foaie expune o cuvântare a lui
Gheorghe Radovici, tipograful care vorbeşte preoţilor din întreaga mitropolie de grija lui
Antim ca aceştia să săvârşească sfintele slujbe pe înţelesul credincioşilor arătând folosul
sufletesc de care se pot bucura atât credincioşii care au adus laudele lui Dumnezeu rostite pe
limba lor, cât şi preoţii pe a căror învăţătură, mitropolitul pune accent direct.
A treia foaie liminară expune scara cărţii, iar a 4-a conţine o gravură în lemn înfăţişând
pe Ioan Damaschin. Textul propriu-zis al cărţii este tipărit cu două culori, fiecare pagină
conţine 26 de rânduri. cartea este împodobită începând cu titlul care este încadrat într-un
chenar cu podoabe tipografice, iar mai apoi în cuprins conţinând şi podoabe finale.
Tot în 1712 se tipăreşte la Tîrgovişte, cu cheltuiala lui Manul Apostoli RUGĂCIUNI ÎN
TOATE ZILELE SĂPTĂMÂNII. Se cuvine a menţiona că această carte avea ca scop stimularea
creştinilor de a se ruga purtând mai întâi grijă de propriul suflet, iar mai apoi de a păstra vie
credinţa şi spiritul pur ortodoxe prin prezenţa unor rugăciuni ca cele ale dimineţii pe fiecare zi
a săptămânii, rugăciunile către Născătoarea de Dumnezeu, rugăciunea înainte de spovedanie.
Caracterul ei duhovnicesc şi grija mitropolitului pentru credincioşi se vădesc prin faptul că se
va da in dar credincioşilor, aşa cum este menţionat în foaia de titlu.100]

99
Ioan Bianu, Dan Simonescu, op.cit. p.223
100
B.O.R. ibidem p. 741.

46
Această carte este tipărită de Gheorghe Radovici sub supravegherea
Mitropolitului, ea este de format mic, octav (13,5 x 9 cm) cu 26 de foi, titlul este încadrat într-
un chenar tipografic având pe verso icoana Deisis (Mântuitorul alături de Fecioara Maria şi
Sfîntul Ioan Botezătorul). Textul cărţii s-a tipărit cu o singură culoare. 101
Se pare că în anul 1713, apare o lucrare a mitropolitului Antim purtând titlul
ALEXANDRIA102 din care, însă, bibliografii nu au găsit nici un exemplar, existenţa acesteia
fiind confirmată numai de Anton Maria del Chiaro care ne vorbeşte de această carte ca fiind un
roman expunând faptele şi întâmplările fantastice ale lui Alexandru Macedon. Această carte ar
fi fost una laică, destinată cititului în popor fiind tipărită în româneşte dintr-o versiune
sîrbească ce are la baza ei una italiană.103
Continuând lucrarea sa pastorală ce viza slujirea în limba română şi folosirea graiului
românesc în biserica noastră, Anim tipăreşte în 1713, pentru prima oară în româneşte
D(U)MNEZEIŞTILE ŞI SF(I)NTELE LITURGHII care se va tipări cu cheltuiala Mitropolitului
de către acelasi ucenic Gheorghe Radovici.
Volumul de mari dimensiuni, în folio (20 x 40 cm) are două foi care nu sunt numerotate
şi care prezintă titlul cărţii, iar pe verso, obişnuita stemă a ţării româneşti si 6 stihuri politice,
iar foaia a doua ne prezintă tabla de materii a cărţii.
Aceste două foi sunt urmate de textul propriu-zis al cărţii care se întinde pe 210 pagini
ce conţin în ordine: Rânduiala diaconiei şi felul care slujeşte diaconul alături de preot la diferite
servicii religioase (p 1-11). Rânduiala Vecerniei şi a Utreniei (p 12-45), Proscomidia (p. 46-
64); Liturghia Sfîntului Ioan Gură de Aur, a Sfîntului Vasile cel Mare şi a Darurilor Mai
înainte sfinţite (p.36-199), Otpusturile praznicelor şi ale Sîmbetei (p 199-203) Ecfonisele
Canonului de Paşti (p.203-204); Rugăciuni la binecuvântarea colivei, salciei, strugurilor
(p.205-210) iar în final ectenia pentru morţi (pag.209-210). Această această carte, reprezentând
un important punct de reper în evoluţia ca tipograf a lui Gheorghe Radovici, este tipărită cu
două culori şi împodobite cu vignete, frontispicii şi podoabe frumos lucrate, ca şi chenarul foii
de titlul.
De-a lungul textului întâlnim trei gravuri reprezentând imaginea Sf. Ioan Gură de Aur,
a Sf. Vasile cel Mare şi a Sf. Grigorie Dialogul.104
Tot in 1713, tradusă de Antim însuşi va apărea la Tîrgovişte cartea numită „PILDE
FILOSOFEŞTI” care viza activitatea şcolilor din Bucureşti .105 Această carte de mici

101
Ibidem.
102
IBIDEM
103
Cartojan, Nicolae, op.cit. vol.III, pag. 205 (această carte menţionează că “Alexandria s-a tipărit la Snagov însă
la Snagov nu s-a mai tipărit după plecarea lui Antim la Rîmnic )
104
B.O.R. ibidem p. 742.
105
ibidem.

47
dimensiuni s-a tipărit cu cheltuiala aceluiaş Manul Apostoli întâlnit ca şi editor al cărţi de
rugăciuni din 1712, cu osteneala de tipograf a ucenicului Gheorghe Radovici.
Formatul cărţii este în octavo mic (14 x 9,5 cm) cu 6 plus 108 foi fără paginaţie.
Primele foi prezintă titlul scris cu o singură culoare, urmează pe paginile 2-6 două
prefeţe ale editorului care se adresează în prima domnitorului, iar în a doua cititorilor. Restul
cărţii conţine pildele care încep cu câte o literă mai mare. 106
Se cuvine spus despre această carte că ea constituie una dintre legăturile Ţării
Româneşti cu occidentul, dat fiind că aceasta a venit adusă la Curtea lui Brâncoveanu de Ioan
Abramios, scrisă în greceşte din italiană de unul din reprezentanţii coloniei greceşti din Veneţia
după o mai veche traducere a lui Anton Maria del Chiaro107.
Tot în acest an şi tot cu cheltuiala lui Manul Apostoli, apare la Tîrgovişte şi originalul
grecesc al pildelor filosofeşti purtând titlul MAXIME ALE UNOR VECHI FILOSOFI.
Volumaşul în octav mic (13,5 x 9,5 cm) cu patru foi liminare şi 54 numerotate se prezintă
tipărit cu o singură culoare având 27 de rânduri pe pagină. Ca podoabe găsim numai câteva
compoziţii tipografice în finalul maximelor.108
Acelaşi an 1713 aduce pentru nevoile bisericilor din ţară un CATAVASIER scris în
română , slavonă şi greacă.
Acestui volum de format mic (14 x 9 cm), lipsindu-i prima pagină, cercetătorii i-au
atribuit prin deducţie locul şi data tipăririii observând in primul rând forma literelor care au fost
folosite la tipărirea cărţii şi care sunt identice cu cele ale tipăriturilor din acea perioadă de la
Tîrgovişte. tipograful Gheorghe care semnează prefaţa este chiar tipograful Gheorghe
Radovici. Pe verso ultimei foi liminare este tipărită menţiunea Anii Domnului 1713 martie109,
asimilată ca fiind data apariţiei cărţii. Titlul lucrării nu este cunoscut în întregime din cauza
lipsei primei pagini. Cuprinde catavasii la Naşterea Domnului, Întâmpinarea Domnului,
Bobotează, Florii, Paşti, Catavasiile Născătoarei de Dumnezeu, Podobiile glasurilor bisericeşti,
Rânduiala Cutreniei, a Sfintei Liturghii. Acestea constituind prima parte a cărţii în care
indicaţiile de tipic sunt în limba română, iar cântările în slavonă. Partea a doua se repetă, însă
are cântările în limba greacă, iar tipicul tot în română. Cartea este scrisă numai cu culoarea
neagră şi înfăţişează puţine gravuri şi ornamentaţii.
În cuprins mai găsim şi câteva icoane ale Învierii. Prefaţa semnată de Gheorghe
typograful, dedicată Mitropolitului Antim vădeşte preocuparea acestuia ca oamenii să-şi
mângâie osteneală prin cântece bisericeşti care sunt mai folositoare sufletului decât cele
mireneşti.

106
ibidem.
107
Cartojan Nicolae, ibidem.
108
B.O.R. ibidem p.743.
109
Ioan Bianu, Dan Simonescu op.cit. P. 40.

48
Bineînţeles că motivul principal al tipăririi acestui Catavasier va fi fost înzestrarea
bisericilor cu încă o carte care să fie de folos slujitorilor ortodocşi.110
Urmând tot în 1713 Catavasierului, la scurt timp apare în româneşte un
EVHOLOGHION ADECĂ MOLITVELNIC…editat a doua oară tot de Gheorghe Radovici, tot
prin purtarea de grijă a lui Antim Ivireanul.
Volumul folio (18,5 x 13,8 cm) are patru foi liminare care expun: prima - titlul,
încadrat într-un chenar simplu din podoabe tipografice, iar pe verso, obişnuita stemă a ţării
româneşti însoţită de 6 versuri. Pe foaia a doua liminară se află citatele întâlnite şi în
Molitvelnicul din 1706 privitoare la folosirea limbii române in Biserică, foaia a patra expune
scara (cuprinsul) cărţii. După foile liminare încep 496 de pagini conţinând obişnuitul cuprins al
Molitvelnicului. Tiparul s-a executat în două culori, iar cuprinsul cărţii găsim podoabe lucrate
cu gust.111
În 1714 la Tîrgovişte, apare cartea numită CAPETE DE PORUNCĂ în româneşte, dată
la lumină de tipograful Gheorghe Radovici sub îndrumarea şi sfătuirea lui Antim, care, se pare
că observă că unii preoţi şi slujitori încă nu-şi însuşeau aşa cum trebuie învăţăturile date în
1710 de mitropolit la Tîrgovişte, de aceea dă acum la lumină această cărticică în format mic
(15 x 10 cm) care conţine cu totul 17 foi nenumerotate. Titlul este scris cu o singură culoare,
mărginit cu un chenar format din caractere tipografice simple. Aceasta este prima carte care
apare după mazilirea domnului Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanul şi a fiilor săi la
Constantinopol şi instalarea noului domnitor Ştefan Cantacuzino pentru care slujitorii Sfintelor
Altare sunt îndemnaţi de către mitropolit să se roage aşa cum găsim în chiar prefaţa cărţii
semnată de Antim Ivireanul.
Dispoziţiile date de Antim în această carte sunt grupate în 12 capete de poruncă prin
care cere preoţilor şi diaconilor: să cerceteze bisericile, să facă sărindare pentru domn ca
mulţumire pentru scutirile de dări de care s-au bucurat din partea lui, să facă de două ori pe an
Liturghie pentru domn (la 27 decembrie ziua numelui său, şi la 2 august când era ziua de
naştere a lui), să cerceteze condiţiile în care un mirean ar fi putut fi primit în preoţie, să nu se
amestece preotul în lucruri mireneşti, cine intră in Cler în mod abuziv, folosind mita, să fie
supus la anumite sancţiuni de ordin material, preoţii să nu umble prin cârciumi, preoţii să se
rânduiască numai în satele în care va fi nevoie de ei, preotul să nu facă negoţ cu vin, să nu-şi
lase parohia şi să se mute în alta, să respecte învăţăturile care s-au prescris în cartea tipărită in
1710.
Ultima parte a cărţii prescrie anumite norme pe care preoţii să le respecte privind
săvârşirea căsătoriilor; preoţirea rumânilor eliberaţi de rumânie.

110
ibidem.
111
B.O.R. ibidem p.744.

49
Tiparul este cu o singură culoare, iar fiecare pagină are câte 20 de rânduri. 112
Tot în 1714 apare la Tîrgovişte, tipărit de Gheorghe Radovici cu binecuvântarea
Mitropolitului Antim CEASLOV slavo-român, de format mic, având 13 x 9 cm.
Pe o pagina sunt 17 rânduri. Titlul este zugrăvit cu o culoare şi se găseşte încadrat de
un chenar simplu, pe dosul foii de titlul se află icoana Mântuitorului, iar pe parcursul
Ceaslovului, mai găsim o gravură reprezentând icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe.
Cuprinsul cărţii reprezintă rânduiala Vecerniei, a Utreniei, Ceasurile, Obelniţa, Pavecerniţa,
Tropare, Ceasurile Paştilor, Paraclisul Maicii Domnului, Sinaxarul. În limba română găsim
toate indicaţiile tipiconale, iar dintre slujbe numai Sinaxarul şi Paraclisul Maicii Domnului,
restul cântărilor fiind numai slavoneşte.113
Continuând a da la lumină cărţi în slavoneşte, Antim patronează tot în 1714 editarea
unui CATAVSIER.
Acest volum în octavo, cu două foi liminare şi 138 fără număr a fost tipărit,cum ne
arată foaia titlului, de Gheorghe Radoviciprin osârdia smeritului intr-un Ieromonah Filothei .
Textul Catavasierului e tipărit cu două culori, conţinând câte 12 rânduri pe pagină încadrate
într-un chenar tipografic. Acesta cuprind, cum ne arată partea verso a foii de titlu sub forma
unui cuprins: Catavasiile ce se cântă peste an cu icosele, troparele şi condacele de la glasuri;
slavele, condacele şi troparele sărbătorilor celor mari, cântările ce se fac la Utrenie, Cele trei
Sfinte Liturghii din cultul ortodox, Polieleul şi alte cântări ce se practică în cult cum sunt cele
ce se fac „la anafură şi la masă” mai găsim podobiile tuturor glasurilor, Paraclisul Maicii
Domnului şi o pascalie care prevedea data Paştelui pe durata următorilor 29 de ani. In text se
găsesc frontispicii şi podoabe finale caracteristice cărţilor lui Antim Ivieanul.114
In anul 1715, tot la Tîrgovişte, Antim Ivireanul, cu a sa cheltuiala dă la lumină un
CEASLOV pe care el însuşi îl traduce din limba greacă. Cartea în folio, are 4 foi liminare
urmate de 531 de pagini. In prima foaie găsim titlul urmat de stema Ţării Româneşti care este
însoţită de iniţialele domnului Ştefan Cantacuzino şi opt versuri închinate lui. Următoarele
două foi liminare conţin o prefaţă a Mitropolitului către domnitor semnată „Smeritul Mitropolit
al Ungro-Vlahiei Antim”. Pe foaia nr. 4 se găseşte tabla de materii a cărţii care, deşi
exemplarele deţinute în acest moment de Academia Română sunt incomplete, neavând toate
paginile ne arată totuşi că Ceaslovul are 531 de pagini. 115, care conţin: Molitve de mulţumire
după scularea din somn; Poluşniţă de peste toate zilele, Poluşniţa de sâmbăţă, Poluşniţa
duminicii, Urtrenia; Cântările treimice, Cântările lui Moise, Svetilnele săptămânii, laudele,

112
Ibidem p 745.
113
Bibliografia Românească veche, vol. I, elaborată de colectivul biliologic al Institutului de memorie culturală
(CIMEC), pag. 182 ed. Daim PH. SRL Tîrgovişte, 2004.
114
ibidem p.152.
115
Ioan Bianu, Ion Simonescu, op.cit. Pag.223.

50
ceasurile I, II, III, Obedniţa, Slujba ce se face înainte şi după masă, Panaghia, Ceasul IX,
Vecernia, Sinaxarul; Troparele şi Condacele Triodului şi Penticostarului, Binecuvântările
Învierii, Acatistul, Canon de umilinţă către Mîntuitorul Iisus Hristos, Rugăciune către îngerul
păzitor ş.a.
Ceaslovul este tipărit cu roşu şi negru şi are pe fiecare pagină câte 26 de rânduri 116. Tot
pentru nevoile bisericilor din cuprinsul mitropoliei, în 1715, Antim, dă la lumină şi un
CATAVASIER în limba română, format în folio (15 x 12 cm). De remarcat că bibliologii nu au
descoperit nici un exemplar care să fie complet, fapt ce ii determină pe unii să considere
aceasta a fi o tipăritură la Rîmnic şi nu la Tîrgovişte. 117 Cu toate acestea este mai plauzibilă
varianta conform căreia Catavasierul s-a tipărit la Tîrgovişte deoarece la Rîmnic după plecarea
lui Antim, chiar dacă urmează la conducerea eparhiei episcopul Damaschin cunoscut ca
tipograf, totuşi acesta nu dispunea de o tiparniţă decât după ce va fi stăruit pentru aceasta multă
vreme, adică un deceniu şi jumătate.118
Deci vom considera ca şi tipăritură a lui Antim la Tîrgovişte în anul 1715 cum o
cataloghează în unanimitate cercetătorii. Acest catavasier, cât este cunoscut se prezintă tipărit
cu roşu şi negru, încadrat în chenare de compoziţie tipografică. O pagină completă conţine 19
rânduri iar literele începătoare ale cântărilor sunt deosebite de celelalte.
In cuprins găsim catavasiile Floriilor, Canonul Paştilor, Catavasiile Înălţării si ale
Adormirii Maicii Domnului şi ale Sfintei Cruci; Tropare la Sfinţi şi Praznice, Utrenia,
rânduiala Sfintei Liturghii, Polioloul, Vecernia, Parachisul Maicii Domnului, Pascalia începând
cu 1715 ş.a. Exemplarul cunoscut are defecte şi lipsuri.119.
Ultima carte apărută la Tîrgovişte în această perioadă este dată la lumină tot în 1715 tot
de catre Antim, în limba greacă şi poartă titlul DESPRE OFICIILE, CLERICII ŞI
DREGĂTORIILE SFINTEI BISERICI A LUI HRISTOS ŞI ÎNSEMNAREA LOR, operă a lui
Hrisant Nottara, patriarhul Ierusalimului.
Volumul de format în folio (31,5 x 21,5) cu 7 foi liminare şi 144 numerotate este scris
cu negru, iar titlul său este încadrat cu un chenar tipografic, urmat pe verso de stema ţării,
iniţialele domnitorului şi versuri închinate domnitorului de Mitrofan Gregoras, cel care s-a
ocupat de corectarea lucrării.
Pe paginile numerotate se găseşte de la 1 la 65, cartea despre oficii, clerici şi
dregătoriile bisericeşti, pe paginile 66-81 se tratează despre scaunele patriarhale din
Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Moscova şi Arhiepiscopia Ohridei. Pe paginile 82-84 se
află capitolul că n-au fost supuse Valahia şi Moldova celui al Ohridei iar pe pagina 84 se

116
B.O.R. nr.8-9, 1956, ibidem p. 746-747.
117
Ioan Bianu, Dan Simonescu op.cit. Pag.43.
118
M.O anul XVIII, nr.9-10, 1966, art.cit., p.834.
119
B.O.R. nr.8-9, 1956, ibidem pag. 747.

51
vorbeşte despre Arhiepiscopia Ciprului. Pe paginile 85 – 87 despre Iviria, pe paginile, 88- 90
despre Arhiepiscopia de Peci. Între paginile 91-135 se găseşte Manualul depsre cele şapte
Sfinte Taine al lui Gavril al Filadelfiei şi in sfârşit lucrarea despre prefacerea Sfintelor a lui
Ghenadie Scholasios. Întreaga lucrare este tipărită cu o singură culoare şi fiecare pagină are
câte 44 de rânduri.120
Continând expunerea tipăriturilor mitropolitului Antim, vom vedea că acesta îşi mută
tipografia in 1715 la Bucureşti de unde, atras în vâltoarea multor evenimente petrecute în
ultimii ani, începând cu mazilirea lui Constantin Brâncoveanu în dizgraţiile căruia căzuse din
1712, ca urmare a urzelilor celor apropiaţi domnitorului, găseşte totuşi timpul şi energia să dea
de sub teascuri o nouă carte în limba greacă având următorul titlul: SFĂTUIRI CREŞTINE
POLITICE CĂTRE PREA CREDINCIOSUL ŞI PREA ÎNĂLŢATUL DOMN ŞI STĂPÎNITOR
A TOATĂ ŢARA ROMÂNEASCĂ DOMNUL IOAN ŞTEFAN CANTACUZINO VOEVOD DE
PREA SFINŢITUL ŞI ALESUL DE DUMNEZEU MITROPOLIT, DOMNUL ANTIM
IVIREANUL DE CURÎND TIPĂRITE CU CÎTEVA RUGĂCIUNI FOLOSITOARE
SUFLETULUI PENTRU TOATĂ SĂPTĂMÎNA, ÎN PREA SFÎNTA MITROPOLIE ÎN
BUCUREŞTI ÎN ANUL MÎNTUIRII 1715.
Acest volum in folio (19,5 x 13,5) cu 33 de pagini ce conţin cuprinsul cărţii urmate de o
filă albă, constituie o adunare „din sentenţele vechilor dascăli înţelepţi” pe care i le pune în faţă
pentru a le folosi ca puncte de reper in conduita sa ca şi voievod. Titlul cărţii este tipărit cu
negru, încadrat intr-un chenar de compoziţie tipografică, având pe verso obişnuita stemă a ţării
însoţită de iniţialele lui Ştefan Cantacuzino şi versuri dedicate lui. De-a lungul cuprinsului
Antim pune maximele către domnitor urmate de rugăciuni grupate pe zilele săptămânii sau
rugăciuni către îngerul păzitor.
Maximele sunt redate în versuri, scrise cu literă citeaţă. Această carte este tipărită de un
alt ucenic al mitropolitului şi anume ieromonahul Dionisie Floru care este al treilea dintre
ucenicii cunoscuţi ai lui Antim şi pe care îl întâlnim lucrând la tipografia din Bucureşti între
1715-1716.
În anul 1716, peisajul politic din ţara noastră se schimbă din nou, domnitorul Ştefan
Cantacuzino, cu care Antim a avut o relaţie bună, este mazilit, iar în locul lui vine la
conducerea Ţării Româneşti Nicolae Mavrocordat, cel care va deschide la noi domniilor
fanariote ce avea să dureze, la fel ca şi în Moldova, unde acest şir de domnii l-a deschis tot
Nicolae Mavrocordat, peste un secol.
Odată cu venirea la domnie a lui Nicolae Mavrocordat, Antim îşi vede spulberat de a-şi
elibera ţara care l-a adoptat de stăpânirea otomană, încercând totuşi să încheie în ascuns o

120
Ibidem.

52
alianţă cu Rusia în acest sens, nereuşind însă decât să intre în conflict cu noul domnitor căruia
îi cade în dizgraţii.
În acest an, de această dată văzând lumina zilei în ctitoria lui Antim ce se va numi
Mînăstirea tuturor sfinţilor, apare încă o carte a mitropolitului şi anume: ISTORIA SFÎNTĂ, de
format mic, având 16 file fără număr şi 384 de pagini, iar la urmă iarăşi 15 foi nepaginate,
textul cărţii este în limba greacă, titlul ei, pe prima pagină, tipărit cu negru nu este cuprins intr-
un chenar, iar pe verso găsim stema ţării însoţită de 12 versuri dedicate lui Nicolae
Mavrocordat semnate de Ioan postelnicul, corectorul cărţii.
Pe paginile 2-3 găsim prefaţa închinată autorului care este Alexandru Mavrocordat,
tatăl domnitorului.
Pe paginile 1-384 se găseşte prescurtarea istoriei iudaice în cinci cărţi. Pe paisprezece
dintre foile de la finalul lucrării găsim indicele alfabetic al ei; iar pe ultima este erata. Tiparul
este în întregime cu negru.121
Acestea sunt cărţile din 1691 până în august 1716, Antim le dă la lumină, conform
bibliografiei cunoscute, fiind întâlnit ca tipograf, el însuşi trudind la tipărirea cărţilor (38 de
cărţi fiind lucrate de el însuşi) dar şi ca supraveghetor la imprimarea de către ucenicii săi a unui
număr de cărţi cum sunt: Mihail Ştefanovici care tipăreşte şapte cărţi în Ţara Românească;
Gheorghe Radovici care tipăreşte douăsprezece cărţi în perioada cât Antim rezidă ca mitropolit
la Tîrgovişte, ieromonahul Dionisie Floru tipăreşte două cărţi.
Alte patru cărţi despre care ştim că au apărut în vremea lui Antim cu efortul şi la
dorinţa lui însă despre care nu se ştie cine le-a lucrat sunt : Alexandria. carte din care nu s-a
descoperit nici un exemplar dar de a cărui existenţă ştim din menţiunea făcută de Anton Maria
del Chiaro; Ceaslovul slavo-român (Bucureşti, 1703) Catavasier slavo-greco-român
(Tîrgovişte 1713); Catavasier românesc (Tîrgovişte 1715) cărora le lipsesc foile de titlu care ar
fi atestat identitatea concretă a tipografului.
Dată fiind situaţia politică şi culturală a Ţării Româneşti în acea perioadă de sfârşit de
secol XVI şi inceput de secol XVII, Antim conştientizează nevoile clerului şi ale credincioşilor
de a se tipări cărţi in limba greacă respectând astfel nevoile curente care îşi făceau apariţia în
mediile culturale, politice sau ecleziastice, apoi în limba slavă ca urmare a vechii influenţe care
vreme de secole a dominat aceste medii în ţara noastră, dar şi în limba română dată fiind în
primul rând necesitatea de a se sluji în Biserică pe înţelesul poporului şi chiar a clerului care
ajunsese, datorită slabei pregătiri să nu mai înţeleagă cele ce el însuşi rostea în timpul slujbelor.
Astfel că de-a lungul activităţii sale în Ţara Românească, Antim dă la lumină 30 de
cărţi în limba greacă; 24 de cărţi în limba română; o carte în limba slavonă, cinci cărţi slavo-

121
ibidem p. 749.

53
române; 2 cărţi greco-arabe; o carte greco-română, o carte în trei limbi: greacă; slavonă şi
română.
Mitropolitul Antim Ivireanul, a tipărit între altele şi cărţi de care era legat in mod direct
în sensul că sunt creaţii ale sale proprii, menite să lumineze şi să îndrume în egală măsură
clerul şi credincioşii în diferite privinţe ale unei slujiri pur ortodoxe.
Aceste lucrări sunt: Învăţătură pe scurt pentru taina pocăinţei; Învăţătură bisericească,
Capete de poruncă. La fel o altă carte al cărei autor este Antim Ivireanul o constituie Sfătuiri
creştine politice dedicată domnului Ştefan.
În afară de aceste lucrări ce s-au amintit aici, Antim îşi leagă numele şi de tipăriturile
care apar în Grecia în primii ani ai sec. XVIII când trimite la Alep pe ucenicul său Mihail
Ştefanovici care în 1706 dă la lumină o PSALTIRE arabă urmată de o EVANGHELIE arabă.
In 1708, apare la Alep, tipărită de Mihail Ştefanovici o altă EVANGHELIE în 1709 la
Tbilisi se tipăreşte de Mihail Ştefanovici şi de ucenicii săi cu care venise din Ţara Românească
o EVANGHELIE GEORGIANĂ, in 1710 apare un LITURGHIER, la Tbilisi, iar în anul 1711 un
PENTICOSTAR la Alep.
Toate aceste cărţi vădesc grija lui Antim pentru nevoile conaţionalilor săi primind cu
bucurie rugămintea prinţului Vahtang al VI–lea, al Charliei de a primi o tiparniţă şi meşteri
tipografici şi de a pune pe picioare o activitatea tipografică în ţara sa.122
Bogata activitate literară a Mitropolitului Antim Ivireanul care îl arată ca pe un pastor
preocupat de luminarea turmei sale nu se opreşte numai la lucrările care s-au tipărit de către el
sau cu binecuvântarea lui de-a lungul anilor, ci se extinde şi asupra câtorva manuscrise ale sale
care au rămas şi după moartea sa şi care-l vădesc pe Antim nu doar ca pe un adevărat învăţat şi
conducător spiritual, ci şi ca pe un bun artist, miniaturist şi caligraf.
Manuscrisele care au ca autor pe Antim şi care sunt cunoscute de către cercetători sunt:
IZVORUL ODOARELOR SFINTEI MITROPOLII întocmit de Antim între ani 1695-1696.
Manuscrisul în folio este scris cu litere chirilice având 155 de pagini, precedate de 5 foi albe şi
urmate la sfârşitul cărţii de o foaie în limba română. Prima pagină a manuscrisului conţine o
prefaţă în limba greacă scrisă ca şi ultima, după cum se pare, de către altcineva. Fiecare pagină
a manuscrisului e împodobită cu un chenar tipografic.123 Acest manuscris este de fapt o condică
a mitropolitului Ugro-Vlahiei din vremea lui Constantin Brâncoveanu numită şi Condica lui
Antim în care se ţine evidenţa a toate proprietăţile mitropoliei cum sunt articole de vesminte
arhiereşti (mitre şi sacosuri brîie, omofoare, stihare, „rucaviţe”, „petrahil-uri”, omofoare mai
vechi, bederniţe, „măntii”…) preoteşti (sfite; „petrahil-uri”) diaconeşti (orare) pe paginile 1-
12; accesorii şi obiecte liturgice (cîrje, engolpioane, potire, discuri, linguri, anafornite, candele,

122
Djindjihasvilli, Fanny, op.cit. p.48.
123
B.O.R. nr.8-9, 1956, ibidem p.752.

54
panaghiare, „cîrstelniţă”, „teasc”, „cunună”, ibrice, tipsii, icoane, „cianacuri”, „năstrape”, ;
„taier”, „brîu”, „golpiiaşe”, „nasturi”, „lanţuj”; „săculecior”) paginile 1-2 şi 18-20, accesorii şi
acoperăminte pentru serviciile religioase (procoveţe, poiasuri, dverniţe, poale de icoane, poale
de tetrapoduri).
In această condică mai sunt menţionate intre paginile 106 si 152 hrisoavele cărţile şi
zapisurile care atestă proprietatea Mitropoliei asupra unor moşii din cuprinsul Ungro-Vlahiei,
cât şi felul în care acestea s-au dobândit de către Mitropolie. De remarcat că paginile 22-105
sunt albe.124
O altă lucrare a lui Antim care a rămas în manuscris este ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI
DE CÎND AU DESCĂLECAT PRAVOSLAVNICII CREŞTINI, care cuprinde istoria Ţării
Româneşti incepând cu domnia lui Radu Negru şi până la Moartea lui Radu Mihnea (1626), iar
a doua parte copiată după cronica lui Radu Popescu cuprinde istoria Ţării Româneşti incepând
cu Alexandru Iliaş (1627-1629) până la domnia lui Constantin Brâncoveanu care este redată pe
larg. Manuscrisul este în folio şi constă din cinci foi nenumerotate la început, 219 foi scrise,
urmate de 12 foi nescrise la urmă.
Culoarea în care este redat documentul este în cea mai mare parte negru în afara
titlurilor, iniţialelor, rezumatelor de pe margine, datele de domnie şi numele voievozilor care
sunt scrise cu roşu. Manuscrisul este caligrafiat in chirilică, foarte îngrijit şi legat în coperte de
piele cu ornamente aurite.125
Un alt manuscris al lui Antim Ivireanul este cel cunoscut sub titlul de CHIPURILE
VECHIULUI ŞI NOULUI TESTAMENT în care autorul, însuşi Antim îşi arată intenţia de a
prezenta personajele mai importante întâlnite în Vechiul şi Noul Testament începând cu Adam
şi terminând cu Mîntuitorul Hristos a cărui genealogie o prezintă autorul pe larg.
Cartea începe cu o „Povestire pe scurt pentru zidirea lui Adam cu care începe
prezentarea genealogiei Mîntuitorului, ajutându-se aici de Sfînta Fecioară dar şi de scrierile
istoricilor profani precum Strabo; Filon din Alexandria; Iosif Flavius pe care îl citează, iar în
anumite momente chiar îi contrazice. Genealogia Mîntuitorului se expune de către autor de-a
lungul a 21-a de file în care presară 515 chipuri lucrate în medalion şi trei schiţe lucrate în
peniţă de către mitropolit. Prima pagină a lucrării este încadrată într-un chenar cu ornament
floral cuprinzând în partea de sus stema ţării, iar in partea centrală vulturul cu aripile desfăcute
purtând crucea în cioc, având de o parte şi de alta soarele şi luna.
Această imagine sub forma unui medalion este încadrată intr-un chenar asemenea celui
marginal, desfăcut in partea de sus, marcat de bustul unui înger cu aripile desfăcute.126 Toate
124
Ioan Bianu şi R. Caracaş Catalogul manuscriptelor româneşti vol. II Biblioteca Academiei Române,
Bucureşti, 1913, p 427-429.
125
B.O.R. nr.8-9, 1956, ibidem p.753.
126
B.O.R. nr.8-9, 1956, prof. Victor Brătulescu, art. Antim Ivireanul miniaturist şi sculptor ed. IBMBOR
Bucureşti , pag. 772-774.

55
aceste gravuri si miniaturi îl denotă pe Antim ca fiind un om profund inclinat către artă şi
frumos, calităţi care sunt întâlnite în multe dintre tipăriturile şi manuscrisele lui Antim. In anul
1710, Antim copiază SLUBA SF(Î)NTULUI (S[VE]STENNO) M[U]C[E]NICU ANTHIMU,
EXPISCOPUL NICOMIDIEI. Acest manuscris este o lucrare în folio, cu 27 de pagini scrise
urmate de patru nescrise. Manuscrisul este caligrafiat cu roşu şi negru, iar o parte din cântări
sunt aurite, la fel şi literele începătoare ale textelor. Limba în care este redat textul lucrării este
slava folosită pentru a reda textele cântărilor şi română pentru a reda indicaţiile de tipic,
Paremiile, Sinaxarul, Apostolul şi Evanghelia. Manuscrisul este legat cu coperte de piele
înfrumuseţate cu ornamente aurii aplicate prin presare.
Ca şi elemente artistice apar chenarul titlului foarte bogat, reprezentând ornamente
florale, iar mai departe imaginea Maicii Domnului cu Pruncul în braţe având în spate Sfinţii
Arhangheli Mihail şi Gavril, iar în colţuri, in medalioane pe cei patru evanghelişti. Întreaga
imagine este încadrată intr-un bogat chenar floral executat ca şi celelalte ornamente în peniţă.127
Un alt manuscris lăsat de Antim se numeşte ÎNVĂŢĂTURI PENTRU AŞEZĂMÎNTUL
CINSTITEI MĂNĂSTIRI A TUTUROR SFINŢILOR. Este cunoscut faptul că în anul 1715
Antim termină de construit şi sfinţeşte ctitoria sa din Bucureşti care va fi Mănăstirea Tuturor
Sfinţilor despre care vom vorbi pe larg în cuprinsul lucrării, iar acum vom aminti numai despre
aşezământul ei, compus de mitropolit şi datat la 24 aprilie 1713, an în care se începe şi
construcţia Bisericii.
Manuscrisul este paginat având la început trei foi albe urmate de 36 care conţin acele
capete, pe care le prescrie autorul pentru urmaşii care vor vieţui în mănăstire. La sfârşitul
manuscrisului, autorul mai prezintă încă 8 foi albe nenumerotate. Întreaga lucrare este legată în
scoarţă de piele împodobită cu elemente decorative lucrate în aur şi are dimensiunile de 29 x
20 cm. Pe scoarţă este gravat chipul regelui David. Pe partea verso a foii de titlu este desenată
de autor stema ţării însoţită de iniţialele A.I.M.U. (Antim Ivireanul Mitropolitul Ungro-
Vlahiei) sub care, sub forma unei table de materii găsim înşirate cele 32 de capete prezente în
manuscrisul de faţă, la care se mai adaugă încă opt capete de învăţătură. Pe foaia a doua se
găseşte desenul bisericii făcut de Antim în peniţă. În prefaţa aşezământului găsim lămurirea
mitropolitului că s-a scris „ca să aibă şi săracii oricare ajutoriu şi mîngîiere”.
Manuscrisul, care este de fapt şi testamentul Mitropolitului, expune pe larg obligaţiile
ce vor reveni vieţuitorilor mănăstirii după moartea lui, relevând ataşamentul pe care îl avea faţă
de popor care îşi va găsi in caz de neputinţă materială un sprijin in ctitoria blândului ierarh care
lasă ca vieţuitorii de aici să se îngrijească de îndrumarea morţilor familiilor nevoiaşe, de
ajutorarea săracilor şi străinilor (cap.VIII-XI) de cercetarea bolnavilor (cap.XXII).

127
Ioan Bianu şi R. Caracaş, op.cit. Pag.84.

56
Că Antim cunoştea bine abuzurile la care erau supuse mănăstirile închinate vedem din
capitolul I al Aşezământului când dispune sub ameninţarea cu pedeapsa afuriseniei ca
mănăstirea să nu fie închinată nici chiar domnului ţării, iar în capitolul XVII, Antim, preocupat
în continuare de cultura pe care atâta timp a îndrumat-o prin munca sa tipografică şi de arta
tiparului pentru care are o grijă deosebită, hotărăşte ca în mănăstire să nu se piardă nicicând
arta tiparului ci să se înveţe acest meşteşug de către călugări, care de vor tăinui această artă şi
nu-şi vor ţine pe lângă ei ucenici, să cadă sub blestem, tot interesat de propăşirea culturală a
poporului se arată Antim când în capitolul VI dispune ca unul dintre preoţii de mir să se ocupe
de instruirea şi de susţinerea la învăţătură pe lângă mănăstire a unui număr de trei copii săraci
timp de patru ani, vreme în care puteau învăţa in primul rând a vorbi şi a scrie slavoneşte şi
româneşte. Reglementează dreptul de împrumut al cărţilor din biblioteca mănăstirii care vor fi
contabilizate in „catastihul bisericii” punând astfel bazele primei biblioteci publice din Ţara
Românească dacă avem in vedere formalităţile ce trebuiau respectate in cazul unui
împrumut.128
O a şasea lucrare a lui Antim Ivireanul, rămasă în manuscris, căreia i se cuvine o amplă
studiere este reprezentată de Didahii. Acestea constituie un număr de 28 de predici aparţinând
lui Antim Ivireanul, ţinute de el la diferite duminici din timpul anului cărora li se alătură încă 7
predici ţinute la diferite ocazii.
Ciudat este că până astăzi nu se cunoaşte nici un manuscris original al Didahiilor lui
Antim, iar ceea ce a ajuns până la noi reprezintă copii ale lor făcute mult mai târziu după
moartea mitropolitului129. Dintre copiile păstrate până in prezent prin intermediul cărora am
cunoscut Didahiile mitropolitului Antim, trei se află păstrate in Biblioteca Academiei Române
şi au fost publicate la data la care au fost descoperite. Prima oară , „Didahiile” s-au publicat in
anul 1866 când episcopul Melchisedec a Romanului descoperă în biblioteca episcopului de
Buzău, Dionisie Romano un manuscris al Didahiilor reprezentând o copie a arhimandritului.
Grigore Deleanu datat 27 iulie 1871 după un alt manuscris mai vechi. Tot în acelaşi an 1866
„Didahiile” lui Antim, prin grija profesorului Ioan Bianu văd pentru prima dată lumina
tiparului. Titlul exact al manuscrisului, singurul care poartă un titlu şi care va da acestor
cuvântări numele de Didahii este DIDAHII CE SE NUMESC A FI FĂCUTE DE RĂPOSATUL
VLĂDICĂ LA PRAZNICE MARI, SCRISE ACUM ÎN ZILELE PREA ÎNĂLŢATULUI DOMN
IO ALEXANDRU IOAN IPSILANT VOEVOD, INTRU AL ŞAPTELEA AN AL DOMNIEI
MĂRII SALE ŞI IN ZILELE PREA SIFINŢITULUI MITROPOLIT AL UNGRO-VLAHIEI
CHIRIO CHIR GRIGORIE, INTRU AL DOUĂZECI ŞI UNUL ANI CE S-AU ÎMPLINIT
ACUM ÎNTR-ACEASTĂ LUNĂ IULIE, ÎN 28 ANI AI PĂSTORIEI PREA SFINŢII SALE 1781.

128
Djindjihasvilli, Fanny, op.cit. p. 90-91.
129
ibidem p. 104.

57
Această ediţie a Didahiilor este însoţită de o prefaţă a profesorului Ioan Bianu in care se
arată că manuscrisul avea unele modificări şi ştersături, redând in afara acestora textul cu
fidelitate şi apreciind că aceste predici sunt unul dintre cele mai preţioase monumente din
literatura noastră bisericească, nu numai pentru că ele sunt singurele în felul lor, căci de la nici
un alt predat nu avem o lucrare in acest fel, dar şi pentru valoarea lor reală, pentru căldura
elocinţei, care adeseori minunează şi pentru frumuseţea, bogăţia şi câteodată chiar eleganţa
limbii în care sunt scrise.130
Tot în acest volum au fost incluse şi cele două scrisori ale lui Antim în care se apără în
faţa lui Constantin Brâncoveanu în 13 ianuarie şi 03 februarie 1712 împotriva uneltirilor care
se făceau pe lângă domnitor împotriva lui.
In editarea Didahiilor, Bianu le-a grupat în aşa fel încât să fie la un loc cele dedicate
aceleiaşi sărbători, astfel că sunt rânduite trei predici la „Schimbarea la faţă a Mântuitorului”;
două la Adormirea Maicii Domnului, doua la Sfântul Dumitru; două la Sfântul Nicolae; două
la Naşterea Domnului; două la Duminica Lăsatului sec de brânză; cinci la Duminica Floriilor
două la Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. O altă ediţie a Didahiilor apare in anul 1888,
editată de Constantin Erbiceanu sub titlul complet: DIDAHIILE ŢINUTE IN MITROPOLIA
DIN BUCUREŞTI DE ANTIM IVIREANUL MITROPOLITUL UNGROVLAHIEI, 1709-1716,
PUBLICATE DUPĂ MANUSCRISUL ORIGINAL CU CHELTUIALA MINISTERULUI
CULTELOR ŞI AL INSTRUCŢIUNII PUBLICE.
Motivul apariţiei la numai doi ani a acestei noi ediţii a Didahiilor îl găsim chiar in titlul
care ne informează că aceasta s-a făcut chiar după manuscrisul original făcut de mâna lui
Antim care s-a găsit la Căldăruşani în vara anului 1887. Această nouă ediţie însumează un
număr de 36 de „cazanii, cuvinte de învăţătură, predoslovie la cuvântul de învăţătură la diferite
sărbători, duminici sau ocaziuni speciale aşezate în ordine cronologică”, această ediţie mai are
cinci predici în plus şi anume: trei la înmormântare, una la parastas şi una despre spovedanie.
Tot această ediţie, faţă de cea anterioară conţine şi cele două scrisori de apărare ale lui Antim
numerotate la rând cu restul predicilor. Manuscrisul de apărare ale lui Antim numerotate la
rând cu restul predicilor.
Manuscrisul ediţii de la 1888 se află in Biblioteca Academiei Române.131
Cel de-al treilea manuscris considerat original al Didahiilor lui Antim a servit ca bază
pentru a treia ediţie a acestora făcută in 1889 de episcopul Molehisedec al Romanului sub titlul
DIDAHIILE MITROPOLITULUI UNGRO-VLAHIEI ANTIM IVIREANUL 1709-1716,
FĂCUTE PENTRU TOATE DUMINICILE ÎNCEPÎND CU DUMINICA VAMEŞULUI ŞI A
FARISEULUI PENTRU TOATE SĂRBĂTORILE ANUALE MARI ŞI MICI. PUBLICATE
130
ibidem p. 105.
131
B.O.R. nr.8-9, august – septembrie 1956, pr. Cont. Al. I. Ciurea art.Antim Ivireanul, predicator şi orator ed.
IBMBOR, Buc, p 780

58
DUPĂ MANUSCRISUL ORIGINAL CU CHELTUIALA MINISTERULUI CULTELOR ŞI
INSTRUCŢIUNII PUBLICE” ŞI CU O PREFAŢĂ DESPRE AUTENTICITATEA
MAUSCRIPTULUI ORIGINAL ŞI DESPRE TALENTUL PREDICATORIAL AL
MITROPOLITULUI ANTIM IVIREANUL.
Manuscrisul editat de Melchisedec a fost descoperit la un vânzător ambulant din
Bucureşti după cum se menţionează in prefaţa cărţii. Cu toate acestea, însă, deşi sunt redate
autografe aşa-zis aparţinând lui Antim in aceste manuscrise editate, totuşi există îndoieli că
respectivele manuscrise ar fi cele originale, dată fiind contradicţia în termeni şi ordinea
cuvântărilor existentă in aceste manuscrise. Alte ediţii ale didahiilor mai apar in 1895 editată
de Dr. I. Cornoi, in 1911, sub îngrijirea lui Nicolae Iorga, iar in 1915 editată de Petre Haneş
care au luat ca punct de plecare ediţia de la 1888 cu mici modificări care ţin de forma
cuvintelor reproduse ca şi in manuscrisul considerat original.132 După 1915, mai apar două
ediţii ale Didahiilor şi anume la 1962 când Gabriel Strempel alcătuieşte o ediţie critică a
Didahiilor în care autorul aduce la zi cercetările în legătură cu Antim Ivireanul infirmând ideea
că mitropolitul ar fi avut mai multe manuscrise originale de predici cum şi ideea că Antim, in
predicile sale a avut ca model pe cele ale lui Ilie Miniat sau Hrisant Nottara, la 1972 apare
pentru prima oară opera completă a lui Antim dată la tipar de Gabriel Strempel care pune la un
loc Didahiile; Chipurile Vechiului şi Noului Testament, Aşezământul Mănăstirii Antim,
Învăţătură pentru Taina Pocăinţii, Învăţătura Bisericeacă, Capete de poruncă, prefeţe,
dedicaţii, postfeţe.
Acestea sunt pe larg expuse atât tipăriturile lui Antim la care a lucrat fie el personal, fie
numai îndrumându-şi ucenicii, cât şi operele compuse de el însuşi având ca scop triumful
definitiv al limbii române in Biserică, străduindu-se să realizeze primele traduceri a numeroase
cărţi de cult în româneşte, limba poporului pe care îl păstorea şi de care n-a uitat niciodată că
îşi are cultura sa proprie scrisă în limba sa proprie.

132
ibidem pa785

59
CAP. V. DIDAHIILE – EXPRESIE A GENIULUI
PREDICATORIAL AL LUI ANTIM

Scrierea lui Antim Ivireanul, cel mai îndelung studiată de critici, lingvişti şi teologi
deopotrivă, dar şi cea mai profundă din punctul de vedere al predicii şi mesajului transmis,
fiind în acelaşi timp şi expresia scrisă a geniului lui Antim prin care se inaugurează un nou
limbaj al predicii în ţara noastră o constituie lucrarea numită DIDAHII. Apariţia acestei opere a
Didahiilor lui Antim îl recomandă pe mitropolit aşa cum am văzut şi in alte lucrări ale sale:
prefeţele, dedicaţiile, cărţile tipărite de el sau operele sale personale (Chipurile Vechiului şi
Noului Testament; Aşezământul Mănăstirii Antim; Învăţătură pentru Taina Pocăinţei;
Învăţătura Bisericească sau capete de poruncă) nu numai ca pe un desăvârşit învăţat
cunoscător al multor limbi străine, al scrierilor patristice şi istorice ci şi ca pe un pe deplin
asimilat133 care se va fi adaptat perfect la limba şi năzuinţelor poporului de adopţie. Antim ne
apare, deci, ca un predicator de orară fineţe în care folosind cu toate subtilităţile ei limba
română, înfierează ca un adevărat părinte sufletesc păcatele poporului în egală măsură cu
abuzurile care se făceau asupra păstoriţilor săi venind atât din partea turcilor134 al căror oponent
s-a dovedit a fi întreaga viaţă cât şi din partea aşa numiţilor creştini 135 care vin să acapareze
turma încredinţată lui Dumnezeu, asemenea lupilor îmbrăcaţi în piei de oaie. Dintre toţi
mitropoliţii pe care i-a avut până atunci Biserica Ţării Româneşti, Antim este primul care,
criticând fără milă activităţile necinstite şi birurile puse de boieri şi domnie asupra poporului,
reflectă starea economică şi politică a ţării, dependenţa, atât de dureros resimţită de el, de
Poarta Otomană a cărei opresiune a plânge neîncetat in predicile sale Antim, după cum vedem
într-una din Cazaniile sale la „Adormirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu”.136 Dihaniile
lui Antim, ca multe dintre aspectele vieţii sale ne rămân în deocamdată într-un con de umbră în
sensul că la fel ca şi în cazul vieţii autorului lor, s-au emis de către cercetători mai multe
ipoteze asupra lor privind mai întâi, cum au arătat mai sus, existenţa manuscrisului original
care a rămas, ca o ciudăţenie, netipărit, probabil însă mitropolitul, cum presupun unii
cercetători137 nu consideră că ar fi fost suficiente pentru a fi date la tipar, ci aştepta cu trecerea
timpului să mai compună şi altele ce mai apoi să fie imprimate la un loc toate, lucru împiedicat
însă de moartea neaşteptată a vrednicului ierarh. Un alt semn de întrebare asupra Didahiilor îl

133
Călinescu, George,op cit. p.12.
134
Antim Ivireanul Opere ibidem p.81.
135
ibidem p.6 .
136
ibidem p. 21.
137
Mazilu, Dan Horia Proza oratorică în literatura română veche (Renaşterea, Barocul) ed. Minerva, Bucureşti
1978, p187”.

60
ridică şi originea acestora pentru care s-a pledat ca fiind compilaţii, iar in unele puncte chiar
traduceri având ca model pe Ilie Miniat, aşa cum susţine George Călinescu138, părere emisă şi
de episcopul Melcisedec al Romanului, sau având ca model pe Hrisant Notara al Ierusalimului,
cu care domnitorul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu avea bune relaţii, având aşadar
dese apariţii în mediile culturale bucureştene, opinie emisă de Nicolae Iorga, care conform
profesorului Dan Horia Mazilu, nu este valabilă din lipsa de argumente.139.
Totuşi chestiunea originalităţii Didahiilor lui Antim Ivireanul şi a prozei sale oratorice
nu va respinge intru totul ideea unei oarecare influenţe greceşti regăsite şi in predicile lui Ilie
Miniatis de cercetători precum Melchisedec al Romanului, Dumitru Belu şi Aurel Sasu140 care
invocă anumite asemănări cu predica grecească.
Originalitatea predicilor lui Antim şi a efortului său creator trebuie abordate şi in
termenii epocii în care el a trăit, când omul de litere nu dispreţuia invenţia care pentru el
însemna aranjarea şi înlănţuirea intr-un mod particular a fragmentelor pe care le compila din
anumite izvoare aşa cum, însă nu este cazul lui Antim, care deşi se foloseşte de operele unor
teologi şi comentatori ai Vechiului şi a Noului Testament cum sunt Sf. Atanasie Cel Mare, Sf.
Dionisie Areopagitul; Sf. Grigorie Teologul; Sf. Efrem Sirul; Sf. Vasile Cel Mare, Teophilact,
arhiepiscopul Bulgariei, Eusebiu de Cezareea, Sf. Ioan Damaschin si Sf. Ioan Gură de Aur, el
nu-i compilează, şi nici nu le împrumută ideile, ci numai le foloseşte scrierile pentru a-şi
argumenta propriile păreri, la fel cum face şi cu scrierile unor vechi învăţaţi pe care îi
pomeneşte în faţa unui public de multe ori ales, cult, cunoscător, probabil, poate intr-o mai
mică sau mai mare măsură a scrierilor lui Anaxagoras; Aristotel; Democrit; Anaximandru,
Socrate, Hesiod pe care la un moment dat Antim chiar îi contrazice.141
Predica lui Antim nu este nici compilată, nici copiată, nici tradusă şi cu atât mai puţin
improvizată, ci este alcătuită după toate regulile omileticii ca rodul unei profunde meditaţii a
ierarhului care aprofundează situaţia Ţării Româneşti din toate punctele de vedere,
transformând-o în predică, oferind astfel un izvor de informaţie asupra obicieiurilor datiniilor,
moravurilor, a realităţilor morale şi spirituale existente în ţara la acea vreme.
Antim Ivireanul este considerat unul dintre precursorii predicii moderne în ţara noastră
tocmai prin originalitatea scrierilor sale făcând din fiecare apariţie la amvonuna inedită,
nepermiţându-şi să aducă în faţa oamenilor aceeaşi predică de mai multe ori, iar în această
privinţă, ca un argument logic avem patosul şi înflăcărarea predicii lui Antim care nu ar fi fost
aceleaşi in cazul unei predici susţinute de mai multe ori, iar în Daniile, ca o imagine a predicii
de excepţie a lui Antim întâlnim cuvinte de învăţătură diverse la acelaşi eveniment
138
G. Călinescu op. cit. pag.12.
139
Maziliu, Dan Horia Proza Oratorică in Literatura Română Veche p178.
140
Ibidem apud Dumitru Belu Cea dintâi omiletică in limba română. Retorica de la 1798 în Mitropolia
Ardealului, VIII( 1963) nr.9-10 pag. 714 si Aurel Sasu Retorica literară românească pag. 141-144.
141
Antim Ivireanul Opere, pref. Gabriel Ştrempel, pag. XLXIII.

61
calendaristic cum este Adormirea Maicii Domnului, sărbătoare căreia Antim i-a dedicat două
cuvinte de învăţătură în manuscrisele ce au servit ca bază pentru apariţia didahiilor, sau
duminica floriilor unde sunt nu mai puţin de cinci cuvinte de învăţătură, fiecare diferit de
celelalte.
Bineînţeles că la Mitropolie şi înaintea lui Antim au existat ierarhi care au predicat, la
fel şi cazanii care s-au ţinut, însă de cele mai multe ori în forma învechită, stereotipă deja şi
deloc conformă cu realitatea imediată a vremii, tipărite în vremea diaconului Coresi, ori a lui
Matei Basarab sau a celui al cărui autor era Varlaam, mitropolitul Moldovei apărută la 1643.
Antim vine, însă, înlocuind acele vechi cazanii inactive acum care se ţineau sporadic
sub sfătuirea probabil a unei sfătuiri duhovniceşti care va fi fost ţinută în româneşte in rare
cazuri de către slujitorii, cum ne spune şi Antim, adesea neînvăţaţi şi necunoscători ai
Scripturii sau ai scrierilor patristice, ori in greceşte şi slavoneşte de către ierarhi străini şi
predicator oficiali ale căror predici neînţelese de masele largi nu-şi vor fi atins scopul.
In predica sa, cum vedem din conţinutul Didahiilor, Antim, în primul rând renunţă la
vechea citire stereotipică a aceleiaşi cazanii la fiecare sărbătoare. El vine să depăşească acest
tradiţionalist distructiv participând prin originalitate la ampla mişcare de semnalizare a vechii
literaturi bisericeşti142 a aşa zisei oratorii care îşi pierduse aproape definitiv esenţa specifică
amvonului care avea odinioară scopul de a înflăcăra inimile ascultătorilor prin mesajul său.
Cum reiese din comentariile unanime la Dihadiile lui Antim Ivireanul, predica românească
păşeşte intr-o nouă eră a sa, sau mai bine zis, renaşte într-un spirit legat în primul rând de
ideea de unitate naţională şi spirituală, depăşind cu mult barierele vechi ale predicii care se
opreau stric la spaţiul sacru. Antim vine acum să aducă în faţa oamenilor predica vie,
înflăcărată, legată de viaţa de toate zilele sub toate aspectele ei. Se poate spune pe bună
dreptate, că Antim „autohtonizează” oratoria de amvon prin faptul că numai sunt folosite
predici bune indiferent de timp şi indiferent de loc, ci predici aflate în relaţii foarte strânse cu
existenţa comunităţii bine precizate143 în viaţa căreia Antim aduce Biserica şi toate normele
morale specifice unui bun creştin ca nişte lucruri fireşti, obişnuite, cotidiene. Un alt element are
atrage atenţia in cadrul predicii lui Antim şi care face să transforme originalitatea ideilor lui
Antim în cuvinte de învăţătură perfect adaptate pentru auditoriul din vremea sa este modul de
adresare afectuos, simplu, iubitor, asemenea unui părinte faţă de fii săi, constituind, atunci când
este folosit de-a lungul predicii, o stimulare a atenţiei ascultătorilor pretinzând în acelaşi timp
şi o oarecare aplecare sufletească faţă de ceea ce se rostesc de la amvon, folosind expresii ca
„iubiţii mei”; „iubiţii mei ascultători”; „blagosloviţilor creştini”144 ca şi formule specifice

142
Mazilu Dan Horia Proza oratorică în Literatura Română Veche (Preliminarii, Epoca Prenaşteri) Partea I, ed.
Minerva Bucureşti 1986 pag.25.
143
Ibidem.
144
Ivireanul Antim Opere ediţie ingrijită de Gabriel Strempel, ed. Minerva, Bucureşti, 1997, pag. 157.

62
adresării decente potolite, sugerând aşezare, seninătate şi moderaţie. La Antim, ca la orice alt
mare predicator întâlnim toate genurile de predică: predica propriu-zisă; omilia; pareneza şi
panegiricul respectând regulile de a avea întotdeauna un început precedat de un moto care va
avea sau nu legătură cu predica zilei respective sau care va servi ca şi prilej de introducere mai
departe a unui anume subiect145, a unui cuprins în care punctele predicii sunt înlănţuite logic şi
care nu tratează probleme prea întinse tocmai pentru a nu obosi pe ascultător. Uneori predica
este împărţită pe întrebări şi răspunsuri146 tocmai pentru a se vedea că el nu se mulţumeşte
numai cu a enumera sau a da răspunsuri simple, ci caută adâncul lucrurilor şi faptelor despre
care vorbeşte.
Predica ierarhului Antim, fără a pluti în generalităţi tratează chestiunile despre care
vorbeşte, la subiect adresând întrebări directe asupra unui element din viaţa cotidiană: „Cine
este acel drept în credinţă şi îmbunătăţit? Carele să fie postit şi sufleteşte şi trupeşte? Să se fi
pocăit de păcatele lui? Să fie alergat cu umilinţă adevărată la milostivirea lui Dumnezeu şi să
ceară iertăciune? Cine este sluga cea credincioasă şi cea dreaptă?”147. Adesea în cuprinsul
predicii, Antim foloseşte figuri de stil precum antiteza, metafora, contrastul, alegoria,
comparaţia, inversiunea, litota, hiperbola, interogaţia, personificarea, perifraza, dialogul, iar în
această privinţă avem exemplu lui Antim care îşi îndeamnă credincioşii ca ieşind din biserică
să păstreze în inima învăţăturile primite acolo şi să le împărtăşească şi altora asemenea
ariciului care după ce se satură cu strugurii căzuţi din vie, se rostogoleşte prin ei luând în ţepii
de pe spate şi pentru cei pe care îi are acasă. În sfârşit, încheierea predicii lui Antim prezintă
concluzii fireşti, simple şi apropiate de sufletul credincioşilor. Predicatorul revine la tonul
paşnic, împăciuitor, de echilibru şi dacă până atunci atacă păcatele oamenilor intr-un mod făţiş,
acum încheie rugându-se pentru iertarea păcatelor noastre, şi pentru întărirea în credinţă
folosind de fiecare dată persoana I plural.
Observând fraza folosită de Antim când bogată, desfăşurată pe larg, când alcătuită din
propoziţii scurte, rapide şi sacadate ca pentru realizarea unui instantaneu folosite totuşi cu artă
exact atunci când este locul şi timpul lor vizând un efect maxim, putem conchide că Antim are
un desăvârşit talent de predicator prin faptul că dă textului o naturaleţe deosebită şi o frumuseţe
aparte prin decenţa şi in acelaşi timp simplitatea expresiilor sale menite a fi pe placul şi pe
înţelesul tuturor ascultătorilor săi indiferent de nivelul social în care se aflau. Primează totuşi în
predica lui Antim nu această latură estetică, ci adevărul pe care îl predică şi sensurile morale
ale misiunii sale de conducător spiritual.

145
ibidem p. 88 Cuvânt de învăţătura la Duminica Floriilor.
146
ibidem p.15 Cazanie la adormirea Prea Sfîntei Născătoare de Dumnezeu.
147
ibidem p. 179 Cuvânt de învăţătura la Duminica Floriilor.

63
5.1. ANTIM IVIREANUL – CTITOR DE LIMBĂ

In prefaţa Operelor lui Antim, Gabriel Ştrempel observă că „din punct de vedere literar,
predicile lui Antim depăşesc tot ce s-a scris şi tipărit în româneşte până la acea dată în
expresivitate, vigoare şi lirism, de aceea valoarea lor istorico-literară este cu totul deosebită.148”
Pe bună dreptate s-a afirmat aceasta, căci activitatea lui Antim coincide cu începuturile
limbii române scrise în care limba literară română înregistrează o ascensiune atât in folosirea
în cadrul Bisericii cât şi în evoluţia ei, vădind influenţa exprimării vii a poporului,
impresionând prin naturaleţe, aşa cum s-a spus mai înainte. Sub aspecte lexical, împrumuturile
slavoneşti sunt înlocuite treptat cu cele neogreceşti în opera lui Antim, fapt ce a facilitat
pătrunderea în limba română a terminologiei ştiinţifice a epocii şi a contribuit la modernizarea
149
lexicului românesc. După părerea lui Ştefan Bîrsănescu în ISTORIA PEDAGOGIEI
ROMÂNEŞTI Antim este cel ce a introdus termenul de didactică prin lucrarea din 1699
CARTE SAU LUMINĂ şi a vorbit detaliat despre educaţie pe care o numeşte bună pedeapsă
(Pifde filosofeşti - 1713). Chiar dacă în prefaţa Liturghierului său de la 1680, tipărit în limba
slavă, având indicaţiile tipiconale în româneşte, mitropolitul Teodosie observă că limba română
este prea săracă atât pentru a reda cu adevărat frumuseţea Sfintei Liturghii cu toate adevărurile
ei dogmatice cât şi pentru a se adapta ritmului muzicii bizantine150, Antim arată totuşi că a pune
pe înţelesul întregului popor sfintele slujbe este unul din prerogativele pe care le are de
îndeplinit in mod neîndoielnic un păstor trăitor în vremurile şi împrejurările în care trăia el,
astfel că izbutind să transpună pe româneşte aproape toate cărţile de slujbă arată nu doar că se
poate totuşi sluji şi pe înţelesul românilor neştiutori de carte, ci mai mult, a scoate în evidenţă
simplitatea şi expresivitatea limbii române cu toate subtilităţile specifice pe care numai un bun
cunoscător al ei le poate traduce şi folosi. Făcând aceasta, Antim, deşi, se erijează intr-un
promotor al limbii liturgice româneşti, tocmai acesta fiind şi cel mai înalt merit al ierarhului
cărturar care ajunge nu numai să pună pe înţelesul oamenilor rugăciunile şi laudele bisericeşti
spre a-i feri de grele abateri de la normele ortodoxe, ba face din această limbă un instrument
dintre cele mai eficiente în a mişca sufletul credincioşilor prin pătrunzătoarea limbă aşa din
care am moştenit şi noi, urmaşii săi, o mică parte în ceea ce numim „Didahiile lui Antim
Ivireanul” care cu al său stil firesc de a predica arată cât de frumoasă este limba română auzită
spre slava lui Dumnezeu.

148
Ivireanul Antim Opere ediţia I, prefaţa Gabriel Ştrempel, p. XXXVIII.
149
F. Djindjihasvilli, op.cit. p.117.
150
Bianu Ion, Simonescu Dan, op.ci.t. p.234.

64
5.2. ANTIM IVIREANUL – CTITOR DE BISERICĂ

Personalitate polivalentă, mitropolitul cărturar Antim Ivireanul, odată ajuns pe pământ


românesc, primit cu căldură aici cu atât mai mult datorită multiplelor sale talente, va căuta sa-şi
însuşească pe cât posibil atât limba, obiceiurile şi cultura poporului român, cât şi năzuinţele
acestuia şi de a face din el un neam cu adevărat cinstitor de Dumnezeu. Această râvnă a
mitropolitului, cum am văzut până acum s-a manifestat, aducând roade deosebite în privinţa
tipăriturilor pe care vreme îndelungată le-a pus la dispoziţia credincioşilor şi in limba română
iar apoi în privinţa înflăcăratei sale predici care va fi servit ca pază pentru tânăra limbă literară
care era abia în curs de formare.
Cu toate acestea, însă, activitatea pastorală a lui Antim Ivireanul nu se termină aici, ci
trece mai departe şi anume în domeniul artelor cum ar fi miniatura (cu care îşi înfrumuseţează
tipăriturile şi manuscrisele ca de pildă Chipurile Vechiului şi Noului Testament sau
Aşezământul Mănăstirii tuturor Sfinţilor ori frontispiciile şi chenarele pe care le întâlnim în
lucrările sale încadrând sau străjuind pagini de titlu sau noi capitole), sculptura, broderia,
pictura (înclinaţia a mitropolitului despre care însă nu avem date concrete, ci numai tradiţii
păstrate de-a lungul timpului în rândul călugărilor) dar şi arhitectura, ori în această privinţă
avem drept cel mai elocvent exemplu Mănăstirea Tuturor Sfinţilor care astăzi este cunoscută şi
ca Mănăstirea Antim.
Biserica mare a mănăstirii a fost zidită de către Antim intre anii 1713-1715 în locul unei
vechi bisericuţe de lemn, ctitoria lui Staicu Paharnicul Merişanul în mahalaua numită în acea
vreme a popei Ivaşcu.151
In aşezământul său pentru această ctitorie, Antim ne spune cum în ziua de cinci
februarie a avut o viziune in care i se arăta locul în care va ridica mănăstirea pe care o
cunoaştem astăzi sub numele ctitorului ei zidit in totalitate după planurile acestuia, plan care
este in ton cu toate ctitoriile brâncoveneşti. Planul bisericii este de treflă respectând normele
tradiţionale bizantine. Este alcătuită din altar, naos şi pronaos însoţite de un pridvor mare
sprijinit pe douăsprezece coloane de piatră sculptate cu acelaşi tip de motive întâlnite la toate
bisericile din acea vreme respectând întru totul tipul numit brâncovenesc, având o uşoară
influenţă a barocului italian, depăşind în frumuseţe tot ce s-a făcut până la acea vreme în Tara
Românească.

151
B.O.R. Anul LXXIV(1956)nr8-9 ,prof.Brătulescu Victor, art. Antim Ivireanul ctitor de lăcaşuri sfinte, pag.
818

65
Intrarea din pridvor se face în pronaos printr-o uşă de lemn sculptat încadrată de un
portal de piatră masivă sculptată, conform tradiţiei, la fel ca şi uşa, de către Antim. Pisania în
greacă ne arată că biserica s-a terminat de zidit in zilele domnitorului Ştefan Cantacuzino de
către mitropolitul Ungro – Vlahiei Antim Ivireanul in anul 1715, având hramul tuturor
Sfinţilor.
Pronaosul, formând din cele patru ziduri ale sale şi linia celor patru coloane prin care se
face intrarea în naos, un patrulater regulat, sprijinind turla a cărei greutate se susţine de cele
patru arcuri de cărămidă care la rândul lor se descarcă pe zidurile şi coloanele pronaosului.
Naosul este reprezentat de cele patru coloane de piatră prin care se face trecerea din pronaos,
are două ziduri exterioare care se unduiesc în afară formând două abside sau „sânii bisericii,
ziduri care revin în interior la intrarea în altar oprindu-se pe aceeaşi linie din care au plecat.
Părţile arcuite în exterior se înalţă până deasupra ferestrelor când încep a se aduna spre interior
sub forma jumătăţii de calotă care întâlnindu-se formează două arcuri puternice care, alături de
două arcuri transversale formează aşa numiţii pandantivi care, dând forma unui pătrat la
exterior, vor servi ca „pat” al turlei pantocratorului.
Altarul bisericii constituie a treia parte a edificiului şi este alcătuită din doi pereţi
exteriori care se înalţă adunându-se in partea superioară sub forma unei bolţi, iar spre răsărit
prezintă o calotă foarte puţin adâncită dând, alături de zvelteţea, întregului edificiu un deosebit
aer de eleganţă a stilului,. Biserica mănăstirii Antim, pe lângă frumuseţea şi proporţiile perfect
realizate ale arhitecturii se remarcă şi prin sculpturile din piatră care ne întâmpină încă de la
intrarea în biserică, atunci când întâlnim cele 12 coloane de piatră sculptată care sprijină partea
superioară a pridvorului, aceste coloane având baza pătrată cu trei feţe sculptate în exterior
reprezentând o floare schilozată, iar cea de-a treia faţă a postamentului coloanelor , cea din
interior prezintă o floare cu două tipuri ce ies dintr-un ghiveci.
Cele patru feţe ale bazei se întâlnesc în partea de sus unindu-se in patru planuri
înclinate care vor servi ca suport pentru fusul coloanei care este simplu, terminându-se în
capitele împodobite cu ornamente vegetale imitând cununa copacilor. La fel se prezintă şi cele
patru coloane care fac intrarea în naos cu deosebirea că sunt mai groase, iar floriile de pe feţele
postamentelor sunt diferite faţă de cele de la intrarea in pridvor. Tot ca si elemente de structură
amintim si cadrele ferestrelor care aduc cu cel al uşii care însă este ceva mai complex
prezentând sculpturi în relief. Cadrul uşii înfăţişează două laturi verticale si două orizontale
împodobite cu sculpturi înălţându-se dintr-un panou de formă dreptunghiulară la capătul de
jos al fiecărei laturi.
Partea de sus a cadrului uşii ne prezintă pisania bisericii sculptată in relief cu litere
ornamentale şi dând impresia unui acoperiş protector al întregii imagini prin aceea că iese in
exterior faţă de cadrul deja stabilit şi este lucrat mai in relief decât cealaltă parte. In mijlocul

66
cadrul, deasupra uşii apare sculptat într-un medalion un melc şi oastea de-o parte şi de alta
cărora se ridică două frunze stilizate legate in partea de jos printr-un inel.
Această imagine va constitui mai târziu o mongramă a mitropolitului Antim care o va
interpreta asemenea călugărului care trebuie să vegheze veşnic. De-a lungul cercetării vom
observa că elementele zoomorfice apar şi in alte locuri cum ar fi baza turlei Pantocratorului
unde sub cele patru arcuri ale ei apar simbolurile Evangheliştilor sculptate în piatră, leul şi
vulturul în colţurile de deasupra cafasului sau un grifon si o pajură în pronaos. Aceste motive
se mai găsesc şi la Biserica Colţei din Bucureşti; Biserica Mănăstirii Sinaia, şi la Biserica
Mănăstirea din Rîmnicu Sărat fiind caracteristice domniei lui Şerban Cantacuzino.152 Alte
elemente sculptate in piatră găsim împodobind proscomidiarul , diaconiconul şi baptisteriul, în
latura de nord a pronaosului în unghiul format cu peretele naosului, amintim de vechiul
„ciborium” al Bisericii primare şi servea ca suport pentru cristelniţă având o scobitură anume
pentru evacuarea apei intr-un puţ din exteriorul lăcaşului făcut in acest sens.
Alte sculpturi in piatră găsim la exteriorul bisericii unde sunt la anumite distanţe
înfăţişate rozete din piatră sculptate având marginea alcătuită dintr-o tulpină vegetală
asemănătoare ca stil cu cele de la coloanele Pridvorului. Aceste rozete sunt încadrate intr-un
contur reprezentat de un inel mai mic din care se desfac opt tulpini cu frunze prin care se leagă
cele două inele între ele. Sculptura în lemn se întâlneşte in primul rând la nivelul uşilor de la
intrare atribuite prin tradiţie lui Antim. Aceste uşi in două canate, încadrate cu rama din
motive florale, prezintă in ansamblu elemente vegetale şi elemente zoomorfice „capete de
şerpi”. Fiecare dintre cele două panouri are in centru o floare a soarelui in jurul căreia
evoluează întregul ansamblu de imagini. Pictura bisericii, conform testamentului
mitropolitului, cum este considerat aşezământul mănăstirii a fost executată de Preda Zugravul
pe care îl întâlnim in mai multe de ctitoriile brâncoveneşti ale vremii cum ar fi: mănăstirea
Hurezi, Bolniţa Mănăstirii Hurezi, Biserica Mare a Mănăstirii Cozia. Din nefericire pictura
originală a bisericii mănăstirii Antim, astăzi numai există deoarece in urma unei intervenţii
făcute între anii 1860-1863 intr-o primă fază, pictorul Petre Alessandrescu a acoperit lucrarea
meşterului Preda, lipsindu-ne astfel de importante date privind pictura brâncovenească in
general şi pictura propriu-zisă a mănăstirii Tuturor Sfinţilor, la fel cum s-a întâmplat şi cu
vechea tîmplă de piatră care a fost înlăturată şi inlocuită cu actuala care a fost pusă tot la 1860.
pictura de la 1680, neţinând seama de regulile iconografice sau de arhitectura bisericii, a adus
imagini necorespunzătoare cu spaţiile în care s-au zugrăvit. În altar, pe boltă este zugrăvită
Maica Domnului cu pruncul în braţe având în lateral pe David si Solomon, în registrele
interioare sunt zugrăvite imagini care nu corespund cu erminia în afara uneia singure „Jerfa lui
Abel”, celelalte: „Adam şi Eva in Rai” ispitiţi de şarpe să guste din fructul oprit se zugrăveşte
152
ibidem p. 829.

67
numai in pridvor; Deisis (Mântuitorul tronând alături de Fecioara Maria şi Ioan Botezătorul)
se găseşte de regulă în naos. În altar se mai găseşte pictată la proscomidie imaginea lui Hristos
în potir, iar pe pereţi în registrul ultim, patru ierarhi. Naosul încearcă revenirea la vechea
erminie a zugravilor şi la vechea tehnică a picturii in frescă, fiind realizată în 1950 de pictorul
Costin Petrescu în urma rezidirii acestei turle. Rostul picturii făcute de acelaşi zugrav la 1860 –
1863 prezintă din nou o distribuţie arbitrară a imaginilor.
In latura de nord, pe panoul de sus reprezintă pictura in forma Îngerul vestind
prorocului Zaharia naşterea Sfîntului Ioan Botezătorul iar dedesubt punerea în mormânt a
Mântuitorului.
Pe zidul dinspre Est, deasupra coloanelor este imaginea Jertfei lui Avraam alături de
Intrarea in Ierusalim. Zidul de vest a fost spart pentru a se monta in 1861 acea fereastră
rotundă cu care biserica e cunoscută azi. Pe peretele uşii de la intrare , in partea de sud apare
chipul lui Neagoe Vodă Basarab, iar in Nord, faţă de uşa de intrare apare imaginea lui Antim
Ivireanul. Pictura pridvorului a fost refăcută in 1950 de Costin Petrescu . Mânăstirea Antim
mai are pe lângă biserica mare o incintă alcătuită dintr-un corp de chilii şi un paraclis care a
fost terminat după moartea lui Antim de un vistiernic pe nume Matei Russet, paraclis care la
1860 va fi repictat de pictorul Gheorghe Tăttărescu după ce l-a 1812 ep. Iosif al Argeşului îl
va fi mărit dându-i forma care se va menţine şi după reparaţiile la zidării din 1950 şi in care se
află şi astăzi. In latura de miază-zi, in rând cu chiliile se află intrarea in paraclis însoţită de 2
coloane cu baze şi capiteluri sculptate pe care se reazemă capetele unui polilob alcătuit din
patru bucăţi arcuite în sensuri diferite. Uşorii sunt de piatră sculptată legaţi in partea de sus prin
pragul transversal format dintr-o piatră simplă care ar fi servit odinioară ca destinaţie a unei
inscripţii.153
Deasupra acestei pietre iese in relief la fel ca la biserica mare o friză care dă un caracter
deosebit intrării in paraclis. Se întâlnesc foarte des motive vegetale cum sunt: frunza de stejar
şi petala florii de lalea întoarsă amintind stilul clasic grecesc. În incintă mai sunt alte 3 intrări
asemănătoare care dau în chiliile mănăstirii. Cadrele ferestrelor paraclisului, tot din piatră
sculptată înfăţişează două tulpini de plante cu frunze şi flori pornind de jos, evoluând, urcă
unindu-se in latura de sus. Golurile lăsate de tulpinile care şerpuiesc sunt umplute cu frunze şi
flori stilizate. Din rândurile de mai sus se desprinde activitatea mitropolitului Antim in
arhitectură, miniatură, sculptură care il definesc alături de cealaltă preocupare a sa, arta
tiparului, ca pe un om cu alese înclinaţii artistice, veşnic preocupat de propăşirea culturală a
ţării sale. Alte ctitorii proprii mitropolitul Antim nu a mai avut, dar sub o cârmuire a lui ca
episcop al eparhiei Rîmnicului noul Severin, sau restaurat, zidit şi repictat câteva lăcaşuri de

153
B.O.R.anul LXXIV/1956) nr. 8-9 august -sept. p. 830 apud. Dumitru Voinescu “Boabe de grîu” Bucureşti
1933 pag. 539.

68
mare însemnătate la care cu siguranţă şi-a lăsat amprenta şi cuvântul său in materie de artă
picturală şi arhitectonică asa cum este cazul mănăstirii Cozia a cărei pisanie de la intrare il
arată pe Antim ca ostenitor in timpul restaurării din 1706, 1707, lucrare executată cu cheltuiala
paharnicului Şerban Cantacuzino şi sub îndrumarea prea sfinţitului Anti Ivireanul. Se pare că şi
mănăstirea „SURPATELE” Antim a îngrijit-o refăcând-o din temelie conform unora dintre
cercetători154, informaţie care insă nu este in conformitate cu pisania mănăstirii care il arată aici
ca ostenitor pe Arhimandritul Ioan, Stareţul Mănăstirii Hurez care a stăreţit până in 1722.
Chipul acestui ierarh se găseşte pictat si in biserica Mănăstirii Govora a cărei pictură se
săvârşeşte in zilele păstoriei sale ca episcop al Rîmnicului.
Se pare că Antim, conform tradiţiei este ctitorul şi chiar pictorul paraclisului episcopal
de la Rîmnic, informaţie neverosimilă insă, dacă luăm in consideraţie pisania acestuia care ne
spune că s-a zidit în zilele Prea Sfinţitului Grigorie al Rîmnicului … leat 7259 (1751) iar o
inscripţie pe peretele de apus al capelei arată că zugrăveala ei s-a terminat la 22 august 1754, in
timp de altă inscripţie dă numele zugravului Grigorie alături de anul 1753. Cu toate acestea
tradiţia susţine ideea că Antim ar fi fost ctitorul si zugravul acestui paraclis episcopal, ideea ce
nu poate fi susţinută însă decât dacă admitem că pe locul respectivului edificiu, ar mai fi
existat un altul a cărui pictură s-o fi realizat Antim si care s-a înlăturat cu timpul spre a face loc
celui actual zidit, cum am spus la 1650.

154
F. Djindjihasvilli Fany op. cit. p. 41.

69
CAP.VI. ANTIM IVIREANUL PATRIOT SI OM POLITIC

In vremea in care Antim155 a trăit şi s-a ostenit in slujba poporului şi a Bisericii


Româneşti, Ţara Românească era înconjurată de patru mari puteri a căror credinţă şi formaţia
social politică agrava situaţia Valahiei.
Aceste mari puteri erau: Imperiul Otoman de care depindea din punct de vedere politic
ţara noastră; Austria, Rusia şi Polonia ale căror interese de multe ori se ciocneau asupra ţării
noastre şi faţă de care prin diplomaţie, domnitorul Constantin Brâncoveanu a căutat să obţină
ajutor militar cum a fost cazul când Rusia lui Petru cel Mare întreţine anumite legături secrete
la nivel diplomatic cu ţara românească , asigurându-se domnitorului român apărarea militară şi
chiar independenţa, iar in cazul abdicării chiar azil pe teritoriul Rusiei, in schimbul
informaţiilor şi sprijinului economic şi armat în cazul unui război. In această situaţie,
atitudinea mitropolitului era in favoarea alianţei cu Rusia mergând până la ai îndemna pe
boierii din divanul ţării să se unească cu ruşii trecând astfel peste politica prudentă a lui
Brâncoveanu care a căutat să aibă o atitudine prudentă faţă de turci cărora continua să le fie
supus in ciuda cooperării secrete pe care o avea cu Rusia.156 Trăit in orientul ortodox, Antim
cunoştea bine situaţia nefericită a tuturor creştinilor aflaţi sub stăpânirea otomană, de aceea o
poziţie a sa faţă de stăpânirea necreştină se manifesta cu atât mai tare după ce la 15 august
1714 cade sub pedeapsa capitală însuşişi domnitorul Constantin Brâncoveanul împreună cu cei
patru fii ai săi. Situaţia politică a Ţării româneşti se agravează mai mult in 1716 când şi
urmaşul la tron a lui Brâncoveanu, Ştefan Cantacuzino este mazilit la 21 ianuarie şi ucis după
ce vreme de doi ani căutase să ducă o politică în multe privinţe asemănătoare cu cea a
înaintaşului său, referindu-ne aici la legătura cu ruşii si cu austriecii, iar in plan intern oferind
Bisericii anumite privilegii cum ar fi scutirea de dări a preoţilor. Înlăturarea din tron a
domnului Ştefan Cantacuzino aduce la conducere pe fanarioţi, plecate slugi ale sultanului şi
instrumente creştine a intereselor şi lăcomiei turceşti, care il vor face pe mitropolit să
conştientizeze cât de departe era visul său de a-si vedea ţara de adopţie si biserica pe care a
condus-o atâţia ani libere de sub orice fel de jug.
Primul domn fanariot Nicolae Mavrocordat, potrivnic ruşilor, va dizolva vechiul divan,
iar boierii vor fi înlocuiţi cu cei care l-au însoţit de la Constantinopol. NU aşa însă stau
lucrurile cu mitropolitul car rămâne în scaun in continuare deşi intre el si noul domn existau
opinii diferite privind trebuirile externe ale ţării. Situaţia tot mai dificilă se face mai întâi
155
ibidem p 93.
156
ibidem p 45.

70
simţită în ţară prin faptul că dările pe care oamenii erau obligaţi să le facă la stat crez, iar mulţi
dintre ei caută să se retragă in Transilvania sau să-i ia calea pribegiei. In acest timp,
preocuparea mitropolitului Antim rămâne in continuare aceea de a-şi vedea ţara eliberată de
cotropitori cu a lor jug care acum apăsa de două ori mai tare asupra oamenilor, context in care
Antim, profitând de o perioadă de armistiţiu intre ruşi si turci, se întelege cu puţinii boieri care
mai erau în ţară şi cu cei care erau in Transilvania, să încheie o alianţă cu austriecii pentru al
îndepărta pe domn şi a elibera ţara de sub dominaţie otomană. Astfel că in 1716, Antim ii
adună in jurul său pe cei ce reprezentau interesele mulţimii cerând ajutor din partea austriecilor
in al îndepărta pe Mavrocordat. Războiul ruso-austro-turc se terminase cu victoria austriecilor
la 5 august 1716, armata română –primeşte ordin să nu se opune austriecilor când vor intra în
ţară, iar la patru septembrie 1716 se răspândeşte vestea lipsită de temei ca armata austriacă se
apropie de Bucureşti157 făcându-l pe Mavrocordat să plece îndreptându-se către cetatea
Giurgiu, cerându-i şi lui Antim să-l urmeze după ce acesta nefiind in Bucureşti la răspândirea
zvonului, e înştiinţat de cele ce se petrece in oraş. Venind pe drumul spre Bucureşti din vizita
pe care o făcuse in eparhie, in judeţul Vlaşca, Antim îl întâlneşte pe domn căruia îi refuză
cererea de a-l însoţi la Giurgiu motivând lipsa unei autorităţi care in lipsa domnului putea
prelua conducerea ţării.158
Aceasta atitudine il face pe Mavrocordat să-şi întărească convingerea că Antim ii este
potrivnic si să se răzbune la întoarcere mai întâi pe Pătraşcu Brezoianu, vornicul care in timpul
fugii la Giurgiu a lui Mavrocordat a preluat, se pare numit chiar de Antim conducerea ţării, iar
mai apoi pe însuşi Antim care nu voise altceva decât să rezolve problemele legate de
spiritualitatea si identitatea naţională a poporului nostru. Din porunca lui Nicolae
Mavrocordat, Antim este adus la curte unde, abuzat fizic de către soldaţi şi închis sub pază,
este constrâns să-şi dea demisia din scaunul de mitropolit care va fi ulterior ocupat de fostul
duhovnic a lui Brâncoveanu, vechiul oponent a lui Antim Mitrofan de la Nissa . Intre timp,
fără a se opri aici, Mavrocordat intervine şi la Patriarhia ecumenică une obţine caterisirea lui
Antim din partea patriarhului ecumenic Eremia al III-lea care îl acuză, pe baza spuselor
domnitorului fanariot de vrăjitorie şi crimă emiţând in acest sens gramatta care hotăra
caterisirea şi chiar excomunicarea lui Antim, care, alungat din sânul monahal işi primea
vechiul nume mironesc de Andrei, iar odată cu aceasta şi sentinţa dată de Înalta Poartă:
închisoarea pe viaţă in mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai159. Pentru a preântâmpina o eventuală
revoltă a oamenilor care erau lipsiţi de mitropolitul lor, Antim este urcat şi pornit spre exil in
miez de noapte sub paza soldaţilor care, ajungând la Galipoli, aproape de râul Dulcia care trece

157
Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Româneşti ed. II, Bucureşti 1930 pag. 55.
158
B.O.R. nr.8-9 p 688.
159
ibidem pag. 688, apud. Anton Maria del Chiaro Istoria delle Moderne Rivoluzione Della Valachia.

71
prin Adrianopol, cum ne spune Anton Maria del Chiaro160 , dau curs planului întocmit de
Mavrocordat şi sub conducerea mehmedarului Iordace Colfescu il ucid pe vrednicul ierarh
Iviran si aruncă rămăşiţele in râul afluent al Mariţei încheindu-se astfel o pagină deosebită din
istoria poporului român si a culturii sale in luna septembrie 1716. Reabilitarea acestui vrednic
ierarh al bisericii române s-a săvârşit in anul 1966 când se ridică acuzaţiile aduse asupra lui
revocându-i-se actul de catorisire, acest act venind după demersurile începute de biserica
ortodoxă română in 1916 când s-a propus canonizarea lui Antim Ivireanul.
Canonizarea acestui martir al poporului nostru s-a făcut la data de 20 iunie 1992 de
către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

160
Ibidem.

72
CONCLUZII

Aşa cum am văzut de-a lungul întregii sale vieţi , mitropolitul cărturar Antim Ivireanul
a fost nu numai un simplu ierarh, ci un neobosit părinte duhovnicesc veşnic preocupat de
mântuirea turmei încredinţată lui de Dumnezeu pe care dorea să o vadă, lucru pe care de altfel
l-a împlinit, ajunsă la cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu pe limba sa pe care până la
sfârşitul vieţii sale, Antim reuşeşte să o introducă in biserică in ciuda celor două curente: slav
care încă se mai păstra in anumite medii între care şi în Biserică şi cel grecesc care apărea din
ce în ce mai des şi căruia din anumite obligaţii politice trebuia să-i facă faţă şi Biserica unde
cel mai mult aveau de suferit credincioşii. Astfel că greutăţilor întâmpinate în traducerea
cărţilor de mitropolitul Teodosie le va face faţă cu bine Antim mitropolitul bun cunoscător atât
al limbii slave cât şi a celei greceşti.
Antim avea o cultură vastă pentru vremea sa şi avea convingerea că poporul doreşte să
aducă în Biserică serviciul divin săvârşit pe limba sa ,motiv pentur care va fi scos de sub
teascurile tipografiei sale Psaltirea (1694); Evanghelia (1697), Ceaslovul slavo-român unde se
găsesc şi in româneşte anumite părţi care trebuie cântate, arătând deci ca lb. română este
adecvată şi câtărilor psaltice, Acatistul Maicii Domnului în acelaşi an.
Acţiunea de naţionalizare a serviciului divin, Antim o continuă şi după numirea sa ca
episcop tipărind în româneşte multe din cărţile de cult cum sunt: Moliftelnicul care va fi editat
si in 1706 la Rîmnic si in 1713 la Tîrgovişte, Octoih (1712), Liturghia care apare in 1713 pt.
prima dată tpărită in româneşte, Ceaslovul , Catavasierul. Ceea ce este de remarcat este că
unele din cărţile tipărite de Antim au o limbă care până in zilele noastre este aproape
neschimbată, cum este cazul Liturghierului din 1713. Ceea ce face ca limba română a lui
Antim să devină baza limbii literare române de mai târziu este traducerea făcută din alte limbi,
traducere care însă păstrează caracterele româneşti respectând naturaleţea ei aşa cum mai târziu
o vom întâlni la scriitorii clasici români cum este cazul lui Ion Creangă. Se va renunţa deci la
traducerile nefireşti, construcţiile rigide sau termeni împrumutaţi din slavă sau greacă si se va
pleda, cum am spus, pentru exprimarea firească, naturală pe înţelesul întregului popor, iar
Antim este primul care face acest pas transformând limba română in limba liturgică şi in limba
literară care în cele din urmă o va înlocui pe cea slavă şi pe cea greacă in Biserică.
Tot Antim este primul dintre ierarhii români care, urcându-se la amvon în zilele de
sărbătoare rupe tradiţia aceleiaşi cazanii sau cuvântări stereotipe, învechite, încercare de
naţionalizare a cultului făcută din vremea diaconului Coresi ori din vremea lui Matei Basarab

73
şi ţine o predică plină de patos, construită după normele catehezei patristice si adaptată la
nevoile poporului de acum, grăind de la suflet la suflet credincioşilor săi cu care împreună
plângea suferinţele pricinuite de turci sau sfătuia atât credincioşii de rând cât şi pe cei cu rang
înalt asupra unor chestiuni duhovniceşti cum sunt taina spovedaniei, oprirea de la cele rele ca
vorbele fără rost, patimile..
Valoarea stilului si mai ales in legătura lor directă cu societatea si cultura timpului in
care erau ţinute de mitropolit, iar meritul cel mare al lor este acela de a face din limba română
o limbă literară vrednică de a exprima cu adevărat căldura sufletului.
Este unanim recunoscut astăzi că Antim si-a desfăşurat activitatea pe mai multe planuri
şi anume: tipografia, miniatura sculptura, predica arhitectura sau pictura dacă e să ne luăm
după tradiţia conform căreia el ar fi zugravul paraclisului episcopal de la Rîmnic (probabil unul
existent în vremea sa) ori a icoanei care se află in altarul bisericii mănăstirii ctitorite de el
înfăţişând pe Sf. Nicolae; Sf. Alexie; Sf. Antim al Nicomidiei şi Sf. Muceniţă Agata. Toate
aceste mari talente puse alături de dorinţa sa de a-şi vedea ţara de adopţie eliberată de sub
jugul necreştin care o stăpânea şi de dorinţele de dominaţie străine fac din Antim Ivireanul nu
numai un patriot desăvârşit dar şi un cărturar de tip renascentist care îşi va fi pus toată puterea
de muncă în slujba năzuinţelor românilor pe care ii păstorea.
Ca si iniţiator al unei ample mişcări de emancipare religioasă a românilor, Antim va
rămâne in cultura noastră un important punct de reper când va veni vorba in primul rând de
evoluţia limbii române, iar mai apoi de evoluţia predicii in Biserica Ortodoxă Română,
conferindu-i totodată şi calitatea de factor activ in evoluţia Bisericii Române şi a poporului
nostru înscriindu-se cu succes in gloria marilor personalităţi reprezentative ale secolelor XVII-
XVIII în ţara noastră.

74
BIBLIOGRAFIE

A. IZVOARE

1) Biblia sau Sfînta Scriptură. Ediţie jubiliară a Sfîntului Sinod. Tipărită cu


binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române. Ed. IBMBOR. Bucureşti, 2001.
2) Ivireanul, Antim Opere, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Gabriel
Ştrempel, ed. Minerva, Bucureşti, 1972
3) Ivireanul, Antim Opere, ediţie îngrijită de Gabriel Ştrempel ed. Minerva
Bucureşti, 1997
4) Ivireanul Antim Didahii…

B. CĂRŢI
1) Djindjihasvilly, Fanny „Antim Ivireanul Cărturar umanist”
2) Brătianu, Ghe. I „Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană”
3) Columbeanu, Sergiu; Radu, Valentin „Constantin Brâncoveanu şi epoca sa.
4) Constantin, Şerban „Constantin Brâncoveanu”
5) Cartojan, Nicolae „Istoria literaturii române vechi”
6) Corbuleţ, Teodor „Antim Ivireanul”
7) Albala, Radu „Antim Ivireanul şi vremea sa”
8) Duţu, Alexandru „Sinteză şi originalitate in cultura română”
9) Iorga, Nicolae „Istoria literaturii româneşti” ed. a II –a Bucureşti 1930
10) Puscariu, Sextil „Istoria literaturii române. Epoca veche”
11) Odobesc, Alexandru „Cîteva ore la Snagov”
12) Şerbănescu, Nicolae „Istoria mănăstirii Snagov” Institutul de istorie
natională din Bucureşti. Bucuresti, 1944
13) Bianu, Ioan; Simionescu, Dan „Bibliografia româneasscă veche” tomul IV.
Adăugiri şi indereptări. Atelierele grafice Socec & Co. Scoietatea anonimă
română Bucureşti 1944
14) „Bibliografia Românească veche” elaborată de colectivul bibliografic al
Institutului de memorie culturală (CIMEC)ed. DAIM PN. SRL. Tîrgovişte
2004
15) Bianu, Ioan, Caracaş, R. „Catalogul manuscriptelor româneşti” vol II.
Biblioteca Academiei Române Bucureşti 1913
16) Mazilu, Dan Horia „Proza oratorică in .literatura română veche” partea a
doua (Renaşterea, Barocul) ed. Minerva Bucureşti 1987
17) Călinescu, George „Istoria literaturii române de la origini până in prezent ed.
a II –a revăzută si adăugită ed. Minerva Bucureşti 1982

C. STUDII SI ARTICOLE
18) Biserica Ortodoxă Română nr. 8-9 august –septembrie 1956
19) Biserica Ortodoxă Română nr. 7-10 iulie –octombrie 1959
20) Biserica Ortodoxă Română nr. 12, decembrie, 1958
21) Biserica Ortodoxă Română nr. 4-10 septembrie – octombrie 1978
22) Biserica Ortodoxă Română nr. 3-4 martie – aprilie 1976
23) Biserica Ortodoxă Română nr. 9-10 septembrie – octombrie 1966

75
PLANUL LUCRĂRII

Capitolul I. Cine a fost Antim Ivireanul?


1.2. Istoria Gruziei, ţara de origine a mitropolitului

Capitolul II. Situaţia politică, economică şi culturală a Ţări Româneşti


în sec. al - XVII–lea

Capitolul III. In ce context a ajuns Antim în Ţara Românească?


3.1. Patrimoniul cultural moştenit de la înaintaşi

Capitolul IV. Activitatea tipografică a călugărului Antim


4.1. Ierarh din 1705. Activitatea la Rîmnic
4.2. Mitropolit al Ţării Româneşti

Capitolul V. Didahiile – expresie a geniului predicatorial al lui Antim


5.1. Antim Ivireanul – ctitor de limbă
5.2. Antim Ivireanul – ctitor de biserică

Capitolul VI Antim Ivireanul patriot şi om politic

76