Din punct e vedere cronologic chimia analitica este prima ramura a chimiei,

urmata de chimia anorganica, organica.

Chimia analitica
– are aplicatii in majoritatea domeniilor de activitate
– la fabricarea medicamentelor
– toxicologie, criminologie
– stiinte biologice: fiziologie, biochimie, fitochimie, biologie celulara, ctrl
med, farmacologie, farmacognozie.
– ind textila, pielarie, alimentara, materiale de constructie, ceramica,
celuloza si hartie.
Obiectul chimiei analitice:
– stiinta metodelor de analiza chimica si instrumentala
– obiectivul general este studiul teoretic si practic al metodelor de analiza.
Directiile:
– Analiza calitativa – identificarea speciilor chimice si stabilirea identitatii
substantei.
– Analiza cantitativa – determina continutul de subst. dintr-o proba.

Chimia analitică este disciplina stiinţifică ce dezvoltă şi aplică metode,

instrumente şi strategii în scopul obţinerii de informaţii cu privire la
compoziţia şi natura elementelor (Federaţia Europeană a Societăţilor de
Chimie).

Istoric

Chimia analitică îşi are bazele poate în Robert Boyle (1627-1691) care prin
publicarea lucrării sale “Skeptical Chemyst” introduce pentru prima dată
termenul de analiză chimică. Mai târziu Lavoisier (1743-1794) arată că toate
fenomenele chimice considerate până în acel moment haotice, puteau fi
sistematizate în cadrul unor legi de combinare între elementele vechi şi noi;
la lista elementelor care erau cunoscute - carbon, sulf, fosfor şi metale- el
adaugă un nou element –oxigenul care împreună cu hidrogenul compune
apa, şi azotul sau nitrogenul (fără viaţă). Conform acestui nou sistem el
introduce 3 categorii de compuşi chimici:

• ACIZI, compuşi ai oxigenului cu metaloizi

• BAZE, combinaţia oxigenului cu metale
 • SĂRURI, combinaţia acizilor cu bazele

Tot el este cel care înlocuieşte denumirile vechi ale substanţelor (ulei de
tartru - oleum tartari per deliquum, zahăr de plumb, etc) cu denumirile
actuale (carbonat de potasiu, acetat de plumb). Tot el fundamentează legea
conservării materiei emise de către Lomonosov, care spune că trebuie să
existe o egalitate între materia care intră în reacţie şi materia care iese din
reacţie).

Urmează o întreagă serie de chimişti. Jöns Jakob Berzelius (1779-1848)

determină constituţia unui mare număr de compuşi anorganici şi de
minerale; Joseph Louis Gay-Lussac (1778-1850); Friedrich Wöhler (1800-
1882); Justus von Liebieg (1803-1873) fundamentează multe principii, legi
care sunt valabile şi astăzi. Putem însă spune că fundamentarea chimiei
analitice îi aparţine lui Wilhelm Ostwald, autorul lucrării “Die
wissenschaftlichen Grundlagen der Analytischen Chemie”.

Metode

Baza chimiei analitice o constituie metodele de analiză chimică, metode care

pot fi definite ca fiind un ansamblu de principii şi procedee care pot permite
identificarea şi eventual dozarea componentelor unei probe de analizat.
Metodele analitice de analiză se caracterizează prin acurateţe, exactitate,
sensibilitate, precizie şi selectivitate.

Chimia analitică a căpătat o foarte mare dezvoltare în sec XX-XXI datorită

unei aparaturi tot mai sofisticate care permite identificarea compoziţiei
materiei prime utilizate în procesul tehnologic (de exemplu în sinteza
medicamentelor materiile prime trebuie să aibă o puritate foarte mare, de
99.99%), identificarea şi dozarea (eventual) a compuşilor intermediari şi a
produşilor finali dintr-o linie tehnologică.

Domeniile de utilizare a chimiei analitice sunt foarte vaste în industria

alimentară (aprecierea calităţii alimentelor), industria metalurgică
(determinarea componenţei aliajelor), ecologie (determinarea şi identificarea
poluanţilor), medicină (analiza lichidelor biologice), arheologie şi fizica
semiconductorilor.

Însă pe lângă avantajele pe care le oferă, chimia analitică poate avea o serie
de dezavantaje: este necesară prezenţa unui personal înalt calificat care să
poată desfăşura toate activităţile cerute de o metodă analitică, de asemenea
în cazul unor metode analitice trebuie efectuată o curbă de etalonare, o
calibrare continuă a aparaturii mai ales în cazul metodelor instrumentale,
costurile mari legate de aparatură şi de întreţinerea acesteia etc.

Ramuri

Chimia analitică este o ştiinţă care înglobează cunoştinţe din toate

domeniile, începând cu chimia fizică şi terminând cu matematica şi
informatica.

Ea cuprinde următoarele ramuri:

• analiza calitativă anorganică, ce are drept obiect de studiu stabilirea

prezenţei (absenţei) unui element sau compus anorganic într-o probă
de analizat.
• analiza organică calitativă care stabileşte prezenţa (absenţa) unui
compus organic sau grupă funcţională într-o probă de analizat.
• analiza cantitativă stabileşte cantitatea unui element sau a unei
substanţe dintr-o probă de analizat.

Tehnici

Chimia analitică cuprinde o serie de tehnici de detectare şi determinare a

compoziţiei probelor de analizat:

• Separarea chimică pentru măsurarea şi determinarea masei sau

volumului unui produs. Acest proces este esenţial de exemplu atunci
când se lucrează cu amestecuri de substanţe, cum ar fi extractele
organice. Datorită apariţiei unor metode moderne de identificare cum
ar fi HPLC (high performance liquid chromatography), această
metodă nu mai este folosită decât arareori sau deloc.

• Titrimetria este o tehnică care se foloseşte pentru determinarea

cantitaţii de constituent.

• Spectroscopia: determinarea unei substanţe pe baza absorbţiei şi

emisiei luminii, dar şi a altor tipuri de radiaţie (IR, UV-Vis). Metoda
include AAS (atomic absorbtion spectroscopy), NMR (nuclear
magnetic resonance)şi NAA (neutron activation analysis).
• Spectrometria de masă, utilizată pentru determinarea masei
moleculare, compoziţia substanţei, are la bază analizarea moleculei
prin ionizare şi observarea comportamentului în câmpul electric sau
magnetic.

• Tehnici analitice care combină una sau mai multe metode, aşa
numitele tehnici hibride :ICP-MS (Inductively-Coupled Plasma -
Mass Spectrometry), metodă care foloseşte volatilizarea substanţei în
prima etapă, iar apoi măsurarea concentraţiei substanţei. Prima
etapă poate include şi tehnici de separare, cum ar fi cromatografia.

• Tehnici care implică volatilizarea substanţei de analizat pentru a o

descompune în atomi liberi, iar apoi măsurarea frecvenţei de absorbţie
sau de emisie a atomilor respectivi. Metoda are dezavantajul că proba
de analizat este complet distrusă, precum şi toate elementele care o
alcătuiesc. Aceste tehnici includ AAS (spectroscopia atomică de
absorbţie) şi ICP-MS ICP-AES.

• GS/MS (Gas Chromatography/Mass Spectometry), tehnică hibridă

utilizată la compuşii organici volatili. Compuşii sunt separaţi pe
coloana cromatografică, apoi sunt introduşi prin intermediul unei
interfeţe speciale în camera de ionizare a spectrometrului de masă.
Compuşii sunt ionizaţi (fie prin impact electronic sau prin ionizare
chimică) apoi acceleraţi printr-un câmp electromagnetic controlat.
Timpul de trecere precum şi voltajul aplicat exact la momentul de
impact sunt unice pentru compuşii de aceeaşi masă. În acest fel,
timpul de retenţie şi masa sunt măsurate pentru fiecare compus în
parte.