FENOMENE PSIHOSOCIOLOGICE ALE MEDIULUI PRIVATIV DE

LIBERTATE

Cunostintele privind fenomenele psiho–sociale ce pot surveni în conditiile

mediului privativ sunt necesare, deoarece institutia specializata în executarea sanctiunilor
privative de libertate se deosebeste prin profilul sau psiho-social de oricare alta institutie
sau grupare organizata de oameni.
Venirea individului în penitenciar nu este urmarea unui act propriu de viata sau a
unei obligatii cetatenesti (cum este cazul internarii într-un spital sau efectuarea stagiului
militar), ci reprezinta o forma de sanctionare aplicata de societate individului care s-a
abatut de la normele ei morale si juridice. Odata cu intrarea în penitenciar individul
resimte, într-o masura mai mare sau mai mica, în functie de vârsta, de structura sa
psihologica, de maturizarea sociala si de nivelul de cultura, efectul privarii de libertate si
reactioneaza într-un mod personal la aceasta noua situatie.

Socul depunerii (încarcerarii)

Privarea de libertate implica mai multe forme, iar din punct de vedere calitativ da
nastere unui fenomen deosebit si anume socul încarcerarii. Acest lucru determina o gama
complexa de framântari psihice si psihosociale, începând cu criza de detentie manifestata
de la închiderea în carapacea tacerii pâna la comportamente agresive si autoagresive
(sinucideri, autoflagelari). În comparatie cu starile accidentale de izolare, privarea de
libertate în sistemul detentiei, are drept consecinta absolut specifica, înlaturarea
simbolurilor exterioare ale personalitatii prin obligativitatea purtarii uniformei de detinut
care standardizeaza modul de viata si estompeaza pâna la anulare diferentele individuale.
Socul depunerii se manifesta si prin restrângerea libertatilor individuale.
Relatiile interpersonale, lipsa de informatii, regimul autoritar, sunt resimtite drept
atingeri ale integritatii sale ca fiinta umana.
La toate acestea se adauga contactul cu subcultura carcerala care în scurta vreme îl
face pe detinut sa-si formeze o noua viziune a propriei persoane si sa-si elaboreze o
strategie de supravietuire constând într-un comportament de consimtire-integrare (de
conformare pasiva).
S-a mai observat ca în timpul detentiei, spatiul de viata se reduce, în acelasi timp
având loc: regresiunea satisfactiilor, recentrarea intereselor pe lucruri marunte, alterarea
comunicarii, supunerea totala, precum si manifestarea procesului real al penitenciarizarii
prin intensificarea unei mentalitati specifice, un nivel de aspiratii scazut, lipsa preocuparii
pentru viitor, exprimarea convingerii ca este etichetat definitiv, dar nu în ultimul rând, o
imagine negativa de sine.
În relatiile lor, detinutii, strecoara o unda de fatalitate pentru faptul de a fi ajuns în
penitenciar si asta, dupa parerea lor, echivaleaza cu un esec moral ce îi va marca toata
viata. Acesta devalorizare a lumii si a propriei vieti este handicapul cel mai greu rezultat
în urma depunerii în penitenciar.
Perceptia detinutului asupra pedepsei si a mediului privativ

Acest fenomen este determinat de cele mai multe ori de modul cum a rezolvat
fiecare detinut problema ispasirii1.Când pedeapsa este apreciata ca fiind masura faptei,
conditia de zi cu zi exprima o acceptare supusa tuturor rigorilor, când pedeapsa este
vazuta ca fiind mai aspra decât infractiunea comisa, detinutul considera ca i s-a facut o
nedreptate si sufera o sanctiune nemeritata.
Ca urmare, detinutul va ramâne neîmpacat, revendicativ si ostil administratiei
locului de detentie, dominat de sentimente de victimizare. Cu cât adaptarea la viata de
penitenciar este mai buna, cu atât toleranta fata de conditiile de mediu este mai mare,
chiar daca în aceasta situatie problema incompatibilitatii între detinuti, ca urmare a
istoriilor individuale si particularitatilor de personalitate, ramâne cronic nesolutionata. În
ceea ce priveste fenomenul de perceptie asupra mediului penitenciar, acesta este
determinat de o multitudine de factori – materiali si spirituali; obiectivi si subiectivi;
sociali si psihosociali; care numai în corelatie si interdependenta devin relevanti pentru
întelegerea climatului specific mediului privativ. Gradul de cultura redus, dar mai ales
semnificatia negativa atribuita executarii pedepsei cu închisoarea, îi fac pe multi
condamnati sa nu aprecieze corect mediul din penitenciar.

Fenomenul de prizonizare si deprizonizare

Înca în urma cu decenii, criminologul canadian D. Clemmer (1940), a semnalat

fenomenul de prizonizare, definit ca “socializare” la cultura devianta a detinutilor, proces
prin care detinutul ajunge sa adopte sau sa împartaseasca punctul de vedere al
încarceratilor privind lumea din penitenciar si societatea în general. Prizonizarea,
incumba adoptarea unei atitudini ostile (fatise sau ascunse) fata de personalul închisorii,
fata de lumea din afara si, concomitent, dezvoltarea unei loialitati fata de ceilalti detinuti,
sprijinirea reciproca ori de câte ori interesele reale sau imaginare ale detinutilor intra în
conflict cu unele dispozitii ale autoritatii. Fara îndoiala ca adoptarea acestei norme
carcerale ca si alte norme de acelasi fel, atât de caracteristice subculturii carcerale, sunt
generate dintr-o puternica motivatie, care se subsumeaza, asa cum am vazut ca a formulat
A. Maslow, categoriei de motive desemnate prin “necesitatea apartenentei la grup”.
În aceasta situatie primul pas, motivat psihologic, va fi stradania detinutului de a se
integra grupului informal de detinuti, de a-si dezvolta conduite dezirabile prevalate în
acest grup printre altele si de supunerea neconditionata la liderul informal, chiar daca
risca sa fie prost vazut de cadre. El va opta pentru situatia gratifianta (imediata) deci face
cauza comuna cu grupul de detinuti, caci detinutii sunt mai în masura în a-l sanctiona
premial sau penal decât cadrele. Stanton Weeler (1968), subliniaza ca “fenomenul de
prizonizare, de integrare în grupul detinutilor, de identificare cu subcultura carcerala este
doar o prima faza în evolutia detinutului”, caci în cea de a doua faza din viata de detentie,
se poate vedea limpede fenomenul de deprizonizare.
Cu alte cuvinte, la începutul detentiei, asumarea rolului de captiv este logica la
infractori cu cât se apropie însa momentul liberarii, ei vor tinde sa adopte un rol tot mai
apropiat de ceea ce este dezirabil din punct de vedere social. Fara îndoiala ca si aici exista
o motivare calculativa, caci un comportament adecvat poate prescurta uneori în mod
sensibil durata sentintei.