Art. 1, pct.

2 al Convenţiei de la Paris din 1883 pentru protecţia proprietăţii

industriale precizează faptul că aceasta are ca obiect brevetele de invenţii, modelele de
utilitate, desenele şi modelele industriale, mărcile de fabrică sau de comerţ, mărcile de
serviciu, numele comercial şi indicaţiile de provenienţă sau denumirile de origine,
precum şi reprimarea concurenţei neloiale.1 În cadrul acestei Conferinţe s-au conturat o
serie de principii ce guvernează proprietatea industrială, printre acestea enumerându-se şi
dreptul de prioritate.
Istoric
Pe parcursul ultimului secol, înainte de a exista convenţii internaţionale în domeniul
proprietăţii industriale, era destul de dificil de obţinut o protecţie pentru drepturile
proprietăţii industriale, în diverse ţări ale lumii,din cauza faptului că legislaţia era foarte
diferită. În plus, cererile pentru obţinerea brevetelor trebuiau făcute aproximativ în
acelaşi timp în toate ţările, pentru a se evita ca publicarea într-o ţară să distrugă noutatea
invenţiei în celelalte ţări. Aceste probleme practice au creat o dorinţă puternică de a
depăşi dificultăţi de această natură.
Pe lânga toate acestea, exista o dorinţă generală de armonizare a legilor industriale la
nivel internaţional şi chiar mondial. Acest lucru se datora dezvoltării unui flux de
tehnologie orientat internaţional şi de asemeanea creşterii comerţului internaţional, fapt
ce a făcut ca armonizarea să devină urgentă în ambele domenii, al brevetelor şi al mărcii
înregistrate.2
Lipsa unei protecţii adecvate a invenţiilor străine a devenit vizibila în cadrul expoziţiei
internaţionale de invenţii de la Viena din anul 1873. Din cauza inexistenţei unei protecţii

1
Pârvu, Rodica; Oprea, Laura; Dinescu, Magda; Mănăstireanu, Mihai. Introducere în proprietatea
intelectuală, traducere, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 318
2
Idem
legale adecvate pentru invenţiile expuse, participarea vizitatorilor străini a fost încetinită
deoarece aceştia nu erau dispuşi să-şi expună invenţiile la acea expoziţie. Drept urmare s-
au conturat două direcţii de dezvoltare. Prima s-a constituit într-o lege austriacă specială
care a asigurat temporar protecţie tuturor străinilor participanţi la expoziţie de invenţiile
lor, mărci de fabrică şi comerţ şi desene şi modele industriale. Cea de-a doua direcţie viza
ca în cursul aceluiaşi an să aibă loc Congresul de la Viena pentru Reforma brevetelor de
invenţie. Acest Congres a acordat mai multe rezoluţii care au stabilit un număr de
principii de bază ale unui sistem de brevete eficient şi util, solicitând astfel altor
guverne ,, să realizeze o înţelegere internaţională privind brevetele de invenţie cât mai
repede posibil.”3
Ca o continuare a Congresului de la Viena ,, a fost convocat un Congres internaţional
pentru proprietatea industrială. Principalul rezultat al acestui Congres a fost decizia ca
unul dintre guverne să convoace o conferinţă internaţională (diplomatică) având ca
obiectiv determinarea bazei unei legislaţii uniforme în domeniul proprietăţii industriale.”4
Ca urmare a acestui congres, a fost pregătit în Franţa un proiect final, care popunea
o ,,uniune” internaţionala pentru protecţia proprietăţii industriale. Proiectul a fost tirmis
de guvernul francez unui număr de ţări, împreună cu invitaţia de a participa la Conferinţa
internaţională de la Paris din 1880. Conferinţa a adoptat proiectul de convenţie ce
conţinea, în esenţă, aceleaşi prevederi de substanţă care continuă să fie şi astăzi
principalele prevederi ale Convenţiei de la Paris.
În 1883 la Paris s-a semnat prima convenţie internaţională pentru protecţia proprietăţii
industriale. Convenţia de la Paris a fost semnată de 11 state, şi anume: Belgia, Brazilia,
Salvador, Franţa, Guatemala, Italia, Olanda, Portugalia, Serbia, Spania şi Elveţia. La
intrarea în vigoare a Convenţiei, la data de 7 iulie 1884, au aderat şi Marea Britanie,
Tunisia şi Ecuador. La sfârşitul secolului al XIX-lea, numărul ţărilor membre se ridicase
la 19. În secolul al XX-lea, mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial s-a făcut
simţită o creştere semnificativă a numărului ţărilor membre ale Convenţiei de la Paris.
România devine membră a Uniunii de la Paris, constituită în 1886 de către statele
semnatare, în anul 1920.

3
Idem
4
Idem
 Convenţia de la Paris a fost revizuită periodic, după semnarea sa în 1883. Conferinţele
de revizuire s-au ţinut la Roma în 1886, la Madrid în 1890 şi 1891, la Bruxelles în 1897 şi
1900, la Washington în 1911, la Haga în 1925, la Londra în 1934, la Lisabona în 1958 şi
la Stockholm în 1967. Ultima conferinţă de revizuire şi-a ţinut prima sesiune la Geneva
în 1980, cea de-a doua la Nairobi în 1981, a treia la Geneva în 1982, iar cea de-a patra tot
la Geneva în februarie-martie 1984. Fiecare dintre aceste conferinţe de revizuire,
începând cu cea de la Bruxelles, s-a încheiat cu adoptarea unui Act revizuit al Convenţiei
de la Paris.
Prevederile principale ale Convenţiei de la Paris sunt subdivizate în patru categorii:
 Prevederi ce conţin reglementări de drept material care garantează un drept de
bază, cunoscut ca dreptul la tratamentul naţional în fiecare dintre ţările membre.
 Prevederi care stabilesc un alt drept de bază cunoscut ca dreptul la prioritate.
 A treia categorie de prevederi defineşte un anumit număr de reglementări comune
de drept material, care conţin fie reguli care stabilesc drepturi şi obligaţii ale
persoanelor fizice şi persoanelor jurdice, fie reglementări care pretind sau permit
ţărilor membre să promulge legi urmând aceste reglementări.
 Ultima categorie de prevederi se referă la cadrul administrativ, care a fost
stabilit pentru implementarea Convenţiei şi cuprinde clauzele finale ale
Convenţiei.
Parcurgând prevederile Convenţiei de la Paris se identifică două mari categorii de
principii:
1. Principii generale, valabile pentru toate obiectele proprietăţii industriale.
2. Principii particulare, sau reguli generale, valabile numai pentru anumite obiecte
ale proprietăţii industriale.5
Principiile fundamentale ale dreptului de proprietate intelectuală sunt următoarele:
-Principiul universalităţii constă în dreptul oricărui stat de a deveni parte la Convenţie,
oricând doreşte, în condiţiile în care acceptă toate condiţiile acesteia şi asigură toate
avantajele stipulate de Convenţie.
-Tratamentul naţional prevede că resortisanţii Uniunii de la Paris şi ai celei de la Berna
beneficiază în ţările membre de aceleaşi drepturi ca şi naţionalii.
5
Anechitoae, Constantin. Introducere în dreptul proprietăţii intelectuale. Editura Bren, Bucureşti, 2008, p.
223
-Dreptul de prioritate care va fi tratat mai pe larg în cele ce urmează.
-Independenţa brevetelor constă în faptul că cererile pentru aceeaşi invenţie depuse în
diferite ţări ale Uniunii de la Paris nu depind unele de altele.
-Independenţa mărcilor reprezintă acea situaţie când după înregistrarea într-o ţară a
Uniunii de la Paris, marca nu mai depinde de marca de origine sau de mărcile înregistrate
în celelalte ţări ale Uniunii.
În virtutea acestor principii, ţările membre ale Uniunii de la Paris şi ale Uniunii de la
Berna pot reglementa prin legislaţiile naţionale protecţia proprietăţii intelectuale.

Dreptul de prioritate (prioritatea primului depozit)

Prevederile privind dreptul de prioritate sunt conţinute în articolul 4 din Convenţia de

la Paris din 1883. Acesta a fost prevăzut iniţial sub rezerva drepturilor terţilor, el
căpătând forma actuală la Conferinţa de la Londra din 1934.
Dreptul la prioritate înseamnă, pe baza unei aplicări corecte, pentru un drept de
prioritate industrială, înregistrat de un candidat în una dintre ţările membre, că acelaşi
candidat (sau succesorul/ succesorii săi în titlu) poate, într-o anumită perioadă de timp (6
sau 12 luni), să ceară protecţia în toate celelalte ţări membre. Astfel reţinem că : ,, Prin
drept de prioritate se înţelege situaţia privilegiată a unei persoane, care a efectuat într-o
ţară a Uniunii un prim depozit reglementar, de a depune cereri cu acelaşi obiect pentru
obţinerea protecţiei în celelalte ţări membre.”6
Potrivit lit. A, alin. 1 al art. 4 din Convenţia de la Paris, cel care a depus în condiţii
reglementare, într-una din ţările Uniunii, o cerere de brevet de invenţie, de model de
utilitate, de desen sau model industrial, de marcă de fabrică sau de comerţ sau succesorul
său în drepturi, va beneficia, pentru a efectua depozitul în celelalte ţări, de un drept de
prioritate. Dreptul de prioritate poate fi deopotrivă invocat şi de succesorul în titlu al
primului solicitant. Dreptul de prioritate poate fi transferat unui succesor în titlu fără a fi
transferată în acelaşi timp şi prima cerere. Aceasta dă dreptul, de asemenea, al
transferului dreptului de prioritate la diferite persoane în diferite ţări.
Depozitul naţional reglementar

6
Idem p. 225
 Art. 4, lit. A, alin. 2 prevede că pentru existenţa unui drept de prioritate, primul
depozit trebuie să aibă valoarea unui depozit naţional reglementar în virtutea legislaţiei
naţionale a fiecărei ţări a Uniunii sau a tratatelor bilaterale sau multilaterale încheiate
între ţările Uniunii. Depozitul naţional reglementar este definit de art. 4, lit. A, alin. 3 ca
orice depozit care este suficient pentru a stabili data la care a fost depusă cererea în ţara
respectivă, oricare ar fi soarta acelei cereri. Retragerea, abandonul sau respingerea primei
cereri nu înlătură capacitatea ei de a fi utilizată drept bază de prioritate. Dreptul priorităţii
se menţine chiar şi atunci când cererea care a generat acest drept nu mai există.
Potrivit acestor dispoziţii, primul depozit trebuie să se efectueze într-o ţară membră a
Uniunii şi să fie reglementar. Primul depozit se poate constitui fie în ţara de origine a
resortisantului, fie într-o altă ţară a Uniunii. Regularitatea primului depozit este
determinată dupa regula locus regit actum.7 În ceea ce priveşte soarta ulterioară a
primului depozit, aceasta nu influenţează în nici un fel existenţa dreptului de prioritate.
Dreptul de prioritate oferă avantaje practice solicitantului care doreşte protecţie în mai
multe ţări. Solicitantul nu este obligat să prezinte toate cererile în ţara de origine şi în ţări
străine în acelaşi timp, având la dispoziţie 6-12 luni pentru a se hotărî în care ţară ar dori
să solicite protecţie.
,, Dreptul de prioritate stabileşte pentru prima dată, singurul element de drept uniform,
din Convenţie cu caracter suprastatal. Caracterul suprastatal al dreptului de prioritate
constă în aceea că un depozit reglementar, decis printr-o hotărâre a unui oficiu de brevete
străin, pe baza unei legislaţii şi a unei proceduri străine, produce efecte juridice pe
teritoriul naţional în ceea ce priveşte stadiul tehnicii pentru cererea de brevet respectivă.”8
În ceea ce priveşte cererile ulterioare, acestea vor fi privite ca şi cum ar fi fost
înregistrate în aceeaşi zi ca şi prima (sau anterioara) cerere. Cea de a doua cerere trebuie
să aibă acelaşi obiect ca şi prima cerere. În ambele cereri se vor formula aceleaşi
revendicări. Succesorii în drepturi ai primului depunător pot invoca dreptul de prioritate.
Persoana care se prevalează de prioritatea unui depozit anterior va trebui, potrivit lit.
D a art. 4, să depună o declaraţie indicând data şi ţara depozitului. Fiecare ţară va stabili
7
.Macovei, Ioan. Dreptul prorietăţii intelectuale, Editura Universitatea ,, Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi,
2002, p. 44
8
Anechitoae, Constantin. Introducere în dreptul proprietăţii intelectuale. Editura Bren, Bucureşti, 2008, p.
225
termenul până la care va trebui făcută, cel mai târziu, această declaraţie. Aceste indicaţii
vor fi menţionate în publicaţiile emise de Administraţia competentă, în special pe brevete
şi pe cererile acestora.
Ţările Uniunii vor putea pretinde, de la persoana care face o declaraţie de prioritate, să
prezinte o copie a cererii (descriere, desene) depuse anterior. Copia, certificată pentru
conformitate de Administraţia care a primit această cerere, va fi scutită de orice formă de
legalizare şi va putea fi depusă, în orice caz, fără nici o taxă, oricând în cadrul termenului
de trei luni de la depozitul cererii ulterioare. Se va putea pretinde ca această copie să fie
însoţită de un certificat al datei depozitului, eliberat de această Administraţie şi de o
traducere.
Alte formalităţi nu vor putea fi cerute pentru declaraţia de prioritate, în momentul
depunerii cererii. Fiecare ţară a Uniunii va preciza consecinţele neîndeplinirii
formalităţilor fără ca aceste consecinţe să poată depăşi pierderea dreptului de prioritate.
Termenul
Persoanele fizice sau juridice care au constituit un prim depozit naţional în oricare din
ţările membre ale Uniunii beneficiază de un termen, numit termen de prioritate a primului
depozit, în cuprinsul căruia pot constitui depozite şi în alte ţări. Potrivit lit. C, alin. 1 al
art. 4, termenele de prioritate au fost stabilite la 12 luni pentru brevetele de invenţie şi
modelele de utilitate şi la 6 luni pentru desenele sau modelele industriale şi pentru
mărcile de fabrică sau de comerţ. Aceste termene încep să curgă de la data depozitului
primei cereri fără ca ziua depozitului să fie cuprinsă în termen. Art. 4, lit. C, alin. 3
prevede că: dacă ultima zi a termenului este o sărbătoare legală sau o zi în care Biroul nu
este deschis pentru primirea depozitelor de cereri în ţara în care se cere protecţia,
termenul va fi prelungit până la prima zi lucrătoare care urmează.
Pentru determinarea duratei perioadei de prioritate, Convenţia de la Paris a trebuit să
ia în calcul interesele conflictuale ale solicitantului şi celei de a treia părţi. Perioadele de
prioritate prescrise de Convenţia de la Paris par să echilibreze în mod adecvat aceste
interese conflictuale.
Efectul recunoaşterii dreptului de prioritate
Efectele recunoaşterii dreptului de prioritate sunt precizate de lit. B a art.4. Depozitul
efectuat ulterior într-una din celelalte ţări ale Uniunii înainte de expirarea acestor termene
nu va putea fi invalidat de fapte săvârşite între timp, cum ar fi, mai ales, un alt depozit,
publicarea invenţiei sau exploatarea ei, punerea în vânzare a unor exemplare ale
desenului sau modelului, folosirea mărcii. Aceste fapte nu vor putea da naştere la nici un
drept al terţilor şi la nici o posesiune personală. Drepturile câştigate de terţi înainte de
ziua primei cereri, care serveşte ca bază dreptului de prioritate, sunt rezervate prin
efectul legislaţiei interne a fiecărei ţări a Uniunii.
Depozitul ulterior are ca dată ziua depunerii efective a cererii. Însă resortisantul
beneficiază de o situaţie privilegiată, de un mijloc legal de apărare împotriva
anteriorităţilor, care îi conferă un drept de prioritate.
Cererile depuse de alte persoane pentru acelaşi obiect, în intervalul de prioritate, vor fi
lovite de nulitate. Tot în acest interval, naţionalului nu îi sunt opozabile drepturile
secundare ale terţilor.
O situaţie aparte este prevăzută de lit. C, alin. 4 al art. 4. Va fi considerată ca primă
cerere, a cărei dată de depunere va fi punctul de plecare al termenului de prioritate, o
cerere ulterioară având acelaşi obiect ca o primă cerere anterioară depusă în aceeaşi ţară
a Uniunii, cu condiţia ca, la data depozitului cererii ulterioare, această cerere anterioară să
fi fost retrasă, abandonată sau refuzată, fără să fi fost supusă examenului public si fără a
lasă sa subziste drepturi, si ca ea să nu fi servit încă drept bază pentru revendicarea
dreptului de prioritate. Cererea anterioară nu va mai putea servi, în acest caz, ca bază
pentru revendicarea dreptului de prioritate.
,, Convenţia de la Paris din 1883 permite invocarea priorităţilor multiple, cu
condiţia ca cea mai veche prioritate să nu depăşească termenul specific, de 12 sau 6 luni,
obiectului de proprietate industrială. De asemenea Convenţia mai permite ca la
constituirea unui depozit pentru o invenţie să se poată invoca prioritatea unui prim
depozit al unui model de utilitate şi invers, iar la constituirea unui depozit pentru un
desen sau model industrial se poate invoca prioritatea unui prim depozit al unui model de
utilitate, însă în acest caz termenul de prioritate va fi numai de 6 luni.”9
În ceea ce priveşte exercitarea dreptului de prioritate, prin prevederile Convenţiei de
la Paris se soluţionează probleme referitoare la cascada de priorităţi succesive, priorităţile
multiple şi priorităţile parţiale.

9
Idem p. 226
 Prioritatea în cascadă semnifică fapul că persoana care a depus o cerere ulterioară cu
invocarea priorităţii, poate solicita un nou termen de prioritate de la data depozitului
posterior. Cascada de priorităţi succesive nu se admite deoarece dreptul de prioritate este
configurat numai de primul depozit.10
Priorităţile multiple înseamnă că cererea ulterioară este cuprinsă în mai multe cereri
anterioare. Nici o ţară a Uniunii nu va putea refuza o prioritate sau o cerere de brevet
pentru motivul că depunătorul revendică priorităţi multiple, chiar daca ele provin din ţări
diferite, sau pentru motivul că o cerere care revendică una sau mai multe priorităţi
conţine unul sau mai multe elemente care nu erau cuprinse în cererea sau în cererile a
căror prioritate este revendicată, cu condiţia ca, în ambele cazuri, să existe o unitate a
invenţiei în sensul legii ţării respective. În ceea ce priveşte elementele care nu sunt
cuprinse în cererea sau în cererile a caror prioritate este revendicată, depozitul cererii
ulterioare dă naştere unui drept de prioritate în condiţiile obişnuite. De obicei priorităţile
multiple sunt invocate cu ocazia invenţiilor de perfecţionare sau de completare succesive.
În opinia profesorului Ioan Macovei, priorităţile parţiale înseamnă că cererea
ulterioară este complexă, cuprinzând mai multe cereri distincte. Potrivit lit. G a art. 4,
solicitantul va putea să împartă cererea într-un anumit număr de cereri divizionare,
păstrând, ca dată a fiecăreia dintre ele, data cererii iniţiale şi, dacă este cazul, beneficiul
dreptului de prioritate. Solicitantul va putea, de asemenea, să împartă cererea de brevet
din propria lui iniţiativă, păstrând, ca dată a fiecărei cereri divizionare, data cererii iniţiale
şi, dacă este cazul, beneficiul dreptului de prioritate. Fiecare ţară a Uniunii va avea
facultatea să precizeze condiţiile în care va fi admisă această divizare.
,, Posibilitatea revendicării prioritaţilor multiple corespunde unei necesităţi practice. În
mod frecvent, dupa o primă înregistrare, îmbunătăţirile şi adăugirile ce urmează invenţiei
sunt subiectul unor cereri ulterioare în ţara de origine. În aceste cazuri, posibilitatea de a
combina aceste diverse cereri anterioare într-o singură cerere din urmă este extrem de
practică, atunci când se înregistrează înainte de sfârşitul anului de prioritate în altă ţară
membră. Această combinaţie este posibilă chiar dacă priorităţile multiple vin din ţări
membre diferite.”11
10
Macovei, Ioan. Dreptul prorietăţii intelectuale, Editura Universitatea ,, Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi,
2002, p. 46
11
Pârvu, Rodica; Oprea, Laura; Dinescu, Magda; Mănăstireanu, Mihai. Introducere în proprietatea
intelectuală, traducere, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 322
 Tot în ceea ce priveşte învocarea dreptului de prioritate ,,cererea de certificat de autor
este asimilată cu cererea de brevet. Soluţia asimilării celor două depozite a fost adoptată
la Conferinţa de la Stockholm din 1967. „ Dispoziţiile lit. I, alin. 1 şi 2 ale art. 4
precizează faptul că cererile de certificate de autor de invenţie depuse într-o ţară în care
depunătorii au dreptul să ceară, la alegere, fie un brevet de invenţie, fie un certificat de
autor de invenţie, vor da naştere dreptului de prioritate instituit de prezentul articol, în
aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi efecte ca cererile de brevete de invenţie. Într-o ţară în care
depunătorii au dreptul să ceară, la alegere, fie un brevet de invenţie, fie un certificat de
autor de invenţie, cel care cere un certificat de autor de invenţie va beneficia, în
conformitate cu dispoziţiile prezentului articol, aplicabile cererilor de brevete, de dreptul
de prioritate întemeiat pe depozitul unei cereri de brevet de invenţie, de model de utilitate
sau de certificat de autor de invenţie.
,, Dreptul de prioritate poate fi transmis unui cesionar, pentru o altă ţară. Trasmiterea
este admisibilă dacă beneficiarul are calitatea de resortisant al Uniunii.”12
Convenţia de la Paris consacră şi o prioritate de expoziţie. Astfel art. 11 prevede faptul
că ţările Uniunii vor acorda, potrivit legislaţiei lor interne, protecţie temporară invenţiilor
brevetabile, modelelor de utilitate, desenelor sau modelelor industriale, precum şi
mărcilor de fabrică sau de comerţ, pentru produsele care vor figura la expoziţiile
internaţionale oficiale sau oficial recunoscute, organizate pe teritoriul uneia din ele.
Această protecţie temporară nu va prelungi termenele de prioritate. Dacă, mai târziu,
este invocat dreptul de prioritate, administraţia fiecărei ţări va putea stabili ca termenul să
curgă de la data introducerii produsului în expoziţie. Fiecare ţară va putea să ceară, ca
dovadă a identităţii obiectului expus şi a datei de introducere, documente justificative pe
care le va considera necesare.
Asfel legislaţia noastră în ,, art. 44 din Regulamentul CE nr. 6/2002 prevede că în
cazul în care solicitantul unui desen sau model comunitar înregistrat a divulgat produsele
în care a fost integrat desenul sau modelul sau cărora li s-a aplicat desenul sau modelul
respectiv în cadrul expoziţiilor internaţionale oficiale sau recunoscute în mod oficial în
sensul Convenţiei privind expoziţiile internaţionale semnate la Paris în 22 noiembrie
1928, poate să se prevaleze de dreptul de prioritate în sensul art. 43 începând cu data
12
Macovei, Ioan. Dreptul prorietăţii intelectuale, Editura Universitatea ,, Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi,
2002, p. 47
primei divulgări a produselor, cu condiţia să depună cererea în termen de şase luni de la
data primei divulgări a produselor respective.
Orice solicitant care doreşte să se prevaleze de prioritate conform alin. 1 trebuie, în
condiţiile stabilite de regulamentul de aplicare, să facă dovada că a prezentat în cadrul
expoziţiei produsele în care a fost integrat desenul sau modelul sau cărora li s-a aplicat
desenul sau modelul respectiv. O prioritate de expunere acordată într-un stat membru sau
într-o ţară terţă nu prelungeşte termenul de valabilitate a priorităţii prevăzut în art. 41.”
În legislaţia noastră, dreptul de prioritate este recunoscut de art. 20 al Legii nr.
64/1991 şi art. 9 al Legii nr. 84/1998.
Toate legile specifice sunt elaborate după 1991 şi sunt armonizate cu convenţiile la
care România este parte cât şi cu legislaţiile ţărilor cu tradiţie în domeniu. Stimularea
activităţii inventive în România şi valorificarea creaţiei tehnice româneşti, înlăturarea
factorului de risc din activitatea inventatorilor impun perfecţionarea cadrului legislativ
care reglementează protecţia rezultatelor activităţii creative prin brevet de invenţie.

Bibliografie
1. Anechitoae, Constantin. Introducere în dreptul proprietăţii intelectuale. Editura Bren,
Bucureşti, 2008;
2. Convenţia de la Paris pentru apărarea proprietăţii industriale din 26 martie 1883,
convenţie revizuită succesiv la Bruxelles 1900, Washington 1914, Haga 1925, Londra
1934, Lisabona 1958, Stockholm 1967, convenţie ratificată pentru prima dată în România
în forma revizuită la Washington, în 1920 pentru ca apoi prin Decretul nr. 427/1963
(publicat în Buletinul Oficial nr. 19 din 19.10.1963) şi prin Decretul nr. 1177/1968
(publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 6.01.1969) să se ratifice aderarea la toate celelalte
forme revizuite ale Convenţiei de la Paris;
3. Dreptul de prioritate. Disponibil în World Wide Web:
http://www.osim.ro/pagoami/desene/prioridesene.htm : 02 aprilie 2009, 23:15;
4. Iancu, Ştefan. Cadrul legislativ al protecţiei drepturilor de proprietate industrială şi
riscul de a nu stimula activitatea inventatorilor. Disponibil în Worl Wide Web:
http://www.icmpp.ro/institute/cap_iancu.doc: 02 aprilie 2009, 23:40 ;
5. Macovei, Ioan. Dreptul prorietăţii intelectuale, Editura Universitatea ,, Alexandru Ioan
Cuza”, Iaşi, 2002;
6. Mihai, Lucian. Dreptul proprietăţii intelectuale. Culegere de acte normative, Editura
Coressi, Bucureşti, 1995;
7. Monitorul Oficial nr.340/22 mai 2002. Legea nr 203/2002 pentru modificarea şi
completarea Legii nr.64/1991 privind brevetele de invenţie;
8. Pârvu, Rodica; Oprea, Laura; Dinescu, Magda; Mănăstireanu, Mihai. Introducere în
proprietatea intelectuală, traducere, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001.