Sunteți pe pagina 1din 5

Masticaţia

Definită ca procesul de mestecare a alimentelor, masticaţia constă în


mişcarea mandibulei şi a structurilor sale asociate în raport cu maxilarul. Rezultatul
este fragmentarea, mărunţirea alimentelor solide între suprafeţele ocluzale ale celor
două arcade dentare, superioară şi inferioară.
Masticaţia nu include incizia dintr-un aliment solid, mişcările ajutătoare ale
limbii şi obrajilor, care transferă şi sortează mâncarea, şi nici presarea alimentelor pe
palatul dur de către limbă. Toate aceste acte, împreună cu masticaţia, sunt etape în
aportul şi procesarea mecanică a alimentelor în gură.

Declanşarea masticaţiei este făcută de sesizarea prezenţei alimentelor în


cavitatea orală.
Prin funcţia de stereognozie, pe care o au limba, palatul dur, dacă se
sesizează particule de aliment prea mari, se mai realizează incizia intraorală cu
ajutorul incisivilor şi sfâşierea între canini.

Masticaţia constă într-o serie de cicluri masticatorii ritmice. Un ciclu


masticator constă într-o mişcare de ridicare şi una de coborâre a mandibulei. Studiul
mai detaliat al acestor mişcări arată:

• Mişcarea de ridicare este:


- mai rapidă la începutul ei;
- mai lentă şi mai puternică spre final, când dinţii străpung prin
alimentele aflate între feţele ocluzale;
• Mişcarea de coborâre este:
- mai lentă iniţial;
- mai rapidă spre final.

Aceste caracteristici ale mişcărilor ciclului masticator pot fi foarte bine sugerate de
mestecarea caramelelor, când se accentuează aceste diferenţe de viteză şi forţă.

Ritmul ciclurilor masticatorii este impus de un centru generator de ritm din


trunchiul cerebral (situat probabil lângă nucleul motor al trigemenului). Spre
deosebire de alţi neuroni generatori de ritm, cum ar fi cei din centrul respirator,
aceştia nu emit tot timpul, ci numai pe durata masticaţiei. Iniţierea activităţii centrului
ritmic este făcută de impulsuri de la receptorii periferici tactili, gustativi din cavitatea
orală.
Iniţierea se poate face şi de către unii centri superiori. Experimente pe animale
au arătat că stimularea electrică adecvată a unor zone corticale declanşează mişcări
ritmice de masticaţie. La om insă nu s-a demonstrat existenţa acestor zone. Este
doar posibilă iniţierea voluntară conştientă a mişcărilor de masticaţie, dar nu aceasta
este modalitatea care operează în mod obişnuit. De altfel, şi oprirea voluntară a
masticaţiei este posibilă (ambele aspecte se explică prin faptul că se acţionează cu
muşchi striaţi somatici, care sunt supuşi controlului voluntar). Dar acest control
voluntar nu operează de regulă, dovadă că oprirea voluntară a mestecatului gumei
este de scurtă durată, şi este scăpată de sub controlul voluntar de îndată ce
subiectul nu se mai concentrează asupra acestui aspect, iar receptorii tactili din
cavitatea orală, continuând să transmită impulsuri, declanşează din nou masticaţia
prim mecanism involuntar.

1
Aceste argumente susţin ideea masticaţiei ca reflex necondiţionat, înnăscut, la
fel ca şi cel de supt, deglutiţie. Toate aceste reflexe sunt esenţial necesare pentru
supravieţuire din primele zile ale vieţii. Aşa încât afirmaţiile potrivit cărora masticaţia
este un act voluntar, învăţat, devenit apoi automatizat, precum scrisul la tastatură, nu
au logică din punct de vedere fiziologic. Toate actele care sunt necesare
supravieţuirii din prima secundă de viată sunt reflexe înnăscute (respiraţia, suptul,
deglutiţia, micţiunea, defecaţia), chiar dacă sunt realizate cu concursul unor muşchi
striaţi somatici. Ar fi ilogic să susţinem că întâi trebuie să învăţăm aceste acte ca să
supravieţuim, şi apoi să le utilizăm; ce s-ar întâmpla până să le învăţăm?

Există mici diferenţe individuale între diverşi subiecţi, privind ritmul şi/sau
amploarea mişcărilor masticatorii; se poate vorbi de un „pattern” sau „şablon”
individual, determinat genetic: unele persoane au mişcări mai puţin ample, mai
rapide, altele au mişcări mai ample şi mai lente; mişcările de lateralitate şi
protruzie/retruzie, pe care le mai execută cu mai mică amploare mandibula, sunt
manifestate în grade uşor diferite la diferiţi subiecţi. Se poate observa o asemănare a
şablonului masticaţiei la membrii aceleiaşi familii, ceea ce pledează pentru
determinarea genetică a acestui şablon. Desigur, sunt şi caracteristici dobândite prin
educaţie: să nu se incizeze o porţie prea mare de aliment, să nu se mestece cu gura
întredeschisă etc.
Existenţa unor „şabloane” individuale cu determinare genetică, prezente la
membrii aceleiaşi familii, se remarcă şi la alte acte motorii complexe: mers, vorbit,
gestică, mimică etc.

Ritmul masticator de bază, impus de centrul din trunchi, poate fi modificat


ulterior de către diferiţi stimuli, care declanşează diverse reflexe.

Se acceptă existenţa unui servomecanism pentru muşchii masticatori ridicători


ai mandibulei, care se manifestă diferit în diferite circumstanţe:

1. ca un mecanism de tip „feedback pozitiv”, crescând forţa de contracţie atunci


când se întâmpină o rezistenţă mai mare la apropierea arcadelor.

2. prin oprirea bruscă a contracţiei când se sesizează o particulă foarte dură


între arcade (de ex: fragment de coajă de nucă, pietricică rătăcită prin orez
etc.). Acest servomecanism previne lezarea dinţilor, a ligamentelor
periodontale, a mucoasei orale. Este în fapt un reflex miotatic inversat:
tensionarea excesivă a tendoanelor inhibă descărcarea de impulsuri din
motoneuronii α care comandă muşchii ridicători ai mandibulei. Totuşi, şi
receptorii tactili şi din dinţi joacă un rol, de vreme ce dinţii denervaţi sunt mai
frecvent rupţi când se muşcă în asemenea particule dure, decât dinţii cu
inervaţia prezentă.

3. reflexul prin lipsă de încărcare („the unloading reflex”): în timp ce arcadele se


apropie, cu dinţii pătrunzând printr-un aliment de consistenţă crescută, dacă
rezistenţa scade brusc, mişcarea de ridicare este oprită brusc.
Un exemplu bun este acela în care se sparg alune între dinţii posteriori:
forţa de muşcare este mare, dar când coaja alunei se sparge, deci rezistenţa
întâmpinată de muşchii ridicători scade brusc, şi contracţia acestor muşchi se
opreşte brusc.

2
Sensul fiziologic al acestui reflex este acela de a preveni lezarea dinţilor,
ligamentelor periodontale.

4. reflexul miotatic trigeminal se pune în evidentă astfel: la un subiect aflat în


ortostatism sau în poziţie şezândă se aplică brusc o lovitură uşoară pe bărbie,
în sensul de a deplasa în jos bărbia. Imediat muşchii maseteri se contractă
brusc şi ridică mandibula până la poziţia de ocluzie dentară.
Acesta este un reflex de întindere, miotatic clasic: întinderea fusurilor
neuromusculare din maseteri, prin coborârea pasivă a mandibulei,
declanşează contracţia maseterilor, care ridică imediat mandibula. Atât căile
aferente, cât şi cele eferente ale acestui reflex sunt reprezentate de fibre
aparţinând nervului trigemen, de unde şi numele acestui reflex.
Acest reflex nu se produce în muşchii coborâtori, dacă lovitura se aplică
bărbiei în sensul opus, adică în sus. Se consideră că muşchii ridicători sunt
foarte bogaţi în fusuri neuromusculare, pe când muşchii coborâtori au rari
asemenea receptori.

5. reflexul de cădere a mandibulei: aplicarea unui stimul mecanic brusc pe buze


sau pe limbă, pe mucoasa orală, dinţi declanşează coborârea bruscă a
mandibulei, prin inhibiţia contracţiei muşchilor ridicători (nu s-a înregistrat
activitate contractilă în muşchii coborâtori).
Sensul fiziologic al acestui reflex înnăscut este acela de a declanşa
deschiderea gurii nou-născutului la atingerea mamelonului pe buze sau, mai
târziu, de a determina deschiderea gurii sugarului la atingerea buzelor cu un
aliment solid. Acest reflex s-ar încadra mai degrabă la aportul de alimente în
cavitatea orală, decât la masticaţie.

În plus de mişcările pe verticală (ridicare/coborâre) ale mandibulei, mai există,


deşi de amploare mai mică:

• mişcări de ltteralitate, prin acţiunea muşchilor pterigoidieni mediali şi laterali, în


combinaţie cu activitate redusă a ridicătorilor/coborâtorilor; aceste mişcări
realizează măcinarea alimentelor;
• mişcări de protruzie/retruzie.

Oricum, „şablonul” mişcărilor de masticaţie la om este o mixtură dintre


mişcările mamiferelor carnivore şi ierbivore. Şi prin acest aspect se demonstrează că
omul este născut omnivor, nu exclusiv carnivor şi nici erbivor, cum susţin, fără
argumente ştiinţifice de altfel, adepţii unor curente pro alimentaţie exclusiv
vegetariană. Şi morfologia dinţilor umani demonstrează că nu suntem identici nici cu
carnivorele, nici cu ierbivorele rumegătoare, sub acest aspect.

Pe parcursul masticaţiei, o parte din alimente ajung în”buzunarul” vestibular


de pe o parte; alimentele din celălalt „buzunar” sunt aduse între arcadele dentare,
prin acţiunea limbii şi contracţia muşchilor buccinatori. Fenomenul se repetă
alternativ cu vestibulul drept şi stâng. Reflexul este iniţiat de receptorii tactili din
mucoasa vestibulului, receptorii de întindere din muşchii buccinatori, proprioceptorii
articulaţiei temporo-mandibulare.

3
Ciclurile masticatorii se repetă până când limba, prin capacitatea sa de
stereognozie, apreciază că alimentele sunt suficient fragmentate, şi se iniţiază
deglutiţia.
Numărul de cicluri masticatorii pentru acelaşi volum de alimente solide variază
de la o persoană la alta, dar este relativ constant la aceeaşi persoană. Studiile
efectuate pe această temă arată că acest număr este mai mare la bărbaţi decât la
femei (paradoxal faţă de ce ne-am aştepta de la bărbaţi, care au mai puţină răbdare
în activităţile migăloase) şi mai mare la adulţi faţă de copii.

Forţa de masticaţie a fost măsurată şi surprinde faptul că muşchii ridicători


sunt extrem de puternici. Astfel, între dinţii posteriori se dezvoltă o forţă medie de
440 N, cu o variabilitate de gen (520 N la bărbaţi şi 340 N la femei), iar între dinţii
anteriori – o forţă medie de 150 N.
Antrenamentul, ca la oricare alţi muşchi scheletici, ridică forţa dezvoltată la
1700 N (măsurători făcute la femeile eschimose, care prelucrează tradiţional pieile
de focă prin …..mestecarea lor).
Limitarea forţei de muşcare este realizată când se atinge pragul de durere al
ligamentelor periodontale.
Chiar şi subiecţii edentaţi, cu proteză dentară, mai dezvoltă o forţă de
muşcare de 64 N.
Articulaţia temporo-mandibulară suportă această încărcătură, sarcină. Se
dovedeşte a nu fi numai o articulaţie care să ataşeze mandibula la restul craniului.
Aceste „performanţe”, deşi probabil că ne surprind, au sens fiziologic, dacă ne
gândim că la mamifere muşcătura este şi o armă de atac sau apărare. Desigur că
măsurătorile forţei de muşcare efectuate la mamiferele specializate în vânătoare
arată cifre mult mari decât la specia umană, dar nici „capacităţile” omului în această
privinţă nu sunt de dispreţuit….deşi oamenii „se muşcă între ei” mai mult la figurat…

Importanţa masticaţiei la om în epoca modernă

S-a pus întrebarea dacă alimentele din dieta modernă, intens prelucrate
termic şi mecanic, mai au nevoie să fie supuse masticaţiei. Un studiu efectuat în
S.U.A. pe voluntari a căutat persistenţa în scaun a reziduurilor alimentare nedigerate,
după ce anumite alimente au fost înghiţite fără a fi supuse masticaţiei. Iată ce s-a
constatat:
- nu s-au găsit reziduuri alimentare nedigerate după ingestia pe nemestecate
a următoarelor alimente: ouă, peşte, orez, pâine, brânză;
- s-au găsit puţine reziduuri alimentare nedigerate după ingestia pe
nemestecate a următoarelor alimente: carne de pasăre, carne tocată;
- au fost parţial digerate după ingestia pe nemestecate, următoarele alimente:
carne netocată, cartofi, mazăre, morcovi (observaţi că acest grup conţine mai ales
alimente cu multă celuloză).

Concluzia acestui experiment ar fi că masticaţia este un act fiziologic mult mai


puţin necesar azi, cu acest tip de dietă.
Şi totuşi, cel puţin la populaţia noastră, se notează subnutriţia la subiecţii
edentaţi total sau aproape total. Poate că şi gradul de prelucrare mecanică şi termică
în bucătăria tradiţională românească nu este aşa de pronunţat ca în vest. Corectarea
acestor stări cu lucrări protetice readuce aceşti subiecţi la greutatea normală.

4
Pe lângă aspectul de digestie mecanică, masticaţia oferă şi un control al
dimensiunilor particulelor înghiţite, prevenind lezarea esofagului, stomacului.
Dacă mâncarea este prea fin măcinată, pasajul prin tubul digestiv este prea
rapid şi digestia enzimatică gastro-intestinală este insuficientă. Se ratează astfel
absorbţia unei părţi a nutrimentelor. De aici, concluzia de a nu utiliza excesiv
aparatura electrocasnică de bucătărie, care macină prea intens alimentele, face
inutilă masticaţia şi reduce absorbţia.
Masticaţia mai are şi un rol în menţinerea sănătăţii cavităţii orale: stimulează
cheratinizarea, circulaţia locală, secreţia salivară cu factorii de apărare pe care ii
conţine.
Nu în ultimul rând, masticaţia oferă şi o oarecare satisfacţie emoţională
primitivă.