Victor Şabliovschi (2010) – Geochimia mediului

3. Energia şi antroposfera
▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

Capitolul 3

3. Energia şi antroposfera

Introducere
„Prima şi cea mai veche sursă de energie utilizată de către om au fost alimentele
ingerate de omul primitiv. Apoi, cine ştie când, el foloseşte focul produs prin arderea
lemnelor, obţinând pe această cale energia calorică şi lumina pentru a găti alimentele şi
a se proteja de frig şi prădători. Când societatea bazată pe vânătoare s-a diversificat în
societatea agricolă, oamenii au început să utilizeze o nouă sursă de energie, cea
mecanică, produsă de animalele domestice de tracţiune” (Banu şi Radovici, 2007, p.
163).
Odată cu trecerea de la societatea agricolă primitivă la societatea agricolă
avansată şi ulterior la societăţile industriale şi tehnologice avansate, munca efectuată de
om cu ajutorul animalelor a fost înlocuită de cea realizată de maşini şi tehnologiilor din
ce in ce mai complexe, determinând o creştere, fără precedent, în contemporaneitate, a
unei mari diversificări de bunuri de consum necesare desfăşurării vieţii.
Se cunoaşte că necesităţile zilnice energetice ale corpului uman se cifrează în
medie la 2 000 kcal (kilocaloria fiind unitatea energetică utilizată în dieta alimentară).
Valoarea de 2 000 kcal . zi – 1 reprezintă energia consumată zilnic de omul primitiv pentru
a trăi.
„Studiile contemporane au precizat că valoarea consumului energetic din
societatea modernă cu tehnologii avansate a crescut enorm, ajungând în ţările cu
industrii şi tehnologii avansate la 250 000 kcal . zi – 1 şi pe om (per capita). Această nouă
situaţie a dus în ultimul secol la creşterea enormă a necesităţilor energetice ale
societăţii, la cercetarea şi diversificarea surselor energetice necesare desfăşurării vieţii
în antroposferă, problema resurselor energetice devenind una dintre cele mai frustante
şi dificile pentru om” (Banu şi Radovici, 2007, p. 164).
Dacă ne referim numai la continentul european, dezvoltarea durabilă este scopul
fundamental al ţărilor Uniunii Europene, iar cerinţa ca dezvoltarea durabilă să devină
obiectivul pivot al tuturor politicilor şi sectoarelor a devenit o prioritate europeană.
În final, ţinând cont de costul producerii energiei şi de reducere în viitor a surselor
de combustibili fosili, este necesar ca geochimistul să se ocupe de creşterea eficienţei în
utilizarea energiei. Pentru aceasta termodinamica (studiul transformărilor energiei şi a
relaţiilor dintre proprietăţile fizice a substanţelor afectate de aceste schimbări) aduce o
contribuţie majoră la studiul şi aplicarea practică a noilor sisteme de energie, precum şi
revitalizarea celor vechi.
„În mod tradiţional, termodinamica a fost implicată în analiza diverselor probleme
legate de producerea şi utilizarea energiei: 1dispozitive staţionare şi 2mobile de
producere a energiei, 3procese de refrigerare şi de 4condiţionare a aerului, 5compresori şi
6
expansori de fluide, 7motoare cu reacţie şi 8rachete, 9procese chimice (cele din
rafinăriile de petrol), 10arderea combustibililor minerali (cărbuni, petrol, gaze). Recent
s-au dezvoltat alte domenii importante cum ar fi: 1unităţile solare pasive şi 2active,
3
utilizarea energiei geotermice, 4obţinerea energiei eoliene, 5a energiei valurilor, precum
şi 6utilizarea diferenţei de temperatură între straturile de suprafaţă şi de adâncime ale
oceanelor (conversia energiei termice a oceanelor). Alte domenii de interes includ:
7
energia produsă de biomasă, 8energetica hidrogenului, 9pile cu combustibili, 10pile
fotovoltaice, 11dispozitive termoionice şi 12magnetostatice” (Banu şi Radovici, 2007,
p.165).

34
 Victor Şabliovschi (2010) – Geochimia mediului
3. Energia şi antroposfera
▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

3.1. Surse naturale de energie

3.1.1. Surse externe.

Pe Terra, sursa fundamentală de energie externă este Soarele. Soarele este o
stea de mărime medie, constituită din materie solară gazoasă, alcătuită geochimic din
92,19% hidrogen, 7,8% heliu, precum şi cantităţi infime de oxigen, carbon, azot, neon,
siliciu etc. Masa enormă a Soarelui creează condiţia ca în centrul său să se declanşeze
reacţii de fuziune nucleară, prin care protonii (atomii de hidrogen) să fuzioneze între ei
formând deuteriu, apoi tritiu, pentru ca în final să se producă heliu. Ansamblul acestor
reacţii produc în afară de deuteriu 2D, tritiu 3H, heliu 4He şi neutrino 0v, pozitroni e+ şi
fotoni care se întâlnesc în radiaţiile solare.
Soarele disipează energia sa sub forma radiaţiilor, care majoritatea sunt în
ultraviolet, vizibil şi infraroşu, la care se adaugă reziduurile de la reacţiile nucleare
(radiaţii X, γ şi neutrino), iar în final, unde radio produse prin fenomene de suprafaţă
(ejecţia de masă coronală). Puterea emisă de către Soare este de 3,83 . 1026 w . (J. s - 1)
ori 1,15 . 1034 J . an – 1.
Sursele externe de energie primară provin din energia solară. Din energia solară
disponibilă, 35% este reflectată în spaţiul cosmic, iar 65% este absorbită de atmosferă şi
suprafaţa terestră. Energia solară absorbită de atmosferă produce încălzirea acesteia.
Prin încălzirea neuniformă a atmosferei, datorită sfericităţii Terrei, în atmosferă
se creează centri barici, care la rândul lor, produc deplasarea maselor de aer, ducând în
final la formarea şi distribuirea vânturilor. Vântul stochează energia solară sub forma
energiei cinetice, din care numai o parte poate fi utilizată ca energie calorică utilă.
Vânturile au un potenţial distructiv ridicat în timpul furtunilor sau uraganelor. Prin
frecarea suprafeţei oceanelor, vânturile produc valurile care consumă o altă parte din
energia cinetică.
O altă parte a energiei solare este absorbită de apa oceanelor care se
încălzeşte, producând în acest mod atât evaporarea apei la suprafaţă, dar şi creearea
curenţilor marini (perechi: cald cu rece). Apa evaporată din oceane formează nori care
condensează sub forma ploilor, creând astfel ciclul hidrologic, contribuind la permanenţa
apelor curgătoare şi la întreţinerea umidităţii solului, precum şi la realimentarea
oceanelor cu ape dulci (facies dulcicol).
Energia solară este transformată de către masele de apă în mişcare în energie
cinetică hidraulică sau în energie gravitaţională, dacă apa curge pe un plan înclinat.
O cantitate infimă de energie solară primită de Terra (1%) este utilizată în
procesul de fotosinteză pentru producerea de biomasă. Cea mai mare parte a biomasei,
ce provine direct din fotosinteză, sunt: plantele, iar dintre acestea se detaşează: 1lemnul
şi 2iarba.
O parte a biomasei este consumată direct, iar o altă parte se degradează, pentru
a fi încorporată în straturile geologice. Aceasta prin procese geochimice realizate în timp
geologic, duce la formarea depozitelor de combustibili fosili. Conţinutul total de energie
solară stocată în combustibilii fosili este de ordinul a 3 . 1026 J, din care numai 2 . 1023 J
poate fi extrasă. Din energia extractibilă: 90% este stocată în cărbuni (antracit, huilă,
cărbune brun, lignit, turbă, şisturi bituminoase, kerogen), 5% în petrol şi 5% în gaze
naturale. În grupa combustibililor fosili se încadrează şi combustibilii nucleari.
Forţa gravitaţională a Lunii produce mareea care este deplasarea periodică a
apei oceanelor (ridicare – flux, coborâre – reflux, sub forma unui val).
3.1.2. Surse de energie internă
Energia din interiorul Terrei se manifestă prin: 1activitate vulcanică, 2izvoare
fierbinţi şi 3cutremure. Toate aceste fenomene sunt acompaniate şi de o degajare de
căldură, ele fiind manifestări ale căldurii interne a Pământului.

35
 Victor Şabliovschi (2010) – Geochimia mediului
3. Energia şi antroposfera
▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

Căldura din interiorul Terrei se datorează, pe o parte, proceselor de acreţie a

particulelor cosmice în decursul formării lor, iar pe altă parte, proceselor de fisiune
nucleară a izotopilor radioactivi prezenţi în masa terestră. Căldura primită şi cea datorată
radioactivităţii determină ca partea interioară a Terrei, îndeosebi mantaua, să aibă o
temperatură ridicată, transformând întreaga masă într-un corp fluid. Temperatura
ridicată a mantalei superioare la contactul său cu litosfera determină topirea litosferei în
această zonă de contact. Datorită presiunii litostatice, materialul topit al litosferei face ca
plăcile litosferice să înceapă să se topească în această zonă de contact, rezultând o
serie de macroplăci şi mezoplăci tectonice, care plutesc şi se deplasează pe materialul
topit. Există şase macroplăci: 1euroasiatică, 2africană, 3indoaustraliană, 4americană,
5
pacifică, 6antarctică şi şase mezoplăci: 1Nazca, 2Caraibelor, 3Sinică, 4Arabă, 5Iraniană,
6
Filipineză şi o multitudine de microplăci. Aceste plăci sunt formate din crustă oceanică
de tip bazaltic, crustă continentală granitică, mai uşoară dar mai groasă şi bazaltică (sub
crusta continentală există crustă oceanică). Plăcile sunt delimitate prin falii profunde
denumite rifturi, deplasându-se pe suprafaţa astenosferei (nivelul care alimentează
vulcanismul actual). Mişcările plăcilor sunt semicirculare în raport cu un punct fix,
rotindu-se una în raport cu alta. Ele fie se apropie sau se îndepărtează. Când plăcile de
depărtează unele de altele, atunci este spre suprafaţă în mod continuu magma,
formându-se o nouă crustă oceanică. Când plăcile intră în coliziune, materia
continentală mai groasă, dar uşoară, rămâne la suprafaţă, încreţindu-se, cea de tip
oceanic reciclându-se prin subducţie.
Cauzele deplasării plăcilor litosferice ţin de existenţa în astenosferă, care are o
consistenţă vâscoasă, a unor curenţi de convecţie ascendenţi şi descendenţi. Curenţii cu
orientări contrare se asociază câte doi, formând celule de convecţie.
Litosfera prezintă o dinamică în plăci (teoria tectonicii globale), caracteristică
Terrei, din care rezultă o diversitate de forme de relief, aflate într-o continuă evoluţie şi
schimbare, în concordanţă cu energiile interne (se nasc continente, bazine oceanice,
lanţuri muntoase, vulcani etc) şi externe [care modelează un relief fluviatil, marin, nival -
glaciar, eolian etc].
Manifestările căldurii interne la suprafaţa terestră apar sub forma activităţii
vulcanice, izvoarelor fierbinţi (geysere), iar în zonele de instabilitate tectonică şi sub
forma cutremurelor.
Fluxul de căldură terestră interioară descărcată în atmosferă se datorează
transportului căldurii prin plăcile litosferice, prin mecanisme diverse. Prin întreaga
suprafaţă terestră se degajă un flux geotermic de 1021 J. an – 1.
Energia izvoarelor fierbinţi asociate zonelor vulcanice este cunoscută sub
denumirea de energie geotermică. Această energie poate fi captată industrial şi folosită
pentru producerea energiei electrice.
Rezerva resurselor de energie se măsoară în tehnică cu unitatea denumită tonă
de combustibil convenţional. Pentru sursele inepuizabile, evaluarea rezervei se
realizează admiţând o anumită durată (în ani) de existenţă a amenajării energetice, prin
intermediul căreia energia sursei este transformată în energie utilă.

36
 Victor Şabliovschi (2010) – Geochimia mediului
3. Energia şi antroposfera
▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

3.2. Energetica

„Energetica, acest substantiv polisemantic, este exploatat în ştiinţă şi tehnologie

pentru a defini: studiul relaţiilor fluxurilor de energie din natură, în diferitele transformări
fizice şi geochimice – energetica ecosistemelor, precum şi construirea şi exploatarea
sistemelor energetice” (Banu şi Radovici, 2007, p. 194).

3.2.1. Energetica ecosistemelor

„Aşa cum au precizat diverşi cercetători: Odum, Brown şi alţii, procesele

ecologice, sistemele atmosferice, ecosistemele şi societăţile sunt interconectate printr-o
serie de relaţii de o diversitate înfinită şi în continuă schimbare, fiecare primind energie
şi substanţă de la cealaltă, acţionând prin mecanisme de feed – back pentru a
autoorganiza întregul sub o influenţă reciprocă a 1spaţiului, 2timpului, 3energiei şi
4
informaţiei. Transformările energetice din biosferă produc: ordine, degradează energia
în proces şi ciclează informaţia într- o reţea de sisteme organizate ierarhic la scară
spaţială şi temporală întotdeauna crescătoare” (Banu şi Radovici, 2007, p. 195).
Societatea utilizează energiile mediului direct sau indirect, fie prin fluxuri
energetice regenerabile sau neregenerabile, fie din diverse depozite formate în timp
geologic. Toate aceste acţiuni au un rol hotărâtor asupra biosferei şi mediului în general.
Din acest motiv este necesară cunoaşterea acestor interacţiuni ale societăţii cu mediul
ambiant, pentru a evita, prin politici adecvate, producerea unor catastrofe ecologice în
viitor.

3.2.1.1. Fluxurile energetice în ordinea biosistemelor

Sistemele biosferei sunt menţinute prin: 1fluxuri energetice şi 2cicluri ale

substanţei şi 3informaţiei. În lipsa unor fluxuri energetice continue, care creează ordine,
biosistemele s-ar degrada rapid, acestea rămânând adaptive şi vitale numai prin ciclare.
Ciclarea permite o continuă convergenţă şi divergenţă a energiei, substanţei şi
informaţiei. Astfel, biosfera utilizează energia regenerabilă a solului, mareelor şi a
căldurii interne a Terrei. Societatea umană extrage energia direct din depozite pe termen
scurt ca: 1lemnul, 2apa, 3solul sau din depozitele pe termen lung cum ar fi: 1combustibilii
fosili şi 2minereurile metalifere, 3nemetalifere sau 4radioactive. Aceste energii şi materiale
sunt ciclate de către economia societăţii, făcând posibile procesele productive,
construirea structurilor materiale şi depozitarea informaţiei. În majoritatea sistemelor
majoritatea energiei primite este degradată, astfel încât o mică parte a energiei este
transformată într-o energie de calitate mai înaltă. Materialele sunt transformate pentru a
fi performante din punct de vedere tehnic sau economic, iar informaţia este creată şi
recreată cu fiecare ciclu în sistem. Transferul de informaţie este realizat prin intermediul
energiei şi facilitat de structurile materiale.

3.2.1.2. Resursele mediului şi capitalul natural

Societatea umană îşi extrage: 1resursele şi 2serviciile din mediul ambiant.

Resursele sunt recunoscute şi înţelese ca: lemn, apă, fructe, combustibili fosili, minerale
etc. Sunt mai dificil de cuantificat şi înţeles „serviciile” mediului (asimilarea de către
mediu a deşeurilor, calităţile estetice ale mediului, protecţia împotriva inundaţiilor prin
reţinerea apei de către vegetaţie. Diagrama sistemelor (fig. 3.1) clarifică noţiunile de bun
al mediului, serviciile mediului, capitalul natural.

37
 Victor Şabliovschi (2010) – Geochimia mediului
3. Energia şi antroposfera
▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

Fig. 3.1. Resursele mediului şi capitalul natural (Banu şi Radovici, 2007)

Serviciile mediului sunt reprezentate prin săgeata debitului S, de la sistemele

mediului, către societatea umană. Debitele de resurse ale mediului ale mediului sunt
notate cu SR şi N pentru resurse slab regenerabile, respectiv, neregenerabile.
Resursele slab regenerabile, ca lemnul, se consideră ca atare deoarece viteza lor de
regenerare este mai mică decât viteza de consum.
Sursele de energie regenerabilă ale biosferei sunt: energia solară R1, energia
mareelor R2 şi energia internă a Terrei R3, R1 + R2 + R3 = R (energia regenerabilă).
Capitalul natural este reprezentat de de depozitele materiale şi energetice din
care sunt extrase resursele mediului. În figură capitalul natural a fost divizat în două
categorii de depozite, C1 şi C2. C1 reprezintă depozitul de biomasă (plante), materia
organică din sol, animale şi apă, toate lent regenerabile, iar C2 reprezintă depozitele de
combustibili fosili şi minerale care sunt neregenerabile.

3.2.1.3. Fluxurile energetice în natură

Energetica înţeleasă ca studiu al fluxurilor de energie din natură se ocupă de

principiile care descriu cu acurateţe tendinţele folositoare şi nefolositoare ale fluxurilor de
energie supuse transformării. Principiile energeticii includ primele patru legi ale
termodinamicii, care solicită o descriere riguroasă.
Principiile energeticii iau în considerare o ordonare ierarhică a formelor de
energie din natură, care evidenţiază conceptul de calitate al energiei. Pe lângă principiile
termodinamice cunoscute, Odum a propus încă trei principii energetice, precum şi un
corolar. Prezentăm sumar cele patru principii ale termodinamicii, precum şi principiile
preluate din energetica ecologică a lui Odum.
■ Principiul zero al energeticii: Dacă două sisteme termodinamice A şi B sunt în
echilibru termic, iar B şi C sunt de asemenea în echilibru termic, atunci A şi C sunt şi ele
în echilibru termic.
■ Principiul întâi al energeticii: Creşterea energiei interne a unui sistem este
egală cu cantitatea de lucru adăugată sistemului prin încălzire, minus cantitatea pierdută
sub formă de lucru executat de sistem asupra mediului ambiant.
■ Principiul al doilea al energeticii: Entropia totală a oricărui sistem termodinamic
izolat tinde să crească în timp, apropiindu-se de o valoare maximă.
■ Principiul al treilea al energeticii: Când un sistem se apropie de temperatura
zero absolut, toate procesele încetează, iar entropia se apropie de o valoare minimă sau
chiar de valoarea zero pentru substanţele perfect cristaline.
■ Principiul al patrulea al energeticii: Se cunosc două variante pentru acest
principiu: în anul 1931, L. Onsager a introdus termodinamica proceselor ireversibile –
postulatul simetriei matricei coeficienţilor fenomenologici, adică în situaţia unui sistem
liniar omogen de forţe independente şi fluxuri independente. matricea coeficienţilor
fenomenologici este simetrică. Acest principiu al relaţiilor reciproce ale lui Onsager
constituie al patrulea principiu al termodinamicii, şi implicit, al patrulea principiu al
energeticii.
■ În domeniul energeticii ecologice Odum propune: Puterea maximă (Px)
exprimată de raportul (exergie / timp) ca al patrulea principu al energeticii. Odun a
propus, ca principiul puterii maxime să fie considerat a fi tendinţa de evoluţie a
autoorganizării biosistemelor.
■ Principiul al cincilea al energeticii: Factorul calitativ al energiei creşte ierarhic.
Pornind de la analiza lanţurilor trofice, Odum a precizat că transformările energiei

38
 Victor Şabliovschi (2010) – Geochimia mediului
3. Energia şi antroposfera
▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

formează o serie ierarhică măsurată prin creşterea transformităţii. Fluxurile de energie

dezvoltă reţele ierarhice în care emergiile care intră, interacţionează şi sunt transformate
prin lucrul dat de diverse procese, în forme de energie de calitate mai înaltă, care ajută
la maximizarea puterii sistemului.
■ Al şaselea principiu al energeticii: Ciclurile materiale se dezvoltă conform unui
model ierarhic măsurat prin rapotul emergie/ masă. În general, emergia per masă este
un indicator bun pentru abilitatea de reciclare, care precizează că materialele cu raportul
energie/ masă mai mare sunt mult mai reciclabile.
Emergia devine pilonul central al concepţiei lui Odum asupra energeticii
ecologice.

3.2.1.4. Emergia

Emergia (Em) este un concept sistemic, utilizat pentru prima oară de Odum, în
anul 1980 şi se defineşte: ca suma în timp a întregii energii de un anumit tip, necesară
pentru a produce un flux de energie de un alt tip în cadrul unui sistem. În continuare
Odum a considerat că emergia poate fi definită ca ca echivalentul în energie solară
totală de o anumită formă utilizată direct sau indirect pentru a efectua un proces sau
servici.
Energia solară este unica sursă energetică universală, iar prin exprimarea valorii
produselor în unităţi de energie solară este posibil să comparăm orice produs indiferent
de natura sau originea lui (Banu şi Radovici, 2007, p. 199).
Emergia cuantifică atât valoarea energiei, cât şi a resurselor materiale pe o bază
comună. În emergie sunt incluse şi „serviciile” furnizate de mediul ambiant (utilizarea
biomasei vegetale sau disiparea prin vânt a poluanţilor toxici).
Din punct de vedere termodinamic, emergia (Em) se deduce din conceptul de
exergie. Exergia Φ x este definită ca porţiunea de energie a unui sistem care poate
realiza lucrul maxim util şi cuprinde următoarele mărimi:

Φ x = energie liberă Gibbs + potenţial gravitaţional + energie cinetică

Puterea exergiei, Px, exact ca şi puterea (W) se exprimă ca viteza variaţiei

exergiei în timp:
Px = dΦ x/dt

Astfel, emergia Em este definită ca integrala lui Px funcţie de timp. Unitatea de

măsură a emergiei este emjoulul (ej) spre a o deosebi de unitatea de măsură a
energiei, joulul (J). În mod curent, energia combustibililor, a materialelor, a serviciilor
este exprimată în emjouli solari (sej).
Unitatea de emergie solară (u) se exprimă prin ecuaţia:

u = ∑Tri ϕi
i

În care: φ 1 este exergia necesară pentru realizarea procesului i;

Tri = transformitatea solară pentru procesul i.
Transformitatea (Tr). Reprezintă raportul dintre emergia totală care a fost
folosită într-un proces şi exergia produsă de proces. Transformităţile au dimensiunea
emergie/exergie, sej/J.

39
 Victor Şabliovschi (2010) – Geochimia mediului
3. Energia şi antroposfera
▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

Transformitatea unui produs se calculează din totalizarea tuturor emergiilor care

sunt înglobate în produs, urmată de împărţirea sumei emergiilor la exergia dată de
produs. Transformităţile sunt utilizate pentru a transforma energiile de diverse forme în
emergie de aceeaşi formă:

to

Tr = Emergieing lobata
∫ Pxdt
= ∞

Exergiedeb itata φx

Există diferite tipuri de emergie specifică pentru fiecare tip de energie. De

exemplu, emergia solară se exprimă în unităţi de emjouli solari (sej), emergia cărbunilor
se exprimă în unităţi de emjouli pentru cărbuni (cej), iar emergia electrică în unităţi de
emergie electrică (J). Ca şi energia, emergia se măsoară în raport cu un nivel de
referinţă. În cele mai multe aplicaţii, emergia oricărui produs sau serviciu este exprimat
în unităţi solare de emergie (sej).
Un exemplu practic pentru modul de exprimare al emergiei şi transformităţii.
Dacă pentru producerea unui joule (1 J) de electricitate prin arderea cărbunilor sunt
necesari 3 emjouli cărbune (3 cej) şi un emjoule servicii (1 sej), atunci transformitatea
cărbunelui în electricitate este de 4 (cej)/J.

3.2.1.5. Bilanţul emergiei

Din cauza universalităţii ierarhiei emergiei se poate compara lucrul la orice scară,
atât a mediului ambiant, cât şi în economie, pe o bază comună exprimând produsele şi
serviciile funcţie de unităţile emergiei. Deoarece există exergie în orice lucru, inclusiv în
informaţie, se poate utiliza pentru evaluarea bunurilor reale pe o bază comună o
cantitate energetică, emergia. Emergia recunoaşte şi măsoară ierarhia energiei
universale, ce reprezintă legea a cincea a energeticii.

Fig. 3.2. Diagrama cu sistemele biosferei care precizează intrările de energie

regenerabilă – R1, R2, R3; serviciile mediului – S; debitul de resurse slab regenerabile – SR;
debitul de surse neregenerabile – N; reciclarea materialelor şi feed – back – ul energiei şi
informaţiei umane – info.

Caloriile de emergie de diferite tipuri nu sunt echivalente în contribuţia lor la

producerea lucrului util. Astfel, direct sau indirect, se utilizează 1000 kcal de lumină
solară pentru a produce 1 kcal de substanţă organică dispersată spaţial, aproximativ 40
000 kcal pentru a forma o kilocalorie de cărbune, aproximativ 170 000 kcal pentru a
forma o kilocalorie de electricitate şi 10 milioane kcal sau mai mult pentru a forma o
kilocalorie de serviciu uman.
Cu cât este mai mare scala, cu atât mai ridicată va fi calitatea energiei, dar mai
redusă cantitatea sa. Există mai puţină energie, dar mai multă emergie pe unitatea de
produs valoros. Valorile sunt maxime pentru informaţia genetică.

3.2.1.6. Echilibrul antroposferă – natură

Biosfera depinde de intrările de energie regenerabilă solară, a mareelor şi a

căldurii interioare ale Terrei, fiecare din acestea contribuind la desfăşurarea proceselor
geologice, climatice, oceanice şi ecologice, care toate, sunt interconectate cu fluxuri de

40
 Victor Şabliovschi (2010) – Geochimia mediului
3. Energia şi antroposfera
▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

energie, materiale şi energie neregenerabilă depistată în mari zăcăminte naturale, de

unde sunt exploatate şi utilizate de către societate, cum se precizează în fig. 3.2.
S-a constatat că în ultimele 3 secole energia eliberată de societate în biosferă
din depozitele slab regenerabile şi neregenerabile. În tabelul 3.1. sunt prezentate valorile
emergiilor care pun în mişcare biosfera, inclusiv pe cele eliberate de societate.

Tabelul 3.1. Fluxul de energie regenerabilă şi neregenerabilă, care susţin procesele

globale în perioada 1995 – prezent ( Banu şi Radovici, 2007, p. 202).

Flux energie Transformitate Emergie solară

Notă Sursa [J . an – 1] [sej] Flux E24
[sej. an – 1 ]
Energii regenerabile globale
1 Insolaţie solară 3,94.E24 1 3,94
2 Căldură internă 6,72. E20 6 055 4,07
3 Energie maree 8,52. E19 16 842 1,43
Subtotal 9,44
Energii neregenerabile produse de societate
4 Petrol 1,38. E20 5,40. E04 7,45
5 Gaz 7,89. E19 4,80. E04 3,79
6 Cărbune 1,09. E20 4,00. E04 4,36
7 Nucleară 8,60. E18 2,00 E05 1,72
8 Lemn 8,86. E19 1,101. E04 0,64
9 Sol 1,38. E19 7,40. E04 1,02
10 Fosfaţi 4,77. E16 7,70. E06 0,37
11 Metale 992,6 E12g 1,00 E09 sej.g - 1 0,99
Subtotal 20,46
Total 29,91

Energiile eliberate de societate, alimentează procesele autocatalitice care

măresc fluxul de putere al societăţii. În aceaste fluxuri energetice sunt incluse , lemnul
şi solul.
În situaţia lemnului, sursă energetică regenerabilă, s-a ajuns în prezent din
cauza defrişărolor masive, să devină o sursă slab regenerabilă. Eroziunea solului a
devenit o problemă globală serioasă. Se estimează că 1/3 din solul agricol este suus
eroziunii, fiind o ameninţare directă la producţia agricolă din viitor.
Emergia totală care susţine energetic biosfera, inclusiv societatea umană, a
fost în anul 1995 (Brown şi Ugliati) de 29.11.E24 sej compuşi din 9,44.E24 sej emergie
regenerabilă şi 20,46.E24 sej din surse neregenerabile. S-a precizat că din totalul
emergiei din economia globală 68% provin din resurse neregenerabile şi numai 32%
din surse regenerabile. Precizăm că această discrepanţă este în creştere. În viitor
trebuie realizat un efort uriaş al societăţii umane pentru reducerea acestui decalaj.
În final, la mijlocul secolului al XX – lea, energiile eliberate de societatea
umană erau mai mici, comparativ cu cele puse la dispoziţie de sursele regenerabile. În
prezent, societatea eliberează de 2 – 3 ori mai multă energie din surse neregenerabile,
decât energia debitată în biosferă de sursele regenerabile. Problemele ce rezultă din
această situaţie sunt:
Cât de bine se încadrează societatea umană cu mediul ?
Cum putem înţelege funcţionarea biosferei cu societatea umană în ea ?
Cum putem lua decizii cu privire la alocarea şi utilizarea serviciilor mediului şi a
capitalului natural ?

41
 Victor Şabliovschi (2010) – Geochimia mediului
3. Energia şi antroposfera
▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

Dacă sunt utilizate numai numai teoriile economice neoclasice, răspunsul va fi

intotdeauna mai multă dezvoltare, o mai mare utilizare a resurselor, o exploatare
continuă a mediului ambiant. Considerăm că este momentul să fie stopat acest mod
de evoluţie.
Deciziile la scara biosferei şi societăţii umane, care au in vedere un echilibru
între societate şi mediu, necesită un sistem de valori eliberat de intervenţia dorinţei
umane, adică valoarea lucrurilor este în exclusivitate voinţa şi decizia omului.

3.2.1.7. Emergia şi economia globală

„Economia globală este susţinută de influenţa reciprocă a fluxurilor de energie

regenerabilă şi neregenerabilă. Circulaţia monetară din lumea economică este susţinută
la rândul ei de fluxurile de emergie, şi astfel poate fi raportată la fluxul de emergie.
Împărţind fluxul anual de emergie (care susţine economia Lumii) se calculează un raport
între între circulaţia monetară şi fluxul emergiei. Produsul mondial brut măsurat în dolari
pentru anii 1950, 1975 şi 1995 a fost, respectiv, de 4,9; 15,4 şi 26,9 trilioane de dolari.
Emergia pentru susţinerea economiei globale în aceeaşi perioadă a fost de 13,9.E24,
23,2.E24 şi 29,9.E24 emjouli solari (sej)”. Astfel raportul energie/dolar în aceeaşi
perioadă a fost de: 2,8.E12 sej. $ - 1 , 1,5.E12 sej . $ - 1 şi 1,1.E12 . $ - 1. [Banu şi Radovici,
2007, p. 204].
Raportul emergie/ dolar este de fapt, fracţiunea din emergia totală pentru a
permite circulaţia uni dolar din produsul global brut, presuipunând că economia şi
biosfera sunt un sistem integrat.
Raportul emergie/dolar paote fi utilizat pentru a exprima fluxul de emergie în
fluxuri echivalente de monedă, care au fost definite „emdolar”.

3.2.1.8. Valorile emergiei şi capitalul natural

Prin capital natural se înţeleg depozitele principalelor resurse naturale din

sistemul global. Evaluarea energiei capitalului natural este prezentată în tabelul 3.2.

Tabelul 3.2. Depozitarea globală a capitalului natural (1995)

( Banu şi Radovici, 2007, p. 205).

Flux energie Transformitate Emergie solară

Notă Sursa [J . an – 1] [sej] Flux E24
[sej. an – 1 ]
1 Apă dulce 1,64.E23 1,82.E04 299,2
2 Material sol organic 3,10.E22 7,40.E04 229,4
3 Biomasă plante 4,16.E22 1,0.E04 41,16
4 Biomasă animale 4,5.E19 1,00. E06 4,6
Subtotal 575
5 Cărbune 2,16. E22 4,00. E04 86,4
6 Ţiţei (Petrol) 5,82. E21 5,40. E04 31,4
7 Gaz 5,28. E21 4.80. E04 25,3
8 Metale 1,74. E17 g 1,00 E09 sej . g – 1 17,4
9 Uraniu 8,35. E20 1,79. E03 0,15
10 Fosfaţi 11,00. E15 g 3,90. E09 sej. g - 1 4,3
Subtotal 165
Total 740

42
 Victor Şabliovschi (2010) – Geochimia mediului
3. Energia şi antroposfera
▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

Resursele naturale globale depozitate, din care sunt scoase de serviciile

mediului, sunt evaluate la de 600 ori fluxul lor, iar resursele neregenerabile, la 300 ori
fluxul prezent. Din cele porezentate de (Banu şi Radovici, 2007) se observă că
omenirea eliberează mai multă emergie decât primeşte de la sursele de energie
neregenerabilă, inducând o îngrijorare cu privire la modul în care se gestionează astăzi
energia pe plan global. Relaţia noastră cu biosfera s-a schimbat fundamental , începând
cu anul 1962, când energia eliberată de societatea globală a egalat, apoi a depăşit în
mod constant energia din sursele regenerabile.

3.3. Sisteme energetice tehnologice

„Energetica este o ramură a ştiinţei şi tehnicii care are ca obiect – studiul

exploatării surselor de energie disponibilă, al transformării, transmisiei şi utilizării
energiei în condiţii tehnice şi economice optime, precum şi construirea sistemelor
energetice, implicit conducerea proceselor care decurg în aceste sisteme.
După energia care este produsă, transmisă şi consumată în cadrul sistemului
energetic se disting: 1termoenergetica, 2hidroenergetica, 3energetica nucleară,
4
energetica solară, 5energetica eoliană, 6electroenergetica şi altele” (Banu şi Radovici,
2007, p. 206).

3.3.1. Termoenergetica

Termoenergetica este un sistem energetic care cuprinde ansamblul proceselor

tehnice aplicate la construcţia şi exploatarea instalaţiilor de utilizare a energiei chimice,
produsă prin arderea combustibililor minerali şi de producere, transmisie, transformare şi
consum al căldurii.
În sistemul termoenergetic distingem: instalaţiile de obţinere a căldurii prin
transformarea intermediară a energiei chimice a combustibililor, conductele şi instalaţiile
de transport al aburului şi apei calde, instalaţiile pentru utilizarea directă a energiei
combustibilului şi a căldurii (1cuptoare industriale, 2motoare cu ardere internă, 3turbine cu
gaz, 4motoare cu reacţie, 5fierbătoare, 6uscătoare, 7schimbătoare de căldură,
8
acumulatoare termice, 9radiatoare, 10condensatoare).
Procesele majore pentru sistem sunt: 1arderea combustibililor (combustie şi
carburaţie); 2prepararea apei de alimentare a căldărilor; 3producerea de abur şi apă
caldă; 4consumul raţional de căldură şi combustibil; 5producerea frigului; 6ventilaţia şi
6
condiţionarea aerului, precum şi 7utilizarea resurselor energetice secundare.
Din punct de vedere termodinamic, sistemul termoenergetic cuprinde: maşinile
ciclice de producere a energiei. Deoarece la baza producţiei stă ciclul Carnot, se disting
practic două tipuri de maşini ciclice:

Fig. 3.3. Schema turbinei cu gaz operând ca: a – circuit deschis; b – circuit închis: S.C –
schimbător de căldură; Prod – produşi; COM - combustibili
(Wark şi Richards, 1999. Thermodynamics)

3.3.1. Maşini care utilizează un gaz ca fluid de lucru

a. Motoare cu aprindere internă prin scântei, tipice autovehiculelor (automobile,
camioane, tractoare etc), caracterizate de ciclul Carnot sau Otto şi care furnizează mici
cantităţi de energie. Acestea sunt componente majore în operaţiile tehnologice pentru
realizarea nevoilor unei societăţi moderne.
b. Turbinele cu gaz. Turbinele cu gaz moderne au două aplicaţii majore: sursă de
putere pentru producerea energiei electrice atunci când sunt cuplate la un generator

43
 Victor Şabliovschi (2010) – Geochimia mediului
3. Energia şi antroposfera
▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

electric şi sursă de putere pentru propulsarea avioanelor sau a unor echipamente la sol
(autocare, trenuri, camioane). Într-un ciclu simplu, pentru turbina cu gaz se folosesc
echipamente diferite pentru diversele procese ale ciclului. Iniţial gazul, care întotdeauna
este aerul, este comprimat adiabatic într-un compresor. La sfârşitul acestui proces, aerul
intră într-o cameră de combustie unde este injectat şi aprins combustibilul la presiune
constantă. Produsul de combustie în expansiune trece printr-o turbină până când atinge
valoarea presiunii mediului ambiant. Un ciclu compus din aceste trei etape se
denumeşte – ciclu deschis, deoarece el nu se închide complet. Turbinele moderne sunt
cicluri deschise, prezentate în figura 3.3.

Fig. 3.4. Schema echipamentului pentru un ciclu Rankine (Wark şi Richards, 1999)
(Banu şi Radovici, 2007, p.208)

3.3.2. Uzine energetice pe bază de abur

În mod esenţial ele operează pe baza aceluiaşi ciclu în care energia iniţială
provine din combustibili fosili (cărbuni, petrol, gaze), din energia solară ori de la energia
nucleară produsă prin fisiune într-un reactor nuclear.
Ciclul aburului diferă de cel al gazului, prezentat anterior, prin faptul că în
anumite porţiuni ale ciclului sunt prezente atât aburul cât şi lichidul (apa).
O uzină energetică mare, care produce cantităţi imense de energie, este un
sistem complex din punctul de vedere al fluxului de masă şi energie. Există câteva
modele de cicluri energetice care ilustrează funcţionarea uzinelor energetice pe baza de
abur.

3.3.3. Ciclul Rankine

Randamentul unui ciclu termic este maximizat dacă energia sursei este la cea
mai mare temperatură posibilă, iar energia evacuată, la cea mai joasă temperatură
posibilă, aşa cum precizează eficienţa Carnot (TH – TL)/TH.
Cea mai ridicată temperatură posibilă, tipică ciclului Carnot poate fi mărită prin
supraîncălzirea la sursă în procesul 2 – 3 , la o temperatură T3, care în mod frecvent
este mai mare decât temperatura critică. Acest model de ciclu este definit ciclu Rankine,
fiind prezentat în fig. 3.4.
Din figură se constată, că după ce vaporii saturaţi părăsesc boilerul la starea 3',
fluidul trece printr-o altă secţiune a sursei, denumită supraîncălzitor. Procesul de
transfer termic din supraîncălzitor conduce la obţinerea unei temperaturi mai ridicate la
intrarea în turbină, fără a creşte presiunea maximă din ciclu. Se obţin astfel temperaturi
de 540 – 600o C, mărindu-se randamentul energetic al ciclului.

3.3.4. Ciclul regenerativ

Pentru a ridica randamentului ciclului Rankine se practică procesul de

regenerare internă, descris în figura 3.5.

Fig.3.5. Schema echipamentului pentru ciclu regenerativ. R.A. – rezervor apă

(Banu şi Radovici, 2007, p. 2009)

Aici, o parte din aburul supraîncălzit care intră în turbină în starea 3 este extras
din aceasta în starea 4 şi direcţionat într-un schimbător de căldură, în care se amestecă
cu condensatul de la 6 – 7 . De aici, amestecul este retrimis cu o pompă prin 1 – 2.

44
 Victor Şabliovschi (2010) – Geochimia mediului
3. Energia şi antroposfera
▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

3.3.5. Sisteme cogenerative

„Pentru uzinele mari care produc numai energie electrică, randamentul termic
este de 30 – 40%. Din punctul de vedere al conservării energiei, este important să fie
utilizată o fracţiune mai mare din sursa iniţială. Metoda pentru a atinge acest deziderat
este să se integreze folosirea aburului atât pentru încălzirea locuinţelor, cât şi pentru
utilizare industrială, cu producţia obişnuită de energie electrică.
Această tehnică de producţie secvenţială de energie, frecvent energie
electrică şi energie termică, utilizând o singură sursă energetică (aburul
supraîncălzit) se numeşte cogenerare” (Banu şi Radovici, 2007, p.209.

Figura 3.6. Schema unei instalaţii de cogenerare (Wark şi Richards, 1999)

R.C. – rezervor de căldură. (Banu şi Radovici, 2007, p. 210)

Performanţele unui sistem de cogenerare se măsoară în funcţie de randament

care se defineşte prin raportul:

R = (energia electrică furnizată + energia termică furnizată)/ (energia de combustie iniţială)

Randamentul sistemelor energetice cogenerative este de 55 – 70%, faţă de cel

de 30 – 40% asigurat de sistemele clasice, deci cu 25 – 30%.
O schiţă a uni sistem cogenerativ care poate fi utilizat într-un cartier de locuinţe,
campus universitar, combinate industriale este prezentat în fig. 3.6.
Cogenerarea este în mod special atractivă când uzina energetică este integrată
înntr-o comunitate, încât să asigure încălzirea, apa caldă menajeră şi electricitate pentru
întreaga zonă rezidenţială şi comercială. O asemenea uzină trebuie să asigure
necesităţile de energie electrică şi încălzire pentru zone locale integrându-se din punctul
de vedere al energiei electrice cu reţeaua energetică naţională.

3.3.6. Conversia energiei geotermice

Energia geotermică este energia naturală depozitată în crusta terestră, la

adâncimi destul destul de apropiate de suprafaţa terestră, încât să poată fi captată şi
apoi utilizată fie pentru generarea de electricitate, fie sub formă de energie termică.
Energia geotermică este depozitată în subteran sub formă de: abur uscat, apă fierbinte,
apă fierbinte cu gaz metan dizolvat şi sub formă de roci supraîncălzite. Există
numeroase tehnologii prin care energia geotermică este utilizată pentru obţinerea
energiei electrice sau apei calde.
Vom descrie numai una din tehnologiile folosite pentru obţinerea de energie din
abur uscat şi apă subterană fierbinte (peste 150o C).

Fig. 3.7. Schiţa unui ciclu geotermic. F.G. – fluid geotermic

(Banu şi Radovici, 2007, p. 211)

Atunci când fluidul geotermic are temperaturi mai mici de 210 oC, diferenţa de
temperatură dintre intrarea în turbină şi ieşirea din aceasta este prea redusă pentru a se
obţine un randament energetic convenabil. În această situaţie, o temperatură moderată
între 210 şi 150oC, ciclul energetic este operant numai când utilizăm două fluide
separate în conversia energiei. Schiţa este prezentată în fig. 3.7.
„În cazul ciclului cu două fluide, fluidul geotermic transferă energia termică, cu
ajutorul unui schimbător de căldură, unui fluid care se vaporizează mult mai uşor decât

45
 Victor Şabliovschi (2010) – Geochimia mediului
3. Energia şi antroposfera
▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

apa. Apoi fluidul trece printr-un condensator, de unde este retrimis, cu ajutorul unei
pompe, înapoi la boiler. În condensator intră printr-un circuit separat, apa de răcire
stocată într-un turn de răcire, la care se întoarce după ce a preluat căldura fluidului
evacuat de turbină. Fluidul geotermic este injectat în stratul geologic după ieşirea din
boiler. Acest tip de ciclu este proiectat să funcţioneze utilizând hidrocarburi, ca fluid
secundar în ciclul Rankine. În acest ţel se folosesc hidrocarburi ca: propanul – C3H5,
izobutena - sau izopentanul -”. (Banu şi Radovici, 2007, p.212).
Depunerile minerale şi coroziunea sunt problemele care trebuie rezolvate în
situaţia utilizării fluidelor geotermice.

3.3.7. Conversia energiei termice a oceanelor (CETO)

Maşinile termice sunt dispozitive ciclice care primesc căldura la temperatură

ridicată, produc un lucru net la ieşire şi elimină fluidul energetic la o temperatură
mult mai redusă.

Fig. 3.8. Schema unui ciclu CETO (Wack şi Richards,1999) I.A.C. – intrare apă
caldă (Banu şi Radovici, 2007, p. 213)

„Un dispozitiv pentru conversia energiei termice a oceanelor (CETO) este o

maşină termică proiectată să funcţioneze între apa caldă de la suprafaţa oceanului
(mării) şi apa mai rece din adâncime. Practic, pentru funcţionarea economică a
dispozitivului este necesară o diferenţă de temperatură de 20oC între apa de la
suprafaţă şi cea de adâncime. Acest fapt se poate realiza numai în zonele
geografice ale ecuatorului, unde apa de suprafaţă are temperatura de 25oC, iar cea
de la adâncimea de 600 – 900 m este de 5oC” (Banu şi Radovici, 2007, p. 212).
Un sistem CETO este un ciclu Rankine ce funcţionează în condiţii speciale.
Deoarece temperaturile din evaporator şi condensator sunt reduse, este necesar un
fluid care să posede p presiune de vapori mai mare la aceaste temperaturi. De
exemplu propanul C3H6, cu o presiune de vapori de 0,55 MPa la 5oC şi de 0,95 Mpa
la 25oC.
Apa caldă de la suprafaţa oceanului este introdusă într-un schimbător de
căldură sau evaporator, unde lichidul de lucru (propan – C3H6 sau amoniac – NH3)
din ciclul Rankine este evaporat. Mai departe (fig. 3.8), vaporii trec printr-o turbină
care acţionează un generator electric, apoi trec prin condensator. Apa rece este
pompată din adâncime (600 – 900 m) şi adusă prin conducte lungi într-un
condensator care condensează gazul la temperatura de 5oC. Lichidul condensat
este pompat ulterior în evaporator pentru a realiza un alt ciclu.

3.3.8. Analiza exergiei la ciclurile Rankine

Analiza exergiei ciclurilor Rankine are drept scop determinare mărimii

ireversibilităţilor care se produc în ciclu. Îmbunătăţirea performanţelor ciclului va
pleca de la examinarea producerii ireversibilităţilor în boilere, supraîncălzitoare,
turbine şi pompe.

3.3.9. Sistemele de răcire

Un sistem de răcire este utilizat pentru a menţine o regiune a spaţiului la o

temperatură mai scăzută decât a mediului ambiant. Fluidul de lucru utilizat în sistem
rămâne într-o singură fază (răcire cu gaz), ori poate schimba fazele (răcire prin

46
 Victor Şabliovschi (2010) – Geochimia mediului
3. Energia şi antroposfera
▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

comprimarea vaporilor). În acest scop se utilizează pompele de căldură care sunt

capabile să producă , fie o răcire, sau o încălzire cu acelaşi dispozitiv.
Răcirea în mod curent se utilizează pentru menţinerea alimentelor la
temperaturi scăzute cu ajutorul frigiderelor, lăzilor frigorifice sau pentru
condiţionarea aerului în locuinţe şi spaţii comerciale cu ajutorul aparatelor de
climatizare (de condiţionat aerul). Ele funcţionează consumând energie electrică. În
decursul verii, în ţările în care acest sistem este larg răspândit, consumul energetic
este atât de ridicat încât produce blocaje în sistemul energetic naţional.

3.3.10. Conservarea energiei produse prin combustia combustibililor fosili

Combustibilii fosili utilizaţi în centralele termoenergetice produc, mari

cantităţi de CO2 responsabil pentru efectul de seră, iar pe altă parte au un preţ din
ce în ce mai ridicat, rezervele actuale de combustibil fiind limitate. Din acest motiv
se impun măsuri drastice cu privire la reducerea consumului energetic în industrie şi
transporturi, precum şi în mediul privat. Aceste măsuri duc la conservarea
potenţialului energetic de care dispune Lumea:
Măsurile de conservare a energiei în domeniul industrial includ:
1. Substituirea tehnologiilor intensive energetic cu tehnologii conservativ -
energetice. De exemplu folosirea aburului în locul energiei electrice la compresoare,
utilizate în procese la scară mare;
2. Utilizarea multiplă a energiei, după cu se realizează la evaporatoarele în
trepte multiple;
3. Îmbunătăţirea privind operarea diverselor instalaţii industriale. Operaţiile
intermitente consumă mult mai multă
4. Combinarea funcţionării instalaţiilor cu necesităţi opuse. Generarea
simultană de căldură şi răcire pentru situaţia localităţilor adiacente ale instalaţiilor.
5. Îmbunătăţiri ale proceselor tehnologice. Îmbunătăţirea maşinilor cu
combustie internă prin consum redus de combustibil sau boilere cu randament
crescut;
6. Modificări ale maşinilor. De exemplu, schimbarea sistemului de izolare
pentru a reduce pierderile de presiune la vehicule spaţiale;
7. Reciclarea materialelor. Cele mai frecvente sunt reciclările de deşeuri
metalice (Al, Fe, Cu) sau lubrifianţilor.
8. Folosirea proceselor de recuperare a energiei.
Există diverse procedee prin care se poate recupera energia uzată cum ar fi:
a. recircularea energiei uzate stocate în fluxul termic, în acelaşi proces sau
în alte procese (gaze evacuate ca gaze de combustie într-un cuptor);
b. utilizarea unui schimbător de căldură pentru recuperarea acesteia;
c. recuperarea căldurii uzate şi îmbunătăţirea calităţii prin compresia
vaporilor;
d.recuperarea căldurii odată cu creşterea temperaturii prin intermediul
transformatoarelor de căldură;
e. depozitarea energiei uzate la temperatură ridicată în rezervoare mobile
pentru a putea fi utilizată la distanţă.
Lipsa metodelor de control asupra conservării energiei de către micii
consumatori, dat fiind că ei reprezintă o porţiune importantă a consumului energetic,
la scară naţională, are un impact negativ asupra economiei de energie în acest
sector.

47