Liliana POPESCU

Politica sexelor
Prefata de Laura Grünberg,
Editura Maiko, Bucuresti,
2004, 368 p.

O invitatie de a calatori prin universul feminismului atit pentru connaisseurs, cit si

pentru cei mai putin familiarizati cu miscarea si cu teoriile politice feministe, de a
intelege istoria acestuia per ansamblu, dar si pe cea autohtona, este facuta de Liliana
Popescu, prin intermediul noii aparitii a Editurii Maiko, Politica sexelor.

O calatorie care si-a propus „vizitarea“ si aprofundarea deloc schematizata a unei

palete variate, care cuprinde miscarea de femei si de barbati, tipuri de feminisme, dar
si demontarea prejudecatilor asociate feminismului. Sint analizate spatiul public si cel
privat, cu ramificatii „sensibile“ pentru opinia publica in general, care au iscat
controverse, dezbateri aprinse si au generat abordari cu tenta liberala sau vadit
conservatoare: „sexualitate si putere“, „pornografie“, „libertate sexuala si
homosexualitate“, „violenta impotriva femeilor“. Fiind o carte de teorie politica
feminista, nu poate sa lipseasca nici analiza guvernarii si a democratiei, nici politica
sexelor din tranzitia romaneasca. Impresioneaza in mod placut actualitatea
problematicii si aprofundarea nu numai a tematicilor feminismului occidental, ci si ale
celor romanesti, trimiterile la bibliografia feminista romaneasca incepind cu secolul al
XIX-lea.

Autoarea porneste de la „originile“ miscarii, centrate intr-o prima faza pe subiectul

„sint femeile oameni sau nu?“, perioada respectiva fiind cunoscuta sub denumirea
„Querelle des Femmes“ (secolele XVI-XVII), trecind in revista primele reprezentante,
mai putin cunoscute, cum sint: Mary Astell, autoarea lucrarii Serious Proposal to the
Ladies (1694) si Sophia – Femeia nu este inferioara barbatului (1739), sub
pseudonimul celei din urma ascunzindu-se François Poullain de la Barre. Urmeaza
apoi principalele teme caracteristice secolului al XIX-lea: abordarea spatiului public
de catre femei, controversele privind reproducerea, dreptul de vot si miscarea
sufragetelor, dar si organizarea anti-sufragiu, adica principalele doleante caracteristice
primului val feminist.

Cu anii ’60-’70 incepe al doilea val al miscarii, o data cu aparitia unor opere feministe
care i-au influentat debutul si evolutia: Feminine Mistique (1963) a lui Betty Friedan,
Sexual Politics (1970) de Kate Miller si Al doilea Sex (1949) de Simone de Beauvoir.
Prima dintre ele, „care avea sa devina o adevarata scinteie a celui de-al doilea val“,
trateaza paradoxul „oboselii casnicei“, intr-o perioada in care respectiva „activitate“
feminina era la moda in Occident. Daca visul oricarei femei este sa devina casnica,
atunci cum se face ca rata depresiilor, pigmentata cu alcool, a crescut in mod
ingrijorator printre cele care isi realizasera propriul „vis american“?! De asemenea,
problematica specifica acestei perioade si organizatiile de femei aferente sint
prezentate si analizate.
O intrebare interesanta apare o data cu anii ’80 – ne confruntam oare cu „sfirsitul unei
miscari“? In materie de feminism, anii cu pricina s-au caracterizat printr-o relativa
„liniste“, insa, ne spune autoarea, tot in aceasta perioada, simultan cu implicarea
ONU, s-a produs „o internationalizare a problematicii afirmarii femeilor“.
Incepind cu anii ’90 isi face aparitia si controversatul al treilea val, mai precaut, insa
avind ca trasatura importanta „consolidarea unor structuri de stat care promoveaza
activ, politic, programatic, drepturile femeilor“.
O nedumerire de care s-ar putea lovi unii cititori ar fi urmatoarea: de ce nu s-a
prezentat in paralel si evolutia feminismului romanesc?! Simplu: pentru ca o data cu
statul socialist, „miscarea femeilor in forma ei autentica, cu slabiciunile si
imperfectiunile ei, a fost ucisa“. Miscarea nu mai avea nici un suport, tinind cont ca
statul proclamase egalitatea in drepturi intre toti cetatenii, indiferent de sex.
Dar, chiar daca activitatea militanta a disparut in momentul in care s-a instaurat noul
regim, in secolul al XIX-lea si la jumatatea secolului XX, miscarea a prins contur si s-
a manifestat puternic pe plan national si international, cu o frematare interna unica
pina atunci in istoria feminismului romanesc, incluzindu-l aici si pe cel contemporan.

Dintre reprezentantele ei de seama le-as enumera doar pe Adela Xenopol, Sofia

Nadejde, Ella Negruzzi, Eleonora Stratilescu, Alexandrina Cantacuzino, Calypso
Botez s.a. Militantele acestei perioade cer drepturi sociale si politice specifice
primului val: dreptul la educatie, schimbarea statutului juridic, „sanse de afirmare
sociala“ s.a. Un aspect semnificativ al feminismului romanesc, specific acestei
perioade, il constituie actiunile de lobby, celebra fiind cea din jurul anului 1923, o
data cu adoptarea noii Constitutii. Liliana Popescu prezinta toate eforturile depuse de
feministe pentru recunoasterea dreptului de vot, actiune care a declansat un amplu
activism al femeilor, o activitate publicistica efervescenta in revistele diverselor
organizatii si nu numai.
Din perioada comunista, autoarea dezvaluie aspecte mai putin cunoscute. De pilda,
publicarea unor opere (ce-i drept, destul de putine) despre problematica femeilor din
societate, scrieri care urmau doua directii: fie se inscriau in ideologia de partid, fie
puneau sub semnul intrebarii „notiunea declarata si politic corecta a egalitatii dintre
sexe“. Din ultima categorie fac parte scrierile Ecaterinei Oproiu si ale Stanei Buzatu.

In evolutia cronologica a miscarii feministe, autoarea trateaza un aspect sensibil

pentru miscarea post-decembrista, situata „intre negarea discriminarilor si timiditatea
actiunilor“. Subcapitolul reprezinta o „radiografie“ a starii feminismului actual,
incepind cu modernizarea legislatiei prin presiuni externe, „ONG-izarea miscarii de
femei“, absenta banilor, asimilarea unei problematici si a unei directii cu iz
occidental, cvasi-absenta institutiilor guvernamentale care sa-si urmareasca
implementarea legislatiei pro-integrare in privinta femeilor (un singur exemplu pentru
care comentariile sint de prisos: „Directia de sanse egale“ are patru angajati, inclusiv
directoarea). Spre deosebire de efervescenta si de dinamismul miscarii interbelice, cea
contemporana este destul de statica si de marginala, mai ales ca, ne spune autoarea, o
miscare de femei ar trebui sa constientizeze discriminarile la nivel de electorat
feminin, sa manifeste „un activism sporit“; comunicarea dintre organizatii si masele
de femei ar trebui sa aiba un sprijin real, iar actiunile de lobby asupra politicului ca
factor esential nu pot lipsi unei autentice miscari.

Dar tot in perioada contemporana au aparut studii despre femeile din Romania, exista
carti publicate de feministe autohtone la Editurile Polirom si Politeia – SNSPA,
masterat de Studii de Gen la Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative, la
Universitatea „Babes-Bolyai“, o revista asumat feminista – AnALize, legislatie
moderna si un Consiliu National pentru Combaterea Discriminarii. De citiva ani a
inceput sa se contureze treptat un feminism romanesc, mai curind in sfera academica,
partial in cea activista si deloc unul politic.
Un segment inedit al cartii (asupra caruia vreau sa insist) il reprezinta paginile
consacrate miscarii de barbati sau miscarii tacute, cum o numeste Betty Friedan. Mult
mai putin cunoscuta in comparatie cu miscarea de femei, cea de barbati a aparut dupa
al doilea razboi mondial si s-a manifestat mai energic in anii ’60 si ’70, adica in
perioada unui feminism al „diferentei si al eliberarii“, care in Romania nu a fost
posibil deoarece regimului comunist „decretase“ oficial egalitatea deplina intre sexe.

Chiar daca poarta numele de „miscarea barbatilor“, aceasta a avut citeva manifestari
eterogene – trei, mai precis –, divizate in functie de problematica abordata. Liliana
Popescu trece in revista si tipurile de „asocieri“: organizatiile constituite ca reactie la
miscarea de femei, grupurile pentru drepturile barbatilor si sectorul barbatilor
feministi. Deloc familiara peisajului romanesc, si nu numai, este „miscarea
mitopoetica“, inchegata prin anii ’90 ca urmare a aparitiei cartii Iron John a poetului
american Robert Bly. Considerind ca masculinitatea este in criza, se doreste o
recuperare a barbatiei initiale, un fel de „sine barbatesc originar“ (adaptind pentru
masculin terminologia miscarii feministe radicale culturale), prin „grupuri de barbati
albi din clasa de mijloc si de varsta mijlocie“ care „se duc in paduri si danseaza,
imbracati in piei de animale, bat tobele salbatic, se imbratiseaza, urla primitiv…“. Un
fel de sector radical al miscarii de barbati care aduce, mai degraba, cu mini-gruparea
initiata de binecunoscutul erou din serialul Married with children, difuzat si la noi, Al
Bundy, „No Mam“. Intr-adevar no mam, daca avem in vedere ca miscarea barbatilor
nu s-a bucurat de sprijin din partea femeilor.

De asemenea, „studierea problematicii barbatului in societate si-a gasit expresii si din

punct de vedere institutional“, concretizata in ceea ce cunoastem sub denumirea de
Men’s Studies.
Probabil, mai ales pentru antifeministi, un capitol interesant al cartii dezvolta si
demonteaza principalele prejudecati care sint asociate miscarii si reprezentantelor
acesteia. Pornind de la „ce nu este feminismul“, autoarea ajunge sa numeasca, in final,
ce este acesta, pe baza literaturii nationale si internationale.
Ca indrazneala teoretica si inedit in spatiul mioritic se situeaza de departe doua teme
incendiare: prostitutia „in lume si in Romania“ si homosexualitatea. Prima a fost
dezbatuta pe larg de feminismul occidental, iar a doua a depasit conul de invizibilitate
publica in peisajul romanesc datorita Asociatiei ACCEPT.

Ceva mai putin cunoscut, poate chiar deloc, in legatura cu prostitutia o reprezinta
existenta unor organizatii ale lucratorilor sexuali. Prima a fost COYOTE („Call Off
Your Old Tired Ethics), infiintata in 1973 la San Francisco, urmata de aparitia altora
in Franta, Marea Britanie, Australia, Italia, dar si in Venezuela, Chile, India,
Nicaragua etc.
Diversele organizatii privesc fenomenul diferit, unele considera ca „femeia are dreptul
sa decida cum sa-si foloseasca trupul“, iar altele cred ca „saracia forteaza femeile la
prostitutie“. In anii ’80 au fost organizate si „doua Congrese Internationale ale
Curvelor“.
In privinta prostitutiei in peisajul autohton romanesc, autoarea dezbate si tentativele
de legalizare intr-o „maniera care ne aduce aminte de practici si mentalitati europene,
dar din secolul XIX“ si considera ca aceasta ar trebui dezincriminata si
destigmatizata. Si pornografia, cu variantele sale hardcore si softcore, este analizata
de Liliana Popescu, dar lipsit de prejudecati, utilizind instrumente care se situeaza
dincolo de simpla prezentare a diverselor atitudini fata de fenomen.

Fiind vorba despre „politica sexelor“, heterosexualitatea nu este singura „orientare“

dezbatuta. Homosexualitate, bisexualitate, transsexualitate, identitati de gen
alternative etc. se inscriu „de la sine“ in subiectul cartii.
Violenta impotriva femeilor ca o alta forma de manifestare a relatiilor de putere a
constituit un subiect central al dezbaterilor feministe. Mai ales feministele radicale au
construit un discurs dur la adresa acestui fenomen, Andrea Dworkin fiind renumita. In
perioada contemporana violentei „clasice“ i s-au alaturat cele impuse de „mitul
frumusetii“, teoretizat de Naomi Wolf, care spune ca in calitate de „femeie naturala,
asa cum esti, cu greutatea, trasaturile, formele, virsta pe care le ai, nu corespunzi
cerintelor actuale de frumusete. Trebuie sa te schimbi“.

De asemenea, violenta in familie, traficul de femei, cu trimiteri la situatia

internationala, dar si cea din Romania, sint discutate de autoare. „Scandalul Playboy“
din aprilie 2000 joaca un rol important datorita mobilizarii unui segment al societatii
civile, dar si pentru ca in America, de exemplu, articolul Cum sa-ti bati nevasta fara sa
lasi urme nu ar fi fost publicat. Ecourile actiunii de protest, cum spune si Liliana
Popescu, s-au simtit la adevarata amploare mai ales in afara Romaniei.
Ultima parte a cartii raporteaza democratia din Romania la barbatii-cetateni si la
femeile-cetatene. Dihotomia privat-public, constatarea celui de-al doilea val al
miscarii feministe – „ceea ce este personal este politic“ –, participarea si reprezentarea
politica, sistemul post-1989, „asimetria de gen a democratiei“, conceptul de cetatenie
sint dezbatute pe larg in Politica sexelor.
Cartea, nu foarte academica, totusi adresata unui public macar partial initiat,
demonteaza prejudecati, stereotipuri si gindiri comode, ajungind ca la sfirsitul lecturii
sa speri ca poate o noua productie feminista autohtona va reusi sa mai dezmargineasca
si sa zguduie obisnuinta.