Cap I

La începutul anului 1878 Carol I s-a confruntat cu problemele încheierii Tratatului de

la San Stefano care crea României o situaţie penibilă ce leza profund mândria naţională a unui
popor ce plătise un greu tribut de sânge pentru cucerirea independenţei. Din punctul de vedere
al Rusiei cedarea Dobrogei reprezenta o recompensă satisfăcătoare pentru România, în
schimbul celor trei judeţe din sudul Basarabiei. Mai mult, datorită faptului că indepemdenţa
noastră încă nu era recunoscută internaţional, Rusia ne reprezenta interesele la masa
tratativelor. Drept urmare nici la încheierea preliminariilor păcii de la Adrianopol, la 19/31
ianuarie 1878, şi nici la tratatul de pace, reprezentantul român nu a fost primit 1. În aceste
condiţii recunoaşterea independenţei nu mai putea fi un moment de glorie, căci aducea cu sine
o gravă amputare teritorială şi nerecunoaşterea aportului ţării noastre la obţinerea victoriei.
În acest sens Camera Deputaţilor a depus o moţiune în 26 ianuarie/7 februarie 1878:
„Rezoluţia unanimă a parlamentului nostru...în contra oricărei înstrăinări şi compensări
teritoriale”, în contextul unei ample campanii de presă care reflectă starea de revoltă a ţării
faţă de aliaţii din ajun.
În acele momente, viitorul rege consideră că „niciodată până acum nu a fost o
legătură atât de strânsă între mine şi ţară şi fiecare simte că eu sunt o adevărată protecţie
pentru existenţa ei”2. Astfel, când guvernul Brătianu a decis retragerea armatei romăne pe
poziţii de apărare în zona Piteşti-Curtea de Argeş-Târgovişte, Carol I a răspuns la cererea de a
merge în mijlocul trupelor şi a făcut o vizită mai lungă în localităţi din Muntenia şi Oltenia,
revenind la Bucureşti la 15/27 mai1878.
În ceea ce priveşte sorta României în contextul Congresului de la Berlin, la 1/13 iunie-
1/13 iulie nu s-a decis numai schimbul teritorial impus de Rusia, ci şi condiţionarea
recunoaşterii independenţei Românieide răscumpărarea căilor ferate şi de acordarea de
drepturi politice evreilor (articolul 44 al Tratatului). „Aceasta trecea peste temerile celor mai
pesimişti”3, după cum scria Maiorescu.
La fel de indignat este şi Carol I: „Congresul a procedat foarte sumar cu noi şi
hotărârile sale au provocat aici o considerabilă agitaţie. Recunoaşterea condiţionată a
independenţei este chir revoltătoare. Va trebui să manevrăm cu cea mai mare înţelepciune ca
ţara, în indignarea ei, să nu declare că vrea să renunţe la independenţă. În aceste momente
grave îmi este foarte greu să mă lipsesc de Brătianu – avusese la 4/16 iulie 1878 un accident
de trăsură –care prin influenţa sa poate face acceptabile naţiunii asprele condiţii ale
Congresului...fireşte că opoziţia [conservatoare] lucrează împotriva lui”4
Prima mare putere care a recunoscut independenţa României a fost Austro-Ungaria,
iar exemplul i-a fost urmat de Rusia însă nu si de celelalte mari puteri care aşteptau
îndeplinirea prevederilor Tratatului de la Berlin. În acest sens Senatul a votat la 28
septembrie/10 octombrie 1878 o moţiune prin care guvernul era împuternicit să se supună
dispoziţiilor tratatului care impunea României sacrificii dureroase şi în acelşi timp să ia în
stăpânire Dobrogea şi Delta Dunării.
Amânarea recunoşterii independenţei din parte marilor puteri occidentale a provocat
indignarea clasei politice ramâneşti, umbrind manifestările legate de intrarea solemnă a
armatei române în Bucureşti sau de luare în stăpânire a Dobrogei.
Sfârşitul anului 1878 aduce cu sine reluarea raporturilor prieteneşti cu Imperiul
Otoman ceea ce duce la recunoaşterea independenţei şi de către acesta.
Anul 1879 a început cu o nouă înrăutăţire a relaţiilor cu Rusia din cauza fortificaţiilor
de la Arab Tabia, luate în stăpânire de români în urma hotărârii Consiliului de Miniştri din
14/26 ianuarie 1878 în baza faptului că majoritatea comisiei internaţionale care delimita
frontiera dobrogeană dintre România şi Bulgaria şi-a dat verdictul în favoarea României.
Sfătuită de marile puteri, România îşi retrage trupele din zonă pentru evitarea unui conflict cu
Rusia.
Pe acest fond, Camerele legislative ale României aduc în discuţie modificarea
Constituţiei pentru rezolvarea urgentă a ceea ce devenise chestiunea evreiască. Dezbaterile pe
această temă începute la 22 februarie/5 martie 1879, vor atinge o vehemenţă rar întâlnită,
opoziţia conservatoare şi fracţiunea liberală independentă din Moldova vor combate energic
orice acordare de drepturi evreilor chiar dacă procedând astfel se periclita recunoaşterea
independenţei României de către marile puteri occidentale. La 25 iunie/5 iulie 1879 comisia
Camerelor Deputaţilor a elaborat un proiect de lege votaţi de toţi membrii în afară de P.P.
Carp, „o provocare la adresa Europei”, după cum îl numeşte Carol I, proiect care afirmă că
„nu există istraieliţi români ci sunt numai aceia care nu s-au asimilat cu naţiunea română şi
nici nu voiesc să se asimileze; că naţionalitatea se poate acorda oricărui străin, fără
deosebire de religie în mod individual şi prin lege specială, ir dreptul de a cumpăra imobile
rurale va fi un drept politic şi nu un drept cetăţenesc.”5
La 8/20 februarie 1880 independenţa României era în sfârşit recunoscută. În
consrcinţă Carol I a transmis lui Callimachi Catargiu misiunea de a notifica independenţa
României la curţile regale din Bruxelles şi Haga, iar A.P. Plagino a fost trimis în acelaşi scop
la Madrid şi Lisabona.6
Cu toate că România făcuse paşi mari pe calea integrării diplomatice în familia
europeană, mai rămânea de rezolvat chestiunea Arab Tabiei. România nu a fost consultată, ci
numai i s-a comunicat hotarârea puterilor prin care pierdea 5 km din ceea ce îi dăduse la
început Comisia europeană; primea ce-i drept Arab Tabia dar „noua linie făcea cu neputinţă
construirea unui pod, ba încă a oricărei legături între cele două maluri ale Dunării.”7

Cap II

Dunărea punea probleme şi în contextul dorinţei Austro-Ungariei de a se extinde în

această zonă căci se considera protectoarea micilor state Serbia, România şi Bulgaria faţă de
expansionismul rus şi, în consecinţă trebuia să i se acorde satisfacţia cererilor de extindere a
influenţei. Ungaria cera ca în comisia mixtă a Dunării din care făceau parte statele riverane să
i se acorde perşedinţia permanentă, votul preponderent şi în generel crearea unui organism
supranaţional care să îşi exercite autoritatea asupra teritoriului statelor riverane prin preluarea
conducerii şi administraţiri porturilor. Economia maghiară era special interesată de controlul
acestei artere de navigaţie şi în general de comerţul cu grâne şi vite care constituia baza
comerţului românesc, rezultând de aici grave conflicte de interese. Aceste cereri lezau
suveranitatea naţională a statelor riverane şi nu puteau fi acceptate. Dacă iniţial România a
fost sprijinită în atitudinea ei de Aglia şi Rusia, ulterior sprijinul a fost retras şi ţara noastră s-a
văzut silită să îşi apere singură interesele. Drept urmare România a acceptat crearea comisiei
mixte, dar a refuzat să fie de acord cu votul preponderent al Austro-Ungariei. La 2 iunie (stil
nou) 1882, însă, se acorda Austro-Ungariei preşedinţia Comisiei mixte a Dunării.8
Anul 1883 a fost unul dintre anii decisivi ai domniei lui Carol I pentru că a fixat
jaloanele orientării externe a României în următoarele trei decenii.
La 8/20 februarie 1883 s-a deschis conferinţa de la Londra a amrilor puteri în
chestiunea Dunării, unde România nu a fost acceptată decât cu vot consultativ. 9 Un sprijin în
favoarea noastră a venit din partea Belgiei unde fostu ministru plenipotenţiar de la Bucureşti a
scris broşura „La Roumanie devant la Conference de Londres” susţinând drepturile noastre.
Relaţiile dintre România şi Austro-Ungaria ajunseseră într-in punct critic în vara
anului 1883 şi impunerea clauzelor tratatului de la Londra în Chestiunea Dunării ameninţa să
le deterioreze şi mai mult. Ca soluţie a evitării conflictului a fost alipirea României la Tripla
Alianţă. La 15 septembrie, stil nou, 1883, în discuţia cu Brătianu, Kalnoky exprima faptul că
Austro-Ungaria a renunţat la aşa-zisele drepturi pe care le-a obţinut la Londra, iar statele
riverane vor continua să îşi exercite drepturile de control şi poliţie a navigaţiei pe porţiunea
cuprisă între Porţile de Fier şi Galaţi, fiecare în porturile şi apele lor. 10 Austro-Ungaria făcuse
această concesie în schimbul alianţei pe care o semna cu România, ştiind că acum Dunărea de
Jos era sub autoritatea unui stat prieten. Pentru Carol tratatul din 1883 reprezenta aderarea la o
aşsa nmită Ligă a Păcii, grupată în jurul Germaniei ca o contrapondere la o eventuală politică
ruso-franceză care ameninţa pacea europeană şi însăşi principuil monarhic.

Cap III

Anul 1884 debutează pe plan politic intern cu dezbaterile privind modificarea legii
electorale. În planul politicii externe apăruseră o serie de probleme legate de faptul că Franţa
şi Rusia crea executarea Trataului de la Londra şi presau Viena în acest sens.
Sfârşitul anului 1887 îndreaptă atenţia lui Carol I spre problemele interne, unde regele
urmărea menţinerea cu orice preţ a guvernului liberal, atacat vehement din toate părţile. La
11/23 februarie 1887, Carol I îşi exprimă faţă de Titu Maiorescu speranţa că situaţia gravă s-
ar putea rezolva prin intrarea junimiştilor în guvern, dar aceştia au refuzat categoric. Mai
mult, Brătianu demisionează şi la 23 martie/4 aprili 1888 regele Carol I a incredinţat puterea
unu guvern format din junimişti în frunte cu Theodor Rosetti.

Cap IV

Într-adevăr fusese evitată o criza. Se rezolvase astfel succesiunea la guvernare şi

continuitate aorientării în politica externă.
Parlamentul a fost dizolvat la 8/20 septembrie 1888, iar între 12/24 – 17/29 octombrie
s-au desfăşurat din nou alegeri care au dat opoziţiei liberale, inclusiv disidenţilor, 70 de
mandate. A rezultat astfel un parlament dispus să conteste guvernul junimist care nu avea
majorităţi sigure nici în Camera Deputaţilor şi nici în Senat. Astfel că în 22 martie/3 aprilie
1889 guvernul junimist şi-a dat demisia.
În acestă situţie problema monarhului era de a obţine un guvern care să aibă acceptul
Camerelor, adică să nu fie silit să ceară dizolvarea lor şi organizarea de noi alegeri. În acest
sens Lascăr Catargiu a primit funcţia de prim ministru. Pe plan extern aducerea lui Lascăr
Catargiu a avut efecte nefaste. Legăturile liderului consrvator cu ministrul plenipotenţiar rus
au stârnit temerea la Viena şi Berlin că România a trecut de partea Rusiei şi nu va mai reînnoi
tratatul secret de alianţă, temeri ce sunt calmate de rege.
În inuarie 1891 după ce liberalii înregistrează o serie de succese în alegerile jedeţene,
se prefigurează o iminentă criză guvernamentală. Astfel la 22 februarie/6 martie 1891 se
dizolvă Camera Deputaţilor, iar alegerile sunt fixate pentru 9/21 – 11/23 aprilie 1891.11
Alegerile dau câştig de cauză guvernului, care însă nu rezistă mult căci seimpune o
concentrare conservatoare care să pună capăt existenţei hibridului partid Conservator –
Liberal.
Luna februarie 1892 aducea noi alegeri ce şi de această dată au dat câştig guvernului,
de data acesta celui conservator.
La 13/25 iulie 1892 la Sinaia se reînnoia tratatul secret cu Austro-Ungaria, iar
Germania a aderat prin semnătura lui Bulow la Bucureşti la 11/23 noiembrie 1892.12
În cadrul acestei alianţe România aducea o contribuţie importantă şi costisitoare:
„înarmăm întreaga infanterie, a cărei organizare pe 33 de regimente a fost încheiată cu noua
puşcă de 6,5 mm. Am organizat 2 noi brigăzi de cavalerie prin regimente permanente de
călăraşi şi la graniţa rusească şi am pretins Camerelor 10 milioane pentru noile cazărmi
dintre care patru pentru cavalarie. Fortificaţiile sunt aproape terminate şi marile turele
blindate cu tunurile lor sosec în curând. Cele opt regimente de artilerie au fost ridicate la 12
şi au fost create doua batalioane de artilerie şi fortificaţie. Bugetul nostru de război pretinde
acum aproape 40 de milioane fără a ocoti creditele extraordinare.”13
La dezbaterea adresei Senatului din 27 noiembrie/9 decembrie 1893 D.A. Sturdza se
hotărăşte să lovească în conservatori pe motivul problemei naţionale şi cere sfidător
guvernului să intervină în favoarea românilor.
La 15/27 aprili 1894 a fost votată legea minelor, fapt ce a avut drept urmare retragerea
opoziţiei din parlament, liberalii „angajându-se cu solemnitate să repare pretinsa ştirbire
adusă Constituţiei îndată ce vor veni la putere.”14
Această ultimă victorie a conservatorilor a fost însă departe de a le întări poziţia.
Junimiştii, în frunte cu P.P.Carp, hotrâseră încă din iulie 1894, „să se retragă din minister
înainte de alegerile generale pentru a nu el face, in niciun caz, cu Lascăr Catargiu.” 15
Acesta după demisia din parlament a liberalilor ar fi vrut să propună regelui dizolvarea
Camerelor, dar s-a lovit de opoziţia lui P.P.Carp. nici Carol I nu-i mai dorea neaparat pe
conservatori la putere considerând că „după 8 ani de opoziţie partidul liberal este în drept să
vină iarăşi la cărmă.”16 La 4/16 octombrie 1895 D.A.Sturdza primeşte mandatul de a forma
noul guvern. Liberalii reveneau la putere consacrând astfel formula rotativei guvernamentale.

Cap V

Noul prim-ministru a primit aproape imediat mandatul de dizolvare a Camerelor şi

alegerile au fost anunţate pentru luna noiembrie 1895.
Pe cât de calmă a fost preluare puterii, pe atât de tensionate erau raporturile liderului
liberal cu Puterile Centrale. Alegerile potolesc spiritele pentru scurtă vreme: „de la ultima
schimbare guvernamentală pasiunile s-au potolit simţitor şi la noi domneşte liniştea şi
pacea.”17 În paralment toate merg bine deocamdată: „Camerele mi-au votat adrese loiale şi la
dezbateri toţi vorbitorii şi-au exprimat satisfacţia pentru politica noastră externă care este
împreună cu Tripla Alianţă.”18
La începutul lui 1896 nu doar problemele balcanice ameninţau pacea Europei, ci chiar
relaţiile dintre marile puteri ajung la o tensiune periculoasă determinată de aşa-numita
„telegramă Kruger” din 3 ianuarie (stil nou) 1896.Mai precis, era vorba de faptul că
preşedintele republicii Transvaal, Paul Kruger (1825-1904), reuşise în decembrie 1895 să
dezarmeze intervenţia britanică în zonă care avusese loc sub forma invaziei unui grup de
mercenari condus de aventurierul Jameson.
A altă problemă a fost declanşată la 17/29 mai 1896, când Carol I a semnat decretul
de suspendare din funcţie a mitropolitului primat Ghenadie Petrescu.
La 8/20 decembrie 1896 Marile Colegii Electorale, întrunite prin decret regal, îl
investesc ca metropolit perimat pe Iosif Gheorghian.La solemnitate regale invită pe toţi
miniştri pentru a constata în alocuţiunea ce o rosteşte că „ toţi fruntaşi ţării se întâlnesc într-
un singur gând, într-o singură voinţă, când patria are nevoie de concursul tuturor fiilor
săi19”.
Antipatia din partea şefului partidului liberal D.A. Sturdza era vădită.Pierderea unor
alegeri parţiale în februarie 1897, demisia lui D.A. Sturdza din funcţia de preşedinte al
Senatului la 1/13 martie 1897 (fusese ales după moartea lui Dimitrie Ghica), au anticipat
deznodământul conflictului.Prin demisia celor doi miniştri sturdzişti din guvern, G.
Cantacuzino-Râfoveanu si C. Stoicescu, criza nu mai putea fi evitată şi guvernul lui P.S.
Aurelian a demisionat la 26 martie/7 aprilie 1897, nu înainte de a vota în pripă întregul
buget.20
Medierea dintr D.A. Sturdza şi P.S.Aurelian, care ar fi trebuit să ducă la o remaniere
a cabinetului liberal la jumătatea lunii ianuarie 1898, nu reuşeşte. Liderul drapelist refuză cele
trei ministere oferite pentru că nu i se aprobă Ministerul de Interne, unde îl dorea pe Vasile
Lascăr. În schimb, se formează o alianţă între P.S.Aurelian şi N.Fleva îndreptată spre
D.A.Sturdza.21 Regele se hotărăşte să medieze personal între aceste facţiuni liberale pentru a-l
ajuta pe Sturdza să-şi continuie guvernarea şi reformele în condiţiile în care Lascăr Catargiu
nu se grăbea să ceară puterea pentru partidul său:”de când s-au întrunit din nou Camerele nu
lipsesc munca şi gretăţile care nu pot fi învinse decât prin lucrarea tuturor facţiunilor
liberale. Lui D.A.Sturdza îi lipseşte forţa morală ca să impună singur reformele privind
impozitele şi învăţământul. I-am primit în repetate rânduri pe P.S.Aureliam şi adepţii săi, ca
şi pe Fleva, pentru a stabili o conciliere. Fiecare susţine că el are toată bunăvoinţa, dar apoi
se caertă cui să îi revimă cea mai amre influenţă. Măcar am obţinut ca Sturdza şi Fleva să
stea pe picior de pace şi să îşi vorbească.
Lascăr Catargiu a fost şi el la mine; mi-a declarat că partidul conservator poate privi
calm la conflictele liberalilor.”22
Divergenţele dintre liberali îi determinaseră pe conservatori să pornească la rândul lor
o campanie de răsturnare a guvernului. Încurajaţi de alegerea lui G. Panu ca deputat la Galaţi
(16/28 martie 1898) conservatorii au ţinut la Bucureşti o mare întrunire (21 martie/3 aprilie) la
care Lascăr Catargiu a declarat: „suntem împinşi la guvern prin puterea favoarei populare
neademenită de nici o făgăduială”
A doua zi Comitetul executiv al partidului Conservator a decis declanşarea unor serii
de întruniri publice în toate marile oraşe ale ţării într-o notă dominantă anti-Sturdza: „...este o
ruşine şi în faţa ţării şi în faţa europei ca un asemenea om să mai conducă destinele
României”-declara Lascăr Catargiu.23
La acest lucru se adaugă şi izbucnirea, în luna noiembrie, a unor răscoale ţăraneşti, în
judeţele Olt şi Teleorman, pe care Maiorescu le consideră un efect al alianţei electorale a
guvernului cu grupul socialist de la Iaşi „mic la număr dar primejdios prin fermentul de
agitări ţărăneşti”24
Ordinea a fost restabilită şi Carol I putea scrie: „Aici avem linişte în politică şi
Camerele lucrează fără agitaţie. Aşsa-numita răscoală ţărănească a fost o furtună într-un
pahar cu apă, dar împotriva socialiştilor am luat măsuri aspre.”25
Numai că în momentul în care aşternea pe hărtie aceste rânduri, liniştea din România
era din nou spulberată de un scandal parlamentar care îl face pe rege să îşi abandoneze
sfetnicul. Eugen Stătescu îl previne pe D.A.Sturdza şi acesta îşi dă demisia la 30 martie
1899.26

Cap VI

În ziua de 30 mrtie 1899 regele îl convoacă pe Lascăr Catargiu să preia funcţia de

prim-ministru, dar chiar înainte de sosirea mesgerulu regal, liderul conservator a încetat din
viaţă şi astfel se deschide spinoasa problemă a succesiunii la conducerea partidului.
Comitetul executiv se întruneşte de urgenţă şi deşi din 22 de membri nu sunt prezenţi decât 9,
şi fără a discuta şi ci junimiştii, G.Gr. Cantacuzino este ales în unanimitate şef al partidului
conservator. Junimiştii care îl voiau pe P.P.Carp sunt puşi în faţa faptului împlinit şi se opun
categoric oricărei participari la guvernare.
Regela a încercat să împace cele două grupări conservatoare pentru a obţine un
„minister concentrat” care să facă faţă gravei crize financiare care amaninţa România, dar nu
a reuşit. A eşuat şi încercarea monarhului de a forma la 6/18 aprilie tot un guvern liberal cu
Dimitrie Gianni în frunte. Şi atunci, după 12 zile de tratative laborioase, cea mai lungă criză
de guvern, regele s-a adresat lui G.Gr.Cantacuzino pentru formarea noului guvern.
 Mulţimirea conservatorilor era, însă, departe de a fi completă, căci o gravă criză
financiară ameninţa România. Mai mult, anul 1899 se contura ca unul dintre cei mai secetoşi
din istoria ţării, recolta de cereale fiind complet compromisă.27
Pe planul politicii externe apăruse un fenomen nou, generat de iniţiativa ţarului
Nicolae al II-lea din 24 august 1898, convocarea unei conferinţe de dezarmare pentru
manţinerea păcii mondiale. Conferinţa şi-a deschis lucrările la Haga la 18 mai 1899 cu
reprezentanţi din 26 de ţări. Nereuşins să impună vreo măsură de dezarmare , Conferinţa şi-a
propus reglementarea modului de ducere a războiului şi crearea unui tribunal de arbitraj în
problemele litigioase internaţionale. La conferinţă a participat şi o delegaţie românească.
În privinţa rezultatelor conferinţei regele Carol I nu îşi ascunde scepticismul: „...în
curând se va întruni conferinţa de la Haga. Cred că vor fi discutate mai multe probleme
umanitare în ducerea războiului şi probabil se va ajunge la o hotărâre. Tribunalul de arbitraj
nu va fi acceptat de nimeni. Dar chiar în conferinţă există o garanţie a păcii la care ţin astăzi
toate statele.”28
Pe plan intern guvernul conservator ia măsuri menite să atenueze efectele
secetei:credote pentru cumpărarea de nutreţuri, credite pentru cumpărarea de frâu şi porumb.
În paralel guvernul aduce la Senat 16/28 iunie şi 21 iunie/3 iulie 1899 proiectul de repunere în
vigoare alegii jandarmeriei din 30 august 1893.29 O măsură inspirată căci în iulie deja
izbucnesc răscoale ţărăneşti în Oltenia, la Slatina. Constantin Bacalbaşa le pune pe seama
propagandei electorale a candidatului independent la Colegiul III, Bogdan Piteşti, care se
prezentase drept fiu natural al lui Cuza Vodă. Armata adusă din craiova a şarjat pe ţărani cu
baionetele, apoi a deschis focul omorând mai mulţi oameni.
Eşecul măsurilor guvernului în condiţiile secetei era evident. Nici Carol I nu îşi face
vreo iluzie: „din cauza recoltei distruse ne îndreptăm spre un mare pericol social şi economic
ce va izbucni înainte de începutul iernii şi va crea o situaţie care cere un ochi treaz şi
încordări deosebite pentru a combate toate greutăţile. Revoltele ţărăneşti şi penuria
financiară vor trece în prim plan. Vom exporta în valoare de 180 de milioane de franci.” 30 În
realitate exportul a fost de 149 milioane.
Pentru ameliorarea pagubelor, camera deputaţilor acceptă o serie de noi impozite care
se succed cu rapiditate. La 10/22 decembrie 1899 se votează reînfiinţarea taxei de 5% asupra
retribuţiei funcţionarilor publici şi se stabileşte un maximum de salariu pentru acestă categorie
socială care nu putea depăşi 1500 lei. La 14/26 decembrie se fixează o taxă unică de 5%
asupra beneficiului net, aplicabilă bancherilor şi societăţilor pe acţiuni care exercitau vreun
comerţ sau o industrie. În aceeaşi zi se votează şi înfiinţarea taxei de 30 de bani pe kilogramul
de zahăr importat sau fabricat în ţară.
Regele acceptă acestă politică şi avalanşa impozitelor continuă la începutul lui
ianuarie 1900 cu o taxă modificată a timbrului de înregistrare, cu sporirea taxelor de mştenire.
Eşecul conservatorilor nu v-a întârzia să apară. Take Ionescu, ministrul Cultelor şi
Instrucţiunii Publice nu se sfia să afirme în parlament că „este cu neputinţă să pună cineva
atâtea imozite pe o ţară ca să poată acoperi nu numai nevoile normale , dar şi globul
bugetar al anului acesta de calamitate. Aceasta nu se poate.”31
Măsurile luate de conservatori nu rezolvă aşadar nimic, iar slăbiciunea guvernului
determinată de disensiunile din partid nu promitea vreo îmbunatăţire. „Situaţia politică de la
noi lasă mult de dorit: un guvern slab şi o mare penurie financiară care acţionează
paralizant. Primul meu ministru este grav bolnav şi s-a dus la Viena pentru tratament
medical. Din cauza aceasta afacerile şi dezbaterile din Cameră sunt mult afectate; în pluseste
un conflict în partidul conservator care de la moareta destoinicului Catargiu n-a mai avut un
şef capabil”32
În tot acest timp problemele României urmau o evoluţie negativă pe care guvernul
conservator nu putea să o atenueze. Primul ministru era departe de a mai putea face faţă
misiunii sale. Adevăratul conducător al guvernului părea Take Ionescu , ministrul Finanţelor,
dar măsurile sale nu includeau şi economiile, lucru pe care regele îl considera o slăbiciune a
guvernului. Ceea ce a blocat până la urmă aplicarea măsurilor lui Take Ionescu a fost
rivalitatea lui cu Nici Filipescu. Acesta din urmă a recurs la o conciliere cu junimiştii pentru a
contracara influenţa rivalului său. Nici libaralii nu au rămas mai prejos, făcând şi ei onoruri
junimiştilor. Faţă de parspectiva unui guvern conservator, întărit cu junimiştii, regele Carol I a
hotărât să îi acorde încrederea lui P.P. Carp în formarea unui guvern la 7/20 iulie 1900.
Cu toate acestea soluţiile propuse de Carp în vara lui 1900 s-au limitata doar la
cedarea monopolului ţigaretelor pe un termen de 12 ani şi 7 luni. Impresia generală era de
rătăcire.33
La 21 ianuarie/4 februarie 1901 are loc un consiliu de miniştri urmat de un al doilea la
23 ianuarie/6 februarie, la rege, unde Carp nu vrea să cedeze nimic din prevederile proiectului
său. Când Carol I i-a cerut să fie mai suplu, că uneori trebuie să cedezi, că el a cedat de atâtea
ori, Carp răspunde: „c’est le tort que votre Majeste a eu”. Regele s-a înroşit de supărare şi
Carp atenuează atitudinea sa: „mais du reste V.M. peut céder parce qu’elle est permanente et
élu à un landemain, tandis que nous autres ministres nous n’avons que aujourd’hui”, dar nu
mai avea cum să potolească mânia suveranului, şi nici nu încercă, ci îşi oferă demisia la
Consiliul de Miniştri în 26 ianuarie/8 februarie 1901.
Puterea a fost încredinţată tot conservatorilor, respectiv lui G.Gr.Cantacuzino la 29
ianuarie/11 februarie 1901, cerându-i-se un cabinet în care să intre şi junimiştii. Dar P.P.Carp
refuză participarea junimiştolor, iar Maiorescu îl sfătuieşte pe Cantacuzino să recomande
regelui menţinerea lui Carp câteva săptămâni, după care să urmeze o remaniere, căci
răsturnarea lui Carp pentru a aduce orice alt minister conservator ar însemna discreditarea
conservatorilor.
G.Gr.Cantacuzino ascultă sfatul lui Maiorescu , îl recomandă din nou pe Carp regelui
care-i respinge demisia şi îi reîncredinţează guvernul. Nu pentru multă vreme, căci nici
Cantacuzino, nici Take Ionescu nu l-au agreat pe Carp. La 14/27 februarie 1901 D.A.Sturdza
primeşte mandatul de a forma noul guvern al ţării.

Cap VII

În politica internă lucrurile îşi urmează cursul ştiut. Alegerile dau o majoritate
covârşitoare guvernului liberal şi la 24 martie/6 aprilie 1901 camerele se reunesc. În decurs de
5 zile are loc alegerea organelor constitutive, dezbaterea Adresei şi votarea unui pachet
impresionant de legi financiare.
Evoluţia politică internă întăreşte convingerea fermă a regelui că România condusă de
liberali merge într-o direcţie potrivită şi îşi exprimă parerile despre sistemul de conducere: „în
toate ţările opoziţiile sunt mizerabile şi de rea credinţă. Exploatează cele mai sfinte lucruri
pentru interesle şi scopurile lor de partid şi când prin aceasta se ceează sitaţii primejdioase
atunci fac răspunzător guvernul pentru ele. Este regretabil că în Belgia nu există un partid
liberal puternic care ar putea uşor , când ar fi la putere, să ţină în şah elementele extremiste.
Într-un stat constituţional este întotdeauna îngrijorător când un partid are prea multă vreme
puterea în mână.
Aici lucrurile merg mulţumitor deşi conservatorii s-au demascat ca revoluţionari. Din
fericire au puţină influenţă şi sunt puţin iubiţi în ţară. Sturdza s-a dovedit un destoinic om de
sta şi a dus finanţele în cea mai bună stare.”34
Pe parcursul anului 1901 regele Carol I îşi expune de mai multe ori părerile despre
sistemul de guvernare având în vedere comparaţia dintre Belgia şi România: „din ziar evăd că
în camerele belgiene nu domneşte un spirit bun, atacurile împotriva regelui sunt
nemaipomenite şi eu consider că în astfel de cazuri majoritatea pe care o are guvernul
trebuie să intervină energic. Aici asemenea manifestări ar fi imposibile în pofida proastei
noastre regelementări care permite deputaţilor cea mai largă libertate de exprimare.”35
Conservatorii înţeleseseră încă din octombrie 1901 că Sturdza va mai sta încă multă
vreme la guvernare; după opinia lui Marghiloman regele îndeamnă pe conservatori la unire
sub conducerea lui Carp, ceea ce îl face pe Filipescu să afirme că „la rege e sistem să fie
amabill cu toţi membrii opoziţiei, că şi G.Gr.Cantacuzino de câte ori iese acum de la rege
iese foarte mulţumit.”
Măsurile liberalilor, mai ales cele legate de reducerea pensiilor funcţionarilor de stat,
legea meseriilor, reglementărilor privind activitatea sindicatelor 36 provoacă mari nemulţumiri
în capitală la începutul anului 1902. Problemele vor continua să persiste chiar după închiderea
Camerelor. Aşa de exemplu nemulţumirile evreilor împotriva legii meseriilor şi-au găsit ecou
în străinătate şi s.au repercutat negativ în ţară.
Iarna lui 1904 avea să fie fatală guvernului Sturdza, căci chiar de la începutul sesiunii
parlamentare se declanşează o acţiune a tinerilor liberali, în frunte cu Ionel Brătianu, sprijinit
de cadrele „Ocultei” ce urmăreau să obţină retragerea lui Sturdza. Criza nu a întârziat să se
producă. La 9/22 decembrie 1904 Mihail Pherekyde îşi dă demisia din funcţia de preşedinte al
Camerei. La fel procedează şi cei doi vicepreşedinţi, V.G.Mortun şi Take Protopopescu. Se
trece urgent la alegerea unui alt preşedinte;atunci deputaţii intră în grevă spre a împiedica
lucrările Camerei. Faţă de acestă situaţie D.A.Sturdza a demisionat. La 22 decembrie, stil
vechi, 1904, guvernul G.Gr.Cantacuzino a depus jurământul, iar a doua zi noul prim-ministru
a citit decretul de dizolvare a Camerelor. Alegerile au fost fixate pentru zilele de 1-11
februarie, stil vechi,1905 şi convocarea nouluiparlament pentru 23 februarie/8 martie.37

Cap VIII

Parlamentul întrunit la data fixată a luat în dezbatere un program ambiţios cu

numeroase proiecte de lege în perspectivă. La 18/31 martie 1905 a fost supusă dezbaterii şi
convenţia comercială cu Germania care urmărea de fapt să asigure prosperitatea industriei
existente în România, atât cât se putea, pentru că Reichul n-a acceptat să cedeze.
Liberalii au organizat congresul partidului lor între 3/16 – 5/18 decembrie 1906 care a
adoptat un nou program de guvernare cu prevederi noi legate de legea electorală, unde
majoritatea s-a pronunţat pentru o lărgire a dreptului de vot şi pentru adoptarea de măsuri în
problema ţărănească. Arătând situaţia grea şi mizeră a tărănimii, liberalii vedeau rezolvarea
problemelor ei în instituţia Casei Rurale, menită să cumpere moşiile scoase la vânzare ale
proprietarilor şi apoi să le parceleze şi să le vândă ţăranilor.
Lipsa oricăror măsuri concrete de îmbunătăţire a situaţiei ţărănimii a dus până la urmă
la izbucnirea celei mai mari revolte a ţărănimii româneşti în februarie/martie 1907.

Cap IX

Noul guvern s-a prezentat Camereloe la 13/26 martie fiind primit cu aplauze de
opoziţia conservatore, scena unică şi mult comentată în epocă. S-a dat citire apoi
Manifestului-program (publicat la 15/28 martie) în care se spunea că „regele a încuviinţat”
luarea unor măsuri pentru „a îndestula cereri drepte şi legitime” pentru ţărani. 38 După
promisiuni – toate paleative care nu rezolvau problema fundamentală ce generase răscoala
ţăranilor, anume lipsa de pământ- Manifsetul exprima hotărârea de a înfrâna cu energie
neorânduielile şi a pedepsi cu asprime pe cei care ar căuta să se folosească de prădăciuni”
Pe plan politic se produce fuziunea conservatoare pe care o voi regele (13/26 martie
1907) şi noul Comitet Executiv al Partidului este anunţat la 21 aprilie/4 mai avându-l în frunte
pe P.P.Carp.
 La 26 aprilie/9 mqi 1907 Camerele sunt dizlovate şi alegerile au început la 20 mai, stil
vechi,1907 şi au conferit obişnuitele majorităţi guvernului liberal.39
O scurtă sesiune parlamentară extraordinară între 7/20 – 14/27 iunie 1907 este folosită
de liberali pentru prezentarea unui pachet de proiecte de legi menite să contribuie la
rezolvarea problemei ţărăneşti, dar şi la despăgubirea marilor proprietari pentru pagubele din
timpul răscoalei.40
Se merge pe drumul unui compromis. Îl voiau parlamentarii conservatori care i-au
cderut lui P.P.Carp la 19 noiembrie să intre în trataive cu libaralii; îl voia şi regela care îşi
rosteşte în sfârşit cuvântul la 29 noiembrie/12 decembrie 1907 în răspunsul la Adresa
Adunării Deputaţilor: „este de netăgăduit că proprietatea mare alcătuieşte partea cea mai
neînsemnată a bogăţiei ţării şi că propaşirea întregii noastra agriculturi atârnă de
menţinerea ei. Însă o uşurare a condiţiilor de trai ale ţăranului şi îndrumarea sa spre o
muncă mai spornică. Sunt de asemenea necesetaţii recunoscute de toţi. Împăcarea acestor
nevoi, deopotrivă însemnate, trebuie căutată pe tărîmul bunei înţelegeri şi al dreptaţii...”41