Sunteți pe pagina 1din 7

Activitatea antropică şi deteriorarea mediului

Dezvoltarea societăţii umane a determinat creşterea presiunii exercitată de aceasta


asupra mediului natural. Necorelarea caracterului limitat al resurselor naturale cu nivelul în
creştere al consumului şi necunoaşterea funcţionării sistemice a mediului a produs treptat
apariţia unor disfuncţionalităţi majore ale acestuia. Primele semnale despre efectele negative
ale activităţii umane apar în a doua parte a secolului XIX (P.G. Marsh, 1864; E. Reclus, 1877;
M. Tribolet, 1886). Semnalul de alarmă este dat de lucrarea Silent Spring (Rachel Carson,
1962), în care este denunţat pericolul unor activităţi agricole şi industriale pentru sănătatea
oamenilor. Astăzi, ideea potrivit căreia nici un loc de pe Pământ nu este imun la influenţa
omului (B. Commoner, 1972) a devenit un truism.
Activitatea umană care generează disfuncţionalitatea mediului poate fi grupată în
următoarele trei categorii:

• introducerea în mediu a unor substanţe organice sau anorganice diferite de cele


necesare funcţionalităţii acestuia, sau într-o cantitate care depăşeşte capacitatea de preluare de
către mediu, definită drept poluare;
• preluarea din mediu a unor resurse minerale sau organice şi, prin aceasta, perturbarea
funcţionalităţii acestuia, deteriorarea calităţii peisajului, diminuarea rezervelor, şi periclitarea
dezvoltării durabile a societăţii umane;
• modificări în structura mediului prin diferite categorii de amenajări (îmbunătăţiri
funciare, irigaţii sau desecări, navigaţie, turism) sau prin construcţii industriale sau
socialculturale,
consum de spaţiu şi saturarea demografică şi tehnică a peisajului geografic.

Marile aglomerări urbane supradimensionează elementele perturbatoare şi amplifică


disfuncţionalitatea nu numai a arealului ocupat direct, ci a unui spaţiu natural mult mai mare.
Dintre cauzele care determină modificări complexe în mediul înconjurător şi care au la
origine activitatea umană, menţionăm: incendiile, supraexploatarea pădurilor, suprapăşunatul,
supraexploatarea resurselor oceanice, introducerea de noi specii în ecosisteme,
supraexploatarea zăcămintelor naturale, construcţiile hidrotehnice, agricultura şi zootehnia,
urbanizarea şi activitatea industrială, transporturile etc. Fiecare în parte sau acţionând
simultan, sunt poluatoare ale mediului înconjurător.
POLUAREA SOLULUI
Poluarea solului este un proces permanent produs de industrie, agrozootehnie şi
activitatea menajeră. Degradarea naturală a solurilor sau cea determinată de activităţi
antropice sunt procese rapide comparativ cu cele de pedogeneză. Poluarea solului prezintă un
grad ridicat de risc deoarece nu exista procedee de depoluare, iar refacerea solului prin
procese naturale este lentă. Poluarea poate fi directă (deşeuri solide, pesticide sau
îngrăşăminte) sau indirectă, prin aport de poluanţi din atmosferă (gaze, pulberi, soluţii sau
suspensii apoase) sau din apă (precipitaţii, ape industriale, ape menajere). Poluanţii din sol
sunt înglobaţi în masa vegetală, iar din aceasta, prin intermediul lanţurilor trofice, ajung la
animale şi om.
Poluarea cu pulberi radioactive
Are un caracter mai limitat decât poluarea radioactivă a aerului sau apei. Surse: depuneri
de pulberi radioactive din atmosferă, depozitarea pe sol a unor minereuri (steril) sau reziduuri.
O parte din radionuclizii din sol sunt adsorbiţi de plante şi intră astfel în circuitul trofic,
ajungând în final la om.

1
Poluarea chimică
Este produsă mai ales de agricultură şi zootehnie, la care se adaugă industria şi
activităţile de transport (rutier şi prin conducte).
Poluarea cu pesticide
Pesticidele au o mare stabilitate la agenţii fizico-chimici şi nu sunt biodegradabile; au o
remanenţă în sol, între 15 şi 40 ani. Sunt puţin solubile în apă, dar sunt liposolubile.
Tratamentele repetate cu aceste substanţe determină acumularea lor progresivă în sol, care
devine treptat un rezervor de toxicitate în care concentraţiile variază între 0,1-5,0 ppm. Din
cca. 600 de substanţe cu efect pesticid, se realizează peste 120.000 de produse comerciale.
Cele mai răspândite sunt pesticidele organoclorurate şi cele organofosforice. Deşi au o acţiune
selectivă, afectează şi alte organisme decât cele ţintă. Conţin numeroase metale cu potenţial
toxic ridicat. Efecte: încetinesc sau blochează activitatea de fotosinteză a algelor din sol şi,
prin aceasta, blochează aprovizionarea microflorei cu energie; diminuează procesele de
humificare şi de fixare a azotului. Sunt supuse unor procese lente de degradare sub acţiunea
microorganismelor, insectelor, viermilor, şi a plantelor sau sunt degradate prin mecanisme
chimice şi fotochimice.
Poluarea cu îngrăşăminte chimice
Cele mai importante şi mai utilizate sunt îngrăşămintele pe baza de azot (azotaţii de
amoniu, de calciu şi de potasiu), de sulf (sulfatul de amoniu şi superfosfatul) şi de potasiu.
Efecte: modifică circuitul biogeochimic al N şi P; inhibă sau blochează reciclarea substanţelor
organice şi humusului; produc poluarea apelor subterane şi de suprafaţă; induc scăderea
biodiversităţii ecosistemelor acvatice şi productivitatea lor biologică. La om, reduc
capacitatea de oxigenare a ţesuturilor, generând anemii severe.
Poluarea cu metale grele şi ape reziduale
Surse: îngrăşăminte chimice, industria, transporturile rutiere, deşeuri solide sau lichide
(industriale, agro-zootehnice, stradale, menajere). Efecte: modificarea calităţii solului şi
perturbarea proceselor pedogenetice. Fierul, inhibă procesele de formare a solului fertil,
plumbul diminuează procesele de fermentaţie din sol, iar cadmiul frânează sau blochează
procesele de denitrificare şi de sinteză a azotului. În România, în apropierea zonelor de
depozitare a deşeurilor, CMA sunt depăşite de până la 15 ori.
Poluarea biologică
Microflora solului se compune din virusuri, bacterii, actinomicete, micete şi alge, iar
cantitatea lor poate ajunge la 2,5 - 10 t/ha. Surse: bacterii patogene sau condiţionat patogene
care provin din apele reziduale fecaloid-menajere şi zootehnice, incomplet epurate sau
neepurate. Solul este un mediu de reintegrare a apelor reziduale deoarece reţine în masa sa
substanţele poluante; acest proces este sursa principală de poluare. Efecte: modificări
fizicochimice,
reducerea productivităţii.
Calitatea solului
Calitatea solului rezulta din interactiunile complexe intre elementele componente ale
acestuia si poate fi legata de interventiile defavorabile si practicile agricole eadaptate
la conditiile de mediu, introducerea in sol de compusi mai mult sau mai putin toxici,
acumularea de produse toxice provenind din activitati.
Principala masura este conservarea si protejarea fondului forestier si a celui funciar
existent, prevenirea, stoparea sau reducerea tuturor factorilor care influenteaza
negativ buna gestionare si exploatare a fondului existent. Având in vedere ca mai

2
exista litigii privind proprietatea asupra terenurilor, fondul funciar privat are tendinte
de dezvoltare in urmatorii ani, cu specificatia ca se vor modifica si categoriile de
folosinta.
Odata cu diminuarea calitatii solului cresc riscurile de compromitere a recoltelor si
de erodare semnificativa a acesteia. Astfel solul ajunge sa fie utilizat ca pasune.
Calitatea pamântului propice pentru agricultura depinde de administrarea acestuia.
Solurile au nevoie de sute de ani pentru a se reface, dar pot fi distruse in
câtiva ani printr-o administrare incorecta.
Pentru mentinerea sau imbunatatirea calitatii solului existent s-au avut in vedere
urmatoarele masuri:
• mentinerea sau reducerea lucrarilor mecanice executate pe aceeasi
suprafata;
• corectarea reactiei acide a solurilor in vederea imbunatatirii proprietatilor
fizice, chimice si biologice ale acestora;
• extinderea suprafetelor cu deseuri organice;
• efectuarea de controale fitosanitare pentru depistarea bolilor si daunatorilor
de carantina in scopul eliberarii buletinelor de avertizare.
Pe viitor, având in vedere politica de conservare a solurilor, de protejare a lor atât
din punct de vedere fizic, chimic, biologic cât si tehnic se vor infiinta la nivelul
fiecarei zone agricole comisii care sa gestioneze profesionist solurile.
Zone critice sub aspectul degradarii solurilor. Judetul Dolj

Sub acest aspect se poate include ca zona critica ce necesita reconstructia


ecologica „Zona nisipurilor din stânga Jiului recunoscuta in triunghiul Sadova-
Bechet-Corabia” unde datorita taierilor nerationale a perdelelor de protectie s-a
intensificat fenomenul de desertificare si extindere a zonei de aridizare (seceta
frecventa).
Zone critice care necesita reconstructie ecologica. Judetul Dolj
• Programul reconstructiei ecologice forestiere pe terenurile degradate pe o
suprafata de 8.164 ha care se vor desfasura pe teritoriile administrative
Bailesti, Calafat, Calarasi, Afumati, Bechet, Bistret, Cetate, Cioroiasi,
Dabuleni, Galicea-Mare, Gighera, Giubega, Gângiova, Macesu de Jos,
Macesu de Sus, Maglavit, Motatei, Negoi, Piscu Vechi, Poiana Mare, Rast,
Seaca de Câmp, Sadova, Unirea, Urzicuta, Valea Stanciului;
• Programul de amendare cu calcar a terenurilor acide (pentru anul 2006 –
10.000 ha);
• Programe de ameliorare a terenurilor degradate in urma activitatilor socioeconomice;
(redari in circuitul agricol a terenurilor scoase temporar din
circuitul agricol ca urmare a lucrarilor de foraj – extractie petrol si gaze);
• Programe de ameliorare a terenurilor cu soluri afectate de diversi factori
limitativi ai productiei agricole (compactare, formarea de cruste la suprafata
solului, exces frecvent de apa in sol sau la suprafata, eroziune puternicexcesiva
la suprafata, alunecari de teren, rezerva mica si foarte mica de
humus in sol, aciditate sau alcalinitate ridicata, carenta de microelemente,
poluare de diverse tipuri, etc.).

3
Presiunile antropice exercitate asupra biodiversitatii sunt numeroase, producând o
serie de efectele negative asupra naturii:
• Despadurirea masiva si luarea in exploatare agricola a terenurilor, inclusiv a
celor nisipoase, au condus la modificari negative, semnificative in ceea ce
priveste stabilitatea ecosistemelor naturale, asupra terenurilor nisipoase,
distrugându-se tocmai ceea ce asigura stabilitatea nisipurilor, pe suprafete
intinse producându-se o reactivare a acestora sub actiunea vântului;
• In urma lucrarilor pentru introducerea in circuitul agricol permanent a
terenurilor din Luncile Dunarii si Jiului, suprafetele padurilor de salcie si plop
s-au redus considerabil, acestea ramânând sub forma lor obisnuita in
ostroave si de-a lungul digurilor, in fâsia de protectie;
• S-au redus sau au disparut baltile si mlastinile pline de vegetatie obisnuita in
aceste locuri;
• Arealele din zona inundabila a Luncii Dunarii au fost reduse drastic prin
indiguire; in acest sector au disparut baltile: Nedeia, Cârna, Balta Neagra; au
disparut canalele, gârlele si mlastinile adiacente lacurilor mentionate. Se
apreciaza ca din suprafata initiala a zonei inundabile Cetate-Dabuleni, a
disparut cca. 50%. Un obiectiv important in acest sens este reconstructia
ecologica, care sa asigure refacerea tipurilor de ecosisteme disparute;
• Modificarea utilizarii terenurilor care a condus la pierderea unor habitate si
indirect a comunitatilor care le populau. Construirea sistemelor
hidroenergetice «Portile de Fier I si II» a adus confort uman, dar a indus
modificari directe si indirecte de habitate, areale de distributie a unor specii,
comunitati de plante si animale, aparitia unor specii invazive;
• Starea actuala a zonelor umede si habitatelor acvatice este afectata direct de
presiunea exercitata prin cultivarea legumelor sau constructia caselor de
vacanta. Indirect, in aceste habitate este afectata lumea pasarilor acvatice,
indiferent daca acestea sunt migratoare sau sedentare;
• Recoltarea de plante si vânatoarea peste cotele aprobate prin autorizatii si in
special braconajul au un rol determinant in instabilitatea ecosistemelor;
• Vandalizarea habitatelor de vipera cu corn, colectarea juvenililor sau chiar a
adultilor de testoasa a lui Hermann pentru comercializare sunt doua exemple
in acest sens. De asemenea conventia CITES, ratificata si de România, nu
contine in anexele ei specii care in arealul Parcului Natural «Portile de Fier»
sunt in pericol iminent (Laleaua Cazanelor Dunarii – Tulipa hungarica),
vulnerabile, in conservare, amenintate, specii insuficient cunoscute sau
neevaluate;
• Proiectul LIFE NATURE (la care A.P.M. Mehedinti este partener), derulat in
arealul Parcului Natural «Portile de Fier» a atras atentia asupra impunerii
restrictiilor legale care insotesc aceste categorii de specii iar in planul de
management sunt prioritizate o serie de masuri ce urmeaza a fi implementate
in urmatorii 5 ani de structurile de gestionare a acestei arii protejate;
• Comercializarea ilegala de resurse naturale recoltate din flora salbatica a
judetului;
• Academia de Stiinte Agricole si Silvice “Gheorghe Ionescu Sisesti” – Centrul
de Cercetare Dezvoltare pentru Piscicultura Nucet a realizat un “Studiu

4
privind monitorizarea Acumularii Arcesti, judetul Olt dupa popularea cu puiet
de peste” in care a tras un semnal de alarma privind faptul ca braconajul
piscicol a atins cote alarmante (citam din studiu) “in fiecare noapte patrund
câte 20–30 de barci din care se intind zeci de km de setci ducând la
diminuarea populatiei piscicole”;
• In unele fonduri de vânatoare, situate in zona montana, datorita activitatilor de
recoltare a ciupercilor si a fructelor de padure se constata o tulburare a linistii
vânatului in habitatul lui, semnalata in special la efectivele de cerb, având ca
efect schimbarea locurilor de boncanit si o intensitate slaba a acestuia. Au
fost inregistrate cazuri de braconaj la urs, caprior, mistret, iepuri, fazani,
precum si la peste, situatie mai des intâlnita in lacurile de pe râul Olt, aval de
Rm. Vâlcea;
• Ca urmare a actiunii cumulative a factorilor de poluare cu deficitul de
umiditate, atacul de daunatori, pasunatul intensiv, au dus la accentuarea
fenomenului de uscare partiala a padurilor;
• Datorita procentului mic de impadurire si a distributiei preponderent rurala a
populatiei, presiunea antropica asupra padurilor este extrem de mare.
Aceasta se manifesta atât prin taierile practicate in delict, iar odata cu
retrocedarea padurilor catre fostii proprietari fenomenul va lua amploare daca
nu se iau masurile de rigoare.
DIMENSIUNEA FENOMENULUI DE SECETĂ ÎN ROMÂNIA
– PERIOADA 2000 – 2003 –
1.1. CAUZELE GENERATOARE DE SECETĂ ŞI ZONELE DE MANIFESTARE A
ACESTUI FENOMEN LA NIVELUL ROMÂNIEI
Modificările climatice globale (creşterea temperaturii medii, schimbarea
regimului şi cantităţilor de precipitaţii) şi defrişările au determinat, în ultimele decenii,
o creştere a suprafeţelor afectate de deşertificare la nivelul întregii planete. De aceea,
deşertificarea este considerată ca fiind cel mai mare flagel care ameninţă Terra.
Necesitatea de a aborda problemele deşertificării a fost subliniată la Conferinţa
Naţiunilor Unite privind Mediul Înconjurător şi Dezvoltarea de la Rio de Janeiro
(1992), în urma căreia a fost elaborată Convenţia privind Combaterea Deşertificării
(CCD), adoptată la Paris pe 17 iunie 1994 şi intrată în vigoare la 26 decembrie 1994.
Începând din 1997 şi România este una dintre ţările semnatare ale acestei convenţii
(Legea 629/1997).
Pe plan mondial, conform datelor prezentate de Convenţia privind Combaterea
Deşertificării, o treime din suprafaţa globului revine terenurilor supuse aridizării şi
deşertificării. Este afectată o populaţie de peste un miliard de oameni, din 110 ţări de
pe toate continentele, inclusiv 5 ţări din cadrul Uniunii Europene. Costul anual al
deşertificării este apreciat la 42 miliarde dolari.
La recomandarea Naţiunilor Unite, ziua de 17 iunie a fost dedicată „Combaterii
deşertificării, secetei şi degradării terenurilor”. În acest fel, comunitatea internaţională
încearcă, prin marcarea unei date calendaristice, să sensibilizeze opinia publică din
întreaga lume şi, în special, pe cei care promovează politici de administrare a
suprafeţelor de teren să acţioneze în direcţia diminuării efectelor deşertificării, secetei
şi degradării terenurilor.

5
Studiile şi rapoartele elaborate de către instituţiile de profil din România şi către
ONU - FAO demonstrează că şi ţara noastră este afectată de secetă, respectiv de
aridizare şi, în câteva areale, chiar de deşertificare, însă nu de tip saharian.
Fenomenul de aridizare şi deşertificare, în România, s-a declanşat, datorită
secetei, cu mai bine de 100 de ani în urmă, în zona de câmpie din sudul ţării.
Principala cauză a constituit-o defrişarea masivă a pădurilor şi, ulterior, distrugerea
perdelelor forestiere de protecţie. La aceste deforestări s-au adăugat, în anii din urmă,
efectele produse de încălzirea climei, care au accelerat extinderea aridizării şi
deşertificării.
În ţara noastră, ca oriunde pe glob, producerea secetei şi a fenomenelor asociate
acesteia (aridizare şi deşertificare) sunt determinate atât de cauze naturale, respectiv
cantităţile mici de precipitaţii sau lipsa acestora o perioadă lungă de timp, cât şi de o
serie de factori de natură antropică. Avem în vedere unele practici cu urmări dintre
cele mai nefaste, cum ar fi defrişările iraţionale, lucrările agricole necorespunzătoare,
care generează incapacitatea de absorţie a apei de către sol, eroziunea versanţilor şi
colmatarea albiilor de râu, acţiuni cu urmări neaşteptate, pe care nimeni nu le-a
gestionat în mod eficient. Acestor cauze li se mai adaugă construcţia defectuoasă a
lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, nefinalizarea unor lucrări de protecţie a solurilor,
precum şi distrugerea sistemelor de irigaţii din zonele cu risc mare la secetă.
Seceta în ţara noastră, fără a avea un caracter ciclic foarte strict, revine în
general pentru intervale de 12-15 ani, în cadrul acestora existând ani extrem de
secetoşi, dar şi unele întreruperi (1-3 ani) cu precipitaţii suficiente.
Impactul secetelor şi al fenomenelor asociate, indiferent de cauzele producerii
(naturale sau antropice), are în vedere atât aria de producere a fenomenului distructiv
şi durata acestuia, cât şi elementele de impact de ordin socioeconomic.
În momentul de faţă, în România, zonele cele mai afectate de secetă, respectiv
de aridizare şi deşertificare, cuprind sud-estul ţării, adică cea mai mare parte a
Dobrogei, extremitatea estică a Câmpiei Române (Bărăganul), sudul Câmpiei
Olteniei, sudul Podişului Central Moldovenesc. În aceste areale, care se suprapun
zonelor de vegetaţie de stepă şi silvostepă1 , seceta este aproape permanentă, chiar în
anii ciclurilor ploioase. În ultimele decenii, agrometeorologii au observat extinderea
secetei şi spre vestul şi centrul ţării.
În judeţele incluse în aceste zone, fenomenul de secetă înregistrează o frecvenţă
mai mare şi, implicit, se produce o aridizare şi o deşertificare mai accentuată, deoarece
stepa şi silvostepa, ca zone de vegetaţie, corespund climatului temperat, excesiv
continental, ceea ce favorizează perioade de mare uscăciune în sezonul cald.

6
7