Sunteți pe pagina 1din 48

COMUNISM ŞI TRANZIŢII SPRE

DEMOCRAŢIE.

STUDIU DE CAZ: POLONIA

Motto: “Polonezii nu au fost niciodată cu adevărat domoliţi”


(Tismăneanu, 1997a: 110)

INTRODUCERE

1 iulie 1989, marcând simbolic sfârşitul Războiului Rece prin dizovarea


blocului politico-militar al Pactului de la Varşovia 1 , a semnificat pe scena europeană şi nu
numai o transformare socio-politică ale cărei implicaţii încă nu pot fi percepute la adevărata
lor anvergură şi profunzime. Implozia neprevăzută ca moment şi consecinţe a blocului
comunist din Europa Centrală şi de Est va rămâne cu certitudine un moment de răscruce al
istoriei moderne. Echivalabile în literatura de specialitate cu “al patrulea val” al mişcărilor de
autodeterminare din lume (Hall 1995) sau cu un “al patrulea val” al democratizării pe plan
global (Huntington 1991), tranziţiile spre democraţie din ţările central- şi est-europene s-au
constituit într-o temă inepuizabilă de cercetare la confluenţa unor discipline şi subdiscipline
1
Deşi spaţiul academic şi politic este încă scindat cu privire la momentul de sfârşit al aşa numitului “război
rece”, unii referindu-se alternativ la momentul din noiembrie 1989, al căderii Zidului Berlinului, alţii la
momentul ultimei răsturnări de regim comunist din regiune, altfel spus, Revoluţia Română, etc.

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 1


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
precum teorii şi mecanisme ale tranziţiei şi consolidării democratice, studii de arie, studii
strategice, teorii ale revoluţiilor, economie politică internaţională, istorie contemporană sau
teorii ale naţionalismului.
Prezentul studiu îşi propune ca scop descrierea şi explicarea tranziţiei de la
comunism la democraţie produse în Polonia. Obiectivele recunoscute corespunzător scopului
asumat constau în: în primul rând - analiza comparativă a tranziţiilor din ţările foste
comuniste ale ariei central- şi est-europene din perspectiva gradului lor de distinctivitate /
similaritate reciprocă, în virtutea aşa-numitei “identităţi de arie” şi folosind drept criterii de
analiză tipul fostului regim comunist, tipul fostului model de dezvoltare economică şi
caracteristicile definitorii pentru societatea civilă a fiecărei ţări în parte; în al doilea rând -
analiza particularizată Poloniei a tranziţiei spre democraţie sub aspectul specificităţii ei în
raport cu fenomenele similare petrecute în restul ţărilor ariei, stabilind ca puncte de focalizare
principalii actori implicaţi în tranziţie şi caracteristicile de ordin istoric, social-cultural,
economic şi geostrategic ale statului şi societăţii poloneze.
În conformitate cu natura scopului şi a obiectivelor asumate, demersul de faţă
va cuprinde un ansamblu de clarificări conceptuale ale unor termeni cheie precum arie
central- şi est-europeană, democratizare, mobilizare, societate civilă, regim politic, reformă
economică, etc. şi va recurge la o abordare metodologică diversă caracteristică direcţiilor de
cercetare aferente disciplinelor şi subdisciplinelor care încadrează tema de cercetare. Astfel,
elucidarea cauzalităţii specificului tranziţiei poloneze şi în ansamblu a caracteristicilor de arie
ale tranziţiilor din 1989 va face apel la două trihotomii – cea a cauzalităţii evenimentelor
sociale propusă de Nye (1997) şi cea nivelurilor de analiză propusă de Waltz (1979) pentru
studiul evenimentelor din relaţiile internaţionale. În mod corespunzător, analiza studiului de
faţă va pune în evidenţă un set de cauze ale tranziţiei mai mult sau mai puţin separabile
reciproc, în funcţie şi de perspectiva de analiză aleasă, dar oricum indispensabile în opinia
noastră unei înţelegeri de o cât mai mare acurateţe a procesului de tranziţie de la comunism la
democraţie.

I. O RADIOGRAFIE A TRANZIŢIILOR DE LA COMUNISM


LA DEMOCRAŢIE ÎN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE EST

Deşi omniprezent în literatura de specialitate, studiul în bloc al tranziţiilor de la


comunism la democraţia în regiunea central- şi es-europeană în virtutea unor considerente
ţinând pe de o parte de identitatea de arie şi pe de altă parte de teoria contagiunii (a efectului
de “domino”) rămâne în continuare un demers intreprid, pe cât de ambiţios, pe atât de riscant,
această din suma următoarelor două motive intercondiţionate.

1.) În primul rând, este vorba de dificultatea delimitării regiunii în discuţie.


Literatura academică focalizată asupra ariei inventariază o gamă largă de denumiri de arii şi

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 2


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
subarii, definite în baza unor criterii fizic-geografice, politico-geografice, de geostrategie, de
istorie şamd. Între aceste denumiri, nu este întotdeauna uşor de disociat (şi, în sens invers, de
adus la un numitor comun) între, de pildă, Europa Centrală, Europa de Est, Europa de Sud-est
şi Balcani în general. În fapt, toate aceste distincţii îşi extrag în mai mare sau mai mică
măsură justificarea din elemente de resort istoric. Din nefericire, fundamentarea frecvent
istorică a delimitărilor nu furnizează neapărat un plus de acurateţe în analiza realităţii actuale
a ariei.
Prima şi cea mai frecventă trasare de frontiere este cea dintre Europa Centrală
şi restul ariei. Fundamentată istoric pornind de la frontiera estică a Sfântului Imperiu
German.Ea reprezintă o abordare de relevanţă maximă pentru lucrarea de faţă, întrucât este
adesea folosită pentru a explica diferenţele în procesul de tranziţie între Polonia,
Cehoslovacia, Ungaria şi RDG pe de o parte şi respectiv România, fosta Iugoslavie, Bulgaria
şi Albania pe de altă parte. Reluată de Huntington în lucrarea sa notorie Cicnirea civilizaţiilor
şi refacerea ordinii mondiale (1998), această delimitare funcţională intra-arie este şi cea
practicată de Vladimir Tismăneanu cu privire la clasificarea fostelor state comuniste din
Europa în funcţie de opoziţia societăţii civile faţă de regimul comunist (1997a: 25). Aceasta a
fost incomparabil mai mare în Polonia, RDG, Cehoslovacia şi Ungaria decât în Bulgaria,
România, Albania sau Iugoslavia. Primul grup aparţine tradiţiei culturale şi politice
occidentale, caracterizate, conform lui Huntingon şi nu numai, de combinaţia următoarelor
trăsături: creştinismul catolic şi protestant; secularizarea; rule of law (statul de drept);
pluralismul social; tradiţia instituţiilor reprezentative şi, în fine, individualismul. Al doilea
grup, cel al spaţiului ortodox (cu excepţia Albaniei) aparţine unei arii cultural-civilizaţionale
distincte, stare de fapt care poate explica distinctivitatea transformărilor politice din aceste
state în raport cu cele ale primului grup.
Ca mărturie în planul practicii politice a bazei şi credibilităţii acestei delimitări
se pot aduce şi acţiunile elitelor occidentale care până în 1989 au depus eforturi considerabile
de a-şi reinstitui influenţa în Polonia, RDG, Cehoslovacia şi Ungaria în special prin întărirea
identităţii culturale şi politice consecutiv unor facilităţi economice şi respectiv prin
menţinerea vie a unei “culturi a dizidenţei” (Puşcaş 1998: 50). În sine, ideile şi valorile care
au animat opoziţia anilor ’80 din aceste state au făcut constant apel la o moştenire naţională
care includea religia (catolicismul vs ortodoxismul estic) şi cultura, dar şi la un trecut politic
conectat Occidentului. Iar tăria opoziţiei faţă de comunismul de import sovietic în statele
primului grup este reluată explicativ de Rotschild & Wingfield în lucrarea lor recentă Return
to Diversity (2000). În această studiu comprehensiv, cei doi autori argumentează că, în special
în societăţile statelor central-europene, ideologia sovietică a fost percepută ca un corp străin,
populaţiile păstrînd o conştiinţă naţională vie şi o orientare culturală de tip occidental.
Respectând termenii acestei dihotomii adaptate realităţii actuale, ambasadorul polonez la
Londra delimita în 1995 între cele două subarii:

Europa Centrală se compune din Polonia, Republica Cehă, Slovacia şi Ungaria. Europa
de Est se compune din statele recreate pe teritoriul fostei URSS (Estonia, Letonia,
Lituania) şi din noile state create pe teritoriul amintit (Belarus, Ucraina, Moldova) şi, în
fine, din România şi Bulgaria (apud Zamfirescu 1996: 9).

A doua delimitare în interiorul regiune, una de mai mică relevanţă pentru


studiul contextualizat al tranziţiei din Polonia, însă semnificativă pentru înţelegerea

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 3


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
evenimentelor tranziţiei din arie într-o perspectivă de ansamblu, se referă la dihotomia Europa
de (Sud-)Est – Balcani. În terminologia lui Bernath, întregul Europei de Sud-Est ar include
Ungaria, România, fosta Iugoslavia, Albania, Bulgaria, Grecia şi Turcia europeană.
Problemele inerente acestei definiri geopolitice se referă în special la România şi Ungaria. De
la caz la caz, România este inclusă fie în Europa de Sud-Est, fie în Balcani. În privinţa
Ungariei, aceasta este cel mai frecvent utilizată tocmai ca element de diferenţiere între Europa
de Sud-Est şi Balcani, în sensul în care cercetările germane (care au iniţiat distincţia
terminologică 2 ) o includ Europei de Sud-Est, excluzând-o Balcanilor.
Totuşi, trebuie amintit faptul că majoritatea autorilor în domeniu consideră
Ungaria ca aparţinând Europei Centrale aceasta şi datorită mentalului colectiv al societăţii
maghiare, ai cărei locuitori “s-au considerat în mod tradiţional ocidentali în atitudine şi
superiori popoarelor slave din Balcani”. În fine, George Hoffman (1963) subsuma Balcanilor
stricto sensu Albania, Bulgaria şi fosta Iugoslavia, delimitarea geofizică faţă de Europa de
Sud-Est făcându-se în funcţie de Dunăre şi/sau Carpaţi (Todorova, 2000). Varietatea mare de
definiri şi caracterul nesuperpozabil al frontierelor politico-geografice cu cele fizico-
geografice ridică două probleme majore: a.) a acurateţei încadrării în subarii a unor ţări
precum Ungaria, România, Turcia europeană, Slovenia şi Croaţia catolice, idee în spiritul
căreia Huntington vorbea de ţări “sfâşiate” 3 ; b.) – dată fiind eterogenitatea socio-politico-
culturală a ţărilor din arie - a însăşi abordării in toto a tranziţiilor din aceste ţări.

2.) În al doilea rând, direct relaţionat chiar motivului anterior, acela al


delimitării de subarii în funcţie de considerente istorice, este vorba de dificultăţi inerente unei
abordări de factură istorică în cadrul studiului tranziţiilor din arie. Obstacolele la care ne
referim în context ţin pe de o parte de momentul/perioada istorică cu care se cuvine începută
analiza şi pe de altă parte la impactul însuşi al istoriei recente (a anilor de comunism) asupra
oportunităţii catalogării unei arii central şi est europene ca întreg.
În privinţa primului aspect se cuvine subliniată ab initio specificitatea înaltă şi
consecinţele extrem de diferenţiate în funcţie de ţară ale cursului istoric în arie. În secţiunile
următoare de pildă, studiul particularizat pe Polonia al tranziţiei de la comunism la democraţie
va cuprinde trimiteri nu doar la perioada interbelică, ci inclusiv la partiţionările Poloniei de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea – aceasta întrucât ni s-a părut a fi de relevanţă implicarea
Rusiei ţariste în fiecare din cele trei împărţiri. Ameninţarea constantă la adresa securităţii
naţionale a Poloniei, fie de la St. Petersburg, fie de la Moscova, a dezvoltat neîndoielnic un
complex de factori istorico-geografici demn de luat în calculul binomului amiciţie/inimiciţie
al subcomplexului de securitate Polonia-Rusia/URSS. Similar, pentru întreaga arie s-ar cuveni
amintiţi, inter alia, factori istorici ţinând de: secolele de dihotomie catolicism-ortodoxism care
au fundamentat prima delimitare intra-arie sus-amintită; specificitatea relaţiilor vechilor
naţiuni central şi est europene cu fostul Imperiu Austro-Ungar şi relaţia acestuia cu cel Ţarist
şi cu celelalte puteri europene; modul diferit de participare al naţiunilor ariei la cele două

2
Prin Karl Kaser, care considera Balcanii o subarie a Europei de Sud-Est, cea din urmă alcătuită fiind din
Slovacia, Ungaria, România, spaţiul iugoslav, Albania, Grecia, Bulgaria şi Turcia europeană (Todorova 2000:
55)
3
Serbia (Vojvodina), România (Transilvania), Ucraina şi Belarus, deşi justeţea delimitărilor şi mai ales a
implicaţiilor considerate de politologul american suscită controverse intense (vezi Ionuţ Apahideanu, “Problema
transilvană: ‘Locomotiva deraiată’”, Orizont, an XIII, Nr. 7 (1426), 2001, pp. 8-9 şi “Badea Cârţan şi identitatea
regională”, Orizont, year XIII, No.8 (1427), 2001, p. 18).

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 4


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
războaie mondiale; caracteristicile distinctive ale statelor ariei în perioada interbelică şi
gestionare variatelor probleme ale momentului între care cea a minorităţilor naţionale,
însumând la acea vreme 1/4 din populaţia ariei (vezi Alcock: 2000; Roskin: 1991; Rotschild:
1992). Din nefericire, focalizarea unor asemenea elemente de analiză ar permite, ce-i drept, o
mai bună descriere şi înţelegere a specificităţii fiecărei tranziţii în parte , însă tocmai din acest
motiv îndeamnă la prudenţă în abordarea evenimentelor din arie ca pe un întreg; factorii
istorici pun în evidenţă o înaltă diferenţiere în funcţie de ţară a determinismelor istorice
asupra proceselor de tranziţie, de unde şi necesitatea abordării şi înţelegerii cât mai
particularizate a fenomenelor.
În privinţa celui de al doilea aspect, într-o contradicţie doar aparentă cu primul,
se cuvine chestionat în ce măsură cei 50 de ani de comunism mai permit utilizarea unor
etichete precum Europa Centrală sau respectiv reluarea altora precum Mitteleuropa.
Hegemonia sovietică în sfera sa central- şi est-europeană de influenţă a escamotat cel puţin
temporar identitatea specifică spaţiului amintit, aşa cum sublinia şi Vasile Puşcaş: prin şi în
limbajul politic al superputerilor SUA şi URSS, Războiul Rece a anulat în cea mai mare parte
diferenţele existente între statele ariei (1998: 49). Cu alte cuvinte, dominaţia comunismului
sovietic atât în Europa Centrală, cât şi în cea de Est, a contribuit semnificativ la uniformizare,
la estomparea vechilor diferenţe specifice care ar fi justificat odinioară dihotomia.
Desigur că înaintea, în timpul şi (poate mai ales) după deceniile de comunism
pot fi recunoscute caracteristici comune de factură socio-culturală, politică şi civilizaţională în
genere ale statelor celor două subarii. La momentul instaurării comuniştilor la putere aceste
state, elitele politice, media şi inclusiv masele din întreaga Europă percepeau identitar un
întreg geopolitic şi cultural-civilizaţional considerat a fi Europa Centrală şi un altul
reprezentat de Europa de Est. Rotschild şi Wingfield (2000) evidenţiau varietatea de metode
utilizate de comunişti pentru a accede la putere, varietate determinată de specificul fiecărei
ţări. Însă odată cu anul 1945, când Armata Roşie şi-a stabilit controlul în Europa deopotrivă
centrală şi estică, politica Moscovei a fost una de uniformizare. Există de pildă un tipar comun
Europei central-estice al preluării puterii politice de către comuniştii susţinuţi de Moscova:
forţarea de către URSS a cooptării comuniştilor în guvernele de coaliţie din statele ariei în
1946 şi mai apoi adjudecarea deplină, exclusivă a puterii de către comunişti în 1946-1947. În
acelaşi spirit, anii de stalinism s-au remarcat printr-o politică general aplicată în arie şi
cuprinzând: imitarea forţată a instituţiilor politice, administrative şi culturale sovietice;
obedienţa absolută faţă de liniile directoare ale Moscovei; teroarea poliţienească extinsă;
performanţele economice negative ca urmare a dezvoltării unor programe economice
ambiţioase, dar nesustenabile şi respectiv a colectivizării proprietăţilor agricole; izolarea
ermetică de lumea noncomunistă; cultul iraţional de adulare a lui Stalin; anomi socială
propagată, stagnare intelectuală şi sterilitate ideologică. Totodată, este evident că pe termen
lung, politica Moscovei în regiune a eşuat, momentele ilustrative în acest sens fiind: 1948 în
Iugoslavia, 1953 şi 1961 în Germania de Est, 1956 în Ungaria şi în Polonia, anii ’60 în
România lui Dej şi Ceauşeşcu şi respectiv 1968 în Cehoslovacia. În acest context, cel puţin în
cei 50 de ani de comunism diferenţa dintre subaria central-europeană şi cea (sud-)est-
europeană a fost transgresată de politicile guvernelor aservite Moscovei. Consecutiv, rămâne
de văzut în ce măsură ritmurile actuale de dezvoltare economică şi de instituţionalizare tind să
(re)confirme existenţa faliei de delimitare dintre o (nouă) Mitteleuropa şi o subarie est-
europeană (şi, în detaliu, una balcanică).

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 5


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
Cât despre aparentul paradox menţionat mai sus, acesta poate fi explicat în
opinia noastră în felul următor: momentul 1989 surprinde în arie categoric diferenţe majore de
la o ţară la alta, diferenţe reflectate şi în parcursurile distincte ale tranziţiilor, însă aceste
diferenţe nu sunt aceleaşi cu cele care justificau vechile delimitări de (sub)arie din perioada
interbelică, ci unele noi, fundamentate tocmai ultimele decenii, cele de comunism. În context,
ne referim spre exemplu la specificul şi implicaţiile pentru Ungaria ale insurecţiei din 1956, la
caracteristicile specifice ale “Primăverii de la Praga” din Cehoslovacia anului 1970, la apariţia
şi evoluţia în anii ’80 a Solidarităţii în Polonia.
Chiar dacă relativ conexe în anii imediat premergători lui 1989, evenimentele
din fiecare ţară din arie s-au caracterizat în cea mai mare parte prin cauze şi totodată urmări
specifice, distincte funcţie de ţară, de unde şi distinctivitatea fiecărei tranziţii în parte.
Instaurarea şi modul concret de manifestare a puterii comuniste după al doilea război mondial
a produs la momentul democratizării din 1989 ceea ce Calvocoressi denumea “o Mitteleuropa
articulată în state distincte, concepute ca naţiuni, dar în realitate conglomerate de o coerenţă
discutabilă” (1996: 319). Din această perspectivă, în lucrarea de faţă încercăm să evităm
capcana inversării unui lanţa cauzal: existenţa unei arii central şi est europene poate eventual
explica sincronismul revoluţiilor, deci revoluţiile au avut loc specific şi relativ asemănător
tocmai pentru că e vorba de această arie şi nu invers - pentru că am asistat la un lanţ de
revoluţii/reforme (sau, pentru a cita o sintagmă devenită de celebritate, „revorme”) în
interiorul unui spaţiu dat, înseamnă că există o identitate central şi/sau est europeană.
Detaliind acest al doilea aspect, constatăm un oarecare consens în a considera
drept cauze comune pentru arie ale ceea ce la Huntington (1991) s-ar numi “al patrulea val de
democratizare” 4 următoarele: dezastrul economiilor naţionale; perestroika iniţiată de
Gorbaciov; protestele îndelungate ale intelectualilor şi muncitorilor; erodarea legitimităţii
leadership-ului comunist 5 .
Dincolo de această abordare limitată în elucidarea cauzalităţii strict la cei 50 de
ani de comunism, considerăm că cele patru cauze generale de mai sus au generat, prin
combinarea lor în proporţii diferite, evoluţii evenimenţiale de înaltă specificitate în funcţie de
fiecare ţară din arie. Ca atare, variatele modele explicative ale fenomenelor ar trebui –
subliniem încă o dată – să ţină cont de diversitatea extremă intra-arie a trei tipuri de factori:
a) tipul de regim politic, de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta;
b) varietatea de modele de dezvoltare economică puse în practică în perioada comunistă;
c) diferenţele în dezvoltarea societăţii civile în relaţie antagonică cu societatea politică în
fiecare din regimurile comuniste din arie

A.) Tipul de regim politic

Pentru abordarea tranziţiilor din fiecare ţară central- şi est-europeană, ţinând


cont de determinismul celor 50 de ani de regim comunist, am ales cadrul conceptual oferit de
4
după: cele din 1828-1920 (SUA, Franţa, Marea Britanie), 1943-1963 (RFG, Italia, Japonia, Austria, Grecia,
Turcia, America Latină) şi 1974 (Grecia, Portugalia, Spania), alternând cu “contravalurile” 1922-1942 (URSS,
Italia, Germania) şi 1958-1975 (Argentina, Pakistan, Indonezia, Grecia), cf. Huntington (1991)
5
cf. Calvocoressi: 1996: 318

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 6


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
doi autori eponimi ai studiilor pe marginea proceselor de democratizare – Juan Linz şi Alfred
Stepan – în lucrarea fundamentală Problems of Democratic Transition and Consolidation
(1996). Conform celor doi, fenomenul de democratizare, care presupune ultimativ
contestarea deschisă a dreptului de a câştiga controlul guvernamental şi în extensie
organizarea de alegeri libere (competitive) trebuie înţeles prin prisma tipului specific de regim
care va fi supus democratizării. Cu alte cuvinte, modul concret de evoluţie spre cele opt
celebre condiţii de democraţie ale lui Robert Dahl 6 este determinat în mod direct de tipul
regimului preexistent. În acest sens, Linz şi Stepan consideră ca dimensiuni cheie în
taxonomia regimurilor: pluralismul; ideologia; leadership-ul; mobilizarea. În funcţie de
acestea, ei disting cinci tipuri posibile de regim:
• democratic (fie acesta de tip consensual sau majoritar)
• autoritar (clasificat la alţi autori în de dreapta sau de stânga)
• totalitar
• postotalitar
• sultanist
Definirea ultimelor două tipuri, o inovaţie a celor doi politologi, este binevenită
prezentei analize: dacă guvernele perioadei staliniste se încadrează tipului totalitar, regimurile
central şi est europene de după 1953 şi până în 1989 sunt greu clasificabile în trihotomia
clasică, dar rigidă, regim autoritar-totalitar-democratic. Specificul majorităţii lor, în special al
celor central europene, este compatibil tipului posttotalitar caracterizat de Linz şi Stepan
(1996: 45) prin:
- pluralism social, economic şi instituţional limitat, dar neresponsabil prin
emergenţa treptată a unei “culturi secunde”, a unei “societăţi paralele”
- ataşament scăzut faţă de ideologia călăuzitoare, care pierde progresiv teren în
favoarea unui consens programatic bazat pe decision-making raţional şi
dezbateri limitate
- mobilizare astenică, de rutină pe fondul acceptării privatizării valorilor
populaţiei dincolo de cele oficiale, de stat
- leadership preocupat de securitatea personală, eligibil relativ liber prin
democraţia intrapartidică, inclusiv din rândul tehnocraţilor din partid.
În contrast, chiar şi după 1953, regimurile din subaria esteuropeană au păstrat
multe din caracteristicile tipului totalitar. De aici şi diferenţele funcţie de subarie ţinând de
pidă de dezvoltarea societăţii civile sau de emergenţa unor facţiuni liberale, reformatoare, în
sânul partidului conducător. Schöpflin (1993) semnala bunăoară că mişcările centrifugale
intrapartidice au survenit acolo unde dezacordurile şi nemulţumirile s-au agregat în jurul unor
personalităţi politice, cum a fost cazul Poloniei, Ungariei şi respectiv Bulgariei. În fiecare din
aceste trei ţări liderii existenţi (Bierut, Rákosi, Cervenkov) s-au simţit ameninţaţi politic de
pericolul potenţial al unor lideri alternativi atractivi (Gomułka, Nagy şi multiple posibilităţi în
Bulgaria), cei din urmă cu o susţinere deloc neglijabilă în inteiorul partidului. Mai mult, chiar
în interiorul subariei central-europene, tranziţia de la regimul stalinist totalitar s-a produs
extrem de variat, în funcţie de combinarea a trei modalităţi de “detotalitarizare”: prin alegere

6
1.) libertatea de a crea şi adera la organizaţii; 2.) libertatea de exprimare; 3.) dreptul de a alege liber; 4.) dreptul
liderilor politici de a concura pentru obţinerea de suport popular (voturi); 5.) surse alternative de informare; 6.)
eligibilitatea funcţiilor publice; 7.) alegeri libere şi corecte; 8.) instituţii care asigură dependenţa politicilor
guvernamentale de voturi şi de alte forme de exprimare a preferinţelor

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 7


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
(relaxarea de către conducerea partidului a sistemului totalitar); prin decădere (degradarea
structurilor totalitare şi erodarea convingerii unor cadre în ideologia oficială); prin cuceriri
sociale (crearea de sfere sociale, culturale şi economice care rezistă/scapă controlului totalitar)
(Linz şi Stepan, 1996: 51).
Pentru a ne întoarce însă la mai sus discutata dihotomie Europa Centrală –
Europa de Est să remarcăm că al doilea termen al binomului oferă după 1953 o multiplicitate
de variante de regim: Iugoslavia cu specificul ei titoist, Albania în continuare totalitară,
Bulgaria într-o relaxare moderată a sistemului totalitar, iar România, un caz cu totul aparte
după 1971, cel al unui regim sultanist 7 având ca principale caracteristici personificarea
extremă a întregului sistem în persoana liderului, abandonarea ideologiei în favoarea cultului
personalităţii liderului, teroare poliţienească şi respectiv un pluralism extrem de limitat şi
expus intervenţiilor impredictibile şi arbitrare ale liderului.

B.) Modelul de dezvoltare economică


Perspectiva modelelor de dezvoltare economică implementate în anii de
comunism în statele ariei indică de asemenea o diversitate remarcabilă, cu cauze şi implicaţii
specifice funcţie de ţară. În acest sens, combinând dimensiunea evoluţionistă economică cu
cea politică, Schöpflin inventaria, pentru Europa Centrală şi de Est a perioadei postbelice
următoarele modele de dezvoltare:
¾ reformarea sistemului economic, competiţie, posibilitatea unor modificări
structurale sistemice (Polonia 1956-1959; Ungaria 1961-1972 şi 1979-1989)
¾ reformarea strict a sistemului economic (RDG, 1961-1989)
¾ lansarea în forţă de propuneri de reformă (Bulgaria 1961-1968; România 1968-
1971)
¾ lipsa oricărei reforme, controlul centralizat şi naţionalismul (România 1961-
1968 şi 1971-1989)
¾ restructurarea completă a politicii, evoluţie radicală spre democratizare
(Cehoslovacia 1963-1968)
¾ lipsa schimbărilor şi a reformei (Polonia 1959-1970)
¾ modificări restricţionate, consumism, rigiditate (Ungaria 1972-1979; Polonia
1970-1980; RDG 1968-1989; Cehoslovacia 1969-1989)
¾ standoff între societate şi conducere, partid slăbit, rol crescut al armatei şi
aparatului de stat, erodarea legitimităţii puterii (Polonia, 1981-1989) (Schöpflin
1993: 152).
Această diversitate de modele de dezvoltare economică aplicate explică în
mare parte diferenţele de la o ţară la alta în ceea ce înseamnă performanţa economică.
Exemplificatoare în acest sens este fluctuaţia ritmurilor de creştere a PNB stadializată de
Schöpflin pe intervalele de timp 1951-1960, 1961-1965 şi 1966-1975:

7
într-o categorie care mai cuprinde regimurile Duvalier în Haiti, Trujillo în Republica Dominicană, Bokassa în
Republica Centrafricană, Idi Amin în Uganda, Marcos în Filipine, al şahului Rheza Pahlavi în Iran şi Kim Il
Sung în Coreea de Nord (cf. Linz şi Stepan 1996: 38-54).

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 8


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
‘51-‘60 ‘61-‘65 ‘66-‘75
Bulgaria 10,9 6,6 8,2
Cehoslovacia 7,5 1,9 6,1
RDG 10,1 3,4 5,4
Ungaria 5,8 4,1 6,6
Polonia 7,6 6,2 7,8
România 10,4 9,2 9,4

Tabel 1. % creştere PNB în state din Europa Centrală şi de Est


(Schöpflin 1993: 138)

Conchizând preliminar, studiul tipurilor de dezvoltare economică indică,


aidoma tipologiei regimurilor politice din arie, necesitatea specificării cât mai mari cu putinţă
a abordării fenomenelor de tranziţie din Europa Centrală şi de Est.

C.) Dezvoltarea societăţilor civile


După cum argumentau Stark şi Bruszt (2002), mulţi observatori ai tranziţiilor
produse în aria central- şi est-europeană au supraevaluat de-a lungul timpului forţa
regimurilor comuniste aflate la putere în 1989. Pentru aceştia, ca o a doua etapă a
paralogismului, dacă poziţiile acestor regimuri erau forte, rezulta că doar societăţi civile
puternice şi ele le puteau doborî.
Ca şi posibilă concluzie, dacă aşa s-a şi întâmplat, însemna că societăţile civile
central- şi est-europene erau unele puternice. O a doua tabără de observatori, ceva mai
realistă decât prima, susţinea că tipică “momentului” 1989 a fost confruntarea dintre state
slabe şi societăţi slabe, în virtutea unei perspective semnalând birocraţiile apăsătoare, dar
slabe, ineficiente în ameliorarea dezvoltării economice şi a integrării sociale (mobilizarea
precsriptivă la Tilly 1978), conduse de lideri apatici, demoralizaţi, care îşi pierduseră
convingerea în ideologia oficială – caracterisitici întrupate de tipul de regim posttotalitar la
Linz şi Stepan (1996). Or din această perspectivă, nu mai era absolut necesară agregarea unor
societăţi civile puternice, întrucât adversarul direct – societatea politică, nu o reclama.
Stark şi Bruszt propun ca variantă alternativă pentru explicarea tranziţiilor din
1989, păstrarea ideei de aparate de stat slabe, dar abandonarea abordării dihotomice în
favoarea celei a unui continuum de dezvoltare a societăţilor civile, prezentat descrescător
după cum urmează:
Polonia
Ungaria
RDG
Cehoslovacia
Bulgaria
România
Albania

Fig.2. Ordinea descrescătoare a dezvoltării societăţilor civile în Europa Centrală şi de Est la


1989
(adaptat după Stark & Bruszt 2002: 26)

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 9


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
Greu cuantificabil practic dar util elaborării acestui continuum, gradul de
dezvoltare societăţii civile, înregistrând mari între ţările ariei, este determinat în acepţiunea
celor doi analişti de umătoarele trei variabile: nivelul de dezvoltare a autonomiei sociale şi
economice; capacitatea de organizare politică independentă; tipul concret al valorilor civice.
Definite în mod diferit de aceste trei atribute, societăţile civile central şi est europene au
modelat raţionamente precum celebra aserţiune a analistului britanic Timothy Ashton Grash,
aceea că revoluţia/reforma a durat zece ani în Polonia, zece luni în Ungaria, zece săptămâni în
RDG, zece zile în Cehoslovacia şi zece ore în România (Ash 1990: 78).
În explicitarea acestui raţionament, cadrul conceptual oferit de Linz şi Stepan
(1996) fundamentează analiza gradului de dezvoltare a societăţilor civile din Europa Centrală
şi de Est şi înţelegerea impactului acesteia asupra modului concret de tranziţie de la
comunism spre democraţie la momentul 1989.
Recurgând la antinomia societate civilă vs societate politică specifică
regimurilor nedemocratice 8 , cei doi autori definesc societatea civilă ca pe acea sferă a unui
regim (polity) în care grupuri, mişcări şi indivizi autoorganizaţi încearcă să articuleze valori,
să creeze asociaţii şi relaţii de solidaritate şi îşi expun propriile interese. La polul opus,
societatea politică reprezintă acea sferă în care regimul activează în mod specific pentru a
contesta dreptul legitim de exercitare a controlului asupra puterii politice şi a aparatului de
stat (Linz şi Stepan 1996: 7,8).
Configurată prin opoziţie cu societatea politică, cu aparatul de stat, societatea
civilă s-a dovedit astfel crucială în aria central şi est europeană ca vector de autonomizare a
acelora care urmăreau să acţioneze “ca şi cum ar fi fost liberi”, lucru valabil, după cum vom
vedea ulterior, în special în cazul Poloniei. Prin crearea unei dihotomii “noi” versus ”ei”,
autoorganizată în sindicate şi bresle, comunităţi religioase, asociaţii profesionale şi
studenţeşti, cluburi de dezbatere şi societăţi de reflecţie, societatea civilă s-a conturat în
fostele state comuniste ca actorul principal al rezistenţei democratice şi al tranziţiei însăşi.
Extrem de variat dezvoltate, societăţile civile central şi est europene au interacţionat în mod
diferit cu fostele regimuri comuniste determinând consecutiv şi tranziţii diferite în funcţie de
ţară, după cum reprezentau schematic Stark & Bruszt:

8
în societăţile democratice, cele două sfere sunt distincte, dar complementare

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 10


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
Confruntare

Utilizarea forţei Forţa nu este utilizată


China împotriva societăţii

Capitulare Fără capitulare


Cehoslovacia
RDG

Compromis total Fără compromis


Polonia

Competiţie electorală Competiţie electorală


restricţionată liberă
Bulgaria, România, Albania (1991) Ungaria

Fig. 3. Reacţiile regimurilor socialiste în 1989


(Stark şi Bruszt 2002: 29)

În consecinţă directă a modului concret de desfăşurare a tranziţiilor


(compromis, competiţie electorală, etc.) au emers şi instituţii tranziţionale şi “reguli ale
jocului” diferite chiar şi la nivel de subarie. După cum exemplificau Stark şi Bruszt,
reconfigurarea rapidă a câmpului politic cu accent pe pluripartidism şi competiţie electorală
liberă contrastează puternic cu cazurile Poloniei sau Cehoslovaciei, în care partidele politice
au apărut mai încet şi în formă de mişcări sociale. Spre exemplu, la alegerile pentru consilile
locale din Polonia de la 27 mai 1990, comitetele civice şi Solidaritatea au obţinut împreună
79% din totalul voturilor (Sanford 1991: 185).
Relativ asemănător, există diferenţe majore de esenţă între actualele sisteme
electorale şi mai ales între tipurile de regim prezidenţial din Polonia, semiprezidenţial din
România, respectiv parlamentar din Ungaria, considerente în baza cărora Stark & Bruszt
conchideau că diferenţa înfăptuirii tranziţiei a produs în interiorul ariei diferite cîmpuri
politice, caracterizate de o variaţie considerabilă a relaţiilor stabilite în rândul elitelor politice
şi între acestea şi societăţilor respective (2002: 28). De asemena, modelele de dezvoltare
economică post 1989 nu indică un tipar unic decât ca gen proxim (de la economica planificată
la cea de piaţă), întrebările cheie în baza cărora se pot identifica diferenţele specifice tranziţiei
fiecărei ţări fiind rezumate de László Csaba (1995) la următoarele:
- Cât de capitalistă în esenţa sa a fost schimbarea?
- Cât de revoluţionară a fost schimbarea?
- Ce s-a întâmplat în realitate?

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 11


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
- Ce fel de capitalism a emers şi care este punctul final al tranziţiei?
- Cum arată economic noua configuraţie geopolitică?
Într-o abordare de-a lungul coordonatelor politică şi economică, forţa
societăţilor civile şi-a lăsat în mod diferit amprenta asupra evoluţiei post 1989, aspect care
evidenţiază o dată în plus marea eterogenitate din interiorul ariei şi riscurile inerente abordării
fenomenelor ca întreg în virtutea unor considerente de tip identitate de arie sau teoria domino-
ului. În Polonia spre exemplu, propulsaţi politic din sânul societăţii civile, noii conducători
democraţi ai Solidarităţii au reuşit să convingă societatea să accepte costurile sociale majore
presupuse de “terapia de şoc”. În Ungaria, politica economică a primului an de tranziţie s-a
caracterizat printr-o precauţie remarcabilă a noilor lideri întrucât în absenţa liantului dintre
societatea civilă şi cea politică, nu exista cunoaşterea limitelor disponibilităţii sociale spre
sacrificii. În aria esteuropeană, elitele din România, Bulgaria şi Albania, provenite din fosta
nomenklatura, s-au folosit de anemia opoziţiei pentru a programa şi câştiga răsunător alegerile
organizate la scurt timp după prăbuşirea vechilor regimuri.

Ideea de sinteză sugerează că aplicarea teoriei domino-ului ignoră nu doar specificul


fiecărei tranziţii în parte, ci şi varietatea extremă de reconfigurări ale sistemelor politice din
ţările central şi est europene. Revenind la faimoasa aserţiune a lui Timothy Garton Ash, într-o
relaţie cauzală directă, evoluţiile politice din arie au demonstrat cu prisosinţă următoare stare
de fapt: cu cât a fost mai scurtă perioada de desprindere de vechiul sistem, cu atât s-a
prelungit perioada consecutivă de transformare econimică şi consolidare democratică.
Totodată, cele trei elemente de analiză luate în discuţie în studiul tranziţiilor din aria central şi
est europeană – tipul regimului politic preexistent democratizării, modelul de dezvoltare
economică din perioada comunistă şi gradul de dezvoltare al societăţilor civile – converg
înspre concluzia că fenomenele de tranziţie diferă între ele nu doar ca intensitate manifestă, ci
inclusiv ca tip, economic, politic sau social. Anul 1989 consemnează astfel un proces în lanţ
doar sub aspect al proximităţii temporale, la o analiză mai atentă decelându-se o pluralitate de
tranziţii care a generat consecutiv diferite configuraţii instituţionale în statele foste comuniste
din Europa Centrală şi de Est.

II. TRANZIŢIA DE LA COMUNISM SPRE DEMOCRAŢIE ÎN


POLONIA. FIXAREA CADRULUI DE ANALIZĂ

II. 1. Repere cronologice

1945 1 ian. Consiliul Naţional din Polonia creează un aşa-numit guvern


provizoriu polonez, în frunte cu Edward Osóbka-Morawski
19 ian. desfiinţarea armatei poloneze de către gen. Okulicki
21 apr. semnarea de către Stalin şi şeful guvernului provizoriu polon a
tratatului de preietenie, asistenţă reciprocă şi colaborare, semnal al limitării
suveranităţii Poloniei

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 12


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
23 apr. începutul acţiunii de depotare organizată spre teritoriile poloneze
de vest şi de nord
16 aug. semnarea la Moscova a tratatului privind graniţa dintre URSS şi
Polonia. În pofida prevederilor de la Yalta, se fac unele modificări faţă de
linia Curzon, în defavoarea Poloniei
22 aug. reînfiinţarea Partidului Ţărănist Polonez, cel mai mare partid din
ţară. Ca răspuns la teroarea exercitată de organele de securitate ale
comuniştilor, apare asociaţia “Libertate şi Independenţă”, condusă de col.
Jan Rzepecki
5 sept. decrete de stat care introduc în Polonia căsătoria civilă şi divorţul
12 sept. denunţarea Concordatului dintre Polonia şi Vatican încheiat în
1925
nov. crearea Agenţiei Centrale de Planificare, în care un rol important îl au
economiştii Partidului Socialist Polonez
14 nov. intrarea în legalitate a Partidului Muncii, condus de Karol Popiel
1946 lege a Consiliului Naţional din Polonia (CNP) de naţionalizare a industriei,
comunicaţiilor şi telecomunicaţiilor. Proprietăţile germane şi ale cetăţenilor
din Gdańsk sunt confiscate fără despăgubiri. Primesc despăgubiri numai
firmele de comunicaţii şi telecomunicaţii sau cele industriale care dispun
de peste 50 muncitori pe schimb
13 iun. promulgarea aşa-numitului Mic Cod Penal, folosit în represiunile
faţă de opoziţie până în 1970
4 iul. lansarea Programului de la Kiełce, inspirat de Securitatea poloneză
5 iul. înfiinţarea Agenţiei de Control a Presei. Introducerea cenzurii
22 sept. decret al CNP de introducere a planificării în economie
28 nov. acord de colaborare între Partidul Socialist Polonez şi Partidul
Polonez al Muncitorilor.
1947 19 ian. alegeri pentru Seim, falsificate de comunişti şi sateliţii acestora
10 febr. Polonia pierde teritorii în favoarea URSS
19 febr. proclamarea Republicii Populare Polone
22 febr. amnistie pentru partizanii din Polonia, cu excepţia Armatei de
Eliberare Ucraineană
9 iul. Polonia respinge asistenţa Planului Marshall
27 sept. Partidul Muncitoresc Polonez devine membru al Cominformului
21 oct. Partidul Ţărănesc este preluat de agentura comunistă
1948 15-21 dec. Congresul de Unificare a Partidului Muncitoresc Polonez cu
Partidul Socialist Polonez şi înfiinţarea consecutivă a Partidului
Muncitoresc Unit Polonez (PMUP)
1949 5-8 ian. semnarea la Moscova a tratatului de constituire a Consiliului de
Ajutor Economic Reciproc (CAER), din care Polonia va face parte alături
de URSS, Bulgaria, Ungaria, România, Cehoslovacia, apoi Albania, RDG
(1950) şi ulterior Mongolia şi Vietnamul de Nord
10 febr. lichidarea Agenţiei Centrale de Palnificare
7 nov. mareşalul sovietic Konstantin Rokossowski devine ministrul
Apărării în Polonia. Începutul sovietizării armatei
1950 1 mai ordin al mareşalului Rokossowski prin care ofiţerii din armata

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 13


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
polonă antebelică sunt înlăturaţi
2 iul. decret de interzicere a sectei Martorii lui Iehova
6 iul. Tratat Polonia-RDG prin care se oficializează frontiera Oder-Neisse
1951 15 dec. înfiinţarea Televiziunii Poloneze
1952 - pentru anumite produse se introduce cartela
22 iul. adoptarea Constituţiei Republicii Populare Polone, cu adnotările
personale ale lui Stalin. Prin documente se produce separarea bisericii de
stat
1953 - sunt eliminate cartelele pentru produsele alimentare
9 febr. prin decret al Consiliului de Stat, Biserica Romano-Catolică trece
sub controlul statului
26 sept. arestarea primatului Poloniei, cardinalul Stefan Wyszynski
1954 - 50.000 muncitori acuzaţi de sabotaj economic sunt repartizaţi în 27 lagăre
de muncă, 8 închisori şi 27 batalioane disciplinare
- un grup de intelectuali înfiinţează săptămânalul Pro Postu (“Pur şi
Simplu”) în care se condamnă stalinismul, iar unele subiecte până atunci
tabu (ex. colectivizarea raporturile cu URSS) sunt discutate critic. Revista
atinge rapid un tiraj de 80.000 exemplare, care ulterior sunt revândute pe
piaţa neagră
10-17 mart. al II-lea Congres al PMUP, care reafirmă continuarea liniei
staliniste de acţiune
1955 ponderea de integrarea a terenurilor agricole în structurile colectivizate
atinge 11% (comparativ, România – 13%; Ungaria – 22%)
11-14 mai constituirea Pactului de la Varşovia, bloc militare şi politic al
ţărilor comuniste din Europa, ca reacţie la includerea Germaniei de Vest în
NATO (oct. 1954). Pactul cuprinde Polonia alături de URSS, Albania,
Bulgaria, Cehoslovacia, RDG, România şi Ungaria
1956 20 mart. în fruntea PMUP este ale stalinistul “moderat” Edward Ochab
28 apr. amnistierea prizonierilor politici din ţară. Sunt eliberaţi 30.000
deţinuţi
28 iun. discurs al premierului Cyrankiewicz, care promite represalii severe
în cazul oricăror manifestaţii de protest
22 sept. acord de repatriere a polonezilor din URSS
19 oct. la Varşovia soseşte neanunţată o delegaţie sovietică alcătuită din
Hruşciov, Mikoian, Molotov, Kaganovici şi comandantul trupelor Pactului
de la Varşovia, mareşalul Konev. În ţară au loc manevre ale trupelor
sovietice şi se prefigurează o intervenţie în forţă. În aceste condiţii încep
lucrările celei de-a VIII-a plenare a CC al PMUP, la care echipa Ochab-
Cyrankiewicz reuşeşte cu greu să determine impunerea în fruntea
partidului a lui W. Gomulka (fost deţinut politic), precum şi să convingă
delegaţia sovietică să renunţe la forţă şi să accepte îndepărtarea
principalilor stalinişti polonezi. Ca rezultat al acestei plenare, are loc
retragerea consilierilor sovietici ai armatei şi poliţiei secrete, creşterea
autonomiei partidelor “aliate” şi desfiinţarea sistemul de control al vieţii
politice
23 oct. peste 200.000 locuitori ai capitalei îl aclamă pe Gomułka, convinşi

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 14


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
că este vorba de omul care le-a rezistat sovieticilor
28 oct. cardinalul Wyszynski, primatul Poloniei, este eliberat din
închisoare şi reales în fruntea Bisericii Romano-Catolice
3 nov. blindatele sovietice încep ocuparea Budapestei, ca represalii ale
manifestaţiilor antisovietice din Ungaria
1957 20 ian. alegeri pentru Seim. Sunt aleşi primii deputaţi independenţi (Stefan
Kisiełewski şi Stanisław Stomma)
2 oct. interzicerea în Polonia a săptămânalului Pro Postu, fapt care
semnifică sfârşitul liberalizării
1959 14 mart. “Scrisoarea celor 34”, petiţie a unor renumiţi intelectuali polonezi
care solicită revizuirea politicii culturale, limitarea cenzurii şi asigurarea
hârtiei pentru tipărituri
1964 29 febr. memorandumul polonez privind menţinerea statu-quo-ului în
Europa, aşa-numitul Plan Gomułka
12 dec. M. Moczar, “primul partizan al Republicii Populare Polone”,
devine ministru de Interne
1965 18 nov. scrisoarea episcopilor polonezi adresată celor germani, conţinând
celebra frază “Vă iertăm şi vă cerem iertare”, care a provocat reacţia
isterică a autorităţilor comuniste
1966 1 sept. introducerea sistemului şcolii elementare de 8 ani
8 mart. demonstraţie a studenţilor universităţii din Varşovia
1968 9-16 mart. în paralel cu cele din Cehoslovacia, au loc demonstraţii la
Varşovia, Wrocław, Cracovia, Gdańsk, Poznań şi Katowice, în care se cere
libertatea cuvântului şi democraţie
19 mart. şedinţă PMUP, la care Gomułka ţine o cuvântare. Începutul
campaniei antisemite
apr. Apogeul “Primăverii de la Praga”
3 mai începe exodul celor aproximativ 13.000 evrei polonezi, dintre care
numeroşi intelectuali (Kołakowski, Bronisław Baczko)
20 aug. începutul invaziei militare a forţelor Pactului de la Varşovia (mai
puţin România) în Cehoslovacia
1970 7 dec. semnarea la Varşovia a tratatului polono-german privind
normalizarea relaţiilor bilaterale şi recunoaşterea graniţei dintre cele două
state. Tratatul este considerat cel mai mare succes al echipei
guvernamentale Gomułka-Cyrankiewicz
17 dec. masacrarea muncitorilor polonezi din portul Gdynia
20 dec. demiterea prim secretarului PMUP, Władislaw Gomułka, înlocuit
cu Edward Gierek. “Normalizarea situaţiei” în Polonia
1972 1 febr. Convenţie Polonia-RDG prin care cetăţenii celor două ţări puteau
trece frontiera comună pe baza buletinului de identitate
10 febr. revizuirea Constutuţiei de către Seim
9 apr. Stanisław Ostrowski devine preşedinte al Poloniei
1974 1 iun. Reformă administrativă; se înfiinţează voievodatele (49) şi
comunele
1975 - datoria externă a Poloniei atinge 6,9 mld. USD
1976 13 aug. introducerea cartelelor pentru zahăr

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 15


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
1977 26 mart. înfiinţarea Mişcării de Apărare a Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului
1978 14 nov. înfiinţarea Clubului pentru Cunoaştere şi Viitor, club de discuţii
libere
1979 8 mart. ilustrul diplomat polonez, contele Edward Raczynski este ales
preşedintele Poloniei în exil (funcţie în care va rămâne până la 8 apr. 1986)
2-10 iun. Papa Ioan Paul al II-lea efectuează prima sa vizită oficială în ţara
sa natală, Polonia
1 sept. înfiinţarea în clandestinitate a Confederaţiei Poloniei Independente
1980 iul. val de greve: Lublin, Mielec, Tczew şi Swidnik
17 aug. formularea celor 21 cereri ale Cmitetului Interprofesional de Gravă
(crearea sindicatelor libere, eliberarea deţinuţilor politici, etc.)
23 aug. grevă generală în marile centre industriale din nordul ţării
24 aug. plenară a CC al PMUP, la care grupul din jurul lui Gierek este
marinalizat
29 aug. grevă generală în Polonia
30 aug. semnarea înţelegerii de la Szeczin
31 aug. semnarea înţelegerii de la Gdańsk
5-6 sept. demiterea din funcţia de prim secretar PMUP a lui Gierek.
Stanisław Kania devine noul şef al partidului.
22 oct. gen. Wojciech Jaruzelski ordonă pregătirea planului de introducere
a legii marţiale în Polonia
10 nov. Tribunalul Suprem din Polonia confirmă legalitatea Sindicatului
Liberal al Muncitorilor, “Solidaritatea”(Solidarność)
1 dec. informaţii publice privind ameninţarea că trupele Pactului de la
Varşovia vor invada Polonia
3 dec. preşedintele SUA, Jimmy Carter, avertizează guvernul sovietic să
nu intervină în Polonia
1981 - datoria externă a Poloniei se ridică la 27 mld. USD
11 febr. gen. Jaruzelski devine premier al Poloniei. Seimul face un apel la
“90 zile de pace”
16 mart. manevre ale trupelor Pactului de la Varşovia (“Sojuz-81”) care
par a pregăti o intervenţie militară în Polonia
19 mart. “criza de la Bydgoscz”: torturarea liderilor Solidarităţii de către
securitatea poloneză. Pericolul grevei generale
27 mart. grevă generală de avertisment
12 mai înregistrarea legală a Sindicatului Ţăranilor Particulari din Polonia
28 mai decesul primatului Poloniei, arhiepiscopul Stefan Wyszynski
7 iul. Józef Glemp este ales noul primat al Poloniei
21 iul. limitarea cenzurii
16-18 oct. gen. Jaruzelski devine prim secretar al PMUP. Ultima fază de
pregătire legii marţiale
12-13 dec. lovitură de stat: instaurarea stării marţiale, crearea unui Consiliu
de Salvare Naţională, internarea opozanţilor regimului în lagăre speciale,
arestarea din motive propagandistice a unor membri ai guvernului anterior,
limitarea circulaţiei pe timp de oapte şi controlul deplasărilor în ţară,

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 16


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
militarizarea economiei
14 dec. începutul grevelor în Polonia, înăbuşite de intervenţia forţelor
armate
16 dec. masacrul de la mina Wujek, unde sunt ucili 9 mineri protestatari
28 dec. se încheie cea mai lungă grevă minieră desfăşurată în subteran
1983 5 oct. liderul Solidarităţii, Lech Wałesa, devine laureat al Premiului Nobel
pentru Pace
1985 - datoria externă a Poloniei atinge 31,2 mld. USD
1 iul. revizuirea Codului Penal şi intensificarea represiunilor
13 oct. alegeri pentru Seim. Rata participării la vot este, conform
estimărilor oficiale, de 79%, iar conform celor ale opoziţiei, de 66%
29 oct. amnistie în Polonia
6 nov. gen. Jaruzelski renunţă la funcţia de prim ministru (în favoarea lui
Zbigniew Messner), rămânând preşedintele republicii
1986 mai arestarea lui Zbigniew Bujak, principalul lider al Solidarităţii
17 aug. a treia amnistie în Polonia după introducerea legii marţiale
11 sept. o nouă amnistie, în cursul căreia sunt eliberaţi 225 condamnaţi
politic
29 sept. crearea Consiliului Provizoriu al Sindicatului Liber al
Muncitorilor – Solidaritatea, care până în acel moment fiinţase clandestin.
Începe procesul de ieşire din ilegalitate a structurilor locale ale Solidarităţii
1987 8-14 iun. al treilea pelerinaj al papei Ioan Paul al II-lea în Polonia. Acesta
este întâmpinat în marile oraşe cu steagurile Solidarităţii
29 nov. referendum pe probleme economice. Conform datelor oficiale, rata
participării la vot este 67%, conform celor ale opoziţiei, de doar 33%
1988 25 apr.-9 mai nou val de greve
19 iun. “alegeri” pentru consiliile locale la care participă, conform datelor
oficiale, 56% dintre electori
26 aug. propunerea gen. Czesław Kisczak în legătură cu dezbaterea la o
“masă rotundă” asupra situaţiei din Polonia
31 aug. întâlnire secretă între Kisczak şi Wałesa la Magdalenska (o
suburbie a Varşoviei)
16 oct. la Magdalenka are loc o întâlnire între reprezentanţii puterii, ai
Bisericii şi ai Solidarităţii
18 dec. crearea Comitetului Cetăţenesc de pe lângă sindicatul Solidaritatea
1989 - începe introducerea sistemului economiei de piaţă. Şoc economic care
generează hiperinflaţie. Vicepremierul Leszek Balczerowicz iniţiază un
program de stopare a inflaţiei şi de privatizare a întreprinderilor de stat
18 ian. Rezoluţia celei de a XX-a Plenare a CC al PMUP de susţinere a
convorbirilor la “masa rotundă”
27 ian. Wałesa şi Kiszczak convin asupra problemelor ce urmează să fie
discutate între Solidaritatea şi putere
6 febr. începutul discuţiilor la “masa rotundă”
5 apr. semnearea documentelor “mesei rotunde”. Contractul prevede că
65% din mandatele din Seim trebuie să revină aşa-zisei coaliţii
guvernamentale, restul de 35% urmând să fie ocupate prinalegeri generale.

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 17


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
Se reînfiinţează Senatul, “fără reîmpărţirea mandatelor”. Se cade de acord
asupra revizuirii funcţiei de preşedinte al statului
4 iun. alegeri generale, încheiate cu succesul opoziţiei, care ocupă 99% din
locurile Senatului. Ultimul preşedinte în exil al Poloniei (la Londra) devine
Ryszard Kaczorowski
19 iul. gen. Jaruzelski este ales de Seim şi Senat, la diferenţă de un vot,
preşedintele Poloniei
24 aug. Seimul confirmă guvernul Tadeusz Mazowiecki. PMUP păstrează
doar 5 ministere, între care cel al Apărării şi Internele
28 oct. înfiinţarea partidului catolic, Uniunea Creştin-Naţională
29 dec. Seimul revizuieşte Constituţia. Se renunţă la denumirea ţării de
Republica Populară Polonă în favoarea celei de Republica Polonă
1990 21 dec. în urma demisiei lui Jaruzelski, Lech Wałesa este ales noul
preşedinte al Poloniei
1991 febr. Semnarea acordului de la Vişegrad, între Polonia, Ungaria,
Cehoslovacia
- “Acordurile Europene” acordă statutul de asociat UE Poloniei şi Ungariei
(şi mai apoi Cehoslovaciei)
1999 17 febr. ambele camere ale parlamentului polon votează într-o proporţie
covârşitoare în favoarea intrării Poloniei în NATO
16 mart. o ceremonie de arborare a steagurilor la sediul central NATO şi o
întrunire specială a Consiliului Nord-Atlantic marchează aderarea la
NATO a Poloniei, Cehiei şi Ungariei

II. 2. Consideraţii de sinteză

Punctul de pornire în analiza specificului tranziţiei Poloniei de la comunism la


democraţie în raport cu restul ţărilor Europei Centrale şi de Est îl oferă pentru demersul de
faţă cuvintele lui Budge, Newton et al., în a căror accepţiune, “identitatea poloneză a fost
susţinută de un naţionalism fervent puternic conectat catolicismului”, o “trăsătură care a
diferenţiat Polonia de celelalte ţări aflate sub hegemonie sovietică după 1945” (1997: 82). În
baza aceastui considerent care va fi argumentat în final concluziv, lucrarea noastră îşi asumă
în cele ce urmează o abordare relativ eclectică, aceasta în sensul adoptării unei metodologii
care combină elemente ţinând de psihologia socială, studii de tranziţie, studii de naţionalism,
studii de arie, teoria regimurilor şi elemente de macroeconomie.
Pe baza fundamentării şi continuităţii istorice a celor două trăsături definitorii –
catolicismul şi naţionalismul – am ales să analizăm specificul tranziţiei poloneze spre
democraţie nu doar prin prisma succesiunii proxime de evenimente (anii ’80), ci ca pe un
proces gradual şi legal, întins pe decenii, în forma unei adevărate “revoluţii continuu
negociate” începând încă din anii celui de al doilea război mondial. Această abordare,
inspirată de trihotomia cauzalităţii la Nye - cauze proxime, intermediare şi profunde (1997:

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 18


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
65) – contribuie, prin înţelegerea în ansamblu a procesului tranziţiei, la o mai mare acurateţe a
scopurilor analitic şi explicativ ale lucrării de faţă.
Detaliind, am ales să urmărim modul în care istoria Poloniei, “o luptă
împotriva vecinilor, nu mai puţin împotriva Rusiei” (Calvocoressi, 1996: 284) explică la
nivelul mentalului colectiv al societăţii polone două din caracteristicile sale definitorii:
naţionalismul pronunţat, de diferenţă specifică antisovietică, şi respectiv intercondiţionat,
catolicismul.
Ca moment-simbol, adus exemplificator în sprijinul abordării noastre, am ales
întâlnirea din 16 octombrie 1988 de la Magdalenka, o suburbie a Varşoviei, dintre
reprezentanţii puterii comuniste, cei ai sindicatului Solidaritatea şi respectiv cei ai Bisericii
Romano-Catolice. Această întâlnire, o adevărată conferinţă tripartită, care a evidenţiat polii de
putere cristalizaţi de-a lungul deceniilor de comunism în societatea poloneză, a reprezentat
baza negocierilor purtate în cadrul de pe acum celebrei “Mese Rotunde” (6 febr.-5 apr.1989)
care a marcat de facto disoluţia sistemului comunist în Polonia.
Formulată sintetic prin transgresarea unor variate lucrări din literatura de
specialitate, abordarea de faţă identifică drept principali actori implicaţi în procesul de
tranziţie din Polonia:
• leadership-ul comunist, scindat în reformiştii liberali şi staliniştii conservatori
• societatea civilă din Polonia, cea mai dezvoltată din întreaga arie central şi est
europeană;
• Biserica Romano-Catolică.
Acţiunile convergente ale acestor trei actori, alături de considerente imediate
de gen istoric şi geostrategic, au conferit o distinctivitate inconfundabilă tranziţiei spre
democraţie din Polonia comparativ cu restul statelor ariei central şi est europene. În privinţa
celor trei actori focalizaţi ca exprimare a naţionalismului şi catolicismului polonez am
considerat că se impun câteva precizări absolut necesare evoluţiei şi înţelegerii pracursului
ulterior al acestei lucrări. Astfel, la nivelul conducerii comuniste dintre 1945-1989, vom
urmări modul de relaţionare dintre cele două “tabere” intrapartidice: tradiţionaliştii loiali
vechiului sistem vs. reformiştii animaţi, după cum vom vedea, de o tradiţie socialistă poloneză
prin specificul ei antisovietică.
În privinţa societăţii civile, catalogată quasiunanim drept cea mai dezvoltată
din fostele regimuri comuniste central şi est europene (vezi Tismăneanu: 1997a; Stark şi
Bruszt: 2002; Linz şi Stepan: 1996; etc.), vectorii săi de manifestare au fost consideraţi a fi
intelectualii, muncitorii şi respectiv ţărănimea covârşitor catolică, fiecare cu expresie şi forţă
diferită de manifestare în funcţie de perioada supusă analizei. Finalmente, în anii ’80,
Solidaritatea nou-creată va întrupa, printr-o remarcabilă simbioză între intelectuali şi
muncitori, întregul societăţii civile poloneze, beneficiind în acest sens şi de suportul
nedisimulat al ţărănimii.
Totodată, necuantificabil concret dar în orice caz semnificativ, în secţiunile
următoare se va aminti şi rolul diasporei poloneze, context în care ne vom referi la guvernul
din exil (Londra), care a fiinţat pe toată perioada postbelică, până la momentul alegerii ca
preşedinte în Polonia a lui Lech Wałesa, la 21 decembrie 1990. În sfârşit, Biserica Romano-
Catolică, “un element care a asigurat vitalitatea rezistenţei anticomuniste poloneze”
(Tismăneanu 1997a: 47), trebuie înţeleasă prin chiar definiţia ei ca transnaţională, sens în care
se va aminti contribuţia în această direcţie a primului suveran pontif polonez din istoria
papalităţii– arhiepiscopul de Cracovia Karol Wojtiła.

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 19


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
Ca o ultimă observaţie preliminară secţiunilor următoare, caracterul diacronic
al analizei va fi respectat strict în măsura în care va facilita scopul explicativ al demersului
nostru. În acest sens, perioadele de referinţă în raport cu care vor fi analizaţi actorii menţionaţi
sunt: instaurarea puterii comuniste în Polonia (1944-1947), epoca stalinistă, epoca
poststalinistă (post 1953), anii ’70 – cei succesivi Primăverii de la Praga, anii Solidarităţii
(anii ’80) şi respectiv cei ai sfârşitului comunismului (1989-1990).

III. ANALIZA STADIALĂ A PROCESULUI ISTORIC DE


TRANZIŢIE

III. 1. “Fundamentul şubred”: instaurarea puterii comuniste în Polonia


(problema tradiţiei antisovietice a stângii poloneze)

Într-o lucrare recentă remarcabilă sub aspectul susţinerii empirice, al fineţei şi


profunzimii concluziilor, Rothschild & Wingfield (2000) argumentau că la momentul
sfârşitului celui de-al doilea război mondial, la nivelul populaţiilor din Europa Centrală şi de
Est, ideologia comunistă exportată de Moscova se identifica hegemoniei sovietice din ce în ce
mai vădite, motiv pentru care ea a fost percepută de naţiunile ariei ca un “corp străin”.
Continuatoare a unei orientări culturale de tip occidental şi păstrătoare de
secole a unei vii identităţi naţionale într-un spaţiu (fost) germanofon, Polonia nu a făcut
excepţie sub acest aspect, ba dimpotrivă. Resentimentele pronunţate faţă de URSS se făceau
simţite nu doar la nivelul maselor şi al elitelor noncomuniste, ci inclusiv în rândurile
comuniştilor locali. Întreaga istorie a polonezilor fusese, după cum citam anterior din Peter
Calvocoressi (1996: 284), o adevărată luptă continuă împotriva vecinilor, iar cele patru
dispariţii de pe hartă ale statului polonez de-a lungul istoriei susţin pe deplin afirmaţia
analistului. Mai mult decât atât, în fiecare din aceste momente de răscruce şi pe fond secole
de-a rândul, Polonia ocupase o poziţie antagonică Rusiei ţariste şi succesoarei acesteia, URSS.
Astfel, Rusia ţaristă participase alături de Prusia şi Austria la fiecare din cele
trei partiţionări (1792, 1793 şi 1795) în urma cărora Polonia a dispărut efectiv de pe harta
Europei. Congresul de la Viena din 1815 a consfinţit statu-quo-ul cu excepţia Cracoviei,
proclamată oraş liber, însă şi aceasta avea să fie anexată Austriei în 1846. La insistenţele
“părintelui autodeterminării”, preşedintele american Woodrow Wilson 9 , Polonia va reapărea
ca stat la sfârşitul primului război mondial. În urma unui război cu URSS (1919-1921) în care
s-a alăturat taberei “albilor” menşevici, Polonia va obţine de la aceasta teritoriile situate la est
de linia Curzon, habitate în pondere mare de etnici ucraineni şi bieloruşi.

9
care o inclusese explicit în celebrele sale “Patrusprezece Puncte” – discursul în faţa Congresului SUA de la 8
ianuarie 1918

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 20


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
Apoi, în momentul declanşării de jure a celui de al doilea război mondial,
Polonia s-a văzut mai întâi atacată de Germania nazistă (1 septembrie 1939). Peste două luni,
ca o ironie a sorţii, URSS a atacat Polonia de la est, fostul stat dispărând încă o dată de pe
harta Europei cu excepţia unui aşa-zis guvernorat al Poloniei, în fapt şi el sub deplin control
nazist. Apoi, în mijlocul războiului (aprilie 1943), pentru a arunca parcă în sfera ridicolului
sloganul sovietic al eliberării popoarelor din regiune de sub jugul nazist, s-a descoperit groapa
comună de la Katyń, cu 15.000 ofiţeri polonezi executaţi. Într-o lamentabilă lipsă de
credibilitate, autorităţile bolşevice şi-au declinat responsabilitatea, atribuind vina naziştilor.
Abia la 7 martie 1989, autorităţile comuniste de la Varşovia au recunoscut în sfârşit ceea ce
societatea poloneză ştia de jumătate de secol – că masacrul de la Katyń fusese atrocitatea
NKWD şi nicidecum a germanilor. Revenind la al doilea război mondial, deznodământul
conflagraţiei a restabilit statul polon, unul diferit însă radical de cel preexistent atât sub aspect
teritorial, cât şi (mai ales) demografic, o modificare care însă, deloc surprinzător, nu a alterat
câtuşi de puţin atitudinea antisovietică a polonezilor.
Sub aspect teritorial, Polonia a pierdut în totalitate teritoriile de la est de linia
Curzon pe care le câştigase în urma războiului din 1919-1921. Într-un calcul cinic, pierderile
în faţa URSS au fost compensate de câştiguri teritoriale în defavoarea, din nou, a Germaniei.
Astfel, Polonia a câştigat (în afară de păstrarea “coridorului” spre Baltica, obţinut după primul
război mondial) de la Germania Pomerania, Silezia cu bogatele mine de cărbuni şi zăcăminte
de fier, sudul Prusiei Orientale şi fostul oraş liber Gdańsk, populat într-o proporţie de 95% de
etnici germani.
Sub aspect demografic, schimbările au fost poate chiar mai dramatice. În două
etape, Polonia s-a văzut văduvită în quasitotalitate de cele două grupuri etnice care
conferiseră, prin transgresarea frontalieră şi masivul impact cultural-civilizaţional, identitate
întregii Europe Centrale ca arie – evreii şi germanii. Astfel, din cei cca. 3.250.000 evrei din
perioada interbelică (cea mai mare comunitate de evrei din întreaga Europă) i-au supravieţuit
Holocaustului operat de nazişti doar cca. 215.000. Mai mult, până în 1967, numărul acestora
se va reduce la 21.000 iar până în 1999, la nu mai mult de 5.000 (Wasserstein, 2000: 6).
Apoi, odată cu intrarea Armatei Roşii în Polonia, din teritoriile Oder Neisse au
fost expulzaţi sau masacraţi nu mai puţin de 7.000.000 germani, într-un plan sovietic macabru
în urma căruia primul grup minoritar din regiune – germanii – a dispărut aproape complet din
Europa Centrală 10 . În sens invers, primii ani de după război au consemnat o imigraţie fără
precedent a etnicilor polonezi de la est de linia Curzon, din teritoriile revenite URSS (Roskin,
1991: 72-3).
În ansamblul populaţiei poloneze, bolşevicii şi respectiv naziştii au exterminat,
între 1939 şi 1945, cca. 1/3 din intelligentsia autohtonă. Cât despre populaţia Varşoviei,
capitala ţării, din 1,2 milioane de locuitori în perioada interbelică, 800.000 au pierit în război.
Practic, Varşovia postbelică era un alt oraş decât omonimul din perioada interbelică
(Schöpflin, 1993: 61). În aceste condiţii, în absenţa unuia din cei doi duşmani tradiţionali –
Germania, strivită de URSS, naţionalismul de tip defensiv al polonezilor s-a orientat exclusiv
împotriva sovieticilor, cu atât mai mult cu cât aceştia din urmă au pus de facto stăpânire pe
Polonia chiar în pofida înţelegerii de la Yalta, din februarie 1945, spre nemulţumirea
Occidentului (Nye, 1997: 104).

10
Vezi, pentru o viziune detaliată, Altermatt (2000), Alcock (2000), Hug et al. (1979)

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 21


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
Dat fiind acest context, situaţia Poloniei a ridicat probleme deosebite pentru
strategii sovietici. Confruntaţi cu o societate antagonică cultural-religios (catolicismul polonez
vs ortodoxismul rus) şi acţionând în consecinţa a secole de adversitate reciprocă, comuniştii
sovietici au încercat, într-un cadru tipic Europei Centrale şi de Est, sporirea influenţei şi
câştigarea controlului direct prin intermediul comuniştilor polonezi “moscoviţi” (cei aflaţi pe
perioada exilului din timpul războiului la Moscova). În ansamblul ariei, obiectivul a fost
îndeplinit în 1946, prin cooptarea constantă în guvernele de coaliţie a comuniştilor 11 , iar
următorii doi ani au consemnat preluarea integrală a puterii politice de către comuniştii
moscoviţi. În paralel, ghidul de acţiune urmărea o secularizare cât mai accentuată cu putinţă a
societăţii poloneze şi eradicarea influenţei Bisericii Romano-Catolice, stindard al
naţionalismului polonez antisovietic.
Sarcina s-a dovedit cu atât mai dificilă în cazul aplicării în Polonia cu cât prin
tradiţia sa, stânga poloneză era una pronunţat antisovietică. Nu doar socialiştii, ci până şi
comuniştii polonezi promovau o politică independentă e Moscova, o politică de stânga
impregnată în specificul ei de o puternică tentă naţionalistă. De pildă, marxista de origine
poloneză Rosa Luxemburg contestase explicit politica agricolă promovată de Lenin, iar liderii
partidului comunist polonez îşi exprimaseră dezacordul faţă de atitudinea lui Stalin în
problema troţkiştilor şi a epurării (Calvocoressi, 1996: 285). Într-o asemenea situaţie,
sovieticii s-au văzut nevoiţi să acţioneze încă din anii imediat următori primului război
mondial în scopul controlării comuniştilor autohtoni ce aveau să formeze viitoarele guverne
aservite Moscovei. Concret, obiectivele sovieticilor s-au identificat cu:
- subminarea bazei partidelor poloneze de stânga
- subordonarea lor treptată faţă de Moscova prin eliminarea liderilor opuşi/independenţi
- distrugerea tradiţiei socialiste poloneze, antisovietică în specificul ei
Astfel, referitor la primul obiectiv, până la sfârşitul anului 1921, Partidul
Comunist Muncitoresc Polonez (KPRP, Komunistiyczna Partia Robotnicza Polski) îşi
pierduse 80% din membrii din bazinul Dabrowa, 40% din cei din Varşovia şi respectiv 60%
din cei din Łodź. În ansamblul ariei, asistăm la anii în care URSS reia în forţă tradiţia
prerevoluţionară a Rusiei Ţariste, încercând să reobţină teritoriile cedate ca un semn de
slăbiciune a tânărului stat leninist prin tratatele de pace de la Brest-Litovsk (1918), Riga
(1921) şi respectiv războiul cu Polonia (1919-1921). În privinţa celui de al doilea obiectiv,
după cum aminteam, KPRP căutase între anii 1922 şi 1925 prezervarea unui grad de
autonomie, sens în care a îmbrăţişat valorile internaţionalismului, adoptând frecvent poziţii
distincte faţă de Moscova în cadrul Cominternului. Consecutiv, în 1925 Comintern intervine
în forţă, dizolvă KPRP, îl redenumeşte Partidul Comunist Polonez (KPP, Komunistyczna
Partia Polski) şi impune un nou birou de conducere de factură radicală (Schöpflin 1993: 23).
Cum această măsură nu a avut alt efect decât accentuarea rupturii dintre comuniştii autojtoni
şi cei sovietici, Stalin va dicta în 1937-1938 lichidarea efectivă a KPP, 30 din cei 38 membri
ai biroului său politic fiind executaţi. Resuscitat în 1943 în mare măsură ca formaţiune de
rezistenţă împotriva naziştilor şi condus în ilegalitate de Wladisław Gomułka, KPP îşi va
păstra însă liniile directoare preexistente şi tenta naţionalistă, în special după descoperirea în
aprilie 1943 a gropii comune de la Katyń, fapt care a sporit ostilitatea socială faţă de sovietici
(Calvocoressi 1996: 285). În fapt, descoperirea gropii comune de la Katyń şi retrasarea

11
în 1946, Albania, Bulgaria, Cehoslovacia şi Iugoslavia aveau deja premieri comunişti, iar Polonia şi Finlanda
socialişti

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 22


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
forntierelor sale în fucţie de interesele strategice sovietice i-au îngreunat simţitor – după cum
evidenţia analistul Wilfried Loth (1997: 45) – lui Stalin posibilitatea găsirii unei conduceri
poloneze care să nu fie antisovietică. Iar peste ani, când la 19 februarie 1956, CPSU (noua
denumire a defunctului Comintern) avea să reabiliteze KPP, admiţând uciderea nejustificată a
liderilor săi şi distorsiunile create de cultul personalităţii lui Stalin, stânga poloneză avea să fie
încurajată în a-şi continua interogaţiile şi atitudinea defavorabilă URSS.
După evacuarea Armatei germane din Polonia, înlocuită de cea Roşie, la 1
ianuarie 1945, Consiliul Naţional din ţară creează un guvern provizoriu, alcătuit din:
comunistul Boleslaw Bierut (cetăţean sovietic la acel moment, venit de la Moscova) -
preşedinte, socialistul Edward Osóbka-Morawski – premier. Cel din urmă era asistat de doi
adjuncţi: comunistul Wladysław Gomułka şi respectiv (mai mult pentru întrunirea cel puţin în
aparenţă a legitimităţii) Stanisław Mikolayczyk – şeful guvernului polon în exil şi liderul
Partidului Ţărănesc Polonez (PSL, Polskie Stronnictwo Ludowe).
Alegerile organizate la 19 ianuarie 1947, falsificate de comunişti cu sprijinul
direct al Moscovei şi acordând comuniştilor şi sateliţilor 382 din 444 mandate parlamentare şi
14 din cele 21 ministere în guvern au provocat protestele zadarnice ale americanilor şi
britanicilor (Calvocoressi, 1996: 286, Roskin, 1993: 72-3, Milza & Berstein, 1998: 90). Mai
mult, după refugierea liderului ţărănist Mikolayczyk în Vest, partidul său PSL va fi obligat să
fuzioneze cu procomuniştii din SL, fuziune din care va emerge Partidul Ţărănesc Unit (ZSL,
Zjednoczone Stronnictwo Ludowe). Apoi, pentru controlul absolut al stângii poloneze,
Moscova dictează în 1948 fuziunea socialiştilor din PPS (Polska Partia Socjalityczna) ci PPR
în noua formă Partidul Muncitoresc Unit Polonez (PZPR, Polska Zjednoczona Partia
Robotnicza) (Sanford 1991: 175). Iar în paralel cu toate aceste acţiuni, sovieticii au promovat
o asiduă campanie de integrare de noi membri în PMUP, numărul acestora sporind de la
20.000 înaintea războiului la cca. 800.000 în 1947 şi respectiv 1.000.000 în 1950 (Milza &
Berstein, 1998: 92). Chiar şi în aceste condiţii însă, vechea ruptură dintre comuniştii
naţionalişti şi cei moscoviţi, manifestă încă de pe vremea lui Lenin, nu s-a estompat,
dimpotivă, ea s-a accentuat, după cum se va dovedi în chiar anii de vârf ai epocii staliniste şi
cei imediat următori; mai întâi că în 1947, la trei ani de la pătrunderea Armatei Roşii în
Polonia, facţiuni supravieţuitoare din grupurile partizane mai luptau încă împotriva
comuniştilor – într-un moment în care numărul deţinuţilor politici din Polonia atingea 21.000.
Ba mai mult, în această perioadă de instalare a terorii comuniste, liderul comunist Polonez
Gomułka nu s-a sfiit să declare că “democraţia noastră nu se aseamănă celei sovietice şi nici
orânduirea noastră socialistă celei sovietice” (Hug et al. 1979: 182). Iar ca dovadă
suplimentară a aspiraţiilor naţionaliste spre independenţă ale unora dintre comuniştii polonezi,
acelaşi Wladisław Gomułka avertiza (la momentul excluderii de către Stalin a Iugoslaviei
titoiste din Cominform) asupra unui cult al lui Stalin care “putea fi numit doar o strălucire
reflectată, o lumină împrumutată. O strălucire asemănătoare celei a lunii” (apud Tismăneanu,
1997a: 49).

III. 2. Epoca stalinistă

În studiul perioadei staliniste în Polonia (de la preluarea puterii de comunişti în


1947 şi până la moartea lui Stalin, în 1953) revenim asupra caracteristicilor generale pentru

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 23


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
aria central şi est europeană ai acestei perioade în accepţiunea lui Rothschild şi Wingfield
(2000):
• imitare forţată a instituţiilor politice, administrative şi culturale sovietice
• obedienţă absolută faţă de liniile directoare ale Moscovei
• teroare poliţienească extinsă
• performanţe economice negative ca urmare a dezvoltării unor programe economice
ambiţioase, dar nesustenabile şi respectiv a colectivizării proprietăţilor agricole
• izolare ermetică de lumea noncomunistă
• cultul iraţional de adulare a lui Stalin
• anomie socială propagată, stagnare intelectuală şi sterilitate ideologică.
Vladimir Tismăneanu, cu o accepţiune similară, dar abordând sintetic (1997a:
51-4) identifica obiectivele administraţiei sovietice de la Moscova ca fiind duble: de natură
economică (industrializarea masivă şi colectivizarea în agricultură) şi de natură politică
(distrugerea societăţii civile şi înregimentarea vieţii intelectuale şi a culturii). În secţiunea de
faţă am adoptat acest cadru de analiză pentru a sublinia distinctivitatea (în sens gradual, şi nu
atât ca diferenţă de conţinut), şi de-a lungul acestei perioade, a evenimentelor din Polonia în
raport cu celelalte ţări din aria central şi est europeană.
În tiparul general al stalinizării, politica liderilor comunişti de la Varşovia s-a
lovit de o suită de obstacole de ordin strategic, demografic, economic şi istoric. Ţintele vizate
– societatea civilă în ansamblul ei (intelectualii, muncitorii, ţăranii) şi Biserica Romano-
Catolică au produs o rezistenţă neaşteptată, aceasta chiar dacă în opinia reputatului istoric
analist al Războiului Rece Wilfried Loth, dintre toate statele Eurpei Centrale şi de Est,
“[T]ratamentul cel mai dur l-a avut Polonia”, a cărei populaţie “a avut dintotdeauna o
atitudine antirusă” (1997: 45). Acest aspect, cumulat disensiunilor de la nivelul conducerii
comuniste, dintre naţionalişti şi moscoviţi 12 , şi lobby-ului diasporei poloneze din Occident au
generat o “situaţie poloneză” extrem de dificil de gestionat în chiar anii de apogeu ai
stalinismului. Desigur că măsurile represive, caracteristice întregii arii, nu au lipsit nici în
Polonia. Sub acest aspect se cuvin amintite de pildă: naţionalizările masive din domeniul
industriilor şi (tele)comunicaţiilor (1946), promulgarea Micului Cod Penal (13 iunie 1946),
utilizat ca paravan pentru reprimarea opoziţiei, înfiinţarea Agenţiei de Control a Presei şi
implicit introducerea cenzurii (5 iulie 1946), introducerea prin decret a planificării în
economie (22 septembrie 1946), numirea unui ofiţer sovietic în fruntea armatei poloneze (7
noiembrie 1949), înlăturarea din armată a ofiţerilor din perioada interbelică (1 mai 1950),
introducerea cartelei pentru anumite produse alimentare (1952), etc. (Bocşan şi Leu, 2001).
După preluarea (oricum, după cum susţineam, nu integral la nivelul conducerii
comuniste, profund scindate între naţionalişti şi moscoviţi) puterii însă se cuvine remarcată,
aşa cum făceau Rotschild şi Wingfield (2000: 133-4), evidenţa incontestabilă a unui tratament
relativ mai “delicat” aplicat de Stalin Poloniei comparativ cu celelalte ţări ale ariei. O posibilă
explicaţie în acest sens o oferă chiar rezistenţa acerbă a întregii societăţi civile poloneze în
faţa stalinizării, chiar dacă principalele sale componente – intelligentsia, muncitorii şi ţăranii -
au acţionat, până în anii ’70 cel puţin, independente unele de celelalte. Toate acestea pe un
fundament al instalării puterii comuniste oricum insuficient de solid şi perceput în totalitate ca
ilegitim. În argumentarea ideii de mai sus se pot aduce, prima facie, următoarele situaţii
exemplu, tipologizate în funcţie de actorii-cadru consideraţi în lucrarea de faţă:
12
Tabără în fruntea căreia se situau Bolesław Bierut, Hilary Minc şi Jakub Berman.

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 24


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
- după opoziţia manifestată de Biserica Romano-Catolică faţă de trecerea prin decret al
Consiliului de Stat sub controlul statului (9 februarie 1953) şi a arestărilor operate în
rândul clericilor, primatul Polonieiardinalul Wyszynski va fi arestat în acelaşi an, la 26
septembrie, în speranţa iluzorie a conducerii comuniste că, odată decapitată, Biserica
va înceta a mai fi “un magnet pentru mulţi dintre cei care vedeau în regimul comunist
o guvernare impusă de un regim străin” (Tismăneanu 1997a: 79). Nu numai că nu s-a
obţinut efectul scontat, ci, mai grav, clerul catolic şi-a amplificat campania tacită de
subminare a autorităţilor comuniste. Relevant în context este însuşi faptul că
Wyszynski nici măcar nu a fost închis, ci “izolat”, tratamentul aplicat lui fiind în mod
net mai delicat decât cel căruia i-au fost supuşi clericii din celelalte state căzute ub
influenţa Moscovei.
- catolicismul polonez apărat de Biserică şi puternic întrepătruns naţionalismului a
catalizat de asemenea şi rezistenţa acerbă manifestată de ţărănime la colectivizarea
tipică ariei (Roskin 1991: 109). Dacă în restul ţărilor din regiune colectivizarea va fi
desăvârşită în intervalul 1956-1960, în Polonia 13 ea va fi abandonată complet, în
condiţiile în care oricum ţărănimii poloneze i se impusese cea mai scăzută rată de
colectivizare din întreaga Europă Centrală şi de Est (Milza şi Berstein 1997: 95;
Rotschild şi Wingfield 2000: 134-50). Dată fiind această stare de fapt, Polonia nu s-a
înfruntat în perioada stalinistă cu clasicele probleme ale unor ferme agricole
ineficiente sau ale disfuncţionalităţii sistemului de aprovizionare cu alimente.
- în interiorul aparatului de conducere, reformiştii comunişti, care prin liderul Gomułka
luaseră partea titoiştilor iugoslavi, au fost şi ei trataţi mai civilizat şi mai puţin violent
decât în alte ţări. Gomułka însuşi oferă un bun exemplu în acest sens: acuzat de
“deviaţii naţionaliste şi de dreapta”, el va fi revocat din funcţia de secretar general al
PZPR în urma sesiunii Comitetului Central din 31 august-3 septembrie 1948. Ulterior,
el va fi mai întâi demis din minister la 21 ianuarie 1949, apoi expulzat din CC la 13
noiembrie 1949 şi finalmente arestat la 2 august 1951. Însă şi el, şi adepţii săi, după
cum arătau Rothschild şi Wingfield (2000), nu au fost supuşi faimoaselor procese
publice ocurente în restul ţărilor central şi est europene. Ba mai mult, el nu este
executat, iar după moartea lui Stalin va fi eliberat şi în scurt timp va accede în funcţia
de secretar general PZPR.
- similar, în armată, chiar şi după instaurarea ca ministru al Apărării a mareşalului
sovietic Rokossowski şi epurarea tuturor ofiţerilor din perioada interbelică, uniformele
poloneze tradiţionale şi celelalte simboluri naţionale au fost păstrate -aceasta pe fondul
atitudinal tipic antisovietic al armatei poloneze (să ne amintim de pildă că tot armata,
prin col. Jan Rzepecki, a stat la baza înfiinţării încă în 1945 a asociaţiei “Libertate şi
Independenţă”, ca răspuns la teroarea exercitată de organele de securitate ale
comuniştilor moscoviţi).
- în ceea ce priveşte intelligentsia poloneză din afara partidului, politologul Vladimir
Tismăneanu (1997b: 84) opera în scop analitic o paralelă între societatea poloneză
catolică şi cea românească ortodoxă, conchizând că, supusă repetatelor tentative
traumatizante de distrugere a identităţii naţionale, intelligentsia poloneză a fost cea
mai puţin dispusă să se conformeze autocraţiei staliniste. Astfel, momentul morţii lui
Stalin a surprins în Polonia sute de cluburi de discuţie ale intelectualilor opozanţi

13
La fel ca şi în Iugoslavia de altfel.

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 25


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
regimului. În contrast, tragedia intelectualilor români a fost convingerea iluzorie că
timpul ar fi curs în favoarea lor, că se puteau realiza transformări treptate prin
colaborarea cu sistemul. Şi, spre o diferenţiere suplimentară în cadrul restrâns Polonia-
Cehoslovacia-Ungaria, în prima dintre ele contestarea din perioada stalinistă a vizat
sistemul in toto, şi nu doar persoane sau ajustări incrementale.
Într-o formulare concluzivă, putem sintetiza caracteristicile definitorii ale sferei
socio-culturale poloneze din prima decadă a regimului comunist ca fiind:
¾ persistenţa, dacă nu cumva accentuarea naţionalismului la nivelul tuturor straturilor
societăţii poloneze
¾ erodarea progresivă a ideologiei marxist-leniniste concomitent cu adâncirea rupturii în
interiorul conducerii comuniste dintre facţiunea reformistă, naţionalistă şi cea
tradiţionalistă, moscovită
¾ consfinţirea autorităţii morale şi politice, ca fundament identitar al polonezilor, a Bisericii
romano-Catolice.
Cele trei dimensiuni, de cauzalitate proximă (implementarea preceptelor
stalinismului), intermediară (antagonismul faţă de URSS în timpul războiului şi preluarea
puterii de către comunişti) şi profundă (antirusismul societăţii civile poloneze) conferă
fundamentul distincţiei operabile între Polonia şi restul ţărilor central şi est europene de-a
lungul perioadei staliniste (1947-1953).

III. 3. Epoca imediat poststalinistă

În chiar introducerea acestei secţiuni se cuvine adusă următoarea observaţie:


“momentul” 1953, anul morţii lui Stalin, folosit în delimitarea cronologică a perioadelor de
analiză ale acestei lucrări, nu trebuie înţeles în sens rigid, ci mai degrabă ca moment simbol.
În fapt, momentul cu maximă semnificaţie pentru evoluţia evenimentelor este cel al
“discursului secret” al lui Nikita Hruşciov la al XX-lea Congres al PCUS (publicat oficial abia
în 1990!), discurs care s-a constituit într-un veritabil atac la adresa politicii anterior promovate
de J.V.Stalin.
Destalinizarea, în particular în Polonia şi în general pe cuprinsul ariei, trebuie
înţeleasă nu ca moment clar delimitat, ci ca proces gradual, marcat de o succesiune de
evenimente-cheie şi variabil ca întindere temporală în ansamblul Europei Centrale şi de Est.
Mai mult chiar, la nivelul unui studiu de arie, abordarea impune utilizarea celor trei niveluri
de analiză propuse de K. Waltz (1979): individual (ex. Hruşciov în URSS, Gomułka în
Polonia, Nagy în Ungaria, etc.). În cele ce urmează propunem urmărirea lanţului de
evenimente-cheie din Polonia perioadei destalinizării încercând combinarea celor trei niveluri
de analiză amintite cu o concomitentă focalizare a atenţiei asupra actorilor-cadru ai analizei
acestui studiu – leadership-ul comunist, intelectualitatea, muncitorii şi, transgresând perioada
considerată, Biserica Romano-Catolică.
Anii ’54-’56 au oferit masive semne de îngrijorare pentru Moscova înprivinţa
controlului deţinut asupra Europei Centrale şi de Est, în special în Polonia şi Ungaria.
Adoptând cadrul conceptual al lui Charles Tilly (1979), în ambele ţări s-a semnalat un intens
proces de mobilizare bidirecţională (top-bottom, având ca sursă tabăra reformistă a
comuniştilor şi respectiv bottom-up, promovată îndeobşte de intelectuali şi muncitori),
necunoscut în noua sa anvergură în anii stalinismului.
Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 26
E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
În Polonia, semnalul de declanşare a cavalcadei de evenimente l-a dat
eliberarea în 1954 din domiciliul forţat a lui Wladisław Gomułka, figura-simbol a rezistenţei
comuniştilor polonezi faţă de Moscova. În cursul aceluiaşi an, în sens bottom up, asistăm la
mobilizarea separată a muncitorilor şi respectiv intelectualilor polonezi. Astfel, după luni de
revoltă surdă, cca. 50.000 muncitori polonezi vor fi acuzaţi de sabotaj economic şi
consecutiv repartizaţi în 27 lagăre de muncă, 8 închisori şi 27 batalioane disciplinare.
Protestele aceloraşi muncitori determinaseră guvernul de la Varşovia să renunţe în 1953 la
cartelele alimentare la doar un an după introducerea lor.
Paralel, asemănător confraţilor din Ungaria, intelectualii polonezi îşi
intensifică criticile deschise la adresa elitei intelectuale. Pentru o înţelegere a fenomenului în
adevărata sa dimensiune, să amintim de înfiinţarea în 1954 la Varşovia a săptămânalului Pro
Postu (“Pur şi simplu”) în care numeroşi intelectuali atacă principiile politice staliniste şi
abordează critic subiecte până atunci tabu (ex. colectivizarea, relaţia Poloniei cu URSS).
Revista atinge rapid un tiraj de peste 80.000 exemplare, fiind chiar revândută pe piaţa neagră
(Bocşan & Leu, 2001).
În aceeaşi ordine de idei, simultan Constituirii Pactului de la Varşovia,
scriitorul comunist Adam Wazyk publică al său “Poem pentru adulţi”, un rechizitoriu la
adresa ordinii existente care, conform lui Vladimir Tismăneanu (1997a: 76), va dezlănţui o
aprigă dispută între liberali (reformişti) şi conservatori (stalinişti), în sferele deopotrivă
politică şi literară. Spre diferenţă de Bulgaria de pildă şi respectiv prin asemănare cu Ungaria,
destabilizarea situaţiei în Polonia a survenit în mod manifest atunci când diferitele secţiuni ale
conducerii comuniste au început să îşi fabrice un minim de susţinere între intelectuali pentru
a-şi putea legitima strategiile politice – toate acestea într-un context situaţional în care
intelectualitatea păstrase, conform lui Schöpflin (1993), un semnificativ control asupra
comunicaţiilor şi limbajului discursului public.
La nivelul leadership-ului, prăpastia dintre cele două facţiuni s-a adânci odată
cu decesul lui Stalin, ele dobândind identităţi clar conturate prin delimitare reciprocă:
- facţiunea Natolin, cu o orientare prosovietică şi autoritară şi acuzând
minoritatea evreiască din ţară de atrocităţile stalinismului
- facţiunea Pulawy, nici ea una extrem de liberală, dar în mod clar mai
dispusă spre concesii.
La Congresul al II-lea al PZPR din 10-17 martie 1954, facţiunea Natolin are
câştig de cauză, comunicatul oficial al partidului susţinând în urma congresului continuarea
liniei politice staliniste. În 1956, secretarul general Bolesław Bierut moare însă şi, ca o primă
dovadă de concesie, la 20 martie natolin-iştii îl numesc în fruntea partidului pe stalinistul
“moderat” Edward Ochab. Apoi, la 28 aprilie 1956 vor fi amnistiaţi cca. 30.000 deţinuţi
politici din întreaga ţară. În mod total surprinzător însă pentru comunişti, peste excat două
luni vulcanul mocnit al nemulţumirii populare erupe din nou, de această dată la uzinele Stalin
din Poznań (şi în cîteva zile şi la Plzen şi la fabrica de tutun din Plovdiv): 20.000 muncitori
intră în grevă, iar la refuzul autorităţilor de a dialoga cu ei, atacă sediile administraţiei. Forţele
de ordine deschid focul, bilanţul confruntărilor cifrându-se la zeci de morţi şi câteva sute de
răniţi (Hug et al.: 1979: 230). Deşi a doua zi premierul Cyrankiewicz anunţă represalii dure în
cazul reluării protestelor, situaţia nu se stabilizează, iar o mărturie în acest sens o oferă
elaborarea de către natolin-iştii din conducere a unui plan strategic între ale cărui prevederi se
numărau:
- cooptarea lui Gomułka în biroul politic al PZPR

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 27


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
- eliberarea din “internare” a cardinalului Stefan Wyszynski
- creşterea salariilor cu 50%
- ostracizarea unor personalităţi evreieşti din ţară.
Conştient de consensul popular care gravita în jurul său, Gomułka declină
oferta comuniştilor, condiţionând acceptul său de capacitatea de a decide independent
strategiile politice şi de posibilitatea susţinerii unei politici naţionale independente de
Moscova. Cum situaţia se agrava cu fiecare zi, în noaptea de 18/19 octombrie la Varşovia
soseşte neanunţată o delegaţie sovietică alcătuită din Hruşciov, Mikoian, Kaganovici şi
respectivul comandantul trupelor Pactului de la Varşovia, mareşalul Konev.
Spectrul unei intervenţii militare similare celei de peste o lună în Ungaria se
configurează astfel cu rapiditate, la frontiera Poloniei cu URSS având loc manevre vizibile ale
trupelor sovietice. În acest context încep lucrările celei de a 7-a plenare a CC al PZPR, la care
echipa Ochab-Cyrankiewicz reuşeşte finalmente să determine impunerea în fruntea partidului
a lui Gomułka, precum şi să convingă delegaţia sovietică să renunţe la uzul forţei şi să accepte
marginalizarea principalilor stalinişti polonezi. Ca rezultat al discuţiilor, începe efectiv
destalinizarea partidului şi a armatei: Rokossowski renunţă la şefia ministerului Apărării,
punând capăt unei situaţii aberante (un ofiţer sovietic ministru al Apărării poloneze), toţi
consilierii sovietici din armată şi poliţia secretă se retrag la Moscova, creşte autonomia
partidelor “aliate” comuniştilor şi cenzura este relaxată (Bocşan şi Leu 2001).
Personajul-cheie al întregii situaţii este, fără îndoială, noul lider al partidului
Wladisław Gomułka, fostul deţinut politic. Iar adoptarea unui nivel individual de analiză
poate oferi elementele distinctive ale situaţiei din Polonia în raport cu restul ţărilor din arie.
La 23 octombrie 1956, 200.000 oameni se adună în centrul Varşoviei pentru a-l aclama pe cel
ce se declară adeptul “căii poloneze spre socialism” (Tismăneanu 1997a: 78).
Începutul mandatului său este încărcat de optimism pentru polonezi cu atât mai
mult cu cât la 28 octombrie el hotărăşte eliberarea cardinalului Wyszynski, cel din urmă fiind
imediat reales în fruntea Bisericii Romano-Catolice şi marcând reluarea la şi mai mare
intensitate a atitudinii opozante a clerului faţă de regimul comunist. În acelaşi timp însă,
Gomułka nu pregetă să asigure Moscova de loialitatea neclintită a Poloniei ca membru al
Pactului de la Varşovia. Prin exact această poziţie extrem de prudentă faţă de Moscova poate
fi deosebit Gomułka în raport cu omologul său ungar Imre Nagy. Cel din urmă, punând
deschis problema eliminării prezenţei militare sovietice în Ungaria, a retragerii ţării sale din
structurile Pactului de la Varşovia şi a proclamării neutralităţii ei va atrage după sine o
intervenţie militară sovietică promptă şi necruţătoare şi finalmente propria executare (Preda şi
Retegan 2000: 14). În esenţă, Gomułka s-a dovedit până la urmă un conducător autoritar ale
cărui reale diferende cu sovieticii nu erau de esenţă, ci punctuale (cine să conducă Polonia), în
vreme ce Nagy nu-şi pierduse/ascunsese capacitatea de a inova, de a asimila idei noi şi de a
contesta întregul sistem.
În aceeaşi ordine de idei, nivelul individual de analiză se cuvine aplicat, spre o
mai bună înţelegere a fenomenelor şi celor doi preşedinţi de Consiliu de Stat, Bierut în
Polonia respectiv Mátyás Rákosi în Ungaria. Lucrurile diferă radical sub aspectul înlocuirii
lor la putere: Bierut, mai realist decât Rákosi şi conştientizând că o modificare era inevitabilă,
moare în 1956, eliberând calea pentru Ochab. În contrast, Rákosi se agaţă de putere până în
ultima clipă, beneficiind şi de o opoziţie intrapartidică mai slabă decât în Polonia, şi va fi
înlocuit forţat în iulie 1956 (Schöpflin 1993: 115-121).

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 28


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
Cât despre Gomułka, acesta, “fără a fi un dogmatic de tipul lui Bierut sau
Rákosi, era şi mai puţin eretic” (Tismăneanu 1997a: 79). Odată instaurat la putere şi
neîndoindu-se în fapt de corectiduninea sistemului în sine, el va modera seminificativ
mobilizarea bottom up, restaurând controlul general al partifului asupra societăţii: în 1957,
reia cenzura şi epurarea intelectualilor revizionişti acuzaţi de subminarea a orândurii socialiste
iar la 2 octombrie interzice săptămânalul Pro Postu, decizie care semnifică sfârşitul
liberalizării. Cu un an înainte, a aşteptat, ce-i drept, 12 zile după executarea lui Imre Nagy în
Ungaria, dar a precizat în final că măsura “reglementează situaţia generată de contrarevoluţia
din Ungaria”. Iar în 1959 a forţat demiterea intelectualului dizident Leszek Kołakowski in
funcţia de editor la revista de filosofie a partidului – deşi, e adevărat, acesta nu a fost executat,
precum Djilas în Iugoslavia (Rotschild & Wingfield 2000: 192-3).
Nici aceste măsuri nu îşi vor avea efectul scontat, decât pentru o scurtă
perioadă de timp. La 14 martie 1959 se face cunoscută “Scrisoarea celor 34”, o petiţie a unor
renumiţi intelectuali polonezi care cer revizuirea politicii culturale, limitarea cenzurii şi
asigurarea hârtiei pentru tipărituri. La 18 noiembrie 1965, vine rândul clerului – prin
scrisoarea deschisă a episcopilor polonezi adresată celor germani, document conţinând celebra
frază “Vă iertăm şi vă cerem iertare”, care a isterizat autorităţile comuniste. Pe fond de altfel,
Biserica Romano-Catolică, după cum menţionam şi anterior, a reprezentat elementul care a
asigurat suportul moral al rezistenţei anticomuniste, Statutul ei supranaţional, după cum sesiza
şi Tismăneanu (1997a: 47), a furnizat o sursă de sprijin internaţional într-o vreme cînd
comuniştii încercau să elimine orice legătură între sfera domestică şi lumea exterioară. Apoi,
pentru prima oară în mod organizat, chiar dacă independent de muncitorime, în scenă intră şi
studenţii. Inspirată de valul european de activism al momentului, în 1967 în Polonia ia naştere
o amplă mişcare studenţească de factură liberală – semn al cristalizării unui nou pol de
opoziţie faţă de comunişti.
Războiul arabo-israelian din 1967 a adus cu sine o nouă disociere elită-mase.
Spre jena lui Gomułka şi a natolin-iştilor, opinia publică a empatizat cu Israelul, întrucât
statele arabe erau privite ca şi clienţi ai URSS. Vizibil deranjat, Gomułka nu numai că va
restrânge semnificativ relaţiile diplomatice cu Israelul, dar va lansa chiar un trend oficial
antisionist – este vorba de cuvântarea sa din 19 martie, în cadrul şedinţei PZPR, care
marchează începutul campaniei antisemite şi exodul majorităţii evreilor din ţară, în frunte cu
intelectuali precum Kołakowski sau Bronisław Baczo.

III. 4. “Primăvara de la Praga” şi anii ’70 în Polonia

Anul 1968 a marcat o nou vârf în ruptura dintre elita politică şi societatea
civilă. Prilejul l-a constituit interzicerea piesei intelectualului Adam Mickiewicz, Ajunul
Strămoşilor, justificarea oficială fiind instigarea la antisovietism. După protestul oficial al
Uniunii Scriitorilor, mai întâi are loc la 8 mai o amplă manifestaţie de protest a studenţilor
Universităţii din Varşovia. Ea va fi înăbuşită violent de forţele de ordine, cardinalul
Wyszynski intervenind şi exprimându-şi îngrijorarea faţă de brutalitatea actelor poliţieneşti
într-un stat de drept. A doua zi, în consonanţă cu cele din Cehoslovacia vecină, încep multiple
demonstraţii anticomuniste la Varşovia, Cracovia, Katowice, Wrocław, Gdańsk şi Poznań, în
care se solicită libertatea cuvântului şi democraţie. Mişcarea din martie 1968 îşi asumă o

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 29


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
dublă semnificaţie distinctă: ea a însemnat pe de o parte sfărşitul oricăror speranţe în
capacitatea de autotransformare a sistemului şi pe de altă parte afirmarea ca pol de putere a
unei noi generaţii – studenţimea – incapabilă să se identifice cu un sistem viciat în chiar
esenţa sa. Din nefericire, după cum observa Abbott Gleason (1995: 174), la acest moment
continuă să lipsească coeziunea diferitelor segmente ale societăţii civile. Natura mişcării a fost
una eminamente intelectuală, întocmai ca în 1956 şi la fel de lipsită de finalitate. Neprevestind
nimic bun, la 20 august 1968 începe şi invazia militară a trupelor Pactului de la Varşovia în
Cehoslovacia, semn al hotărârii Moscovei de a nu renunţa la controlul asupra ariei sale de
influenţă.
Aşteptata “explozie” a clasei muncitoare se va lăsa aşteptată doar doi ani, până
în 1970, când în preajma sărbătorilor de Crăciun, guvernul Gomułka decide creşterea cu 15-
30% a preţurilor la alimente şi alte bunuri de consum (Preda şi Retegan 2000: 15). Antrenând
consecinţe imprevizibile, măsura extrem de nepopulară a provocat reacţii în masă ale
muncitorilor din mai toate oraşele industriale din ţară dar, mai important, a provocat o nouă
sciziune la nivelul elitei comuniste. După masacrarea muncitorilor grevişti din portul Gdynia
(17 decembrie 1970), tehnocraţii opozanţi din PZPR reuşesc să obţină demiterea pe linie de
partid a lui Gomułka şi înlocuirea sa cu Edward Gierek la 20 decembrie 1970. Cel din urmă
încearcă “normalizarea” situaţiei, condamnând reprimările operate de guvernul predecesor.
Dovenind perimarea discursului puterii comuniste, tulnurările nu încetează, în Gdańsk şi
Szeczin ajungându-se din nou la violente ciocniri între forţele de ordine şi muncitorii grevişti.
Numărul morţilor variază între 45 (declaraţiile oficiale) şi câteva sute (estimările neoficiale).
Cu referire la aceleaşi evenimente să remarcăm că de această dată studenţii
sunt cei care nu răspund apelurilor muncitorilor, iar reacţia Bisericii Romano-Catolice este la
rândul ei destul de anemică. Însă câştigul incontestabil al evenimentelor din 1970 îl constituie
înţelegerea de către un număr crescut de opozanţi, în special intelectuali, a faptului că
muncitorii, intelectualii, studenţii şi Biserica trebuie să acţioneze şi reacţioneze unitar dacă se
vrea cu adevărat o schimbare în Polonia. Este ceea ce afirma în 1970 deja una dintre
personalităţile marcante ale dizidenţei anticomuniste, scriitorul polonez Jacek Kuron: “Numai
mişcări de rezistenţă în masă organizate şi conştiente ne pot salva existenţa naţională şi
cultura de distrugerea totalitară” (apud Gleason 1995: 177).
Este totodată ideea-motrice, sursa-motor a unificării şi fortificării unei societăţii civile
unice în Europa Centrală şi de Est ca forţă de manifestare şi care va duce în final la prăbuşirea
sistemului comunist în Polonia. În cuvintele lui Vladimir Tismăneanu, este perioada în care
muncitorii şi intelectualii stabilesc “legături organice” (1997a: 113), a căror lipsă explica
succesul acţiunilor represive anterioare. Astfel, în urma grevelor muncitoreşti din iunie 1976,
cauzate de creşterea severă a preţului la alimente 14 , militanţi civici şi intelectuali critici
înfiinţează Comitetul de Apărare a Muncitorilor (KOR, Komitet Obrony Robotnikov) care va
investiga violenţele operate de autorităţi şi va oferi asistenţă juridică celor persecutaţi.
Confruntat cu o rezistenţă socială fără precedent, guvernul Gierek acţionează
defensiv: preţurile sunt reduse, salariile din industrie şi agricultură sunt crescute, iar Gierek
însuşi convinge Moscova să sporească acordarea de asistenţă economică şi tehnică Poloniei
(Calvocoressi 1996: 305). Măsura este însă tardivă. Beneficiind şi de susţinerea deschisă a

14
consecutiv importurilor masive într-o perioadă în care Polonia, aidoma României, derula jumătate din
schimburile sale comerciale cu Occidentul (Calvocoressi 1996: 305).

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 30


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
Bisericii Romano-catolice, KOR consfinţeşte alianţa simbiotică muncitori-intelectuali, osatura
societăţii civile.
În rezonanţă cu cele două grupuri amintite, studenţii polonezi înfiinţează în
acelaşi an Comitetul pentru Solidaritate Studenţească. Acesta, împreună cu KOR, va forma o
adevărată “universitate zburătoare” care s-a materializat în prelegeri, dezbateri, cursuri şi
seminarii pe teme de civism organizate în apartamente private (Roskin 1991: 120-2). Anul
următor, la 26 martie, ia fiinţă Mişcarea de Apărare a Depturilor Omului şi Cetăţeanului, iar la
14 noiembrie 1978 Clubul pentru Cunoaştere şi Viitor, societate de reflecţie cu o importantă
contribuţie la emanciparea şi conştientizarea societăţii civile poloneze (Bocşan şi Leu, 2001).
În aceiaşi ani, sporeşte exponenţial numărul scrierilor intelectualităţii dizidente, apărute
oficial în special în Occident, prin Adam Michnik, Jacek Kuron, Tadeusz Mazowiecki,
Bronisław Geremek sau Leszek Kołakowski.
Sfârşitul deceniului aduce cu sine două noi lovituri la adresa puterii comuniste,
de această dată venite din exterior. Este vorba în primul rând de alegerea la 8 martie 1979 a
ilustrului diplomat polonez, contele Edward Raczynski, în funcţia de preşedinte în exil al
Poloniei. Evenimentul trebuie corelat lobby-ului activ al diasporei poloneze din Occident - o
posibilă explicaţie suplimentară a avertismentului din 1980 al preşedintelui SUA Jimmy
Carter la adresa URSS de a nu interveni militar în Polonia destabilizată. În al doilea rând, şi
mult mai important ca impact, este vorba de alegerea la 16 octombrie 1976 ca papă al
Bisericii Catolice a arhiepiscopului de Cracovia, Karol Wojtyła. Noul papă Ioan Paul al II-lea,
primul suveran pontif polonez din istorie, va întreprinde în iunie 1979 prima sa vizită oficială
în ţara sa natală (din totalul de trei efectuate în anii de comunism în Polonia). Impactul,
bineînţeles necuantificabil, a fost crucial pentru societatea poloneză: pelerinajul 15 a declanşat
un inconfundabil naţionalism religios şi o efervescenţă a încrederii colective în sine care
contrastau puternic cu dezordinea, ipocizia şi spiritul indecis şi defensiv al autorităţilor
comuniste.

IV. MATURIZAREA SOCIETĂŢII CIVILE,


SOLIDARITATEA, VICTORIA ŞI DIFICULTĂŢILE
TRANZIŢIEI PROPRIU-ZISE

Crearea la începutul anilor ’80 a sindicatului Solidaritatea (Solidarność) şi


modul său concret de manifestare au marcat, pe fondul conştienţei populare a pierderii
autorităţii şi legitimităţii puterii comuniste, trecerea regimului de la Varţovia de la o formă
totalitară la una posttotalitară. Dezvoltarea unor astfel de mişcări, coagularea tuturor pilonilor
societăţii civile în organizaţia-vector Solidaritatea şi dezvoltarea unui adevărat “pluralism
instituţional” (Hough 1977) în Polonia ar fi fost de neconceput în cadrul rigid al unui regim
totalitar de tipul celui stalinist din anii ’50.

15
Care a avut loc la doar patru luni după reintroducerea de către guvern a cartelelor pentru produsele alimentare

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 31


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
IV. 1. Anii 1980. Solidaritatea

Adoptând cadrul conceptual oferit de Linz & Stepan (1996), transformarea de


regim din Polonia prezintă caracteristicile şi cauzele clasice ale unei evoluţii de regim totalitar
într-unul posttotalitar. Iar cauzele transformării sunt puternic corelate celor trei actori
consideraţi în analiza lucrării - leadership-ul comunist, societatea civilă şi espectiv Biserica
Romano-Catolic:
¾ ameliorarea/reformarea sistemului totalitar de către partidul de conducere
(detotalitarizare prin alegere)
¾ degradarea structurilor regimului totalitar si erodarea internă a convingerii
cadrelor din sistem (detotalitarizare prin decădere)
¾ crearea de sfere sociale, culturale, economice care rezistă/scapă controlului
totalitar (detotalitarizare prin cuceriri societale) (Linz şi Stepan 1996: 51).
Ultima modalitate de transformare considerată în trihotomia de mai sus face
referire la ideea atât de des vehiculată în studiile de tranziţie, aceea de societate civilă
înţeleasă ca autoorganizare societală în sfere de activitate relativ autonome faţă de stat, fie
acestea de esenţă culturală, socială sau economică. În concepţia lui Stark şi Bruszt (2002: 60),
forţa societăţii civile, factor-cheie în determinarea specificului fiecărei tranziţii din Europa
Centrală şi de Est, este direct determinată de următoarele trei elemente:
- nivelul de dezvoltare a autonomiei sociale şi economice
- organizarea politică independentă
- valorile civice ale societăţii.
Din această perspectivă, reluăm topul celor doi autori menţionat anterior în
lucrare, al unui continuum al dezvoltării societăţii civile aranjat pe o scară descrescătoare
după cum urmează: 1. Polonia, 2. Ungaria, 3. RDG, 4. Cehoslovacia, 5. Bulgaria, 6. România,
6. Albania. “Topul” coincide în fapt cu cel al numărului de organizaţii sociale, culturale şi
politice din fiecare ţară central şi est europeană elaborat de Linz şi Stepan, semn al unei
quasiunanimităţi a autorilor din literatura de specialitate în a considera societatea civilă
poloneză ca pe cea mai dezvoltată din întreaga arie în perioada regimurilor comuniste.
Sfâşiată într-o societate “oficială” (conservatorii dinpartid şi cei care, dintr-un motiv sau altul,
cooperau cu ei) şi una “dizidentă”, Polonia a cunoscut în anii ’80 un proces continuu, gradual,
de reformare a sistemului, atribute în baza cărora anterior denumeam revoluţia sa una
“continuu negociată”.
În aceeaşi ordine de idei, subliniind distinctivitatea şi forţa societăţii civile
poloneze în anii de sfârşit ai comunismului în Europa Centrală şi de Est, Vladimir
Tismăneanu constata modul în care consolidarea Solidarităţii poloneze ca întrupare a
societăţii civile şi veritabil actor politic a modificat întreaga ecuaţie a jocului politic în arie
(1997a: 118). Noua forţă politică a Solidarităţii şi participarea sa, asistată fiind de Biserica
Romano-Catolică, la negocierile cu puterea comunistă au determinat acceptarea, atât la
nivelul maselor cât şi al elitelor a unui adevărat nu pol de putere, eveniment unic până în acel
moment în ansamblul ţărilor Europei Centrale şi de Est. În context, se cuvine precizat de
asemenea că emergenţa şi fortificarea Solidarităţii pe fondul dezvoltării societăţii civile în
întregul ei ca “o societate aflată în dizidenţă” (Soulet, 1998: 253) a fost posibilă printr-un joc

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 32


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
de echilibrare şi interacţiune unic între actorii cheie reprezentaţi de : leadership-ul comunist,
Biserica Romano-Catolică, presiunile din exterior (Papa, diaspora poloneză şi guvernele
occidentale) şi, în fine, intelligentsia, ţărănimea, muncitorimea şi studenţimea.
În privinţa leadership-ului comunist, acesta şi-a agravat progresiv scindarea în
cele două facţiuni – cea tradiţionalistă, conservatoare, respectiv cea reformistă, liberală. La
momentul izbucnirii valului de greve din 1980, PZPR îşi pireduse demult şi ultima aparenţă
de monolit, lupta dintre partizanii liberalizării şi conservatori devenind una intensă şi
manifestă. Dacă în 1956 mai era posibil pentru unii membri ai PZPR să creadă într-o
reformare endogenă a sistemului, reprimarea sângeroasă a Primăverii de la Praga în
Cehoslovacia vecină a demonstrat indubitabil că asemenea speranţe erau de factură iluzorie.
Consecutiv, grupul dispus la liberalizare a câştigat progresiv teren în intriorul partidului,
momentul grevelor din 1980 consemnând încă o asemenea transformare, atunci când la
Plenara CC al PZPR (24 august), grupul din jurul conservatorului Gierek este înlăturat, iar
mai apoi Gierek însuşi va fi înlocuit, într-o tentativă disperată de redresare a sistemului, de
către Stanisła Kania.
Biserica Romano-Catolică, fără să intervină direct în lupta politică, nu a ezitat
însă ca, folosindu-se de prestigiul şi influenţa sa imensă, să susţină revendicările sociale ale
Solidarităţii. De-a lungul deceniilor de comunism, această instituţie a rezistat tuturor
încercărilor conducerii comuniste de a o înregimenta şi subordona politic, ea rămânând, după
cum sublinia pe bună dreptate şi Leszek Kołakowski, “singura sursă independentă de
autoritate morală într-o societate bolnavă” (apud Tismăneanu 1997a: 122). În anii ’80,
Biserica a luat explicit partea revendicărilor Solidarităţii, asistându-i pe aceştia la negocierile
cu puterea şi erijându-se într-o adevărată punte de legătură între putere şi societatea civilă.
Practic, anul 1981, cel al “începutului vizibil al sfârşitului” am putea spune, este cel al trei
protagonişti pe scena socio-politică poloneză: puterea comunistă, Solidaritatea şi Biserica
Romano-Catolică.
Factorii externi cuprind, pentru anii ’80, variate surse de natură politică,
socială, culturală, religioasă şi de media care şi-au exercitat manifest influenţa directă asupra
cursului evenimentelor din Polonia. Pe lângă politica perestroika şi glasnost lansată de
Gorbaciov de la Moscova, au intervenit de pildă:
- Papa Ioan Paul al II-lea, prin cele trei vizite oficiale în cinci ani
întreprinse în ţara sa natală. În oraşele vizitate, el a fost întâmpinat, într-o
atmosferă de entuziasm general, şi de steagurile Solidarităţii, faţă de care
suveranul pontif nu şi-a ascuns simpatia
- media occidentală, care s-a preocupat de strategia inovatoare,
nonviolentă, a mişcării Solidarităţii. Interesul şi spaţiile acordate în
media occidentală mişcării reformiste din Polonia au asigurat
Solidarităţii un sprijin cel puţin moral în timpul acutizării conflictului
acesteia cu facţiunea conservatoare a puterii comuniste
- liderii politici occidentali, sens în care merită amintit de pilă
avertismentul preşedintelui SUA Jimmy Carter (al cărui consilier pe
probleme de securitate naţională de la acea oră era Zbigniew Brzezinski,
de origine poloneză) de la 3 decembrie 1980 la adresa Moscovei de a nu
interveni militar în Polonia. Concurent leadership-ului occidental s-a
depus un asiduu lobby din partea diasporei poloneze, în frunte cu

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 33


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
guvernul polonez în exil (la Londra), prin vocea ilustrului diplomat
Edward Raczynski.
Muncitorii au stat în fapt la originea declanşării evenimentelor din 1980, cu
singura diferenţă – esenţială de fapt pentru desfăşurarea evenimentelor – că de această dată au
acţionat convergent şi unitar cu intelectualii, mai întâi sub sceptrul Comitetului de Apărare a
Muncitorilor (KOR), înfiinţat de intelectualii polonezi în 1970, iar apoi prin Solidaritatea, o
adevărată organizaţie simbiotică a tuturor pilonilor societăţii civile poloneze. Dacă la
înfiinţare, KOR număra doar 59 membri, un an mai târziu el îşi schimbă denumirea în
Comitetul de Autopărare Socială şi va lansa publicaţii clandestine şi, împreună cu
studenţimea, celebrele “universităţi zburătoare”, total independente de sfera politică controlată
de cenzura partidului. După valul de greve din iulie 1980 (Lublin, Miełec, Tazew, Swidnik) şi
formularea la 17 august a aceluiaşi an a celor 21 cereri ale Comitetului Interprofesional de
Grevă (crearea sindicatelor libere, eliberarea tuturor deţinuţilor politici, etc.), la 29 august
mucitorii declanşează pentru prima oară o grevă generală (Bocşan şi Leu 2001).
La acest moment cheie, guvernul intenţionează să recurgă la forţă pentru
redresarea situaţiei, însă liderii partidului comunist sesizează neputinţa proprie în faţa
anvergurii mişcării sociale cauzată în principal de două motive. Pe de o parte, discursurile
demagogice nu mai putea acoperi stadiul catastrofal al unei economii poloneze aflate în
degringoladă. Ritmul de creştere economică, după cum indică datele de mai jos, nu mai putea
furniza un minim decent de trai polonezilor, în condiţiile în care datoria externă ajunsese la
cota record (pentru aria central şi est europeană) de 27 miliarde USD în 1981, având să urce
până la 31,2 mld. USD în 1985 şi chiar 38,9 mld. USD în 1988.

1951-1960 1961-1965 1966-1975

7,6 6,2 7,8

Tabel.4. % creştere a PNB în Polonia, 1951-1975


(Schöpflin 1993: 138)

Pe de altă parte, era pentru prima oară când comuniştii de la Varşovia se


confruntau cu o opoziţie atât de puternică şi concomitent coezivă precum cea orchestrată de
muncitori în alianţă cu intelectualii şi Biserica Romano-Catolică. Totodată, în mod inedit,
muncitorii nu se mai revoltau strict împotriva dificultăţilor economice şi a nivelului scăzut de
trai, ci în general împotriva sistemului comunist, ei incluzând astfel între revendicările lor un
număr de solicitări de caracter eminamente politic: abrogarea cenzurii şi libertatea cuvântului,
abrogarea restricţiilor impuse Bisericii, eliberarea deţinuţilor politici, etc.
Acestea fiind datele problemei, reprezentanţii puterii se văd nevoiţi să
acţioneze defensiv; la 31 august 1980, delegaţii guvernamentali se întâlnesc cu Lech Wałesa,
liderul greviştilor de la Gdańsk, Gdynia şi Sopot, în urma tratativelor încheindu-se celebrul
“Acord”, care stipula: dreptul legal la greă, dreptul de organizare în sindicate independente,
creşterea salariilor şi reducerea preţurilor, toate acestea într-o concesie fără precedent pentru
întregul bloc comunist din Europa Centrală şi de Est. Mai mult, acordul cuprindea, ca
prevederi adiţionale:
- transmiterea la radio în fiecare duminică a oficierii slujbei catolice

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 34


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
- eliberarea tuturor deţinuţilor politici
- reexaminarea demiterilor şi persecuţiilor greviştilor din 1970 şi 1976
- stabilirea competenţei ca şi criteriu al numirii personalului de
management în locul înregimentării politice
- informarea corectă a naţiunii despre situaţia economică a ţării
- deschiderea canalelor de informare publică la vederi şi opinii variate
(Rothschild şi Wingfield 2000: 199-200).
Apoi, în decursul aceluiaşi an, societatea civilă înregistrează noi şi remarcabile
succese, prin: demiterea din funcţie de prim secretar PZPR a conservatorului Gierek (5-6
septembrie), legalizarea Sindicatului Liber al Muncitorilor, Solidaritatea (10 noiembrie) şi
avertismentul la adresa Moscovei al preşedintelui american cu privire la o posibilă intervenţie
militară a trupelor Pactului de la Varşovia în Polonia (3 decembrie).
În 1981 însă, numirea ca premier a generalului Wojciech Jaruzelski şi lipsa de
răspuns la apelul acestuia la “90 de zile de pace”, concomitent cu manevre ale trupelor
sovietice la frontiera cu Polonia, marchează ultima tentativă serioasă a comuniştilor de
redresare a situaţiei prin uzul la forţă; la 19 martie survine “criza de la Bydgoscz”, în care
liderii Solidarităţii sunt arestaţi şi torturaţi, ceea ce va cauza declanşarea unei noi greve
generale de avertisment la 28 martie. Protestele populare nu se estompează, ci, dimpotrivă, se
accentuează. Astfel, Solidarităţii i se alătură nou înfiinţatul Sindicat Liber Naţional al
Ţăranilor Particulari din Polonia, semn al intrării în joc şi a ţărănimii, alături de
intelectualitate şi muncitorime.
Sub presiunea revendicărilor tot mai articulate şi ameninţătoare ale Solidarităţii
la adresa puterii comuniste, generalul Jaruzelski, devenit noul prim secretar PZPR invocă
necesitatea evitării unei intervenţii militare sovietice în ţară 16 şi la 13 decembrie decretează
legea marţială (starea de urgenţă). Armata lui Jaruzelski creează un Consiliu de Salvare
Naţională, izolează opozanţii regimului în lagăre speciale, arestează din motive pur
propagandistice membrii compromişi ai guvernului anterior şi liderii Solidarităţii (care este de
altfel interzisă) şi militarizează economia (Bocşan şi Leu 2001). Urmează proteste violente ale
opozanţilor regimului, toate reprimate de intervenţiile forţelor armate. Este momentul
intersectării violente a celor două curente de mobilizare: cea bottom up, defensivă, cauzată
(vezi figura de mai jos) de acţiunile guvernamentale de reprimare, dar şi de oportunitatea
oferită de prezenţa în interiorul PZPR a aripii reformiste; cea top bottom, fundamentată de
interesul conducerii comuniste de a rămâne la putere şi sesizând în acţiunile Solidarităţii o
ameninţare la adresa propriului interes.

16
chiar dacă cu un an înainte, URSS intervenise militar în Afghanistan, trecând peste vehementele proteste
internaţionale, în fapt, cercetările recente au demonstrat că pericolul invocat în cazul Poliniei era inexistent,
însuşi Jaruzelski fiind în realitate cel care solicitase sovieticilor, fără succes, asistenţa militară (vezi de pildă
Kramer, 1998)

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 35


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
Interes

Mobilizare reprimare/facilitare

Oportunitate/ameninţare

Putere

ACŢIUNE COLECTIVĂ

Fig.5. Modelul mobilizării


(adaptat după Charles Tilly 1978: 56)

Anii ce urmează oferă un alt element de diferenţiere netă a Poloniei în raport cu


restul ţărilor Europei Centrale şi de Est. Mişcarea de opoziţie din Polonia supravieţuieşte chiar
şi în condiţiile legii marţiale şi îşi continuă şi mai intens activitatea. Deşi decapitată,
Solidaritatea rezistă şi mobilizează o largă bază de susţinere populară. Sub sceptrul ei, aşa
cum sesiza Tismăneanu (1997a: 121), ia naştere o nouă generaţie de luptători care continuă,
chiar în absenţa foştilor lideri istorici ai mişcării, să dezvolte o contracultură, inclusiv edituri,
case de filme, nenumărate reviste şi ziare alternative, universităţi “zburătoare” şi alte forme de
activism social total eliberat de controlul statului. Astfel, ziarul clandestin al Solidarităţii,
Tygodnik Mazowsze, apare neîntrerupt iar tirajul său atinge cota de invidiat de cca. 50.000
exemplare. Solidaritatea creează comitete neoficiale de colectare de ajutor financiar pentru
familiile celor întemniţaţi şi pentru alte victime ale represiunii. Şi, mai grav pentru puterea
comunistă, legea marţială instituită între 1981 şi 1983 a amânat nefast un dialog inevitabil
putere-opoziţie, răstimp în care situaţia economică a ţării s-a agravat suplimentar, în special
după sistarea de către statele occidentale a relaţiilor comerciale cu noul guvern militar de la
Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 36
E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
Varşovia (Calvocoressi, 1996: 309). Puterea comunistă şi-a pierdut astfel şi ultima urmă de
legitimitate, ba hiar şi tradiţionala susţinere externă din direcţia Moscovei odată cu reformarea
sistemului comunist iniţiată în 1985 de noul secretar PCUS Mihail Gorbaciov, decis să lase
fiecare ţară să îşi urmeze propriul curs politic. Odată spulberate şi constrângerile geopolitice
atât de des invocate justificator de foştii lideri comunişti polonezi, pentru Jaruzelski devenise
clară necesitatea unui compromis cu opoziţia.
Urmărind reducerea nemulţumirii populare şi fabricarea unui minim de
legitimitate necesar guvernării şi păstrării puterii, gen. Jaruzelski decretează în doi ani patru
amnistii generale (15 septembrie şi 29 octombrie 1985 şi 11 şi 29 septembrie 1986) în urma
cărora sunt eliberaţi toţi deţinuţii politici din ţară, inclusiv liderii tradiţionali ai Solidarităţii.
La 29 septembrie se înfiinţează Consiliul Provizoriu al Sindicatului Liber al Muncitorilor –
Solidaritatea, moment care marchează reintrarea trptată în legalitate a tuturor structurilor
Solidarităţii. Deşi de apreciat, gestul său reconciliator nu atinge efectul scontat: populaţia va
respinge noul plan econimic supus spre aprobare la referendumul din 29 noiembrie 1987, la
care oricum participarea la vot a cifrat conform estimărilor opoziţiei, doar 33%, comparativ cu
ponderea de 67% avansată de datele oficiale (Rotschild şi Wingfield 2000: 229). Însă, aspect
mai important în analiza noastră, să observăm că însăşi supunerea problemelor unui
referendum demonstrează disponibilitatea (chiar dacă fortuită) puterii comuniste spre
compromisuri şi negociere. Semn al ireversibilităţii transformării, în primăvara lui 1988
(aprilie-mai) are loc o recrudescenţă a tulburărilor sociale într-un context în care problema nu
se mai rezuma la situaţia economică dezastruoasă ci viza chiar natura sistemului politic şi
monopolul regimului comunist asupra puterii.
Mai mult, scena confruntării indica doi poli de putere, două societăţi disctincte
– cea politică şi cea civilă, în care ultima, recunoscută de facto şi de jure prin Solidaritatea,
nu mai putea fi determinată de prima ci, dimpotrivă, îi imprima chiar acesteia viitoare
evoluţie. Astfel, nemaiacţionând, ci reacţionând la un evident impas, la 26 august 1988
puterea aduce, prin gen. Czesław Kiszszak, propunerea de dezbatere a situaţiei din Polonia în
cadrul unei “mese rotunde”.
La 16 octombrie 1988, la Magdalenka are loc întâlnirea dintre reprezentanţii
puterii, cei ai Solidarităţii cu privire la tematica discuţiilor de la viitoarea “masă rotundă”
(Preda şi Retegan 2000: 18), iar tonul general al discuţiilor denotă faptul că puterea,
conştientă de iminentul său sfârşit, mai urmăreşte strict o modalitate cât mai acceptabilă de a
ieşi din scenă – Practic, liderii comunişti mai deţineau puterea strict nominal, atributele reale
de putere fiind identificabile deja la acel moment societăţii civile poloneze prin Solidaritatea.

IV. 2. Sfărşit (1989) şi epilog


După ce la 18 ianuarie 1989, Rezoluţia celei de-a XX-a Plenare a CC al PZPR
declara susţinerea partidului pentru începerea convorbirilor la “masa rotundă”, negocierile din
cadrul acesteia se desfăşoară între 6 februarie şi 5 aprilie, între reprezentanţii puterii
comuniste şi cei ai Solidarităţii asistaţi de trimişii Bisericii. Veritabilul contract politic între
cei doi poli de putere ce avea să fi semnat în urma discuţiilor prevedea:
- repunerea în deplină legalitate a Solidarităţii, a Solidarităţii Rurale, a
Asociaţiei Independente a Studenţilor şi a altor organizaţii şi grupuri ale
societăţii civile

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 37


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
- restructurarea guvernului şi limitarea prerogativelor prezidenţiale
- restructurarea parlamentului în două camere: Senatul, cu alcătuire liber
aleasă şi “fără redistrinuirea mandatelor”, şi Seimul (camera inferioară),
care necesita o majoritate de 2/3 pentru a putea trece de vetoul Senatului
în promulgarea legilor. La următoarele alegeri, PZPR şi aliaţilor săi li se
garantau 65% din mandatele Seimului.
- păstrarea de către comunişti a ministerelor-cheie – Apărarea şi Afacerile
Interne, dar concomitent posibilitatea opoziţiei de a-şi publica propriile
ziare şi de a avea acces la radioul şi televiziunea controlate de stat
Amendamentul constituţional din 7 aprilie 1989 s-a constituit în expresia legală
a compromisului “mesei rotunde” (Sanford, 1991: 179) şi a fost succedat de organizarea la 4
şi respectiv 18 iunie a primelor alegeri libere din Polonia postbelică. De remarcat este faptul
că premergător legalizării compromisului, Jaruzelski a întâmpinat o opoziţie vehementă, chiar
dacă fără succes a aripii dure, conservatoare din PZPR. Procesul electoral a consfinţit
instituţional înfrângerea istorică a comuniştilor polonezi şi transformarea Solidarităţii în
principala forţă politică a momentului. Candidaţii Solidarităţii au câştigat alegerile fără drept
de apel, ocupând după cele două tururi de scrutin 99 din cele 100 de locuri din Senat şi
respectiv 162 din cele 460 din Seim (maximul permis prin acord). În urma turului doi, şi al
161-lea mandat va fi finalmente câştigat de Solidaritatea. Mai mult chiar, populaţia i-a
boicotat pe comunişti chiar şi în circumscripţiile unde aceştia nu aveau contracandidaţi,
refuzându-le majoritate necesară de 50%.În primul tur, comuniştii au obţinut între 5 şi 25%
din voturile valabil exprimate, doar trei dintre candidaţii lor depăşind pragul necesar admiterii
în parlament. Partidele foste aliate ale comuniştilor (ţărăniştii - 76 mandate; democraţii – 27
mandate; creştinii – 23 mandate) s-au desprins treptat de PZPR, într-o reformulare a propriei
identităţi şi o tentativă de evitare a discreditării (Roskin, 1991: 149).
După şocul cauzat în întreaga Europă de rezultatele alegerilor legislative, la 19
iulie 1989 gen. Jaruzelski este reales, cu masivul sprijin al Solidarităţii, preşedintele republicii
însă premierul desemnat Czesław Kiszczak nu reuşeşte să întrunească votul de încredere al
parlamenului în care fostele partide aliate comuniştilor s-au aliat Solidarităţii. Consecutiv unei
convorbiri telefonice de 45 de minute între Jaruzelski şi Gorbaciov, primul este convins să-l
numească premier pe Tadeusz Mazowiecki, un proeminent intelectual catolic şi fost consilier
al liderilor Solidarităţii. La 62 de ani, cu 378 voturi pentru, 4 contra şi 41 abţineri, acesta
devine astfel la 24 august/12 septembrie 1989 primul ministru necomunist din statele Pactului
de la Varşovia. În ultimele zile ale anului, Seimul revizuieşte Constituţia şi proclamă
Republica Polonă, primul stat de acum fost comunist din întregul ariei (Roskin, 1991: 136).
Ca semnificaţie pentru întreaga arie Tismăneanu (1997a: 178) evidenţia modul
în care evenimentele anului 1989 din Polonia au avut un impact colosal pentru toate statele
central şi est europene în sensul “contagierii” (efectul de “domino”): speranţele în schimbare
au renăscut în primul rând în Ungaria, şi ea în proces de destindere a sistemului deja de câteva
luni, şi în Cehoslovacia, unde se înmulţiseră demonstraţiile populare; În lanţ, au urmat RDG,
apoi în alt val, Bulgaria, România şi Albania, dar înnt-run tipar comun distinct de cel central-
european.

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 38


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
IV. 3. Dificultăţile tranziţiei propriu-zise

Anul 1990, primul liber din istoria postbelică în Polonia, a adus cu sine
conţtientizarea de către polonezi a neajunsurilor cauzate de instaurarea progresivă a negocierii
şi compromisurilor. Noul guvern era unul majoritar necomunist, dar funcţia prezidenţială era
în continuare de cel ce instituise teroarea legii marţiale în 1981. Comuniştii ocupau
portofoliile ministeriale esenţiale ale Apărării şi Afacerilor Interne, iar situaţia economică era
atât de catastrofală (vezi figura de mai jos), încât Comunitatea Europeană a decis instituirea
unui fond de urgenţă pentru asistarea cu alimente a polonezilor. Rata inflaţiei atinge în 1989
cota record de 500%, datoria externă este cea mai mare din întreaga arie, de 9 ori mai mare
decât un PNB superior doar celui al codaşelor România şi Albania.

Datorie externă 1988 (mld. PNB 1989 (mld. USD)


USD)
38,8 4,5
Polonia
Iugoslavia 22,7 5,4
Ungaria 17,7 6,1
RDG 20,4 9,7
Bulgaria 6,1 5,7
Cehoslovacia 2,5 7,9
România 4,9 17 3,4

Tabel 6. Indicatori macroeconomici în statele europene comuniste, 1989


(Roskin 1989: 130-5; Calvocoressi 1996: 310)

În plan politic, la putere ajunsese o mişcare socială nediferenţiată, căreia îi


lipsea experienţa necesară încadrării într-un sistem multipartidist competitiv. Necesitatea
transformării ei într-un partid politic clar structurat devenise evidentă. Ea acţionase ca un corp
politic unitar câtă vreme ţintea un adversar comun – puterea comunistă. În 1990 raţiunea ei de
a fi a devenit refacerea socială şi economică a Poloniei. Diferenţele de perspectivă,
platformele diferite din sânul Soldarităţii, multă vreme obnubilate, au ieşit în evidenţă în
primii ani de democraţie.
Prima dovadă a noii stări de fapt a oferit-o chiar Lech Wałesa, cea mai
cunoscută figură a Solidarităţii începutului de deceniu. El se va implica manifest în lupta
pentru putere, deşi se confruntă cu opoziţia organizată din jurul lui Mazowiecki, “vechea
elită” care atrage atenţia asupra inadecvării în termeni de captal de imagine a unui fost
electrician de pe platforma portului Gdańsk (fie el şi laureat al premului Nobel pentru Pace),
aceasta în vreme ce statele vecine îşi aleseseră preşedinţi din înalta societate: literatul Vaclav

17
Plătită însă aproape integral până la sfârşitul lui 1989.

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 39


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
Havel în Cehoslovacia, respectiv muzicologul Vytautas Landsbergis în Lituania (Rothschild
& Wingfield, 2000: 233). Într-o mostră de demnitate, generalul Jaruzelski renunţă la funcţia
de preşedinte confruntat cu presiunea lui Wałesa care strângea semnături pentru revocarea sa.
Alegerile prezidenţiale din 25 noiembrie şi 9 decembrie 1990 18 sunt câştigate după două
tururi de Wałesa în dauna imigrantului Stanisław Tymiński, un prosper om de afaceri de
origine poloneză din America de Sud – el va fi susţinut nedeclarat de comunişti, iar scorul său
electoral s-a constituit într-un avertisment asupra fragilităţii noii democraţii poloneze.
În plan economic, Polonia şi-a asumat “terapia şoc”, un program de
restructurări radicale ale sistemului economic. Privatizarea rapidă şi în masă, caracteristică
definitorie a refacerii economice a Poloniei, îşi extrage sursele încă din anii ’80, din Clubul
Liberal format de câţiva tineri oameni de afaceri şi intelectuali din Gdańk care promova
dezbateri asupra dreptului de proprietate. Din aceste discuţii şi din experienţa practică a
acestor mici întreprinzători avea să se nască Congresul Liberal, un mic partid deosebit de
influent, din rândurile căruia au făcut parte fostul premier Jan Krzystof Bielecki şi mulţi
miniştri din guvernul format după alegerea lui Wałesa.
Încă din 1989, guvernul Mazowiecki a anunţat implementarea unui program de
privatizare transparentă, axat în principal pe promisiunea de a atrage investiţii străine şi pe o
gamă variată de oferte publice pazate pe modelul britanic. În 1990-1991, noul preşedinte Lech
Wałesa s-a orientat spre Janusz Lewandowski, nou ministru al transformării proprietăţii,
cerându-i să eleboreze şi să concretizeze vastul program de privatizare în masă pe care acesta
îl propusese împreună cu Jan Szomburg .În prima etapă de implementare, a avut loc
transformarea proprietăţii a cca. 400 întreprinderi, cu prevederea adiţională a acordării
gratuite a 10% din acţiunile companiilor angajaţilor, acţiuni ce nu puteau fi valorificate pe
piaţa pe perioada imediată. (Stark şi Bruszt 2002: 123).
În paralel cu privatizarea în masă, Polonia a beneficiat şi de ştergerea a 2/3 din
datoria externă faţă de SUA şi ulterior Marea Britanie şi Franţa. Comunitatea Europeană a
intervenit la rândul ei, punând bazele unui consistent acord de asociere (în bloc ţările cu
CEFTA - Polonia, Ungaria ş mai apoi Cehoslovacia), iar FMI a asigurat guvernului de la
Varşovia consiliere şi asistenţă financiară în schimbul reducerii masive a cheltuielilor
guvernamentale, în special în domeniul asigurărilor şi securităţii sociale. Măsurile au fost
încununate de succes: rata galopantă a inflaţiei a fost stabilizată undeva la aprox. 60%,
exporturile s-au revigorat, puterea de cumpărare a zlotului s-a fortificat, sistemul de
aprovizionare s-a ameliorat iar intercondiţionat a crescut masiv influxul de investiţii
occidentale (Calvocoressi 1996: 311; Rotschild şi Wingfield 2000: 230; Baginska 1995).
Programele au antrenat evident anumite costuri sociale, între care mai ales creşterea
şomajului. Ca dovadă a problemelor societăţii poloneze în a-şi asuma pe termen scurt
sacrificii se pot aduce sondaje precum cel operat de Central and East European
Eurobarometer din martie 1995, conform căruia doar 23% dintre polonezii chestionaţi erau de
acord cu direcţia de dezvoltare a ţării (poziţia a 9-a din 17 ţări europene în care s-au cules
date). În schimb, ca o dovadă a consolidării democraţiei poloneze, poate fi amintit Barometrul
Noilor Democraţii III din 1994 (în Rose şi Haerpfer 1994), care indica Polonia pe locul al 2-
lea în Europa Centrală şi de est ca pondere a forţelor politice democratice (45%) în raport cu
cele reacţionare (14%) (Budge, Newton et al. 1997: 135).

18
Vezi Anexa nr. 2

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 40


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
În planul puterii politice, după ce la alegerile din 1991, ex-comuniştii din
Uniunea Democratică a lui Tadeusz Mazowiecki şi Alianţa Democratică a Stângii (SLD) îşi
adjudecaseră majoritatea parlamentară, în 1993 SLD în coaliţie cu Partidul Ţărănesc au
câştigat majoritatea voturilor, nominalizându-l premier pe Waldemar Pawlak. După dispute cu
Wałesa care a încercat nedisimulat să-şi extindă atribuţiile în special în domeniul apărării şi
securităţii naţionale, premierul demisionează la un an de la investitură, fiind înlocuit cu ex-
comunistul Josef Ołeksi. Apoi, la alegerile prezidenţiale din 1995, Wałesa este învins de
contracandidatul SLD Alexander Kwasniewski, actualul preşedinte polonez, în al cărui
mandat Polonia şi-a normalizat relaţiile cu statele vecine şi a fost admisă în structurile
NATO, semn al întoarcerii fireşti în blocul militar, dar mai ales politic occidental.

CONCLUZII
Pornit de la ideea fundamentată mai ales istoric în literatura de specialitate a
unor identităţi colective în subarii precum Europa Centrală, Europa de (Sud-)Est şi continuând
cu trecerea în revistă a posibilelor lor delimitări, cauze şi implicaţii, studiul de faţă s-a
confruntat în atingerea primului său obiectiv asumat cu problemele ridicate de: varietatea
extremă, funcţie de autor, a delimitărilor subspaţiilor ariei şi, consecutiv, dificultatea (dacă nu
cumva inoportunitatea) abordării tranziţiilor în discuţie ca pe un tot unitar de tipul unui lanţ
precum cel inspirat de teoria dominoului (a contagiunii).
Dincolo de un oarecare tipar comun al politicilor comuniste de inspiraţie
moscovită în aria postbelică, luarea în considerare a trei criterii de comparaţie – tipul fostului
regim politic într-o taxonomie comprehensivă precum cea oferită de Linz şi Stepan (1996);
tipul politicilor de dezvoltare socio-economică din fostul regim; configurarea şi gradul de
dezvoltare a societăţii civile prin antagonism cu cea politică în fostele state comuniste şi
impactul ei concret asupra viitoarei tranziţii – a evidenţiat o diversitate remarcabilă funcţie de
ţară de modele de tranziţie de la comunism spre democraţie. Cum însă nu se pot elimina nici
anuite trăsături comune ariei privitor la cauzele, desfăşurarea şi consecinţele tranziţiei, disputa
unicitate/similaritate a respectivelor procese de tranziţie rămâne una deschisă.
În privinţa studiului particularizat tranziţiei din Polonia am ales să ghidăm
analiza desciptivă şi explicativă a procesului în funcţie de pe de o parte modelul trihotomiei
cauzale la Joseph S. Nye (1997) – cauze proxime, intermediare şi profunde – şi pe de altă
parte de nivelurile de analiză propuse de Kenneth Waltz (1979) – individual, societal
(domestic) şi respectiv sistemic (internaţional). În lumina acestor cadre conceptuale şi
analitice, perioadele proxime de timp supuse analizei sunt: anii preluării puterii de către
comunişti; perioada stalinistă, anii de după 1953, perioada Primăverii de la Praga
Cehoslovaciei vecine şi anii ‘70; anii ’80 – ai Solidarităţii; 1989 şi începutul democraţiei.
Delimitările operate în funcţie de anumite momente-cheie au permis
identificarea a trei actori majori implicaţi în desfăşurarea evenimentelor: leadership-ul puterii
comuniste, scindat continuu de-a lungul celor 50 de ani într-o tabără conservatoare (Natolin)
şi una reformatoare (Pulawy); o societate civilă unică prin forţa autoorganizării şi
independenţei sale în Europa şi ai cărei piloni se identifică cu intelectualitate şi studenţimea,
muncitorimea şi respectiv ţărănimea; Biserica Romano-Catolică, cu un impact evident
imposibil de cuantificat dar indiscutabil relevant pentru analiza propusă. Totodată, am umărit

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 41


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
elucidarea consecinţelor implicării în evoluţia evenimentelor din Polonia a unor elemente din
sfera externă, reprezentate de: Papa Ioan Paul al II-lea, primul suveran pontif polonez din
istorie; diaspora poloneză din Occident şi guvernul în exil de la Londra; media occidentală şi
elitele politice occidentale, cu precădere în anii 1980.
Focalizarea pe segmente diferite de timp a comportamentului tuturor acestor
actori corespunzător celor trei niveluri de analiză amintite a permis identificarea a trei tipuri
de cauze ale specificităţii tranziţiei poloneze:
- în primul rând cele proxime, legate la nivel sistemic de perestroika iniţiată de
la Moscova de Mihail Gorbaciov, la nivel domestic de rolul de factor coeziv al societăţii
civile jucat de Solidaritatea în anii ’80, iar la nivel individual de disputa Wałesa-Jaruzelski;
- în al doilea rând, cele intermediare reprezentate la nivel sistemic de presiunea
geostrategică permanentă din perioada postbelică exercitată în arie de URSS, la nivel
domestic de deteriorarea constantă a indicilor calităţii vieţii sociale şi de unificarea graduală a
diferitelor segmente ale societăţii civile, iar la nivel individual de disputa constantă din sânul
conducerii comuniste dintre liberali şi stalinişti;
- în al treilea rând, cele profunde, reprezentate conex la nivelurile domestic şi
sistemic de Marea Depresie din 1929-1933, care a distrus sistemele politice şi a slăbit elitele
democratice din regiune, de evoluţia geopolitică internaţională, culminând cu al doilea război
mondial şi în fine de emergenţa Uniunii Sovietice staliniste şi de secolele de antagonism
cultural şi politic dintre Polonia şi Rusia Ţaristă care au generat la nivelul mentalului colectiv
polonez un naţionalism incisiv şi puternic conectat catolicismului. Naţionalismul fundamentat
de-a lungul istoriei defensiv şi în specificul său antirus şi catolicismul reprezentând ultimul
bastion de valori morale nealterate sub comunism concură în a explica de ce întra-devăr se
poate afirma că “polonezii nu au fost niciodată cu adevărat înfrânţi”.
Într-o perspectivă generală, acest ansamblu inextricabil de cauze şi-a lăsat
amprenta indelebilă nu doar asupra evoluţiei evenimentelor din anii ’80, culminând cu
“momentul” 1989, ci inclusiv asupra specificului evoluţiei ulterioare a noii Polonii
democratice într-o abordare comparativă cu restul statelor central- şi est-europene. Integrarea
în NATO în primul val, alături de Ungaria şi Cehia, constituirea grupului de la Vişegrad, a
CEFTA, dobândirea extrem de rapidă a statutului de stat asociat UE şi în sine succesul
remarcabil al “terapiei de şoc” implementate pentru reformarea sistemului economic după
1989 reprezintă evenimente semnificative a căror sursă cauzală se regăseşte în mare parte în
modul particular în care Polonia a evoluat de la comunism la democraţie. Tocmai această
relaţie cauzală directă subliniază o dată în plus nu doar rolul explicativ al unor evenimente
trecute al studiului nostru ci inclusiv relevanţa sa în înţelegerea actualei realităţii politice
imediate din aria central- şi est-europeană.

-----------------------------

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 42


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
ANEXA nr. 1

Şefi de stat şi de guvern în Polonia comunistă

PREŞEDINŢI

5 febr. 1947 – 20 nov. 1952 Bolesław Bierut

Ai Consiliului de Stat

20 nov. 1952 – 7 aug. 1964 Aleksander Zawadski


12 aug. 1964 – 11 apr. 1968 Edward Ochab
11 apr. 1968 – 23 dec. 1970 Marian Spychalski
23 dec. 1970 – 28 mart. 1972 Józef Cyrankiewicz
28 mart. 1972 – 5 nov. 1985 Henryk Jabłonski
6 nov. 1985 – 16 iul. 1989 Wojciech Jaruzelski
16 iul. 1989 – 31 dec. 1989 Wojciech Jaruzelski (preşedinte al
Republicii Populare Polone)

în exil

1939 - 1947 Władisław Raczkiewicz


1947 - 1972 August Zaleski
1972 - 1979 Stanisław Ostrowski
1979 - 1986 Edward Raczyński
1986 - 1989 Kazimierz Sabbat
1989 - 1990 Ryszard Kaczorowski (demisionează după
alegerea lui Lech Wałęsa în Polonia)

ai Republicii Polone

1 ian. 1990 - 21 dec. 1990 Wojciech Jaruzelski


21 dec. 1990 – 1995 Lech Wałęsa
... ...

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 43


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
PRIM MINIŞTRI

ai Republicii Populare Polone

21 iul. 1944 – 5 febr. 1947 Edward Osobka-Morawski (iniţial la


Lublin, iar din 18 ian. 1945 la Varşovia)
6 febr. 1947 – 20 nov. 1952 Józef Cyrankiewicz
20 nov. 1952 – 17 mart. 1954 Bolesław Bierut
17 mart. 1954 – 22 nov. 1970 Józef Cyrankiewicz
23 dec. 1970 – 18 febr. 1980 Piotr Jaroszewicz
18 febr. 1980 – 24 aug. 1980 Edward Babiuch
24 aug. 1980 – 11 febr. 1981 Józef Pińkowski
11 febr. 1981 – 5 nov. 1985 gen. Wojciech Jaruzelski (între 13 dec.
1981 şi 21 iul. 1983 a fost preşedinte al
Consiliului Militar pentru Salvare
Naţională)
6 nov. 1985 – sept. 1988 Zbigniew Messner
Sept. 1988 – aug. 1989 Mieczysław Rakowski
Aug 1989 Czesław Kiszcak (nu reuşeşte formarea
unui guvern)

ai Republicii Polone

24 aug. 1989 – 14 dec. 1990 Tadeusz Mazowiecki


12 ian. 1991 – 5 dec. 1991 Jan Krysztof Bielecki
23 dec. 1991 – 5 iun. 1992 Jan Olszewski
... ...

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 44


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
ANEXA nr. 2

Rezultatele alegerilor pentru consiliile locale, 27 mai 1990 (%)

Comitetele civice 41,5


Candidaţi independenţi 39,5
PSL (ţărănişti) 5,8
Solidaritatea 3,25
SD (democraţi) 0,58
SdRP (social-democraţi) 0,22

Rezultatele alegerilor prezidenţiale, nov.-dec. 1990 (%)

Turul I (rata participării la vot: 62%)

Lech Wałesa (PC şi alţii) 39,9


Stanisław Tyminski (independent) 23,1
Tadeusz Mazowiecki (ROAD şi alţii) 18,8
Włolzimierz Cinoszewicz (SdRP) 9,2
Roman Bartoszcze (PSL) 7,15
Leszek Moczulski (KPN) 2,5

Turul II (rata participării la vot: 53,4%)

Lech Wałesa 74.75


S. Tyminski 25,25

(sursă: George Sanford, “Poland”, în Bogdan Szakowski, ed. New Political Parties of Eastern
Europe ant the Soviet Union, Longman, 1991, pp. 175-218)

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 45


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
BIBLIOGRAFIE

Alcock, Antony (2000) A History of the Protection of Regional Cultural Minorities in


Europe, MacMillan Press Ltd.
Altermatt, Urs (2000) Previziunile de la Sarajevo: etnonaţionalismul în Europa, Iaşi:
Polirom.
Ash, Timothy Garton (1990) The Magic Lantern: The Revolution of ’89 Witnessed in
Warsaw, Budapest, Berlin and Prague, New York: Random House.
Babeţi, Adriana şi Cornel Ungureanu (1998) coord. Europa Centrală. Memorie, paradis,
apocalipsă, Iaşi: Polirom.
Baginska, Ewa (1995) “Legal Aspects of the Privatization Process in Poland”, în New
Democracies in Europe: Translating the West, CEP Selected Conference Papers,
1995, pp. 84-91.
Bocşan, Nicolae şi Valeriu Leu (2001) coord. Cronologia Europei Centrale, 1848-1989,
Polirom: Iaşi.
Brzezinski, Zbigniew (1995) Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, Bucureşti:
Diogene.
Budge, Jan; Newton, Kenneth et al. (1997) The Politics of New Europe, London, New York:
Longman.
Burawoy, Michael şi Katherine Verdery (1999) ed. Uncertain Transition: Ethnographies of
Change in the Postsocialist World, Lanham, Maryland: Rowman & Littlefield
Publishers, Inc.
Calvocoressi, Peter (2000) Rupeţi rândurile! Al doilea război mondial şi configurarea
Europei postbelice, Iaşi: Polirom.
---------- (1996) World Politics since 1945 (ed. a 7-a), Longman: London; New York.
Corm, George (1999) Europa şi Orientul, Cluj Napoca: Dacia.
Dunn, John (1994) ed. Modern Revolutions (ed. a 2-a), Cambridge University Press.
Evans, Graham şi Jeffrey Newnham (1998) Dictionary of International Relations, London:
Penguin Books.
Gleason, Abbott (1995) Totalitarism: The Inner History of the Cold War, New York; Oxford:
Oxford University Press.
Hall, John A. (1995) “Nationalism, Classified and Explained”, în Sukumar Periwal, ed.
Notions of Nationalism, Budapest: CEU Press, pp. 8-34.
Hug, Wolfgang et al. (1979) Geschichtliche Weltkunde, Frankfurt am Main: Verlag Moritz
Diesterweg.
Huntington, Samuel H. (1998) Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale,
Bucureşti: Antet.
---------- (1991) The Third Wave. Democratization in the Late XX-th Century, University of
Oklahoma Press.
Karnoough, Claude (2000) Comunism/postcomunism şi modermitate târzie, Iaşi: Polirom.
Keane, John (1988) ed. Civil Society and the State, London: Verso.

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 46


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
Kimmel, Michael S. (1990) Revolution: A Sociological Interpretation, Philadelphia: Temple
University Press.
Krmaer, Mark (1998) “Jaruzelski, the Soviet Union, and the Imposition of Martial Law in
Poland: New Light on the Mystery of December 1981”, în Ostermann, 1998: pp.
5-23.
László, Csaba (1995) The Capitalist Revolution in Eastern Europe, Vermont: Edward Elgar
Publishing.
Linz, Stepan şi Alfred Stepan (1996) “Stateness, Nationalism and Democratization”,
Problems of Democratic Tranzition and Consolidation, Baltimore and London: The
Johns Hopkins University Press, pp. 38-54.
Loth, Wilfried (1997) Împărţirea lumii, Bucureşti: Saeculum, I.O.
Matei, Horia C., Silviu Negruţ şi Ion Nicolae (1998) “Polonia”, Enciclopedia Europei,
Bucureşti: Meronia, pp. 194-213.
Milza, Pierre şi Serge Berstein (1998) Istoria secolului XX, vol.II (Lumea între război şi pace
(1945-1973)), Bucureşti: ALL.
Nye, Joseph S. Jr. (1997) Understanding International Conflict (ed.a 2-a), New York:
Longman.
Ostermann, Christian F. (1998) coord. Cold War International History Project, Woodrow
Wilson International Center for Scholars; Washington, D.C., Winter 1998.
Pavlowitch, Stevan (2002) Istoria Balcanilor 1804-1945, Iaşi: Polirom.
Popa, Marcel D. şi Horia C. Matei (1988) Mică enciclopedie de istorie universală, Bucureşti:
Ed. Politică.
Preda, Dumitru şi Mihai Retegan (2000) 1989: principiul dominoului, Bucureşti: Ed.
Fundaţiei Culturale Române.
Puşcaş, Vasile (1998) Pulsul istoriei în Europa Centrală, Cluj-Napoca: Sincron.
Rady, Martin (1993) “Minority Rights in Eastern Europe”, în Slavonic and Eastern European
Review, vol. 71, nr. 1, pp. 45-50.
Roskin, Michael G. (1991) The Rebirth of East Europe, New Jersey: Prentice Hall;
Englewood Cliffs.
Rotschild, Joseph (1992) East-Central Europe between the Two World Wars, Washington:
University of Washington Press.
---------- şi Wigfield, Nancy M. (2000), Return to Diversity (ed. a 3-a), New York, London:
Oxford University Press.
Sanford, George (1991) “Poland”, în Szankowski (1991), pp. 175-218.
Schöpflin, George (1993) Politics in Eastern Europe, 1945-1992 (partea I), Blackwell
Publishers, pp. 1-155.
Soulet, Jean-Francois (1998) Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele
noastre, Iaşi: Polirom.
Stark, D. şi L. Bruszt (2002) Traiectorii postsocialiste: transformarea politicii şi a
proprietăţii în Europa Centrală şi de Est, Ziua: Bucureşti.
Szajkowski, Bogdan (1991) ed. New Political Parties of Eastern Europe and the Soviet
Union, Longman.
Taylor, P. (1989) Political Geography: World Economy, Nation State and Locality, Harlow,
Longman.
Tilly, Charles (1978) From Mobilization to Revolution, New York: Mc-Graw Hill, Inc.
Tismăneanu, Vladimir (1999) Fantasmele salvării, Iaşi: Polirom.

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 47


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro
---------- (1997a) Reinventarea Politicului, Iaşi: Polirom.
---------- (1997b) Mizeria utopiei: criza ideologiei în Europa Răsăriteană, Iaşi: Polirom.
Todorova, Maria (2000) Balcanii şi balcanismul, Bucureşti: Humanitas.
Wasserstein, Bernard (2000) Dispariţia diasporei: evreii din Europa începând cu 1945, Iaşi:
Polirom.
Zamfirescu, Elena (1996) Mapping Central Europe, Netherlands Institute of International
Relations; Clingendael
***** (1995) New Democracies in Europe: Translating the West, Selected Conference
Papers, CEP, 1995.
***** (1997) Central European Issues, vol. 3, nr. 2, Bucureşti.
***** (2001) The Columbia Encyclopaedia (ed. a 7-a), New York: Columbia University
Press.

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 48


E-mail: office@strategikon.ro; Web: www.strategikon.ro