Sunteți pe pagina 1din 8

Structura şi dinamica personalităţii

1. Concept:

D.p.v. cultural sau socio-politic: indivizi de excepţie, personalităţile


generând schimbări semnificative în cultură şi în traictoria istorică a popoarelor.
D.p.v. psihologic: atribut aplicat fiinţei umane ajunse în procesul devenirii
sale socio-culturale; psihologia studiază personalitatea preocupându-se în mod
explicit de aspectele subiective, de procesele mentale şi de corelatele lor
comportamentale, fără a ignora componenta biologică şi dimensiunea socială a fiinţei
umane.
Determinaţiile acestui atribut sunt:
 autonomia relativă în relaţiile omului cu mediul său de viaţă, ca fiind
exprimată prin capacitatea de autoîngrijire, autoadministrare, în menţinerea
unităţii, a echilibrului şi a identităţii;
 capacitatea de anticipare şi autocontrol;
 integrarea activă în comunitate, însuşirea valorilor şi a modului de viaţă,
dezvoltarea relaţiilor interpersonale;
 prestarea unor activităţi incluse în repertoriul societăţii;
 nivel intelectual suficient de înalt pentru a mijloci adaptarea, autonomia
personală şi socială, înfăptuirea controlului şi intervenţia transformatoare;
 conştientizarea propriei existenţe în unitate cu procesul de
conştientizare a realităţii, elaborarea modelului mintal al Eului şi al lumii.
Acest atribut se dobândeşte spre sfârşitul adolescenţei sau în faza de
trecere de la copilărie la maturitate.

Cele mai importante elemente din definiţiile personalităţii sunt: consistenţa


şi schimbarea, distinctivitatea şi asemănarea, aspectul intim şi aspectul public,
personalitatea normală şi tulburările de personalitate.

Consistenţa în timp şi în diverse situaţii:


 reprezintă relativa constanţă în modul de a gândi, de a simţi sau de a
acţiona, în atitudini şi patformurile comportamentale ale unui individ;
 rezultă din însuşirile stabile ale personalităţii, numite trăsături sau
factori; factorii de personalitate sau formaţiuni complexe ce integrează mai multe
procese psihice (inteligenţa, extraversiunea, conştiinciozitatea) - determinare
internă;
 rezultă din repetabilitatea situaţiilor de viaţă – determinare externă,
obiectivă;
 poate fi o iluzie a observatorului, alimentată de nevoia de predicţie a
comportamentului celorlalţi, corelată cu nevoia lui de siguranţă;
 percepţia consistenţei poate fi efectul falsului consens: percepem
stabilitatea propriei persoane, avem conştiinţa identităţii şi-i percepem în
consecinţă pe ceilalţi ca fiind constanţi;
 diferă de la un individ la altul, de la o dimensiune a personalităţii la alta,
dar cel puţin un nivel mediu al consistenţei în mai multe planuri comportamentale sau
mentale este prezent la fiecare, rezultă continuitatea şi identitatea personalităţii;
cele două însuşiri esenţiale sunt prezente în percepţia de sine şi în percepţia
celorlalţi;
 consistenţa nu este incompatibilă cu schimbarea.

Distinctivitatea:
 reprezintă ansamblul atributelor ce conferă personalităţii, unicitatea;
 rezultă din potenţialul genetic unic în interacţiune cu mediul diferenţiat
pentru fiecare individ şi din experienţa de viaţă irepetabilă;
 se concretizează în specificitatea individuală a modului de a gândi, de a
simţi sau de a acţiona, în capacitatea de efort şi de adaptare, în dinamismul,
energia, stilul de muncă, nivelul şi tipul activităţilor, sistemul axiologic şi reţelele de
relaţii;
 distinctivitatea nu este incompatibilă cu asemănarea; aceasta fiind dată
de similitudinile conţinute în ereditatea umană, de elementele comune conţinute în
rolurile şi activităţile sociale (roluri de gen, profesionale sau ocupaţionale),
activităţi parentale, de învăţare; asemănări există şi în secvenţele şi stadiile
devenirii umane; asemănările şi integrarea în grup stau la baza formării identităţii
sociale; conştiinţa identităţii sociale poate fi protectoare, dinamizatoare, dar şi
sursă de suferinţă;
 pe temeiul identităţii sociale şi prin descoperirea elementelor unicităţii
se constituie identitatea personală, se formează conceptul de EU; răspunsul la
întrebările „Cine sunt eu?”, „Cum mi-aş dori să fiu?”, „Cum ar trebui să fiu?”, ne
formează conştiinţa propriei persoane, încrederea în propria eficienţă, stima faţă
de noi înşine.

Aspectul public al personalităţii poate fi definit de ceilalţi poate fi evaluat


sau măsurat în funcţie de: dispoziţia generală, modul de manifestare în situaţii
ameninţătoare, expresii ale atitudinilor, patternuri de vorbire, maniere, ţinută,
vestimentaţie.

Aspectul intim al personalităţii include fantezii, dorinţe, aspiraţii, gânduri


şi experienţe neîmpărtăşite.

Personalitatea normală, descrisă în termeni de trăsături sau factori, se


oglindeşte în moduri relativ stabile de cogniţie şi relaţionare cu mediul sau cu
propria fiinţă, a căror finalitate este adaptivă şi emergentă.
Dacă trăsăturile devin inflexibile şi maladaptive, afectând semnificativ
funcţionarea socială şi ocupaţională a individului, ne aflăm în faţa unor tulburări de
personalitate; acestea reprezintă moduri neadecvate de a face faţă stresului sau
de a rezolva problemele vieţii; aceste tulburări apar în adolescenţă sau la debutul
vârstei adulte. Devierile se manifestă în planul cogniţiei (percepţia şi evaluarea
propriei persoane, a celorlalţi şi a evenimentelor), al afectivităţii (nivelul,
intensitatea, labilitatea, adecvarea răspunsului emoţional), al funcţionării
interpersonale şi controlului impulsurilor.

2. Modele de abordare a personalităţii

Modelul trăsăturilor: considerarea personalităţii ca un ansamblu de


trăsături dispuse într-o anumită ordine, reprezintă esenţa teoriilor dispoziţiilor
(trăsăturilor) şi a teoriilor elaborate pe baza analizei factoriale.
Allport consideră că trăsăturile reprezintă caracteristici sau calităţi
interne care ghidează comportamentul, predispoziţii de a răspunde în acelaşi mod
sau în mod similar la diferiţi stimuli; trăsăturile sunt căi conştiente şi rezistente de
reacţie la aspectele stimulilor din mediul înconjurător; caracteristicile trăsăturilor
sunt:
a) trăsăturile de personalitate sunt reale şi există în fiecare din noi; ele nu
sunt construite teoretic sau nu sunt etichete create numai pentru a explica un
comportament;
b) trăsăturile determină sau cauzează comportamentul, ele nu se nasc doar
din anumiţi stimuli, ci ne motivează să căutăm stimulii adecvaţi, interacţionează cu
aceştia, cu mediul în general, generând astfel, anumite răspunsuri;
c) trăsăturile pot fi demonstrate empiric prin observarea
comportamentului în timp, putem deduce existenţa unor trăsături din coerenţa şi
consistenţa răspunsurilor unei persoane la aceiaşi stimuli sau stimuli similari;
d) trăsăturile sunt înrudite, ele se pot suprapune, chiar dacă reprezintă
caracteristici diferite (agresivitatea şi ostilitatea sunt distincte, dar sunt şi
asemănătoare şi sunt observate frecvent că apar simultan în comportamentul unei
anumite persoane);
e) trăsăturile variază în funcţie de situaţii.

Modelul factorial: folosit în căutarea dimensiunilor cheie ale personalităţii,


a condus la următoarele cinci:
a) EXTRAVERSIUNEA: sociabilitatea, ambiţia, atracţia interpersonală,
reactivitatea se referă la capacitatea de orientare a personalităţii către exterior,
modul de implicare în acţiune, sociabilitate şi ambiţie;
b) AGREABILITATEA: adaptabilitatea socială, nivelul socializării,
amabilitatea, dragostea se referă la calităţile emoţionale ale personalităţii şi la
comportamentul social;
c) CONŞTIINCIOZITATEA: autocontrolul, responsabilitatea, puterea
realizării vizează modul de raportare la sarcini, activităţi, programe;
d) STABILITATEA EMOŢIONALĂ: controlul emoţional arată
caracteristicile emoţionale şi eventualele dificultăţi emoţionale ale personalităţii;
e) DESCHIDEREA LA EXPERIENŢĂ: cultura, intelectul, curiozitatea
intelectuală, inteligenţa, stabilitatea se referă la funcţiile intelectuale ale
personalităţii.
Modelul umanist: este definit de afirmarea încrederii în posibilităţile
omului de a-şi construi şi desăvârşi personalitatea. Postulatul de bază al educaţiei:
fiecare individ dispune de calităţi pe care se poate sprijini procesul de
autorealizare.

Modelul cognitiv: consideră modul de a percepe, de a înţelege şi interpreta


realitatea, constituie criteriul deosebirilor dintre oameni; indivizii se manifestă nu
faţă de realitate, aşa cum este ea, ci faţă de o realitate filtrată şi prelucrată de
structuri cognitive, construite.

3. Structura pesonalităţii

TEMPERAMENTUL: se referă la însuşirile dinamico-energetice ale


personalităţii; acesta vizează puterea cu care acţionează indivizii, acumularea şi
descărcarea energiei în diferite activităţi, ritmul acţiunii, aspectele formale,
exterioare ale acţiunii şi ale proceselor afective (durata, intensitatea,
expresivitatea).
Însuşirile temperamentului se remarcă şi în activităţile educative, în
capacitatea de efort, în rezistenţa la suprasarcini sau la stimuli supraadăugaţi, în
puterea de muncă din perioadele suprasolicitante ale sesiunilor de examene, în
ritmul vorbirii, al scrierii, în ţinută şi mişcări, în conduita emoţională.
Deosebirile existente în dispoziţia predominantă, reactivitatea emoţională,
nivelul general de activare se referă tot la temperament.
Există dimensiuni ale temperamentului care rămân relativ stabilite în timp:
participarea, implicarea în acţiune, nivelul de activare, iritabilitatea.
Diferenţele în stilul emoţional sunt foarte importante de-a lungul vieţii, în
procesul adaptării sociale; adaptarea şcolară, formarea relaţiilor de prietenie,
convieţuirea cu alţii sunt aspecte ce poartă amprenta temperamentului.
Cea mai cunoscută clasificare a temperamentelor: sangvinic, coleric,
flegmatic, melancolic (Hypocrates).
Inadaptarea şcolară sau profesională derivă din necorespondenţa sau
discordanţa dintre particularităţile dinamico-energetice şi natura activităţii.
Astfel, în orientarea spre diferite şcoli şi meserii se va ţine seama de dominantele
temperamentale sesizate de părinţi sau profesori prin analiza comportamentului:
Sangvinic – activităţi diversificate, cu multe elemente noi.
Flegmatic – activităţi stereotipe.
Melancolic – reguli prescrise, mai puţină independenţă.
Coleric – activităţi competitive, cu anumite riscuri.

Modele explicative privind temperamentul:


a) TEMPERAMENTUL şi TIPUL DE SN: pe baza experimentelor (Pavlov) s-a
stabilit existenţa unei corespondenţe între tipurile de activitate nervoasă
superioară având la bază cele două procese nervoase fundamentale: excitaţia şi
inhibiţia şi temperamentele clasice. Tipul de SN fiind determinat ereditar,
înseamnă că şi temperamentul se află sub incidenţa determinării genetice, indirect
însă, prin tipul de ANS. Între genă şi comportament se interpune mediul şi istoria
individuală. Trăsăturile fiecărui tip se caracterizează prin bivalenţă, având fiecare
aspecte pozitive şi aspecte negative.
Trăsături pozitive: optimism, sociabilitate, curaj, veselie,
buna dispoziţie, reactivitate accentuată, deschis,
impresionabilitate, sensibilitate, adaptabilitate, amabilitate,
rapiditatea reacţiilor, bogăţia expresiei, capacitatea de a
decide, activism, energie
Tipul sangvinic Trăsături negative: atitudini uşuratice, lipsă de probleme,
mulţumire de sine, slăbiciunea şi instabilitatea sentimentelor,
platitudinea trăirilor, fluctuaţia şi inegalitatea trăirilor,
influenţabilitatea, uşor de deviat de la o hotărâre,
nestatornicie, expresivitate exagerată, superficialitate, lipsa
de concentrare, lipsa de aprofundare, neponderat, vorbăreţ

Trăsături pozitive: reactivitate accentuată, procese afective


intense, bogăţia şi intensitatea reacţiilor, plăcerea de a opune
rezistenţă, de a înfrunta greutăţi, trăsături volitive
accentuate, înclinaţii de a fi pasional
Tipul coleric
Trăsături negative: excitabilitate, iritabilitate, agresivitate,
nemulţumire, furie, îndârjire, nerăbdător, ingalitatea
trăirilor, înclinaţia de a fi părtinitor, tendinţă de dominare,
încăpăţânare, tendinţa de a se opune

Trăsături pozitive: echilibru, tendinţa de a fi mulţumit, calm,


sânge rece, bună dispoziţie, toleranţă, răbdare, de încredere,
perseverenţă, trăsături volitive accentuate, ataşament,
înclinaţia de a fi cugetat
Tipul flegmatic Trăsături negative: reactivitate redusă, procese afective mai
slabe şi mai sărăcăcioase, adaptabilitate mai scăzută la
situaţii variabile, înclinaţia de a fi calculat, fără pasiuni,
monotonic, tendinţa de stereotipizare, pedanterie,
comoditate

Trăsături pozitive: seriozitate, simţul datoriei şi al


responsabilităţii, procese afective intense şi durabile,
profunzimea sentimentelor, sensibilitate, interiorizare,
dependenţă, supunere, autenticitate, sârguinţă, perseverenţă,
Tipul melancolic conştiinciozitate
Trăsături negative: neîncredere, pesimism, înclinaţia de a fi
nesociabil, predispoziţie pentru anxietate, înclinaţia de a fi
retras, nesiguranţă, tristeţe, sentimentul inferiorităţii,
adaptabilitate şi mobilitate mai reduse, reactivitate slabă
Încadrarea unui individ într-un tip temperamental este deseori dificilă şi nu
lipsită de erori în rememorarea şi interpretarea faptelor; importantă este
colectarea datelor privind comportamentul individului în situaţii de viaţă cu grade
diferite de dificultate şi noutate.

b) MODELUL EXTRAVERSIUNE-INTROVERSIUNE (C.G.Jung): această


diemnsiune, extraversiune-introversiune, este caracteristică numai fiinţei umane şi
este condiţionată de existenţa Eului.
Extraversiunea reprezintă orientarea predominantă spre lumea externă,
spre lumea obiectelor şi fenomenelor reale, lăsând în plan secund lumea internă
(trăiri, idei, aspiraţii, idealuri, preferinţe, intenţii, tendinţe). Extravertitul se
caracterizează prin atenţie externă, gândire concretă, obiectivitate, simţ practic,
orientare spre realitate, sociabilitate, inventivitate, cu iniţiative, deschis, tendinţe
de dominare, agresivitate, platitudinea sentimentelor.
Introversiunea reprezintă orientarea cu predilecţie spre lumea subiectivă.
Introvertitul se caracterizează prin atenţie interioară, autonomie, gândire
abstractă, profunzimea gândirii, capacitate de convingere, tendinţa de izolare,
încăpăţânare, indiferenţă, egocentrism, anxietate.
La extravertiţi energiile psihice sunt orientate spre obiect, iar la
introvertiţi spre subiect.

c) BIOTIPOLOGIILE: Sheldon a elaborat o tipologie constituţională având


drept criteriu relaţia dintre cele 3 straturi embrionare, caracterul dominant al
unuia faţă de celelalte.
Tipul somatic endomorf este determinat de predominarea endodernului şi
se caracterizează prin dezvoltarea accentuată a viscerelor; sub aspect psihologic îi
corespunde viscerotonul: caracter relaxat al ţinutei şi mişcărilor, dorinţa de
confort fizic, plăcerea de a mânca în comun, sociofilie, comunicativ, amabilitate
nedescriminatorie, toleranţă, somn adânc, la necaz simte nevoia de contact social,
orientat spre activităţi ce ţin de copilărie.
Tipul mezomorf este determinat de predominarea mezodermului şi poate fi
caracterizat prin dezvoltarea mai accentuată a sistemului osteomuscular; sub
aspect psihologic îi corespunde somatotonul: aserţiune în ţinută şi mişcări, dorinţa
de aventură fizică, nevoia de efort fizic, manifestări energetice, tendinţa de a
domina, de a avea putere, curaj şi combativitate fizică, plăcerea riscului,
competitivitate, agresivitate, claustrofobie, voce nereţinută, indiferenţă spartană
la durere, duritate în maniere, somn neliniştit, la necaz simte nevoia de acţiune,
orientare spre activităţi ce ţin de tinereţe.
Tipul constituţional ectomorf este determinat de predominarea în faza
embrionară a ectodermului; sub aspect psihologic îi corespunde cerebrotonul:
mişcări reţinute, tendinţa de izolare, sociofobie, agorafobie, discreţie în domeniul
afectiv, încordare mentală, hiperatenţie, voce reţinută, evitarea zgomotului,
meditaţie, introversiune, la necaz simte nevoia de singurătate, orientat spre
activităţi ce ţin de fazele finale ale vieţii.
Identificarea temperamentului: se utilizează şi autoobservarea comportamentului
în situaţii cu diferite grade de dificultate şi noutate; un exemplu de grilă de
observare pentru determinarea tipului dominant de ANS, după Radu I.:
- forţa proceselor nervoase se determină în funcţie de: capacitatea de
lucru, rezistenţa la suprasolicitare, la stres, raportul dintre nivelul mobilizării
energetice şi dificultatea sarcinii, instalarea oboselii şi refacerea după efort,
nivelul pragurilor senzoriale;
- echilibrul proceselor nervoase se determină în funcţie de: ritmul
activităţii, constant sau neuniform, efectele suprapunerii sarcinilor, manifestările în
stările de aşteptare, stăpânirea de sine;
- mobilitatea proceselor nervoase se determină în funcţie de: capacitatea
de adaptare, de uşurinţa formării noilor reacţii, de nivelul mobilităţii verbale şi
motorii, de rapiditatea trecerii de la repaus la activitate şi invers.

Modelele prezentate servesc doar unor scopuri de orientare şi nu au


valoare absolută, mulţi indivizi situându-se spre valori de mijloc şi nu pot fi
încadraţi în parametri nici uneia din tipologiile prezentate.

APTITUDINILE: sunt însuşiri ale personalităţii care asigură efectuarea


eficientă a unei activităţi, ele reprezintă latura sau aspectul instrumental-
operaţional al personalităţii, altfel spus, uneltele, mijloacele cu care acţionează sau
cu care lucrează oamenii, mai performante la unii, mai rudimentare la alţii. Aceste
instrumente există în general la fiecare, dar randamentul lor este diferit.
Un nivel superior, face ca activitatea să se desfăşoare cu eforturi reduse şi
să se obţină succese. Peste acest nivel există posibilitatea manifestărilor
creatoare, originale. Sub limită, activitatea se desfăşoară în condiţii de dependenţă
şi în forme mult simplificate, dominând aspectele repetitive, stereotipe.
Aptitudinile sunt: inteligenţa, atenţia (volum, stabilitate, concentrare,
mobilitate, distributivitate), calităţile memoriei (volum, trăinicie, întipărire rapidă,
flexibilitate), limbajul (bogăţia vocabularului, fluenţa expresiei verbale, exprimarea
nuanţată), însuşirile imaginaţiei (productivitate, bogăţie, originalitate), însuşirile
gândirii (flexibilitate, coerenţă, operaţionalitate de tip analitic sau sintetic,
înţelegere rapidă şi adecvată), spiritul de observaţie, acuitatea şi discriminarea
senzorială (vizuală, auditivă, olfactivă, gustativă), dexteritatea manuală,
dexteritatea digitală, flexibilitatea corporală, timpul de reacţie (rapid şi
adecvat), forţa fizică.
Dezvoltarea inegală a aptitudinilor permite orientarea spre activităţi
pentru care prezentăm nivele mai înalte, sporind astfel, şansele succesului.
Identificarea aptitudinilor se realizează pe baza reperelor:
a) nivelul performanţei;
b) manifestarea timpurie la cote înalte de realizare;
c) eficienţa însuşirii unei activităţi noi.

Inteligenţa este o aptitudine generală care asigură adaptarea eficientă la


împrejurări de viaţă dificile, la activităţi problematice pentru care nu dispunem de
soluţii elaborate. Capacitatea de a anticipa soluţiile posibile pe baza restructurării
permanente a conduitelor învăţate este esenţa inteligenţei. Ea nu este un proces
psihic, dar se serveşte de acestea, mai ales de cele cognitive, pentru a înfăptui
adaptarea: de gândire, de memorie, de limbaj, de imaginaţie, de percepţie.
Prin inteligenţă, se înţelege abilităţile indivizilor de a:
a) înţelege idei complexe;
b) se adapta eficient la mediu;
c) învăţa din experienţă;
d) se angaja în diferite forme de soluţionare a problemelor;
e) depăşi obstacolele cu succes.

CARACTERUL: se referă la acele trăsături ale personalităţii care


semnifică modul de raportare a subiectului la lumea sa, la universul său social şi la
propria fiinţă; caracterul se defineşte ca fiind ansamblul atitudinilor cărora li se
poate asocia o valoare morală. În funcţie de obiectul lor, atitudinile pot fi grupate
în:
a) atitudini faţă de propria fiinţă: încredere, demnitate, orgoliu, modestie,
autoapreciere;
b) faţă de alţii: acceptare, altruism, toleranţă, încredere, generozitate,
sinceritate, simpatie, prietenie, recunoştinţă, curaj, empatie;
c) faţă de activitate: exigenţă, responsabilitate, conştiinciozitate,
seriozitate, hărnicie, sârguinţă, perseverenţă;
d) faţă de cultură: deschidere, preţuirea valorilor, promovarea valorilor,
interes faţă de creaţia de valori;
e) faţă de mediu: grijă, responsabilitate, apărare şi conservare;
f) faţă de spaţiul socio-cultural, de apartenenţă: preţuire, mândrie,
dragoste, etnocentrism, altercentrism.
Procesul de constituire a atitudinilor este un proces de învăţare, în
condiţiile integrării într-un mediu social. Condiţiile ce trebuie îndeplinite în procesul
de formare a atitudinilor sunt:
1) formarea de către adult a regulilor, cerinţelor, explicaţiilor referitoare
la comportamentul copilului;
2) procesarea informaţiei legată de normele de conduită, de regulile sau
restricţiile comportamentului; decodificarea mesajului şi integrarea în universul
cognitiv şi afectiv al subiectului;
3) subiectul ia contact cu anumite patternuri comportamentale, cu unele
modele de conduită; ele sunt oferite de persoanele de referinţă, care îi plac, de
care este ataşat şi cu care i-ar plăcea să se asemene sau cu care se identifică;
4) exersarea sau aplicarea în propriul comportament a regulilor, imitarea
modelelor;
5) sugestia, recompensa sau pedeapsa în raport cu faptele de conduită;
6) controlul şi evaluarea manifestărilor externe; ulterior prin
interiorizarea normelor şi mai târziu a valorilor se va constitui autocontrolul, având
şi funcţii inhibitorii premeditate, dar şi de iniţiere şi derulare voluntară a
acţiunilor.