Sunteți pe pagina 1din 4

Strategia narativã în Hanu Ancuţei

Strategia narativã în Hanu Ancuţei este una complexã aceasta având multe
caracteristici.Dintre acestea cea mai imortantã ar fi povestirea.
Povestirea ca specie literarã este o naraţiune construitã prin amânarea
deznodãmântului limitatã la o singurã întâmplare relatatã de cele mai multe ori la
persoana I singular. Ea presupune ca povestitor fie un narator, fie un personaj
implicat în acţiune.
Caracteristicile specifice povestirii sunt: întindere în general redusã,
subiectul este în general insolid, neobişnuit, fiind prezentat ca adevãrat. Propune
viziunea subiectivã a unui narator, urmãreşte un singur plan narativ; acţiunea are
prioritate în detrimentul individualizãrii personajelor,acestea fiind doar schiţate
insistându-se asupra trãirilor şi implicãrii emoţionale ale acestora.Totodatã
povestirea presupune implicarea povestitorului, care încearcã sã menţinã atenţia
receptorului, a ascultãtorului, fiind preponderentã funcţia faticã.
Trãsãtura stilisticã dominantã în Hanul.Ancuţei este oralitatea.Aceasta se
impune ca dominantã a povestirii, primul element caracteristic povestirii fiind
relaţia narator-narator, care construitã dupã model popular, imitã actul povestirii
din mediul folcloric. Mãrcile oralitãţii sunt: vocativele şi interjecţiile, formulele de
politeţe („domnilor şi fraţilor”).Impresia de oralitate şi de mişcare a personajului
se realizeazã,simultan,din cuvinte auzite în vorbirea regionalã curentã:,,asta, ş-am,
nimica, dar mai ales din expresii verbale:le întorcea, le sucea, sã se plece…cãtre,
m-am umplut de nãduf şi din construcţii eliptice:toate ale lui, o lume(substantivul
nearticulat) auzind, vãzînd,(lipsa complementului drept), parcã (la) ce-i bun un
hîrb?(introducerea fãrã ,,la’’ a subordonatei cerute de adverbul preidcativ
(,,parcã’’).Fiind bolnavã de vãtãmãturã, baba se apãrã de[==respinge] ulcica pe
care i-o întindea rãzãşul.’’
O altã caracteristicã a strategiei narative ar fi ,,cronotopul’’.Acesta se referã
la timpul şi spaţiul povestirii.Astfel timpul de poveste aparţine lui „a fost odatã”,
este un timp nedefinit. Timpul devine fabulos pentru cã autorul creeazã o întrebare
ceremonialã în lumea poveştilor pentru cã este dublat de nostalgia povestitorului
care reconstituie timpul tinereţii.Este un timp legendar prin existenţa unui timp
reper care este timpul celeilalte Ancuţe.Nivelurile timpului narativ sunt de trei
feluri:timpul autorului care evocã toamna aurie;timpul toamnei aurii în care
povesteşte comisul Ioniţã şi ceillaţi naratori;timpul celeilalte Ancuţe.
In ceea ce priveşte spaţiul, hanul este investit de Sadoveanu ca loc sau
topos al povestirii, el fiind un loc de popas, loc de petrecere, anulare a timpului,
loc al întâmplãrilor povestite („Cealaltã Ancuţã”, „Iapa lui Vodã”, „Fântâna dintre
plopi”). Hanul reprezintã scena pe care se perindã povestitorii.
In Hanul Ancuţei spaţiu este ambivalent având un caracter deschis,lãsând sã
pãtrundã alţi cãlãtori şi provocându-i la actul istorisirii.Este deopotrivã un spaţiu
fizic,concurând realul, şi un spaţiu ficţional în care se naşte şi trãieşte
naraţiunea.Caracterul închis este configurat prin han şi cercul cãlãtorilor fiind un
spaţiu întors asupra lui însuşi ca un pur tãrâm al imaginaţiei.
Lirismul sadovenian, transpune adunarea de la han,ca şi întâmplãrile
povestite acolo,într-un timp nedeterminat.Hanul reprezintã,în mic, Moldova
dintotdeauna,Moldova oamenilor simpli cu obiceiuri arhaice,cu întâmplãri care se
perindã dupã anume date calendaristice, cu practici sãvârşite ritualic.Diferitele
Ancuţe care se succed ca stãpâne la han sunt parcã una şi aceeaşi,în ochii
generaţiilor de bãutori şi povestaşi.Insãşi curgerea melodicã apropoziţiilor pe care
scriitorrul rapsod le pune în gura povestitorilor,dã impresia de continuitate în
valuri fãrã sfârşit.
In Hanul Ancuţei se regãsesc elemente care unificã cele nouã
povestiri.Atmosfera cuprinde elementele de ceremonial :vinul,focul,friptura
cântecul lãutarilor,înserarea,focul,cuvântul.Ambianţa creatã este una de belşug
,belşugul fiind o condiţie a atmosferei ritualice.Atitudinea ascultãtorilor şi a
povestitorilor este una reverenţioasã,protocolarã,arhaicã.Ritualul povestirii este
introdus între anunţarea timpului şi istorisirea propriu-zisã.Scopul acestuia este de
a capta atenţia ascultãtorilor fiind folositã tehnica suspansului.portretul viitorului
narator este oferit de naratorul generic care are urmãtoarele funcţii:fixeazã rama
povestirilor:timp,spaţiu,atmosferã;introduce naratorii secundari;fixeaza portretul
acestora;face observaţii asupra povestitorilor incluzând şi opinia personalã;dã
indicaţii scenice asupra povestitorilor;surprinde elementele necesare atmosferei
benefice a povestitorilor,comisul Ioniţã,cealaltã Ancuţã.Acest portret îndeplineşte
funcţii asemãnãtoare întrucât fixeazã trãsãturile ce configureazã statura viitorului
erou al naraţiunii.Viitorul narator îşi pregãteşte auditoriul.mimând necesitatea unei
pregãtiri care precede naraţiunea.Se impune nu doar repetarea ceremonialului
povestirii ci este necesarã şi o pregãtire psihologicã .Aceasta se realizeazã prin
cufundarea naratorului în timpul trecut.
Un alt element specific strategiei naraive este povestirea în ramã.Tehnica
povestirii în povestire sau a „povestirii în ramã” (Rahmenerzählung, cum numesc
acest procedeu teoreticienii germani sau „roman à tiroir”, cum îi spun francezii)
este mult mai veche decât Boccaccio, care o aplica atât de simetric în al sãu
Decameron, şi decât emulul marelui scriitor italian, englezul Chaucer, cu ale sale
Cantebury Tales, sau Margareta de Navara, care de asemenea o foloseşte în
Heptameron. Poate fi aflatã în cãrţile populare, de felul Sindipei (prelucratã de
Sadoveanu în divanul persan) şi în Halima.Formulã narativã foarte veche, dar în
acelaşi timp foarte nouã, fiindcã o gãsim aplicatã, în diferite moduri, în
cinematografie sau în aşa-numitul teatru epic, ,tehnica povestirii în ramã are
avantajul de a putea transforma pe povestitorii înşişi în personaje ale naraţiunii de
cadru. Ea are totodatã un caracter popular. .Povestirea în ramã (povestirea în
povestire sau povestire cu cadru) este o categorie a genului epic, în care interesul
se centreazã asupra situaţiei neobişnuite povestite şi nu în jurul personajelor.
Prezenţa naratorului în naraţiune genereazã deosebiri între tipurile de
narator care folosesc persoana I sau persoana a III-a. În „Hanu Ancuţei” se pot
distinge trei tipuri de narator:- naratorul personaj, care participã la acţiune, de cele
mai multe ori este personaj principal;- naratorul martor, care ia parte la acţiune în
calitate de personaj secundar, este prezent la momentele mari ale acţiunii, are
statutul mai degrabã de observator decât de participant activ (liţa Salomia);-
naratorul „colportor”, care relateazã o acţiune la care n-a participat, dar care se
implicã afectiv, cunoscând-o bine din mãrturia unui apropiat care a trãit-o direct şi
în numele cãruia pretinde cã vorbeşte (în „Judeţ al sãrmanilor” şi „Balaurul”).
Funcţiile formulelor de adresare constau în captarea atenţiei ascultãtorilor,
instituirea unui ceremonial al adresãrii. Au rolul de a asigura ritmul şi
continuitatea povestirii („Şi-apoi sã vã spun…”, „Aşa-cinstite cãpitane Neculai”).
Stimuleazã participarea afectivã a ascultãtorilor, stabilesc legãtura între
prezentul istorisirii şi întâmplarea propriu-zisã.
Personajele axiale care asigurã liantul povestirii sunt comisul Ioniţã şi
Ancuţa. Comisului Ioniţã îi aparţine prima povestire, el deschide şirul povestirii.
Urmãtoarea povestire care este permanent amânatã, se constituie de fapt într-un
refuz de a pune capãt cuvântului; un nou început al povestirilor poate fi posibil.
Ancuţa, care împodobeşte hanul cu prezenţa ei, asigurã legãtura dintre
trecut şi prezent, prin amintirea de cealaltã Ancuţã, asigurã ritmul povestirilor,
înviorând povestirile prin replici scurte: ”Aşa spune şi maicã-mea”.
Personajul se realizeazã caracteriologic prin comportament,prin gesturi şi
prin limbaj,prin ,,creaţie’’ dupã expresia lui Ibrãileanu.Ca şi la Creangã, la
Sadoveanu ,,creaţia’’ predominã.Se cuvine totuşi sã operãm o diferenţiere a
funcţiei stilistice a limbajului-atât al personajelor cât şi al povestitorului-la
Sadoveanu faţã de Creangã, oricâtã asemãnare ar exista între aceşti doi mari
prozatori.Spre deosebire de eroii lui Crengã , oamenii lui Sadoveanu-şi cei din
Hanu Ancuţei îndeosebi sunt mai gravi şi mai ceremonioşi.Aceasta se poate
deduce deasemena din modul lor de a vorbi.Aşa este comisul Ioniţã, cãlugãrul
Gherman, moş Leonte zodierul, cãpitanul Neculai Isac, negustorul lipscan,orbul
cel sãrac şi chiar Liţa Salomia şi Ancuţa însãşi.Excepţie fac poate numai ciobanul
cel mânios de pe Rarãu şi Zaharia Fântânaru, cel aşa de tãcut din fire,mulţumindu-
se cu câteva vorbe mormãite.
Popularã, desigur, vorbirea personajului-cãci şi povestitorul genericului în
Hanu Ancuţei este tot un personaj deoarece are un aer de
circumstanţã,sãrbãtoresc.El nu foloseşte cuvântul cel mai obişnuit , de aceea spune
cã Liţa Salomia, fiin frumoasã, în tinereţe purta la gât ,,mãrgãritar şi bãrbaţii îi
ieşeau în preajmã arãtându-şi dinţii’’, mod curtenitor de a te referi la trecutul
cuiva.Lumea de la han e adunatã la o lucrare care se vede şi are plãcere sã asculte
istorisiri.
In timp ce vorbirea lui Crengã care nu transcrie copiind limbajul ţãrãnesc,
pentru cã atunci n-ar putea sã fie artã;dã o puternicã impresie de viaţã
curentã,aceea a lui Sadoveanu şi a eroilor sãi ne apare oarecum ,,stilizatã’’ cum
spune Tudor Vianu:,,la un nivel care-i dã nu ştiu ce timbru grav şi
sãrbãtoresc,deopotrivã cu un text al liturghiilor’’. Aceasta se potriveşte întru totul
lirismului sadovenian, în deosebire de jovialitatea şi verva nesecatã a
povestitorului humuleştean.Tot atât de popular şi de vechi, ca şi Creangã ,
Sadoveanu este însã,totodatã, mai ,,modern’’.Lirismul sãu proiecteazã realitatea în
,,viziune’’ ostilizeazã şi, orice s-ar spune, se poate observa contemporanietatea lui
cu descoperirile simbolismului.Hanu Ancuţei, cu poveştile şi povestitorii lui,
situaţi într-un timp şi într-un spaţiu nedeterminat, este parcã învãluit într-o ceaţã
de tainã, prin gãsirea ,,corespondenţelor’’ dintre viaţa umanã şi naturã.
Luate fiecare în parte cele nouã povestiri care compun Hanu Ancuţei nu
spun mare lucru, sau spun prea puţin din punctul de vedere al artei prozatorului.
Pentru cã nu atât ce se spune în Hanu Ancuţei este esteticeşte superior, ci mai ales
modul cum se spune, felul de a povesti al fiecãrui personaj în parte rãmânând
profund definitoriu.
În Hanu Ancuţei, în toate cele nouã povestiri este prezentã o intrigã care
variabilã de la o povestire la alta. „Iapa lui Vodã” are o intrigã sprijinitã pe o
anecdotã, pe când în „Balaurul” intriga constã în inserţia subtilã a fabulosului. În
„Haralambie” intriga este de naturã baladescã. În cele douã povestiri „Fântâna
dintre plopi” şi „Cealaltã Ancuţã”, intriga este conturatã de peripeţiile iubirii
pãtimaşe. În povestirea „Judeţ al sãrmanilor”, dupã cum reiese şi din nume este o
intrigã socialã. „Negustor lipscan”, nu are intrigã (o structurã narativã propriu-
zisã), efectul umoristic fiind creat de contrastul dintre douã civilizaţii. Povestirea
„Orb sãrac”, valorificã o anecdotã istoricã despre Duca-Vodã, iar „Istorisirea
Zahariei Fântânarul” are o intrigã de naturã magicã, fiind ilustratã puterea
fermecatã a cumpenei.
Arta povestitorului nu constã neapãrat in ce se spune cât mai ales în modul
cum spune.Acest cum îl formeazã mişcarea şi comportamentul povestitorilor,care
se succed în chipul cel mai natural la cuvânt,dar îl formeazã,mai
ales,vorbirea.Dupã cum s-a observat, şi dupã cum însuşi scriitorul a marturisit-o
adesea,arta lui Sadoveanu se aşeazã în linia tradiţiei lui Neculce şi Creangã, mai
ales prin parfumul vechi şi moldovenesc al cuvântului.Aceasta se poate vedea din
fiecare şir şi din fiecare întorsãturã de frazã.

Bibliografie:
1. Mihail Sadoveanu- Hanu Ancuţei
2. Ion Rotaru- Analize literare şi stilistice
3. Limba şi Literatura Româna(manual pentru clasa a X-a)Ed. Minerva 1976

Dãnilã
Alexandru