INTRODUCERE

Această lucrare îşi propune să examineze social-democraţia în Italia, punând în

discuţie modul în care aceasta a evoluat pe parcursul secolul XX. Se vor analiza principalele
partide care ţin de aceasta familie ideologică, accentuând maniera în care acestea au evoluat
după sfârşitul Războiului Rece. Familia de partide italiene social democrate va fi studiată în
raport cu trăsăturile specifice ale sistemul politic italian. Lucrarea de faţă îşi propune să
depăşească o simplă inventariere a partidelor social democrate italiene, investigând cu
precădere două dintre acestea: Partidul Social Democrat Italian (PSI), o grupare politcă
importantă în peisajul politic italian până la dezintegrarea din 1994 şi Partidul Democrat, unul
dintre cele mai importante partide la momentul actual pe scena politică italiană.

Înaintea de analiza partidele italiene social democrate, este necesară clarificarea

conceptului de social democraţie. Tradiţia social democrată apare, în viziunea lui Seiler în
ultima treime a secolului al XIX-lea având o serie de trăsături distinctive: „internaţionalismul,
originea marxistă, legătura cu sindicatele şi tipul de organizare”1. Unul dintre cele mai
importante momente pentru evoluţia acestei familii de partide a fost Internaţionala din 1864,
care le-a unit. După primul război mondial această solidaritate s-a estompat. Marxismul a
constituit „dogma” acestei familii de partide, şi le-a ghidat acţiunile politice. După 1950,
principiile umaniste şi fundamentele creştine au devenit şi ele repere importante ale partidelor
social democrate.

SOCIAL DEMOCRAŢIE

Socialismul, produs al secolului al XIX-lea, cu rădăcini filozofice în lucrările Saint-

Simon, Ch. Fourier sau R. Owen a imaginat proiectele unor lumi mai bune. Reacţie la
liberalism, s-a dezvoltat pe două axe distincte. Varianta radicală se revendică de la opera lui
Marx, a respins valorile şi instituţiile liberalismului şi îşi propunea ca şi obicetiv schimbarea
prin revoluţie a ordinii existente cu societatea socialistă, bazată pe proprietatea socială. Cea
de-a doua variantă era una moderată care privilegia schimbările pe calea reformelor, fără
mişcări violente. Această a doua variantă serveşte drept reper pentru social democraţie.

În 1917 s-a produs un clivaj major între comunişti, pe de o parte, şi

socialişti, social-democraţi, de cealaltă parte. Dacă în primele trei decenii, au primat
principiile keynesiene ale intervenţiei statului în economie şi ale protecţiei sociale-dezvoltând
1
Daniel L. SEILER, Partide Politice din Europa, Ed. Institutul European, Iaşi, 2002, p.37
statul bunăstării, ulterior acest lucru s-a schimbat. Încă din anii 80 au apărut schimbări
semnificative din cauza schimbării raportului dintre piaţă şi stat. În anii 90, după căderea
comunismului, se impune conceptul de „a treia cale” , susţinut în planul acţiunii politice de
către Tony Blair şi la nivel teoretic de către Anthony Giddens, care îşi propun să dezvolte un
stat al investiţiei sociale.

Deşi comunismul nu poate fi confundat cu social democraţia trebuie subliniat că au existat

legături între cele două la nivel de valori şi principii care ghidează acţiunea politică, fapt care
a fost vizibil la căderea comunismului în Europa Centrală şi de Est.

Partidele social-democrate sunt, de regulă, partide de masă.

John Callaghan remarcă faptul că social democraţia trece printr-o criză în prezent din
cauza faptului că numeroase obstacole stau în calea valorilor social democraţiei clasice.
Majoritatea acestor obstacole sunt asociate cu globalizarea care face politicile redistributive
dificil de aplicat2. Şi Gray apreciază că mijloacele social democraţiei clasice sunt depăşite de
acest nou context3.

CONTEXT POLITIC ITALIAN

Italia contemporană a trecut în secolului XX de la un regim politic totalitar la o

dictatură de tip fascist la un regim politic parlamentar democrat. Această istorie politică a
imprimat statului italian o direcţie specifică, care a avut repercusiuni directe asupra evoluţiei
sistemului partizan. Trecerea la un regim democratic s-a realizat după cel de-al doilea război
mondial şi a culminat cu adoptarea unei noi constituţii în 1947. Procesul de tranziţie a fost
unul dificil, contradictoriu, în măsura în care cultura politică a cetăţenilor italieni a fost
marcată de istoria primei jumătăţi a secolului al XX-lea4.

În 1994 s-a încercat contracararea instabilităţii politice cauzate de fragmentarea

exagerată a partidelor politice italiene. Cu toate acestea reforma electorală nu a avut efectul
scontat, eşuând să producă guverne stabile. În 2005 a urmat o nouă reformă electorală iniţiată
de Berlusconi pentru a îi servi intereselor coaliţiei sale. Această reformă s-a dovedit a nu fi
benefică pentru controversatul lider italian. În iunie 2006, electoratul italian a respins

2
John CALLAGHAN, Social Democracy in Transition in Parliamentary Affairs,2003, vol. 56, p. 138
3
J. GRAY, After social democracy, Demos, 1996
4
Cristian IONESCU, Regimuri politice contemporane, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 210
iniţiativa de a schimba constituţia italiană. Prin urmare la alegerile din 2008, acceaşi lege
electorală discutabilă a guvernat scrutinul5.

Cercetătorii evaluează democraţia italiană ca una dezorganizată, acest dezechilibru

fiind rezultatul contradicţiei între stabilitateaa Parlamentului şi instabilitatea Guvernului. O
altă caracteristică a sistemului politic italian extrem de cunoscută în literatura de specialitate
este „partitocraţia”6 . Acest concept se traduce prin faptul că puterea nu se concentrează în
Parlament, ci în „statele majore ale partidelor”7. Practic, puterea partidelor depăşeşte
competenţele autorităţilor de guvernare, deşi acest lucru contravine cu prevederile constituţiei.
O altă dimensiune negativă prezentă frecvent pe scena politică italiană este conflictul de
interese, conform lui Martin Bull. Dacă s-ar depăşi, există speranţa unei stabilizări pe scena
politică italiană8.

Partidul democrat (Partito Democratico, PD) este cel mai mare partid italian de
centru stânga şi cel de-al doilea ca mărime dintre partidele politice italiene.

A fost fondat în 2007, rezultând din fuziunea mai multor partide de stânga şi de centru
care au făcut parte la alegerile generale din 2006 din alianţa Uniunea. Cele mai importante
formaţiuni din această fuziune au fost: Democraţii Stângii, moştenitorii Partidului Comunist
Italian şi Democraţia este Libertate-Margareta.

În următoarea secţiune a lucrării de faţă o să evidenţiez caracteristicile ideologiei Partidului

Democrat, aşa cum reies din manifestul său de valori oficial.

Îşi propune să devină o forţă populară importantă care să imprime Italiei o nouă direcţie
politică care să mobilizeze energiile şi valorile cetăţenilor italieni. PD apreciază că o parte
semnificativă a structurii sociale şi a structurilor de guvernare ale statului şi ale economiei
italiene sunt depăşite de provocările prezentului. În acelaşi timp, mediul politic extrem de
fragmentat accentuează aceste dificultăţi.

Este condamnat vacuumul politic care a permis dezvoltarea demagogiei populiste şi a

aroganţei oligarhice care sunt în afara controlului legii şi a instituţiilor democratice.

5
Gianfranco PASQUINO, The democratic Party and the restructuring of the Italian party system in Journal of
Modern Italian Studies, 2009, vol. 14, nr.1, p. 21
6
Martin J. BULL, Parliamentary Democracy in Italy in Parliamentary Affairs, vol. 57, nr.3, p. 551
7
Idem, p . 213
8
Martin BULL, James L. NEWELL, Italian Politics after the 2001 General Election: Plus ca change plus c est la
meme chose? In Parliamentary Affairs, 2002, vol. 55, p. 642
Potenţialul ţării trebuie exploatat prin investiţii în cercetare, cultură şi educaţie care ar genera
ulterior şi dezvoltare economică. Secularismul este o valoare care ghidează acţiunile acestei
formaţiuni.

PD-ul este deschis Europei şi globalizării, realizând faptul că dezvoltarea unui stat în prezent
este în directă legătură cu factori de această natură.

Manifestul politic este completat de principii social democrate tradiţionale: egalitatea de

şanse, non excluziunea şi non discriminarea. precum şi valoarea intrinsecă a muncii9.

Pasquino observă faptul că acest partid apare într-un sistem partizan deja extrem de partizan,
într-un moment în care nu exista o anticipare a acestui eveniment10.

Liderul acestui partid este Pier Luigi Bersani, care a fost ales ca şi lider în 2009.

La începutul anilor 1990, după scandalurile Tangentopoli, sfârşitul Primei Republici şi

disoluţia Partidului Comunist, a început un proces care avea ca şi scop să unească forţele
moderate de stânga într-o singură formaţiune politică. Romano Prodi, care fusese până la acel
moment un apropiat al facţiunii de stânga a Partidului Creştin-Democrat a intrat în politică şi
a fondat Măslinul, o coaliţie de centru stânga care reunea Partidul Democrat al Stângii,
Partidul Popular Italian, Federaţia Verzilor, Reînoirea Italiană, Socialiştii italienisi şi Uniunea
Democratică. Coaliţia, aliată cu Partidul Comunist refondat a câştigat alegerile generale din
1996.

Pasul următor a constat în transformarea Partidului Democrat al Stângii în Democraţii

Stângii în 1998, prin fuziunea cu alte partide de centru-stânga. În 2002, partidele centriste din
alianţa de mai sus: Partidul Popular European, Democraţii, lansaţi de Prodi în 1999 cu o
platformă de centru-stânga şu Reinoirea Italiană au format Democraţia este libertate-
Margareta.

La alegerile generale din 2001 aceste 3 partide au format o alianţă electorală condusă
de Francesco Rutelli, candidatul la funcţia de Prim-Ministru a formaţiunii Măslinul.

În vara lui 2003, Romano Prodi a sugerat ca forţele de centru-stânga să participe la

alegerile pentru Parlamentul European pe o listă comună. Patru partide au acceptat această

9
Site-ul oficial al Partidului Democrat, http://beta.partitodemocratico.it/ accesat la data de 15.12.2010
10
Gianfranco PASQUINO, The democratic Party and the restructuring of the Italian party system in Journal of
Modern Italian Studies, 2009, vol. 14, nr.1, p. 23
propunere: Democraţii Stângii, Democraţia este Libertate, Social-democraţii italieni şi
Mişcarea Europeană Republicană. Au lansat o listă comună şi au obţinut în alegeri 31,1% la
nivel naţional. Proiecul a fost ulterior abandonat de Social-democraţii italieni care au preferat
să candideze într-o altă alianţă împreunp cu Italienii Radicali. La alegerile generale din 2006,
Măslinul a candidat doar pentru Camera Deputaţilor, obţinând 31.3%.

Apariţia Partidului Democrat pe scena politică italiană a produs un „cutremur” în

sistemul partizan italian, pentru a folosi cuvintele lui Pasquino. Practic scena politică italiană
s-a restructurat, acest nou partid ocupând un loc extrem de important alături de Oamenii
Libertăţii, Liga Nordică, Uniunea Centrului şi Italia Valorilor. Unii cercetători pun la îndoială
capacitatea acestui partid de a deveni unul reformist, capabil pe termen lung să producă efecte
pozitive pentru societatea italiană. Deocamdată nu are structura teritorială şi organizaţională
suficient dezvoltate11.

Partidul Socialist îşi are originea istorică şi ideologică în Partidul Socialist Italian, născut la
Geneva în 1892. Experienţa socialistă de inspiraţie reformistă şi marxistă au fost
fundamentale. Principalii promotori au fost Filippo Turati, Claudio Treves şi Leonida
Bissolati.

Prima sciziune a Partidului Socialist Italian a avut loc la Congresul de la Livorno în 1921.
După ce Lenin a invitat PSI-ul să se alăture Internaţionalei Socialiste, aripa comunistă a lui
Bordiga şi Gramsci, în minoritate, au format Partidul Comunist.

Născut în 1922 curentul reformist al lui Turati a fost expulzat din partid din cauza colaborării
cu burghezii care a deschis calea fascismului. Turati a fondat PSU-ul, Partidul Socialist Unitar
în 1930.

În 1943 se naşte la Roma PSIUP, Partidul Socialist al Proletariatului Unit care regrupa o parte
consistentă a personalităţilor influente din zona antifascistă, ca de exemplu viitorul Preşedinte
al Republicii Pietro Nenni.

În timpul Rezistenţei, PSIUP-ul a participat activ la Comitetul de Eliberare Naţională si a

încercat să se apropie în particular cu Partidul Comunist Italian având o politică care viza
modificarea instituţiilor într-o manieră socialistă.

11
Gianfranco PASQUINO, The democratic Party and the restructuring of the Italian party system in Journal of
Modern Italian Studies, 2009, vol. 14, nr.1, p.29
Cu ocazia referendumului din 1946, PSIUP-ul a unit partidele din frontul republican până în
punctul în care a fost identificat ca Partidul Republicii. În 1947, PSIUP-ul îşi schimbă
denumirea în PSI, Partidul Socialist Italian, o dată cu sciziunea curentului social democratic
ghidată de Giuseppe Saragat care a dat naştere PSLI-ului, Partidului Socialist ai Muncitorilor
Italieni şi care a marcat o distanţare profundă fată de comunişti. PSI-ul si PCI-ul au făcut un
front comun , Frontul Democratic Popular înainte de alegerile din aprilie 1948.

Un moment important în istoria PSI-ului l-a constituit Congresul din Veneţia din 1957, când
după invazia sovietică a Ungariei şi după ruptura de PCI, partidul a început să se alieze cu
moderaţii. S-a marcat astfel ruptura de blocul sovietic. In 1963, PSI-ul a intrat în Guvern, cu
executivul ghidat de Aldo Moro.

În 1885, partidul renunţă la simbolul ciocanului şi al nicovalei pentru a sublina intenţia sa de a

construi o alternativă de stânga şi reforme semnificative. În acelaşi timp, viza să lupte
împotriva hegemoniei PCI-ului. Această nouă direcţie sa fost receptată pozitiv de electorat
care, procentul obţinut la alegeri crescând de la 9.8% în 1979 la 14.3% în 1987.

Partidul Socialist Italian este un partid politic social democrat fondat în 2007-2008 prin
fuziunea dintre 6 partide social democrate minore şi asociaţii: Socialiştii Democraţi Italieni,
Democraţie şi Socialism, Socialiştii Italieni, Partidul Socialist-De Michelis, Asociaţia pentru
Trandafir în Pumn..cred si Socialismul e Libertate. De la fondarea sa oficială în Octombrie
2009, partidul a fost cunoscut drept Partidul Socialist, PS.

Fuziunea, propusă iniţial de Enrico Bosselli în timpul congresului Socialiştilor Democraţi

Italieni în aprilie 2007. Cu acea ocazie, partidul a decis să nu se alăture Partidului Democratic
si a rugat alte partide să se alăture lor în Adunarea Constituentă Socialistă, care avea scopul să
creeze un nou partid social democrat inspirat din fostul PSI, care s-a dezintegrat în 1994,
după scandalurile Tangentopoli.

Câteva partide minore şi asociaţii care includ Socialiştii Italieni ai lui Bobo Craxi, Socialismul
este Libertate al lui Rino Formica si Asociaţia Trandafirului în Pumn a lui Lanfranco Turci
au răspuns imediat propunerii lui Enrico Boselli. In iunie 2007, Noul Partid Socialist Italian s-
a rupt în două grupuri: primul, condus de Stefano Caldoro a optat să rămână în Parlament, al
doilea grup condus de Gianni de Michelis a decis să se alăture Adunării Constituente. Prima
grupare a păstrat titulatura de NPSI, în timp ce al doilea a preluat denumirea de Partidul
Socialist De Michelis.
Partidul Socialist se consideră a fi o noutate în politica italiană, o „speranţă pentru reînoirea şi
modernizarea ţării, împotriva tuturor formelor de politici economice si culturale care duc la
stagnare”12 . În manifestul de valori al partidului se precizează că partidul ăşi propune să
promoveze politici puternice, care să răspundă atât nevoilor individuale, cât şi celor colective.
Mai mult decât atât, se evidenţiază nevoia de a utiliza social democraţia pentru a aduce o
contribuţiei societăţii actuale italiene.

Îşi doreşte, de asemenea, să aducă laolaltă femei şi bărbaţi care, indiferent de experienţele lor,
de culturile sau atitudinile lor, de etnie, naţionalitate, religie, gen sau orientare sexuală. se
identifică cu politici reformiste, democrate şi liberale. În acelaşi timp, vrea să devină vocea
tuturor celor cărora le sunt negate drepturile de bază.

Valorile pe care le susţine PSI-ul sunt libertatea, egalitatea, responsabilitatea, solidaritatea şi

progresul. Se opune celor care intervin în sfera libertăţilor individuale.
În acelaşi timp, secularismul este o componentă esenţială, care asigură libertatea de conştiinţă
şi coexistenşa unor culturi şi idei diferite.
Ca orice partid social democrat, PSI-ul consideră munca drept una dintre cele mai importante
valori. În consecinţă, lupta împotriva şomajului devine prioritară prin implementarea
principiilor flexibilităţii şi securităţii, promovând educaţia permanentă. În acelaşi timp, PSI-ul
îi sprijină pe cei care sunt şomeri şi consideră că trebuie să primească un venit minim
proporţional cu nevoile pe care le au.

Interesant este faptul că PSI-ul afirmă că vrea să continue lupta de secole pentru mai multă
justiţie socială prin combaterea formelor variate de sărăcie şi excluziune, încă din primii ani
de viaţă. Sistemele de securitate socială, începând cu cele care asigură locuinţa, educaţia,
bunăstarea trebuie să fie completate prin abolirea privilegiilor care pot rani societatea.

Lupta împotriva inegalităţii de gen este un alt aspect subliniat în manifestul politic al PSI.

La alegerile generale din 2008 Partidul Socialist a intrat singur în alegeri cu Bosellica ca şi
candidat la Prim Ministru. In alegeri, Partidul Socialist a câştigat mai puţin de 1% şi a eşuat
să câstige vreun loc în Parlament.

La primul Congres al Partidului care a avut loc in Iulie 2008, Ricardo Nencini a fost ales
secretar, inlocuindu-l pe Bosseli, în timp ce Pia Elda Locatelli a fost ales preşedinte. În

12
Manifestul de Valori al Partidului Socialist Italian disponibil pe http://www.partitosocialista.it/, accesat la data
de 15.12.2010
septembrie Nencini a propus o nouă axă reformistă compusă din Partidul Democrat, Uniunea
Creştină si de centru Democrată şi Socialiştii, explicând că democraţii trebuie să aleagă între
reformismului Partidului Socialist şi populismului IdV-ului, Italia Valorilor, cu care socialiştii
au respins să aibă orice legătură.

În octombrie 2008 Angius a abandonat Partidul Socialist şi şi-a condus grupul în PD ,

propunând ca întregul partid să facă la fel. Nencini a răspuns că cei care au părăsit partidul nu
au fost membrii ai PSI original şi că nici un socialist nu părăseşte partidul . De fapt, şi Gianni
de Michelis a părăsit partidul.

Pentru alegerile electorale pentru Parlamentul European din 2009, Partidul Socialist s-a încris
pe o listă comună numită Stânga şi Libertate cu Mişcarea pentru Stânga, Federaţia Verzilor,
Stânga Democraţilor şi Uniţi Stânga. Lista a primit doar 3.1% din votul naţional, insuficient
pentru a avea vreun loc în Parlamentul European. În ciuda acestui eşec, consiliul naţional al
partidului a ales să continuie cu SL-ul cu scopul de a construi o forţă politică de stânga
seculară care să adereze la PES, ceea ce a dus la plecarea lui Bobo Craxi. Cu toate acestea, o
lună mai târziu, PS a părăsit brusc SL-ul pentru că a refuzat să fuzioneze şi să îşi piardă
identitatea. Partidul a ales să susţină candidaţi comuni cu PD-ul şi să candideze pe liste proprii
în alegerile regionale din 2010.In consecinţă, Craxi a revenit în partid.

La alegerile regionale din 2010 PSI-ul a avut 15 consilieri regionali aleşi. Cele mai bune
rezultate le-a avut în Apulia, Basilicata, Umbria, Campania, Calabria.

La congresul din iulie 2010, Nencini a fost reales secretar, dar partidul a fost divizat în jurul a
3 clivaje: majoritatea lui Nencini a susţinut o alianţă reformistă cu PD-ul, UDC-ul şi SEL-ul,
aripa autonomistă condusă de Craxi şi aripa frontistă care era în favoarea cooperării cu SEL-
ul.

CONCLUZIE

În concluzie, cele două partide se remarcă prin numeroasele transformări prin care au
trecut, caracteristică a întregului sistem partizan italian. Programele lor politice, susţin, la
nivel ideologic, principii şi valori specifice social-democraţiei. Cu toate acestea, în planul
acţiunii politicii în societatea italiană contemporană aceste valori şi principii nu au fost încă
transpuse în practică. Capacitatea PSI-ului de a o face este extrem de limitată în ciuda istoriei
îndelungate a acestui partid. Momentan ocupă pe scena politică partizană o poziţie marginală,
care nu îi oferă această oportunitate. Discutabilă este şi capacitatea Partidului Democrat, un
partid recent înfiinţat cu o experienţă limitată şi o cultură instituţională insuficient dezvoltată
să se menţină un actor politic important pe termen lung.

BIBIOGRAFIE

BULL Martin J, Parliamentary Democracy in Italy in Parliamentary Affairs, vol. 57, nr.3, pp.
550-567
BULL Martin, NEWELL James L., Italian Politics after the 2001 General Election: Plus ca
change plus c est la meme chose? In Parliamentary Affairs, 2002, vol. 55, pp. 626-642

BALL Terence, DAGGER Richard , Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom,
2000, pp.125-178.

CALLAGHAN John, Social Democracy in Transition in Parliamentary Affairs,2003, vol. 56,

pp. 125-140
CARPINSCHI Anton , “Doctrina social-democrată”, în Alina Mungiu-Pippidi (coord.),
Doctrine politice, Iaşi, Polirom, 1998, pp. 175-194.
DREYFUS Michel , Europa socialiştilor, Iaşi, Institutul European, 2000.
DUVERGER Maurice , Europa de la Atlantic la Delta Dunării, Omegapres, 1991

GIDDENS Anthony, A treia cale: renaşterea social-democraţiei, Iaşi. Polirom, 2001

GOTOVICH Jose Gotovitch, DELWIT Pascal, DE WAELE Jean-Michel, Europa
comuniştilor, Iaşi

IONESCU Cristian, Regimuri politice contemporane, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004

PASQUINO Gianfranco, The democratic Party and the restructuring of the Italian party
system in Journal of Modern Italian Studies,2009, vol. 14, nr.1, pp. 21-30

SEILER Daniel L., Partide Politice din Europa, Ed. Institutul European, Iaşi, 2002

Site-ul oficial al Partidului Socialist Italian, http://www.partitosocialista.it/, accesat la data de

15.12.2010

Site-ul oficial al Partidului Democrat, http://beta.partitodemocratico.it/ accesat la data de

15.12.2010

Facultatea de Ştiinţe Politice

Universitatea Bucureşti
 SOCIAL DEMOCRAŢIA ÎN ITALIA

-Partidul Democrat şi Partidul Socialist Italian-

STANCIU IOANA
Master Politică Europeană şi Românească II