Sunteți pe pagina 1din 9

.

DEFINIREA FENOMENULUI TURISTIC

Turismul este o noţiune neclară, subiectivă în esenţă. Este dificil


de separat ce este turistic şi ce nu într-un spaţiu dat, pentru ca
aceleaşi amenajări pot servi unor scopuri multiple. Turismul este o
activitate umană bazată pe deplasarea în spaţiu a indivizilor, de aici
derivând deosebirea sa de ,,recreere”, care nu necesită neapărat
deplasare. Una dintre cele mai simple definiţii ale fenomenului turistic
ar fi abandonarea temporară a spaţiului cotidian de viaţă, în favoarea
altui lor, construit pentru şi de către turişti, consacrat exclusiv odihnei.
Conform primei definiţii dată de O.M.T. în 1978, turistul este
orice persoană aflată în afara reşedinţei sale curente pentru o durată
de cel puţin 24 ore (o noapte) şi pentru maximum 4 luni, din
următoarele motive: agrement, sănătate, misiuni sau călătorii de orice
fel (congrese, seminarii, pelerinaje). Tot conform O.M.T. se pot deosebi
mai multe categorii de persoane care se deplasează mai ales în scopul
destinderii:
a) călătorii, cu excepţia celor care muncesc sau caută de lucru în
alte state, se refugiază sau exercită o meserie care impune
deplasarea (armată, diplomaţie); în aceste condiţii nu sunt
definiţi ca turişti muncitorii transfrontalieri, nomazii, pasagerii
aflaţi în tranzit, refugiaţii, membrii forţelor armate şi ai misiunilor
diplomatice, imigranţii temporari sau permanenţi.
b) Vizitatorii - acea parte din călători care sunt înregistraţi ca atare
în statistici. Pot fi divizaţi în două grupe: excursioniştii, care nu
fac apel la serviciile turistice propriu-zise, în afara unor cheltuieli
simbolice şi turiştii, cei care petrec cel puţin o noapte în afara
domiciliului;
Există mai multe categorii de motive pentru deplasările
turistice:
a) agrementul, căruia îi sunt asociate deplasările din vacante şi
concedii, vizitele culturale, practicarea sporturilor, vizitarea
rudelor sau prietenilor.
b) rnotivaţiile profesionale: reuniuni, colocvii, seminarii, congrese,
misiuni oficiale, întâlniri de afaceri, festivaluri;
c) alte motivaţii, care ţin de studii, sănătate, tranzit.
În condiţiile unei asemenea varietăţi de motivaţii pentru
deplasările turistice, definiţia propusă de O.M.T. a fost permanent
completată şi adaptată. Astfel, P. Cuvelier (citat de I. Muntele şi C. Iaţu,
2003) defineşte turismul ca fiind un ansamblu de practici asociativ
abandonării temporare a reşedinţei, având drept obiectiv destinderea
sau motivaţii cu caracter socio-cultural. D. Pearce (citat de I. Muntele şi
C. Iaţu, 2003) defineşte turismul ca fiind ansamblul de relaţii şi
fenomene rezultate în urma călătoriilor şi sejurului temporar al
persoanelor, în special pentru a se destinde sau recrea.
Aşadar, în definirea fenomenului turistic intervin trei elemente
majore: locul turistic, timpul destinat activităţilor turistice şi activităţile
specifice. Din punct de vedere geografic sunt abordate 4 elemente
esenţiale: turiştii, populaţia locală, fluxurile şi teritoriile marcate de
turism.
În acest context în definirea turismului se impun mai multe
forme de abordare:
a) din punct de vedere economic turismul este acea activitate
economică care încearcă să exploateze şi să valorifice avantajele
pe care le oferă unele elemente ale peisajului.
b) din punct de vedere social turismul a devenit o componentă de
bază a comportamentului uman din statele dezvoltate.
Ţinând seama de toate definiţiile prezentate până acum se
poate spune că turismul este o componentă activă a vieţii social-
economice contemporane, care marchează profund regiunile
favorizate de un potenţial natural şi antropic de excepţie, prin atracţia
exercitată asupra maselor largi, în contextul creşterii nivelului de trai şi
necesităţi atenuării influenţelor nocive ale mediului urban-industrial
modern. (I. Muntele, C. Iaţu, 2003).
De altfel şi O.M.T. a perfecţionat definiţia din 1978 şi a emis, în
1993, o definiţie mai cuprinzătoare, conform căreia turismul cuprinde
toate activităţile desfăşurate de către persoane în cursul călătoriei în
afara locului de domiciliu, pentru o perioadă care nu depăşeşte un an,
în diverse scopuri.
Accepţiunea noţiunii de ,,turism” a variat foarte mult în timp, de
la ,,vilegiatura” secolului al XIX-lea la o gama foarte largă de activităţi
în prezent, activităţi care au determinat clasificarea fenomenului
turistic în mai multe tipuri. Astăzi sunt incluse în turism şi activităţi
precum participarea la diverse congrese, conferinţe, festivaluri,
manifestări sportive, pelerinaje, deplasări la sfârşit de săptămână,
toate presupunând o puternică bază materială

CLASIFICAREA TURISMULUI ŞI LOCUL TURISMULUI CULTURAL ÎN CADRUL

FENOMENULUI TURISTIC

Există numeroase încercări de clasificare a fenomenului turistic,


având la bază criterii diferite: motivaţia, potenţialul turistic, durata
desfăşurării fenomenului turistic. Una dintre cele mai complexe
clasificări este cea propusă de P. Cocean, Gh. Vlăsceanu şi B.
Negoescu (2002) care disting tipuri şi forme de turism. Pentru aceşti
autori există 4 tipuri de turism:
 de recreere şi agrement;
 de îngrijire a sănătăţii (curativ);
 cultural;
 polivalent;
Este evident faptul ca aceste tipuri de turism se întrepătrund şi
ca încadrarea unei deplasări turistice într-unul sau altul dintre aceste
tipuri are la bază motivaţia determinantă, dar nu singura. Motivaţia
culturală de exemplu poate să fie prezentă în toate tipurile menţionate
la un moment dat.
Aceeaşi autori definesc mai multe forme de turism, pornind de
la modalităţile de practicare a tipurilor anterior menţionate. Ele vor fi
definite în funcţie de mai multe criterii:
A) După distanţă există:
 turism de distanţă mică
 turism de distanţă mare
 turism de distanţă foarte mare
B) După durata călătoriei:
 turism de scurtă durată (1-3 zile)
 turism de durată medie (suprapuse concediilor)
 turism de lungă durată (peste 30 zile)
C) După zona de provenienţă:
 turism intern
 turism internaţional
D) După numărul participanţilor:
 turism individual
 turism de grup
E) După modul de desfăşurare:
 turism organizat
 turism semiorganizat
 turism neorganizat
F) După modul de desfăşurare în timp:
 turism continuu (definit prin luarea în considerare a
particularităţilor de funcţionare a infrastructurii şi nu a
opţiunii participanţilor)
 turism sezonier
 turism de circumstanţă
G) După mijloacele de transport utilizate:
 turism pedestru
 turism rutier
 turism feroviar
 turism aerian
 turism naval
H) După vârsta participanţilor
I) După criteriul economico-social:
 turism social, de masă
 turism particular
J) După particularităţile regiunii de destinaţie
I. Velcea şi Al. Ungureanu (1993) propun o clasificare mai
simplă, care ţine cont mai ales de motivaţia deplasărilor turistice:
1. Turism balnear maritim
2. Turism montan şi pentru practicarea sporturilor de iarnă
3. Turism de cură balneară
4. Turism de vânătoare sau safari
5. Turism cultural
6. Turism festivalier
7. Turism sportiv
8. Turism de reuniuni şi congrese
9. Turism de afaceri
Cea mai recentă clasificare din literatura geografică
românească aparţine geografilor ieşeni I. Muntele şi C. Iaţu (2003) şi
propune următoarele tipuri şi criterii de clasificare a turismului:
1. criteriul temporal: week-end, sejur, tranzit, croazieră;
2. criteriul localizării şi al motivaţiei: turism literal, turism alpin,
turism lacustru, turism fluvial, turism citadin, turism rural-
etnografic, turism cultural, turism frontalier;
3. criteriul agregativ: turism solitar, turism familial, turism de
masă, turism expediţionar, turism cinegetic, pelerinajul,
turism cultural-sportiv;
4. criteriul geografic: tipuri de turism specifică climatului
temperat, polar sau tropical.
Se observă aşadar că, indiferent de clasificarea la care ne
raportăm, turismul cultural apare ca un tip de turism clar diferenţiat de
celelalte forme sau tipuri de turism mai ales prin motivaţie. El poate fi
definit ca o formă de mobilitate turistică al cărei scop principal este
lărgirea orizontului de cunoştinţe prin descoperirea patrimoniului
cultural-artistic sau arhitectural şi al teritoriilor în care acesta se
înserează. Conform Micului Dicţionar Enciclopedic, cultura reprezintă
expresia civilizaţiei materiale şi spirituale generate a unui popor. În
sens larg cuprinde atât cultura materială (toate bunurile materiale şi
tehnicile necesare producerii lor), cât şi cultura spirituală (creaţiile din
domeniul ştiinţei, literaturii, artelor). În acest context turismul cultural
reprezintă o formă de valorificare a resurselor antropice şi tocmai de
aceea în sfera sa de cuprindere se poate include şi turismul citadin şi
turismul rural-etnografic. Turismul cultural trimite obligatoriu la
noţiunea de patrimoniu, care reprezintă componentele materiale şi
imateriale ale identităţii oricărei societăţi, elaborate, apoi transmise şi
reactualizate în teritoriu. Patrimoniul material cuprinde muzeele,
monumentele, ansamblurile arhitectonice, oraşele de artă, satele cu
tradiţii bine păstrate, siturile arheologice, grădinile, edificiile de natură
religioasă sau militară. Patrimoniul imaterial include sărbătorile şi
manifestările culturale, tradiţiile şi aptitudinile creative acumulate în
timp.
P. Origet de Cluzeau sintetizează, în lucrarea sa ,,Le tourism
culturel” principalele teme ale turismului cultural şi formele de
manifestare turistică pe care le generează astfel:
TEMA FORMULA TURISTICĂ EXEMPLE
Pelerinaj, întâlniri
Religioasă Lourdes, Taize
carismatice
Descoperirea de oraşe,
Circuit, sejur cu excursii Bruges, Bretagne, Italia
regiuni, ţări
Istorică Circuit, vizitarea sitului Napoleon în Corsica
Circuitul Debarcării în
Amintire Circuit şi excursie
Normandia
Vizita canadienilor la
Etnică Circuit, sejur „verii” lor acadeeni din
Poitou
Valea Loirei, stagiu
Artistică Circuit, stagiu
muzical la Arc et Senans
Circuit tematic, excursie Vizitarea centralelor
Artizanat / Industrie
în situri industriale nucleare
Circuitul parcurilor şi
Parcuri şi grădini Circuit, sejur, excursie
grădinilor din Normandia
Festivaluri, manifestări Expoziţia de pictură de
Sejur
culturale la Paris
Circuit – degustare în
Sejur, circuit, stagiu Burgogn
Gastronomic
culinar Stagiu „canard” în
Dordogne
Cumpărături de obiecte
Cumpărături Sejur în oraş
de artă şi de lux
Marea Britanie,
Lingvistică Sejur în şcoală, în familii
Germania
Ore de patrimoniu.
Pedagogia culturii Ore în afara şcolii
Călătorii de studiu

Acelaşi autor identifică o serie de caracteristici ale turismului


cultural, pe care le prezentăm în continuare.
Fluxurile turistice în cadrul turismului cultural se caracterizează
prin alcătuirea dintr-o clientelă proprie care poate fi fie specializată
într-o anumită tematică (capabilă să parcurgă distanţe impresionante
pentru a surprinde încă o faţetă a pasiunii lor), fie atrasă de tot ce este
cultural, fie ocazională, care este de obicei majoritară şi se constituie
din cei care, aflaţi în concediu sau vacanţă în scopul odihnei şi
recreerii, vizitează şi obiectivele turistice antropice din spaţiul în care
se află. O altă caracteristică a fluxurilor care participă la realizarea
turismului cultural o reprezintă apartenenţa participanţilor la categorii
socio-profesionale superioare sau cu un nivel de educate mediu şi
ridicat: elevi, studenţi, intelectuali şi de aceea caracterul sau de masă
este incert. Preponderentă în alcătuirea fluxurilor turistice este
populaţia urbană.
Practicile turistice culturale sunt şi ele destul de diferite, variind
de la vizitarea muzeelor şi monumentelor în scopul cunoaşterii efective
a patrimoniului acestora, la simpla lor utilizare, ca decor al unor
practici ludice (frecventarea unei cafenele sau a unui bar situat în
apropierea unui obiectiv de patrimoniu, de exemplu). Există, se pare, şi
o diferenţiere a practicilor culturale pe sexe: femeile sunt mai atrase
de artele plastice şi de arhitectură, dominând net mişcările turistice
culturale; bărbaţii preferă siturile tehnico-ştiinţifice, tradiţiile şi artele
populare. În general există o preferinţă pentru siturile culturale în aer
liber, ruinele atrăgând mai mulţi vizitatori decât multe monumente
păstrate intactate.
Practicile culturale se pot deosebi şi în funcţie de specificul
mental şi comportamental al unor popoare. Astfel, anchetele efectuate
în Franţa, principala destinaţie a turismului cultural mondial,
demonstrează o anumită superficialitate a spaniolilor, o preferinţă a
germanilor pentru artă romană sau Evul Mediu, dorinţa nord-
americanilor de a-şi regăsi rădăcinile culturale, atracţia olandezilor
pentru spaţiile rurale, interesul britanicilor pentru descoperirea
monumentelor şi a locurilor care evocă relaţiile franco-engleze, în timp
ce italienii preferă sanctuarele şi locurile de cult.
În ultimii ani formele de practicare a turismului cultural s-au
diversificat foarte mult, luând forma sejururilor lingvistice, a turismului
gastronomic. Îmbogăţirea ofertei turismului cultural se realizează sub
presiunea a doi factori: cererea publicului, tot mai curios şi exigent şi
atitudinea comunităţilor locale care doresc să obţină beneficii de pe
urma activităţilor culturale pe care le finanţează.
Eficienţa turismului cultural este cea mai redusă dintre toate
tipurile de turism, dar dezvoltarea sa prezintă şi o serie de avantaje, ce
se referă la faptul că cererea este stabilă, solidă şi nu ţine cont de
modă, aşa cum a fost cazul turismului balneo-climateric. Potenţialul de
extindere este imens, mai ales în contextul mondializării, când situri
exotice precum Insula Paştelui nu mai sunt aşa de îndepărtate.