Îmbătrânirea socială

Îmbătrânirea, văzută ca o povară de unele persoane, dar ca o perioadă de împlinire

de altele, este o etapă a vieţii predestinată fiecăruia dintre noi. Descrisă de psihologul
Erik Erikson prin sintagma „împlinire sau dezamăgire”, îmbătrânirea ridică multe semne
de întrebare. Dintre cele trei dimensiuni ale sale (biologică, psihologică şi socială), mă
voi opri asupra celei sociale, considerând că aspectul social este foarte important pentru
persoanele vârstnice. Gerontologia este ştiinţa care se ocupă cu aspectele sociologice şi
psihologice ale îmbătrânirii.
Având în vedere că îmbătrânirea socială se referă la „experienţele schimbătoare
pe care indivizii le vor întâlni în rolurile şi relaţiile cu alte persoane şi ca membrii ai unor
structuri sociale mai largi în timp ce trec prin diferite faze ale cursului vieţii ”( Kristine J
Ajrouch, Judith E Phillips, Sarah Hillcoat-Nalletamby, 2010, 13), parerea mea este că
fiecare etapă importantă prin care trece o persoană de-a lungul vieţii, indiferent de vârsta
pe care o are, contribuie la maturizarea acesteia şi prin urmare, la îmbătrânire. Consider
că este important să menţionez că pe parcusul acestui eseu voi prezenta puncte de vedere
diferite alături de atitudinea pe care eu o manifest cu privire la acestea.
În primul rând, în perspectiva funcţionalistă întâlnim teoria dezangajării introdusă
de Elaine Cumming şi William Henrz (1961) pentru a explica impactul îmbătrânirii.
Conform acesteia, apropierea de moarte forţează oamenii să rupă rolurile sociale (de
exemplu angajat, voluntar etc) lăsându-le unor membrii mai tineri ai societăţii, aceasta
din urmă ajutându-i să se retragă din obişnuitele roluri sociale prin aziluri şi comunităţi
de bătrâni, programe destinate exclusiv persoanelor în vârstă şi centre sociale recreative.
Din punctul meu de vedere, acestă teorie afirmă ceea ce cred despre forţa de muncă:
având în vedere că persoanelor tinere le este destul de dificil să îşi găsească un loc de
muncă din cauza lipsei experienţei, trebuie să iasă de pe piaţa muncii persoanele în vârstă
pentru a da şansa altora mai tineri să se poată împlini profesional. Pentru ca această ieşire
să nu fie bruscă, ar fi indicat să se adopte astfel de programe care să prezinte interes
pentru cei în vârstă şi să îi ajute să trecă într-o altă etapă a vieţii.
 În al doilea rând, o altă perspectivă opusă celei funcţionaliste este cea
interacţionistă. Teoria susţinută este cea a activităţii argumentând că persoana în vârstă
care rămâne activă va fi cel mai bine adaptată, considerând că indivizii vor fi satisfăcuti
numai când vor fi producători şi utili pentru societate. Cu privire la acestă teorie, consider
că nu ia în calcul şi faptul că îmbătrânirea nu este numai socială, dar şi psihologică şi
biologică. Cu alte cuvinte, un om în vârstă nu mai are aceeaşi capacitate şi putere de a
munci, iar locurile ocupate de ei ar trebui eliberate în favoarea tinerilor. Acest lucru nu
înseamnă că din punctul meu de vedere ar trebui ca persoanele în vârstă să fie excluse,
dimpotrivă mi se par potrivite acele activităţi create special pentru vârstnici.
În al treilea rând, discriminarea vârstnicilor este des întâlnită. Chair dacă bunicii
sau părinţii dumneavoastră nu au întâmpinat o astfel de problemă, cu siguranţă că aţi
auzit vorbindu-se despre vreun astfel de caz. În legătură cu discriminarea vârstnicilor s-au
fâcut mai multe studii, printre care şi cel realizat de Vincent J. Roscigno, Sherry Mong,
Reginald Byron şi Griff Tester (2007, 314), „Age discrimination, social closure and
employment” în care autorii comentează datele obţinute în Ageism Survey conform că
84% dintre americanii în vârstă au fost „victime” ale discriminării sociale în ceea ce
priveşte vârsta (studiul a fost realizat pe persoane în vârstă de peste 60 de ani).

Concluzionând, pentru a sublinia punctul de vedere cu privire la acestă temă,

consider că atât teoria dezangajării, cât şi cea a activităţii prezintă şi avantaje şi
dezavantaje. Faptul că discriminarea vârstnicilor este des întâlnită ar trebui să pună un
semn de întrebare nu numai nouă, ci şi autorităţilor care pot lua decizii în acest sens, iar
aceste decizii să nu rămână doar la stadiul de dezbatere. Faptul că acordăm un mai mare
interes acestei teme este posibil să ne ajute în trecerea nostră prin acestă perioadă a vieţii
atât de controversată sau chiar să îi ajutăm pe cei din jurul nostru.