Sunteți pe pagina 1din 16

Partea I: ASPECTE INTRODUCTIVE

1. CONTEXTUL ACTUAL AL PREOCUPĂRILOR GEOPOLITICE

Schimbările intervenite în structura sistemelor politice mondiale în anii 1989-1991 au afectat


profund ordinea politico-teritorială stabilită după cel de al doilea război mondial. Aceste
schimbări au avut drept urmare, între altele, descătuşarea libertăţii de gândire şi de
comunicare într-o serie de domenii care, pentru anumite perioade (şi în anumite ţări), fuseseră
interzise, declarate reacţionare sau marginalizate.

În ţările socialiste, într-o astfel de situaţie se găseau mai toate ştiinţele care se ocupă de studiul
omului şi al societăţii, ca filozofia (confiscată în scopul propagandei comuniste), sociologia,
psihologia, politologia ş.a. Situaţia era asemănătoare şi în ştiinţele fundamentale (matematica,
fizica…).

Cea mai nedreptăţită a fost însă cercetarea relaţiilor de putere în profil teritorial, obiect de
studiu al geografiei politice şi al geopoliticii. Dacă unele preocupări de geografie politică au
putut avea o anumită continuitate, geopolitica a fost practic interzisă imediat după al doilea
război mondial. Aceasta s-a întâmplat atât în ţările socialiste (unde a fost considerată o
doctrină tipic imperialistă), cât şi în Occident.

Tezele geopolitice, dezvoltate în perioada interbelică în jurul generalului-geograf Karl


HAUSHOFER şi al revistei germane „Zeitscrift fur Geopolitik”, avuseseră un caracter atât de
naţionalist şi de rasist, făcuseră atât de multe compromisuri justificând expansionismul
Germaniei naziste, încât intelectualitatea occidentală (îndeosebi cea europeană) s-a simţit
obligată să abandoneze orice preocupare geopolitică.

Revenirea la utilizarea publică a termenului de geopolitică s-a făcut treptat, în anii 70,
îndeosebi sub influenţa unui om politic deosebit de abil, secretarul de stat al SUA din acea
perioadă (1973-1977), Henry KISSINGER. De ce tocmai acum se revine la termenul de
geopolitică? Pentru că anii 70 au fost deosebit de bogaţi în evenimente politice cu implicaţii
globale. Influenţa blocului socialist ajunsese la apogeu, iar rivalitatea dintre cele două mari
puteri, SUA şi URSS, se întindea la scara întregii lumi. Mai mult, se fac resimţiţi o serie de
factori geopolitici noi, ale căror efecte încep să scape de sub controlul simplu şi rigid al
jocului binar. Iată câteva astfel de evenimente, cu implicaţii globale în ceea ce priveşte
echilibrul de forţe şi configurarea sferelor de influenţă ale celor două superputeri:
- consecinţă a eşecului politic şi militar american în Vietnam (prestigiul SUA este
profund afectat), în 1975 are loc Revoluţia etiopiană, urmată de un masiv sprijin
militar sovietic (în 1978);
- Mozambicul şi Angola îşi câştigă independenţa, în anul 1975, fiind susţinute de
armatele cubaneză şi sovietică, împotriva sud-africanilor, vechi aliaţi ai SUA;
- tot acum (1970) debutează conflictul chino-vietnamez în Cambodgia, care se va
prelungi până în 1982, marcând o fisură importantă în unitatea sistemului comunist;
- în 1979, revoluţia islamică iraniană alungă SUA din zona Golfului Arabo-Persan,
parte a lumii în care aceştia nu vor putea reveni decât în august 1990, ca urmare a
ocupării Kuweitului de către Irak şi a intervenţiei trupelor americane (ianuarie-
februarie 1991);
- în 1979 are loc succesul mişcării sandiniste (de orientare marxistă) în Nicaragua, care
scoate acest stat de sub influenţa nord-americană şi îl plasează în orbita sovieto-
cubaneză;
- tot în 1979 are loc intervenţia trupelor sovietice în Afghanistan, unde se vor desfăşura
operaţiuni militare până în 1989;

Pe fondul acesta de instabilitate şi tensiune în creştere, în 1975 are loc Conferinţa pentru
Securitate şi Cooperare în Europa, de la Helsinki, eveniment de importanţă capitală pentru
viitorul organizării politico-teritoriale a Europei şi a lumii. Acordul Final cu care se încheie
această reuniune pune bazele viitoarelor transformări democratice care vor culmina, 15 ani
mai târziu, cu destrămarea sistemului comunist şi reconfigurarea politico-teritorială ulterioară
a lumii.

Toate aceste evenimente se desfăşoară pe fondul crizei energetice, apoi economice, generată
de primul şoc petrolier (1973), urmat de la doilea şoc petrolier (1978), şi mai grav decât
primul, care afectează profund echilibrul de forţe la nivel global. Problematica accesului la
resurse devine vitală, iar conceptele geopolitice şi modelele geostrategice sunt readuse în
actualitate. În cercurile politice se foloseşte tot mai insistent termenul de geopolitică, în
legătură cu petrolul din Orientul Mijlociu, şi cel de geostrategie, când este vorba de controlul
Strâmtorii Ormuz. Altfel spus, sunt redescoperite acum raporturile de conexiune dintre
diverse regiuni ale globului, într-o lume percepută ca fiind tot mai interdependentă. De altfel,
în volumul de „Memorii”, editat în 1979, Henry KISSINGER afirma „Mă străduiam să leg
evenimentele între ele, să creez ori să favorizez în anumite ţări sitaţii în măsură să influenţeze
cursul evenimentelor din alte părţi ale lumii”, ceea ce reflectă o profundă înţelegere a tipului
de gândire geopolitică şi o abilă stăpânire a mecanismelor de acţiune geopolitică.

Terenul comun al discursului geopolitic se rezuma atunci la descrierea antagonismului dintre


cele două mari puteri, manifestat însă prin actori interpuşi, situaţi în principal în lumea a treia.
Reluarea discursului geopolitic occidental, îndeosebi american, a avut darul să-i îngrijoreze pe
politicienii şi geografii sovietici. Subliniem însă că, succesele internaţionale din anii 70 ale
blocului socialist nu au fost nici ele rupte de preocupările de geostrategie şi de geopolitică,
preocupări neexprimate însă public. Dar tocmai aceste succese au fost cele care au grăbit
prăbuşirea, la sfârşitul anilor 80, a sistemului mondial socialist. Geografi ca V. A
KOLOSSOV sau politicieni ca O. VITKOVSKI, denunţau, în 1980, în lucrarea „Geografie
politică şi geopolitică”, natura expansionistă a conceptelor geopolitice americane şi pledau
pentru dezvoltarea în URSS şi în lume a geografiei politice.

Odată cu „glasnosti”-ul şi „perestroika” introduse de Mihail GORBACIOV după 1985,


termenul de geopolitică nu va mai fi tabu nici al Moscova. Consecinţă aşteptată a reformelor
sovietice, unele conflicte locale în care era implicată Moscova (Afganistan, Africa Australă
etc.) încep să îşi găsească rezolvarea. În replică însă, ritmul schimbărilor din Europa Centrală
şi de Est, spaţiu major al marii cotituri declanşată în 1989, nu fusese cu siguranţă imaginat de
strategii de la Kremlin şi nici chiar de cei de la Washington.

Editarea în ultimele două decenii a numeroase studii şi cercetări de geografie politică,


geopolitică şi geostrategie vine să acopere nevoile reale resimţite de politicieni, economişti,
strategi militari etc., care mult timp nu au avut acces la astfel de concepte. Accelerarea
progresului tehnic, formele moderne de circulaţie a informaţiei (cunoaşterii), mondializarea
problemelor sociale şi economice necesită, în plan geopolitic, o permanentă reevaluare a
factorilor geografici (resurse naturale şi umane, poziţie geografică etc.), pentru a evita unele
urmări nefavorabile asupra stabilităţii de ansamblu a sistemului mondial. Geopolitica îşi
conturează astfel un nou sens, şi anume acela de a desemna locul şi rolul pe care îl are
controlul anumitor zone geografice în conturarea „balanţelor de putere” (regionale sau
globale).

Diversitatea lumii contemporane şi, îndeosebi, procesul mondializării, stadiile diferite de


dezvoltare în care se află statele, interesele contradictorii ale acestora, apoi disparităţile
interne din fiecare ţară constituie tot atâtea stimulente pentru dezvoltarea studiilor de
geopolitică. Mobilitatea practicilor geopolitice, fluiditatea şi dinamica organizărilor politico-
teritoriale duc şi la o extraordinară dinamica a geopoliticii, nevoită sa-si adapteze discursul la
realitatea în permanentă mişcare. Geopolitica se dovedeşte a fi, deci, o necesitate.

Studiile geopolitice au primit un impuls deosebit de puternic îndeosebi ca urmare a


succesiunii de evenimente politice cu implicaţii globale, declanşate în anii 1989-1991.
Acestea au accelerat evoluţiile contradictorii pe plan mondial, au sporit confuzia şi
nesiguranţa, situaţie tipică, de altfel, pentru oricare perioadă de tranziţie. Evenimentele
respective au influenţat şi vor influenţa şi în viitor nu numai structurile social-economice ale
diverselor state, ci şi configuraţia hărţii politice a lumii, regruparea sferelor de influenţă şi
raportul de forţe dintre ele. Ca atare, şi preocupările pentru clarificarea noii situaţii politico-
teritoriale, pentru identificarea şanselor fiecărei ţări, a solidarităţilor regionale, dar şi a
pericolelor care le-ar putea afecta stabilitatea, s-au amplificat. Preocupările de geopolitică
cunosc, deci, un avânt fără precedent în perioada postbelică.

2. PRINCIPALELE MOMENTE CARE AU MARCAT SCHIMBĂRILE


GEOPOLITICE GLOBALE, ÎNCEPÂND CU ANUL 1989.

Momentele care au marcat profundele mutaţii amintite pot fi grupate în două categorii, şi
anume: evenimente care au dus la destructurarea vechiului sistem postbelic (a); respectiv
evenimente care stau la baza construirii noului sistem politico-teritorial (noii ordini a lumii).

a. Dintre evenimentele care au dus la destrămarea sistemului vechi, amintim:


- căderea zidului Berlinului (9 noiembrie1989) şi reunificarea Germaniei (3 octombrie,
1990), care a însemnat de fapt breşa decisivă în eşafodajul construcţiei europene
postbelice, structurată politico-teritorial de o parte şi de alta a cortinei de fier;
- desfiinţarea, în 1990, a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), organizaţie
economică în care erau grupate cele mai multe state socialiste;
- încetarea existenţei Tratatului de la Varşovia (Praga, 2 iulie 1991), organizaţie
politico-militară a ţărilor socialiste europene (cu excepţia Albaniei şi Iugoslaviei).

Aceste trei evenimente au stat la baza procesului de destrămare a bipolarităţii lumii, aşa cum
fusese ea organizată ca urmare a celui de al doilea război mondial. Ele au consacrat
destructurarea unuia din poli, respectiv a celui socialist, şi au deschis calea spre reorganizarea,
diferită de cea anterioară, a complexului economic şi politico-teritorial mondial.

b. Reorganizarea, mult mai anevoioasă şi îndelungată, a fost marcată, la rândul ei, de alte
evenimente şi procese, aflate încă în curs, între care menţionăm:
- constituirea Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (Londra, 15 aprilie
1991), cu rolul de a sprijini consolidarea tinerelor democraţii din Europa Centrală şi de
Est;
- acordarea independenţei ţărilor baltice, apoi şi celorlalte foste republici sovietice (pe
tot parcursul anului 1991), premisă pentru reconfigurarea echilibrelor de putere în plan
european;
- consolidarea procesului Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE,
azi OSCE), pe baza principiilor Cartei de la Paris (1991);
- destrămarea conflictuală a statului federal iugoslav (1991-1992), proces care va
redeschide „instabilitatea în Balcani” şi va permite ancorarea aici a intereselor
occidentale, respectiv marginalizarea celor ruseşti;
- stabilirea statutului juridic în cadrul acordurilor de asociere a statelor central-europene
la Comunităţile Europene (Bruxelles, 1991 – 1993), ca prim pas spre reunificarea
continentului european;
- debutul cooperării militare a statelor Europei Centrale şi de Est cu NATO, prin
aderarea acestora la „Parteneriatul pentru Pace” (1994), ca etapă premergătoare
integrării lor în NATO;
- integrarea în NATO a primelor democraţii din Europa Centrală (Cehia, Polonia şi
Ungaria), concretizare a restructurării sferelor de influenţă (1997-1998);
- organizarea funcţională a spaţiului geografic, prin crearea de zone economice
integrate: Uniunea Europeană (UE), Zona Nord-americană a Liberului Schimb
(NAFTA), alte iniţiative regionale, cum sunt: Zona de cooperare a Mării Negre,
Iniţiativa Central-europeană, grupul de la Vishegrad, Zona economică Asia-Pacific,
Zona Caspică de Cooperare Economică etc.;
- declanşarea, după 11 septembrie 2001, a unui nou tip de politică internaţională, cu
accent pe combaterea terorismului internaţional, inclusiv prin aplicarea „dreptului la
ingerinţă”.

Ca urmare a evenimentelor amintite, s-a născut o situaţie geopolitică nouă, fluidă, în


permanentă evoluţie. Implicând interesele naţionale şi de securitate ale diverselor state şi
puteri ale lumii, aceasta a generat şi înmulţirea preocupărilor pentru conoaşterea şi
influenţarea evoluţiei noii situaţii.

Pentru aceasta, au fost readuse în actualitate unele concepte mai vechi şi au fost emise teorii şi
concepte noi, ilustrate în primul rând de cele dezvoltate în jurul noţiunilor de democraţie,
drepturile omului şi, respectiv, de statut al minorităţilor naţionale.

3. ORIGINILE DETERMINISTE ALE GEOPOLITICII

Toate asociaţiile biocenotice, inclusiv societatea umană, evoluează în relaţie strânsă cu


mediul. Ca urmare, între natură şi societate se stabilesc anumite relaţii de interdependenţă,
datorate coexistenţei şi schimburile reciproce de substanţă, energie şi informaţie.

Mecanismele de funcţionare ale societăţii au fost studiate şi explicate în mod diferit. Două
orientări de bază s-au impus de-a lungul timpului, şi anume: concepţiile pur idealiste, prin
care se nega complet influenţa mediului natural asupra societăţii (cazul concepţiilor
religioase), respectiv concepţiile materialist-mecaniciste, afirmate sub forma determinismului
geografic (numit şi geografism vulgar). Acestea din urmă, dimpotrivă, exagerau influenţa
naturii, ducând-o până la limitele sale extreme (vezi şi G. Heyden, 1960, Critica Geopoliticii
germane, Ed. Politică, Bucureşti).
Între cele două viziuni extreme, cu rădăcini foarte vechi în gândirea umană, au existat, totuşi,
şi alţi gânditori, conform cărora mediul natural influenţează viaţa socială, însă această
influenţă nu este hotărâtoare în viaţa comunităţilor umane.

Determinismul geografic s-a manifestat încă din Antichitate, iniţial sub forme empirice. Se
considera, pe atunci, că toate fenomenele sociale sunt nemijlocit legate, în desfăşurarea lor, de
caracteristicile mediului natural în care evoluează viaţa socială. Hippocrate, Platon, Aristotel,
Polibiu, Strabon şi alţi gânditori ai Antichităţii au dat o astfel de interpretare relaţiei societăţii
cu mediul natural. Mai toţi gânditorii determinişti au fost kratocentrişti, susţinând că în ţara
lor se găsesc cele mai bune condiţii naturale, deci şi cea mai bună organizare socială,
respectiv cea mai bună guvernare.

(De exemplu, Aristotel, unul dintre promotorii determinismului geografic, susţinea că rasele
din regiunile reci ale Europei au mult curaj dar mai puţină judecată, ceea ce le face incapabile
să conducă pe alţii. Dimpotrivă, rasele asiatice, sub influenţa unor climate mai calde şi aride,
au judecată, dar sunt lipsite de curaj, motiv pentru care pot fi subjugate. În concepţia lui, o
combinaţie fericită a acestor calităţi putea fi întâlnită la greci, aflaţi la jumătatea drumului
dintre Europa şi Asia, într-o zonă cu climat moderat.)

După declinul cultural al antichităţii mediteraneene, gândirea europeană va fi eclipsată de cea


a lumii arabe. Aşa de pildă, o circulaţie largă au avut ideile lui Abd-al-Rahman Ibn-Khaldun
(1332-1406) care a emis anumite ipoteze în legătură cu cele mai puternice state ale vremii,
legând activităţile oamenilor de natura mediului înconjurător şi avansând conceptul privind
natura ciclică a existenţei statelor.

Ideile deterministe ale anticilor vor stărui şi mai târziu în concepţiile unor prestigioşi gânditori
europeni. Astfel, în timpul Renaşterii au apărut numeroase lucrări semnificative pentru
evoluţia gândirii geopolitice. Juristul francez Jean BODIN, întemeietorul ştiinţelor politice
moderne în Franţa (în lucrarea „Les six livres de la Republique”, 1576), economistul englez
William PETTY (1624-1687), considerat printre pionierii gândirii de tip geopolitic, filozoful
francez Charles MONTESQUIEU (1689-1755), datorită căruia tezele determinismului
geografic dobândesc o largă răspândire, gânditorul francez Jacques TURGOT (1727-1781),
care în lucrarea „Plan d’un ouvrage sur la geographie politique” menţionează pentru prima
dată termenul de geografie politică, toţi susţin că viaţa şi activităţile umane sunt determinate
strâns de particularităţile mediului natural.

Concepţiile deterministe au fost, totuşi, combătute de către unii filozofi materialişti sau
iluminişti contemporani celor anteriori. Aşa de exemplu, VOLTAIRE (în lucrarea „Eseu
asupra istoriei naturale, a moravurilor şi spiritului naţiunilor”, 1756), Claudius HELVETIUS
(în lucrarea „Despre spirit”, 1758), Paul HOLBACH (în lucrarea „Sistemul naturii”, 1770),
Christlob MYTILUS (în cartea „Satirele lui Cantemir”, 1752), Johann HERDER (1744-
1803), în scrierile sale filozofice, chiar geograful german Karl RITTER (1779-1859),
recunoscut ca determinist, toţi constată că, deşi condiţiile mediului natural rămân multă vreme
neschimbate, în viaţa oamenilor intervin, de-a lungul veacurilor, mari schimbări în relaţiile
sociale, cauzate nu de natură, ci de evoluţia modului de gândire şi de concepţie al acestora.
Pentru Johann HERDER, istoria umanităţii nu este altceva decât „istoria naturală a fiinţei
umane”.

În cursul secolului al XIX-lea însă, pe măsura dezvoltării capitalismului, ideea deterministă


dobândeşte un conţinut nou, adepţii ei transformând-o într-o fundamentare teoretică pentru
susţinerea expansiunii coloniale şi a războaielor duse în acest scop. Astfel de concepţii au
început să apară cu claritate în lucrările francezului Victor COUSIN (1792-1867) şi îndeosebi
în cele ale lui englezului H. T. BUCKLE (1821-1862).

Pe ansamblu, în această lungă perioadă, gânditori din diferite medii academice au arătat un
anumit interes faţă de relaţia dintre mediul natural şi viaţa politică, dar nici o lucrare nu a
contribuit la delimitarea obiectului de cercetare nici al geografiei politice, nici al geopoliticii.
Cele mai multe lucrări aveau puternice înclinaţii deterministe, susţinând că activitatea politică
a omului este puternic influenţată de mediul fizic, în special de climă şi relief (după modelul
cauză-efect).

În cea de a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi la începutul sec. XX, într-o perioadă în care
ambiţiile imperialiste ale marilor puteri s-au izbit de caracterul finit al uscatului pământesc,
care fusese deja împărţit, dar în care cultul progresului era în plină afirmare, se naşte un alt fel
de determinism geografic, care ia forma teoriilor geopolitice. Geopolitica, sub forma ei
agresivă, s-a manifestat îndeosebi în Germania, nemulţumită de felul în care se făcuse
împărţirea colonială a lumii.

PARTEA A II-A: GEOPOLITICA GERMANĂ

4. GEOGRAFIA POLITICĂ GERMANĂ ŞI ORIGINILE GEOPOLITICII

În spaţiul german, în secolele XVIII – XIX, existau preocupări geopolitice active, încă înainte
ca această disciplină să fie definită şi sistematizată de către cei ce au fundamentat-o teoretic.
Astfel de preocupări vizau în primul rând unificarea teritoriilor şi a societăţilor disparate
politic, dar legate între ele prin interese economice comune, iar mai apoi, prin dorinţa
Germaniei de a fi actor de frunte în politica mondială (de a duce cu adevărat o Weltpolitik).

Fărâmiţarea Germaniei va persista până în 1848, când, succesiunea de revolte populare va


sparge sistemul politic european stabilit la Congresul de la Viena, din 1815. În acest context,
se intensifică chemările naţionaliste ale celor care militau pentru realizarea „Germaniei mari”
şi exaltau calităţile poporului german. Pe plan filozofic, trăsăturile etnice ale poporului
german fuseseră deja glorificate de către Johann Fichte (1762-1814). În „Cuvântări către
naţiunea germană” (1807), el susţinea puritatea unică a etniei şi culturii germane. Posedând
germenele perfectibilităţi, acestui popor i-ar reveni, de drept, sarcina mesianică de a regenera
umanitatea şi de a înfăptui pe pământ imperiul Raţiunii, al Libertăţii, al Dumnezeirii. Idei
similare avansa şi economistul german Friederich List (1789-1846). Opiniile lui Fichte şi List
au premers scrierilor geografului Friedrich Ratzel despre „spaţiul vital” care vor cunoaşte o
largă răspândire în epocă.

În planul organizării concrete, în anul 1890 a fost înfiinţată Liga pangermană, reunind
personalităţi de seamă ale Germaniei din acea vreme. Aceasta îşi propusese ca ţeluri exaltarea
germanismului, unirea germanilor de pretutindeni, în scopul regenerării Europei şi a întregii
lumi. Ambiţiile spaţiale ale reprezentanţilor Ligii erau grandioase: realizarea Germaniei Mari,
prin unirea tuturor ţărilor vorbitoare de germană, apoi unirea ţărilor central-europene,
colonizarea ţărilor slave, punerea sub ascultare a ţărilor nordice şi a Ţărilor de Jos şi
deschiderea unui orizont de dominare asupra Orientului Mijlociu. Germaniei trebuia să i se
recunoască „dreptul la dimensiune”.
În scopul îndeplinirii acestor obiective, au fost structurate în timp două pârghii intelectuale de
acţiune. Pe de o parte, în sec. al XIX-lea s-a elaborat o Geografie teoretică, cu rol de
pedagogie pentru poporul german. Reprezentanţii cei mai de seamă ai acesteia au fost Karl
Ritter, determinist, şi, mai ales Friedrich Ratzel, cu o operă de înaltă ţinută ştiinţifică, deşi
partizană. La începutul secolului XX, pe baza acumulărilor din prima fază, a fost gândită o
disciplină nouă, Geopolitica, mult mai apropiată de necesităţile pragmatice ale unei Germanii
dornică de răzbunare şi de afirmare. Această direcţie s-a coagulat în jurul lucrărilor
aprofundate şi metodice ale generalului-geograf Karl Haushofer, înainte de a se degrada
profund, transformându-se într-o justificare a ideologiei expansionismului nazist.

Fr. Ratzel (1844-1904) s-a angajat în confruntările politice din epoca sa privind viitorul
Germaniei. El a devenit preşedinte al Ligii pangermane şi a participat cu toată capacitatea la
făurirea unui stat german puternic. Campania lui Ratzel, prezent cu scrieri şi conferinţe în
toate mediile influente din ţara sa, au avut o puternică influenţă asupra opiniei publice
germane şi de peste hotare. Campania lui Ratzel a coincis cu producerea de mutaţii radicale
în privinţa atitudinii Germaniei faţă de posesiunile coloniale. Reticenţa dinainte de 1880 se
transformă ulterior, sub conducerea cancelarului Bismark, într-o profundă stare de
nemulţumire, germanii ajungând să se considere un popor exclus pe nedrept de la împărţirea
lumii, deci nedreptăţit. De aceea, în 1882 este fondată „Tripla Alianţă” (între Germania,
Austro-Ungaria şi Italia), iar începând cu 1884, Germania va duce o politică externă foarte
activă, fiind prezentă peste tot unde pe planetă mai rămăsese în litigiu vreo bucată de pământ.

Din punct de vedere ştiinţific, Ratzel este fondatorul curentului de gândire al statului organic.
Puternic influenţat de concepţia evoluţionistă a lui Darwin, el vedea în Geografia politică o
ştiinţă naturală, care se ocupă însă de studiul statului. Cele două componente esenţiale ale
analizei lui ştiinţifice au fost spaţiul (Raum) şi localizarea (Lage). El considera spaţiul ca un
element care contribuie decisiv la formarea caracterului genetic şi politic al grupurilor umane
teritorializate. Localizarea era considerată ca un factor ce dă unicitate teritoriului de stat şi îi
determină posibilităţile de evoluţie istorică. Ratzel considera că şi graniţele au un rol
important. Graniţa, ca organ periferic al statului, reflectă mişcările istorice şi tendinţele
naturale de creştere sau descreştere a acestuia.

Ratzel considera statul ca un organism viu, fixat în sol, de unde acesta se hrăneşte şi de care
populaţia este legată spiritual. Ca şi plantele, oamenii nu găsesc condiţii de viaţă prielnice
oriunde. Ei au nevoie de spaţiu ca să poată trăi, de spaţiu vital (Lebensraum), cu resurse,
pentru care oamenii sunt în permanentă competiţie . În gândirea lui Ratzel, statele se nasc,
cresc, se maturizează, decad şi mor, asemenea organismelor, spre deosebire de care însă,
statele pot să renască.

Două sunt lucrările principale în care Ratzel şi-a expus gândirea de geografie politică, şi
anume: „Legile creşterii spaţiale a statelor”, publicată în 1895, şi monumentala „Geografie
Politică”, apărută în prima ediţie în 1897. Contribuţia ştiinţifică cu adevărat revoluţionară
adusă de Ratzel se regăseşte în prima lucrare, în care formulează cele şapte legi privind
creşterea spaţială a statelor, preluate ulterior de mulţi teoreticieni ai geopoliticii.

În sinteză, aceste legi sunt următoarele:


- Întinderea unui stat creşte o dată cu progresul culturii acestuia. Ratzel argumenta că
marile state au aparţinut în istorie marilor culturi, popoarelor civilizate;
- Creşterea spaţială a statelor este precedată de creşterea popoarelor, a manifestărilor şi
activităţilor lor ideologice, productive, comerciale, de prozelitism (deci prin mijloace
nepolitice);
- Extinderea spaţială se face prin asimilarea sau absorbirea statelor mici de către cele
mari. Anexarea este făcută de acel stat al cărui intelect percepe mai larg conceptul de
spaţiu (viziune organică);
- Graniţele constituie organul periferic al statului, iar traseul acestora reflectă forţa şi
schimbările teritoriale ale statului. Se pot distinge astfel graniţe „moarte” şi graniţe
„vii” (în plină expansiune), graniţe „corecte” şi graniţe „incorecte”;
- În creşterea sa, statul încearcă să absoarbă poziţii şi teritorii cât mai valoroase pentru
realizarea proiectelor sale economice şi politico-strategice (să se extindă pe întreg
cuprinsul unei regiuni naturale uşor de apărat, să acceadă la mare, să controleze rutele
maritime şi punctele lor cheie, să ocupe ţărmurile de dincolo de mare etc);
- Impulsurile pentru creşterea spaţială vin din afară şi sunt date de prezenţa în jur a unor
civilizaţii inferioare. Statele primitive nu pot concepe un spaţiu mai larg decât
teritoriul lor; deci ele vor fi absorbite de statele mari şi civilizate, singurele care au
simţul spaţiului. Ratzel consideră că, de-a lungul istoriei, purtătorii ideii de spaţiu au
fost europenii, hamiţii, semiţii, mongolii şi turcii;
- Tendinţa generală de absorbţie de către un stat mare a naţiunilor mai slabe se
autoîntreţine, crescând mereu în intensitate, prin înglobarea de noi teritorii. Această
ultimă lege, subliniază Friedrich Ratzel, ne arată că pe acest pământ mic, în final nu va
fi loc decât pentru un singur stat.

În perspectivă, Ratzel considera că lumea va fi dominată de state ale căror naţiuni se află în
stadiul de tinereţe: America anglo-saxonă, Brazilia, Rusia, Australia, Prusia şi Italia.

Din punct de vedere ştiinţific, concepţia lui Ratzel - după care puterea unui stat depinde de
mărimea teritoriului şi populaţiei sale – nu se confirmă în orice condiţii. Schematizând puţin,
dacă masa geografică face legea în istorie, atunci ţări ca India şi China ar fi trebuit să fie de la
început puteri politice mondiale. Cu toate acestea, Anglia a dominat India, iar China s-a aflat
mult timp într-o situaţie politică secundară la nivel mondial.

Concluzionăm că, deşi concepţiile lui Ratzel au fost criticate de cercetările ştiinţifice
ulterioare, nu pot fi ignorate contribuţiile sale la elaborarea geografiei politice şi la trezirea
interesului pentru geopolitică.

5. GEOPOLITICA – O NOUĂ ŞTIINŢĂ?

În lumea anglo-saxonă, geografia politică dobândeşte o largă recunoaştere prin lucrările lui
Alfred MAHAN (1840-1914), amiral al flotei SUA, şi ale lui Halford MACKINDER (1861-
1947), geograf şi om politic englez.

Preocupările lui Alfred MAHAN au vizat crearea unui spaţiu de securitate pentru SUA.
Recomandările sale s-au îndreptat cu prioritate spre întărirea forţelor maritime şi asigurarea
unor baze navale suficient de avansate pentru a proteja eficient interesele americane.

În Anglia, Halford MACKINDER a schiţat un tablou al principalelor forţe politice


internaţionale, în funcţie de configuraţia geografică şi de poziţia pe glob a diferitelor ţări.
Mackinder a devenit celebru prin teoria sa despre „pivotul geografic al istoriei”, pivot
reprezentat de regiunea continentală (centrală) a Eurasiei, al cărei control ar fi deschis calea
către dominarea întregului mapamond. Apărător al intereselor Angliei, Mackinder a elaborat
un model menit să realizeze un echilibru între puterile continentale şi cele maritime, model
care favoriza dominaţia mondială a imperiului britanic. Ideile formulate de Mackinder au
influenţat puternic gândirea oamenilor politici din vremea sa şi continuă să aibă ecouri şi
astăzi.

Mahan şi Mackinder au făcut apel, în argumentările lor, la elemente de geografie politică, fără
a utiliza termenul de geopolitică. Totuşi, conform terminologiei de astăzi, tezele lor fac parte
din sfera geopoliticii, iar recomandările menite să întărească poziţiile de mari puteri ale SUA
şi Angliei reprezentau proiecte geostrategice.

Termenul de „Geopolitică” a fost formulat pentru prima dată de suedezul Rudolf KJELLEN,
în aprilie 1899, într-o lecţie publică, despre care se relata în revista „Ymer” din acelaşi an.
Rudolf Kjellen (1864-1922), profesor de drept la universităţile din Gotteborg şi Uppsala, a
folosit termenul de geopolitică la început cu acelaşi înţeles ca al geografiei politice a lui
Ratzel. Iniţial, acest termen compozit a fost primit cu rezerve în cercurile academice germane
(Robert SIEGER, 1903). Adevărata carieră a termenului de geopolitică va începe în 1916, o
dată cu publicarea de către Kjellen a cărţii „Problemele ştiinţifice ale războiului mondial”. În
acest text, războiul mondial este prezentat ca o dezlănţuire de forţe între marile puteri la nivel
planetar. Aceste forţe erau privite ca mari organisme politice, animate de instinctul lor de
expansiune. Tot în 1916 publică lucrarea „Statul ca formă de viaţă”, tradusă în germană în
1917, ediţie ce cunoaşte un succes răsunător, pentru ca în 1920 să îi apară „Bazele unui sistem
politic”, lucrare în care Kjellen consideră geopolitica drept una din cele cinci părţi
componente ale ştiinţei politice (Geopolitica, Ecopolitica, Demopolitica, Sociopolitica,
Kratopolitica).

În opinia sa, geopolitica este disciplina care analizează statul ca teritoriu. Kjellen
sistematizează demersul geopolitic, structurându-l în trei părţi:
- topopolitica, preocupată de studiul aşezării statului;
- morfopolitica, interesată de studiul formei, al graniţelor şi al reţelei de circulaţie;
- fiziopolitica, studiind fizionomia teritoriului, bogăţiile solului şi subsolului,
consecinţele aşezării statului între anumite coordonate geografice.

Demersul în capitolele Geopoliticii lui Kjellen era cu totul diferit de analiza tradiţională a
teritoriului naţional. Impresionat de opera lui Ratzel, el considera statul ca un organism
compus din cinci organe, fiecăruia fiindu-i consacrat unul din capitolele amintite mai sus.
Reluând ideile lui Ratzel despre stat ca fiinţă vie, Kjellen scria „Statul nu poate pluti în
văzduh, el e legat, întocmai ca pădurea, de un anume sol, din care îşi suge hrana şi sub a cărei
forţă copacii lui deosebiţi îşi împletesc rădăcinile între ei”. Statele, ca şi vieţuitoarele, duc o
luptă pentru existenţă în care înving cei mari, pe seama celor mici. În opinia sa, lumea ar urma
să fie compusă, în final, numai din state mari şi puternice. De exemplu, el vedea Europa ca un
superstat, controlat de Germania.

Lucrările de geopolitică ale lui Kjellen au introdus aspecte noi privind calitatea populaţiei,
morala popoarelor sau voinţa de putere a statului. Scrierile sale vor influenţa, într-o anumită
măsură, politica Germaniei, Italiei şi Japoniei. Dezvoltările geopolitice ulterioare din
Germania vor opera însă nuanţări semnificative ale edificiului său conceptual.

Geopolitica se va impune ca domeniu distinct al gândirii umane ca urmare a lucrărilor


elaborate de geograful şi generalul german Karl HAUSHOFER (1869-1946). Haushofer
descoperă termenul de geopolitică în timpul primului război mondial, citind cartea lui Kjellen.
După încheierea războiului, în anii 20, în jurul său se grupează câţiva tineri profesori de
geografie şi istorie, nemulţumiţi de înfrângerea Germaniei şi de rezultatele păcii de la
Versailles, întemeind astfel şcoala germană de geopolitică. Haushofer considera că Germania
intrase nepregătită în primul război mondial, fără a cunoaşte jocul real de forţe pe plan
internaţional, de unde şi înfrângerea usturătoare. Scopul şcolii întemeiate de el era, deci, să
pregătească oameni de stat şi diplomaţi, capabili să descifreze cu competenţă tendinţele de
evoluţie ale relaţiilor de putere internaţionale.

Urmare a eforturilor lui Haushofer, geopolitica a fost introdusă ca disciplină în universităţi


încă din 1919, iar în 1924, în tot sistemul german de învăţământ. În cadrul acesteia se abordau
trei grupe de probleme: spaţiul vital; frontierele; geopolitica oceanică şi continentală. Tot în
1924, este întemeiată Şcoala Superioară pentru Politică, de la Berlin, iar grupul format din
Karl Haushofer, Erich Obst, Otto Maull, Hermann Lautenasch şi Kurt Vowinkel înfiinţează,
în acelaşi an, „Zeitschrift für Geopolitik” (Revista de Geopolitică). Atmosfera de emulaţie, de
entuziasm, ce anima tinerii geopoliticieni germani este explicabilă având în vedere situaţia de
atunci a ţării şi obiectivele fixate. „Geopolitica vrea să furnizeze material acţiunii politice, ea
vrea să fie un ghid pentru viaţa practică. Ea permite să se treacă de la cunoaştere la putere. Ea
vrea să fie conştiinţa geografică a statului” (R. Henning, în S. Tămaş, 1995).

Pentru a da coerenţă şi orientare acestei emulaţii, Haushofer împreună cu echipa sa au redactat


un program sintetic, în care se preciza:

• Bazele geografice ale geopoliticii:


a) geopolitica este învăţătura despre rolul determinant al pământului în desfăşurarea
evenimentelor politice;
b) geopolitica se întemeiază pe geografie, îndeosebi pe geografia politică;
c) particularităţile teritoriilor studiate de geografie arată cadrul geopolitic în care trebuie
să se desfăşoare toate evenimentele politice, ca efectele lor să fie durabile;

• Scopurile fundamentale ale geopoliticii:


d) geopolitica îşi propune să ofere argumente pentru acţiunea politică şi să fie călăuză în
viaţa politică;
e) geopolitica devine astfel o învăţătură eficientă, capabilă să conducă practica politică
spre reuşita scopurilor propuse;
f) geopolitica vrea şi trebuie să devină conştiinţa geografică a statului.

Karl Haushofer şi echipa sa au evitat să dea o definiţie explicită geopoliticii. De altfel, aceasta
a fost considerată când ştiinţă, când metodă de cercetare (o cale spre cunoaştere). Haushofer o
considera „un instrument de înregistrare şi măsurare a repartiţiei puterii în spaţiu, permiţând
sesizarea forţelor ce transformă lumea” (Tămaş, 1995).

Adversarii şcolii iniţiate de Haushofer au respins de la început orice încercare a geopoliticii


germane de a pretinde că realizează o cunoaştere ştiinţifică a realităţii politice. În acest sens,
geograful francez A. Demangeon scria: „Geopolitica germană renunţă la spiritul ştiinţific şi se
plasează în avangarda propagandei naţionaliste germane (…). Ea este un instrument de
război”. Critici severe au fost aduse şi de alte şcoli de gândire, inclusiv de cea românească
interbelică (I. Conea, A. Golopenţia ş. a.).
Revenirea contemporană la preocupările geopolitice nu însemnă întoarcerea la greşelile din
trecut. Fiind o interpretare deformată a realităţii, geopolitica germană interbelică trebuie
respinsă. Geopolitica însă, în variantele sale actuale, începe să fie recunoscută ca disciplină
ştiinţifică şi ca metodă de cunoaştere a dinamicii relaţiilor de putere în profil spaţial.

6. GEOPOLITICA GERMANĂ ÎN PERIOADA INTERBELICĂ


Geopolitica germană din perioada interbelică este legată strâns de numele lui Karl HAUSHOFER,
considerat şeful şcolii germane de geopolitică şi principalul inspirator al compromisului cu regimul
nazist. Acuzaţiile privind colaborarea cu Hitler şi regimul nazist au fost în mare măsură exagerate în
timpul şi după încheierea războiului. Dacă în perioada de ascensiune a nazismului, aserţiunea este
valabilă, după ajungerea lui Hitler la putere, viziunile geopolitice ale celor doi nu au coincis, iar
Haushofer s-a retras din cercurile puterii. El a fost, de altfel, marginalizat chiar de regimul hitlerist,
îndeosebi după încercarea nereuşită de atentat asupra lui Hitler, din vara anului 1944 când fiul său,
Albrecht Haushofer, implicat în atentat, va fi judecat, apoi executat de Gestapo, în 1945. Profesorul
însuşi este hărţuit şi arestat în repetate rânduri. După război, în ianuarie 1946 i se retrage dreptul de a
profesa în învăţământul superior. Două luni mai târziu se sinucide (la 76 de ani), împreună cu soţia.
Concepţia despre geopolitică a lui Haushofer este „dispersată” în diversele teme abordate de-a lungul
anilor. Haushofer este deosebit de prudent în definirea geopoliticii, fiind preocupat să nu
„dogmatizeze” prematur noua disciplină, să nu o închidă în jurul unor judecăţi fixe. Tocmai de aceea
el nu publică nici un manual de geopolitică, ci doar „materiale geopolitice”, gândite ca nişte cărămizi
care să contribuie la realizarea unui edificiu suplu şi dinamic, adaptat realităţii în schimbare.
Din mulţimea de lucrări publicate de Haushofer şi de membrii şcolii germane de geopolitică, putem
desprinde totuşi câteva trăsături definitorii ale viziunii sale geopolitice:
- forţa geopoliticii vine din faptul că înlocuieşte pasiunea politică (subiectivă) şi aşează politica
pe baze obiective, pe conexiuni naturale, de tip legic. „Natura, în zadar neglijată şi umilită,
subliniază autorul, îşi reia drepturile pe suprafaţa pământului. Forţa şi perenitatea geopoliticii
se asociază astfel cu forţa şi veşnicia elementelor naturale”;
- geopolitica propune astfel un model de raţionalizare a politicii, din perspectivă geografică.
Mai târziu, însă, autorul recunoaşte că elementul geografic nu poate justifica decât cca 25%
din acţiunea politică. Celelalte trei sferturi decurg „din natura omului şi a rasei sale, din voinţa
lui morală şi din contradicţia conştientă, inevitabilă, dintre el şi mediul său”;
- geopolitica operează cu viziuni spaţiale ample, care să cuprindă continente întregi, urmărind
cunoaşterea modului de viaţă al diferitelor popoare, îndeosebi al celor oceanice;
- geopolitica trebuie să aibă un rol instructiv şi formator activ. În primul rând, ea trebuie să
permită cunoaşterea trăsăturilor durabile ale unui spaţiu, date de poziţia geografică şi de
particularităţile solului, adică „acele trăsături care caracterizează formarea, menţinerea şi
dispariţia puterilor”. În al doilea rând, geopolitica va reţine avertismentele pe care le transmite
istoria, cu privire la anumite fenomene repetitive petrecute în aceleaşi spaţii. El accentuează
deci asupra rolului pedagogic al istoriei (cine nu învaţă din istorie riscă să o repete);
- în câmpul său conceptual, geopolitica trebuie să înglobeze, alături de forţele spaţiului, forţele
poporului, deci ale omului şi rasei, pentru ca împreună, acestea să asigure bazele naturale ale
statului (idee datorată lui Kurt Vowinkel, cu care Haushofer se declară de acord).
Comentând astăzi aceste câteva idei, apreciem încercarea lui Haushofer de a raţionaliza actul politic,
de a-l axa pe baze logice, corelative, chiar dacă demersul propriu-zis suferă datorită îngustimii ipotezei
pe care se sprijină. Acţiunea spaţiului, pe care nu o putem nega, este însă mediată de mult mai mulţi
factori decât rasa şi naţiunea. Instanţele de mediere sunt astăzi mult mai numeroase şi mai complexe
(decurgând din cercetare, ştiinţă, tehnică, informaţii etc.), reducerea procesului de raţionalizare doar la
componenta naturală fiind astăzi un mod de analiză depăşit.
Ca urmare a efortului de raţionalizare, apare astfel limpede că geopolitica lui Haushofer nu este nici de
dreapta, nici de stânga şi nu permite abordări partizane. Geopolitica este un adversar neîmpăcat al
ideologiilor pe care Haushofer le consideră simple surogate, complet neadecvate pentru a întemeia cu
adevărat orientările politice. Compromisul atât de des evocat a constat în dorinţa lui Haushofer de a
face din geopolitica ştiinţifică, un instrument în slujba acţiunii politice. Ori, în epocă, principalii actori
politici în Germania şi în Europa Centrală erau regimurile fasciste. Preluarea de către acestea a unor
principii geopolitice haushoferiene şi deturnarea lor au condus la compromiterea durabilă a acestei
discipline.

7. PRINCIPALELE TEME ALE GEOPOLITICII GERMANE INTERBELICE

7.1. Politica anaconda

În studiul său intitulat „Blocul continental Europa centrală-Eurasia-Japonia”, Haushofer


afirmă: „Incontestabil, cea mai mare şi cea mai importantă schimbare în politica mondială a
timpurilor noastre este formarea unui puternic bloc continental cuprinzând Europa, nordul şi
estul Asiei”. Judecata autorului german prefigurează direcţia de bază a viitoarelor alianţe
strategice ale Germaniei. Ea porneşte de la evaluările anterioare făcute de către lordul englez
Palmerston (1851), care subliniase necesitatea bunelor relaţii cu Franţa, pentru a putea face
faţă posibilei alianţe a Rusiei cu Asia orientală, alianţă căreia Anglia singură nu i-ar fi putut
rezista. Haushofer afirmă că şi americanii se temeau de realizarea unei posibile unităţi
germano-ruso-est asiatice, dovadă scrierile lui Brooks Adams, remarcabil specialist în politica
economică. Brooks considera o astfel de alianţă (posibilă prin dezvoltarea unei reţele
feroviare eurasiatice) ca fiind fatală pentru supremaţia britanică asupra lumii.

Haushofer consideră că, încă de atunci, Anglia şi SUA au lansat un proiect strategic, numit
politica anaconda. Asemănător şarpelui anaconda, care se încolăceşte în jurul victimei şi o
omoară prin sugrumare, puterile oceanice şi-au propus să încercuiască blocul continental
eurasiatic astfel încât acesta să nu poată deveni o mare putere, în măsură să preia supremaţia
lumii.

Învăţând de la adversar, Haushofer ajunge la concluzia că „un bloc continental solid poate
face inoperantă politica anaconda pe plan politic, militar, naval şi economic”. Autorul îşi dă
seama că Rusia este un pilon foarte important al acestei posibile unităţi politice, deoarece
blocul spaţial care se întinde de la mările Baltică şi Neagră, în vest şi până la Oceanul Pacific,
în est este ocupat în cea mai mare parte de Rusia. De aceea, Haushofer apreciază că formarea
acestui bloc continental este condiţionată de realizarea, în prealabil, a unei înţelegeri
germano-japoneze. În cazul în care s-ar fi realizat, acest bloc continental ar fi avut acces la
trei mări: Mediterana, Baltica şi Marea Japoniei, ceea ce i-ar fi deschis calea spre Oceanul
planetar.

Pentru a spori forţa de atracţie a construcţiei sale geopolitice, Haushofer face o analiză a
puterii celor trei ţări componente ale blocului continental, comparativ între ajunul primului
război mondial şi anul 1940. El constată că forţa celor trei este mult mai puternică în 1940,
după încheierea acordurilor dintre puterile centrale, decât în 1914: Rusia atinsese o suprafaţă
de peste 21 mil. kmp., mai ales după anexiunile care au urmat pactului Ribbentrop-Molotov,
Germania domina toată Europa Centrală, iar Japonia îşi extisese mult dominaţia asupra Asiei
de Est şi de Sud-Est. Puterea noului bloc ar fi urmat să sporească şi prin mutaţii intervenite în
alte spaţii, respectiv atragerea Italiei în sfera de influenţă a continentului şi căştigarea
independenţei Indiei faţă de Marea Britanie.
Pentru a scăpa de încercuirea puterilor maritime, Haushofer propune chiar un model de
restructurare a ordinii mondiale. Acesta ar fi trebuit să conducă la apariţia a patru zone de
expansiune teritorială, pe direcţie nord-sud, fiecare dominată de câte o putere mondială.
Astfel, Germania ar fi urmat să domine Europa (prin neutralizarea Franţei şi satelizarea
Italiei), urmând ca Africa să reprezinte spaţiul firesc de expansiune al Europei germane.
Japonia ar fi trebuit să îşi extindă sfera de dominaţie asupra Extremului Orient şi a Asiei de
Sud-Est, iar SUA să se consacre ordonării celor două Americi. Rusiei i-ar fi fost rezervată
Asia Centrală şi de Sud, inclusiv India, dacă ar fi renunţat la mesianismul ei ideologic. În caz
contrar, Rusia urma să fie împărţită în state naţionale, din care unele ar fi intrat în sfera de
influenţă a Germaniei, altele în cea a Japoniei.

Evoluţiile geopolitice imediat consecutive modelului avansat de Haushofer au fost însă


diferite. După o jumătate de an (22 iunie 1941), Germania va ataca Rusia, anulând astfel
posibilitatea realizării marelui bloc continental. Rivalitatea dintre cele două puteri
continentale a fost mai puternică decât dorinţa lor de colaborare pentru a face faţă puterilor
oceanice. Factori favorizanţi au fost şi menţinerea particularismului ideologic al Rusiei,
respectiv abilitatea politicii externe a Marii Britanii.

Concluzie. Se constată că puterile continentale erau atunci suficient de apropiate între ele şi,
mai ales, exista un echilibru evident între forţa lor şi cea a puterilor oceanice. În prezent,
asistăm la un avans remarcabil al puterilor oceanice, reprezentate şi conduse autoritar de
SUA. În acest context, se pune următoarea întrebare: va genera, oare, această situaţie o nouă
tendinţă de coalizare a forţelor continentale?

7.2. Teoria spaţiului vital

Elogiul teoriei spaţiului vital şi relaţia acesteia cu expansiunea nazistă constituie una din
acuzaţiile îndelung exersate, în perioada postbelică, la adresa geopoliticii germane, în special
la adresa lui K. Haushofer. Acuzaţiile au fost mult exagerate. Totuşi, ele s-au sprijinit şi pe
elemente conceptuale care se regăsesc în scrierile geopoliticianului german.

Pe de o parte, nu se poate afirma că prin hărţile redactate, Haushofer ar fi indicat direcţiile de


expansiune ale Germaniei naziste. De altfel, Haushofer suţinea că nici nu a fost adeptul unei
politici de cucerire şi dominaţie, care ar fi contrazis esenţa însăşi a gândirii sale (adept al
realizării coaliţiei continentale). În acelaşi timp, pornind de la conceptul de „simţ al spaţiului”,
el a dezvoltat un altul, mai amplu şi mai exact, conceptul de „spaţiu vital”, necesar unui popor
ca să trăiască şi să se dezvolte. „Noi considerăm că baza pentru orice discuţie despre politica
externă este spaţiul vital… Este datoria esenţială a politicii externe de a veghea la acest spaţiu
vital, de a-l conserva (…), de a-l spori, atunci când a devenit prea strâmt…” (K. Haushofer, în
lucrarea „Bazele geografice ale politicii externe”). Autorul consideră că există două popoare
pentru care nu este asigurat spaţiul vital: Germania şi Japonia, fiecare cu densităţi
demografice mult peste medie. Dacă Japonia se poate extinde în Asia de Est şi de Sud-Est,
Germania este încorsetată din toate părţile. De aceea, Haushofer, folosind datele geografice,
indică spaţiile predilecte pentru posibila expansiune a poporului german: pe cursul elbei, spre
nord, în bazinul Rinului, spre sud-vest, respectiv în bazinul Dunării, spre sud-est.

Fără a face judecăţi de valoare asupra afirmaţiilor lui Haushofer, reproducem câteva citate din
Adolf Hitler. Scopul politicii externe germane fixat de Hitler era să „concentreze forţele
poporului pentru a-l face să avanseze pe calea care duce de la sufocarea actuală a spaţiului său
vital către noi teritorii”, să elimine „dezechilibrul dintre cifra populaţiei noastre şi suprafaţa de
sol pe care trăieşte” să „ocupe teritorii care revin poprului german pe acest pământ”.

Este evidentă asemănarea dintre aprecierile oficiale şi cele propuse de Haushofer. Nu


înseamnă neapărat că unele au fost deduse din altele. Totuşi, apreciem că Haushofer a operat
mult prea lejer cu un concept extrem de discutabil, cum este cel de „spaţiu vital”, care prin
simpla prezenţă în textele sale diminuează mult din ceea ce ar fi dorit să fie geopolitica: un
mijloc de a exclude conflictele de pe continentul european.
7.3. Viaţa politică a
frontierei

În ceea ce priveşte graniţele, Haushofer evoluează în acord cu conceptul lui Ratzel despre
frontieră ca „organ sensibil” al statului. Mai întâi, el aprofundează conceptul privind
instinctul frontierei la popoarele încercuite. În astfel de cazuri, cum este şi cel al Germaniei,
graniţa devine o componentă a conştiinţei istorice, o dimensiune esenţială a culturii naţionale,
un element ce ţine de reacţiile instinctuale ale naţiunilor.

Haushofer lansează apoi teoria frontierei în mişcare. Nu există pericol mai mare, susţine el,
decât acela de a concepe frontiera ca o linie fixă, trasată pentru secole. Fenomen viu, frontiera
trebuie privită din două perspective:
- din interiorul statului, faţă de care frontiera este „organul periferic” care îi înconjoară
trupul. În acest context, trebuie ştiut în ce măsură organul periferic (protector) este
irigat cu suficient sânge viguros şi dacă beneficiază sau nu de forţa ansamblului
organismului naţional;
- în context regional, adică în mediul politic în care evoluează statul. Accentul cade
acum pe studiul spaţiilor înconjurătoare, din punct de vedere al strategiilor promovate
pentru stăpânirea lor. Autorul exemplifică, evocând încercările popoarelor romanice
de a întreţine relaţii bune cu Polonia, Cehoslovacia şi Iugoslavia, pentru a bara calea
de expansiune a Germaniei.

Ambele perspective relevă caracterul dinamic al frontierei. Viaţa politică a frontierei, susţine
Haushofer, reflectă procesele economice, demografice, sociale, culturale şi politice din
interiorul statului şi din împrejurimi.

Pentru a sesiza complexitatea proceselor din zona frontalieră, este necesar să întreprindem
două tipuri de analiză:
- o analiză mecanică, uşor de reprezentat în cifre, care ia în calcul numărul de locuitori,
densitatea populaţiei, forţa economică, forţa militară etc. ale fiecărei ţări. Diferenţa de
valori poate astfel oferi o imagine a presiunilor exercitate asupra frontierei dintr-o
direcţie sau alta. Este ceea ce se numeşte „coeficient de presiune”, adică presiunea pe
care o suportă un stat, la graniţele sale, din partea statelor vecine;
- o analiză organică, imposibil de exprimat în cifre, care are în vedere raportul dintre
forţa organică de apărare şi cea de înaintare, de „atac”, a popoarelor din zona
respectivă. În acest caz, accentul cade nu pe mărimile fizice, ci pe idei, mentalităţi,
valori culturale, pe capacitatea de asumare a destinului unui spaţiu. La graniţă se
confruntă concepţii şi mentalităţi care nu se opresc la frontiere. Au loc ceea ce
Haushofer numeşte „străpungeri prietenoase”, adică pătrunderi peste frontieră ale
ideologiilor, ale valorilor, ale reprezentărilor despre viaţă specifice fiecărei naţiuni.
Străpungerile efectuate în teritoriul vecin echivalează cu o „subminare geopolitică”,
deoarece ele erodează capacitatea de rezistenţă a comunităţii care suferă influenţa.
Haushofer consideră că ambele tipuri de presiuni, mecanică şi organică, sunt importante, dar
accentuează în mod deosebit rolul ideilor, al valorilor, cuprinse pe atunci în termenul general
de ideologie. Deşi par prietenoase, străpungerile ideologice lucrează pentru puterea (cultura
care le-a lansat, chiar dacă populaţia nu conştientizează acest lucru.

Dacă străpungerea este de natură culturală, atunci reacţia trebuie să fie tot de ordin cultural.
Cultura atacată este singura care poate reprezenta detectorul atacului şi tot ea mecanismul de
apărare. De aici şi cerinţa imperativă de a reconstrui permanent reacţia comunităţii în faţa
unor noi sfidări, pentru a asigura propriei culturi prospeţime, prestigiu, atracţie reală.
Geopolitica apărării şi a securităţii nu poate fi, de aceea, redusă la apărarea graniţelor fizice
(politice), ci mai ales a celor spirituale, a graniţelor din interior, pe care o comunitate le poartă
în suflet. În acest context, Haushofer vorbeşte de protecţia şi dezvoltarea simţului
frontierei. Aceasta înseamnă drept la diferenţă, pronunţat spirit identitar, disponibilitatea de a
proteja. În momentele de cumpănă instrumentele economice rămân importante, dar decisive
devin cele spirituale şi atitudinale. Acestea sunt cele care dau sens întregului efort şi conferă
motivaţie încordării naţionale în procesul de protejare a graniţelor , deci a fiinţei naţionale.

7.4. Pan-ideile şi hărţile


mentale

În contextul rolului decisiv pe care îl au „reprezentările despre viaţă” în orice confruntare de


durată, Haushofer dezvoltă şi concepţia sa despre pan-idei.

Pan-ideile sunt idei cardinale, care unifică, mobilizează şi organizează viaţa oamenilor de pe
spaţii foarte întinse. O pan-idee este o adevărată „hartă mentală” care fixează anumite repere
culturale, cu care privim, evaluăm şi înţelegem lumea. O dată interiorizate, pan-ideile devin
adevărate „busole”, care ghidează comportamentul individual şi colectiv. Dreptate,
modernizare, democraţie sunt astfel de pan-idei, care dau sens lumii în care trăim.

Haushofer aprofundează şi pan-ideea etnică, văzută ca întruchipare a unei viziuni elaborate


de către o etnie, cu privire la ceea ce consideră ea că ar fi teritoriul său legitim de expansiune.
O asemenea viziune elaborată de către ruşi a fost numită panslavism, de către germani,
pangermanism, de către greci, panhelenism. Haushofer dezvoltă şi conceptul de pan-
perspectivă. Acesta se referă la spaţii mult mai mari, de factură continentală, aflate în
competiţie la nivel mondial. Asemenea pan-perspective sunt: pan-ideea asiatică, pan-ideea
europeană sau pan-ideea americană.

În evaluarea potenţialului de afirmare a unei pan-idei, poate fi adoptată o viziune statică (prin
care se compară elanul iniţial al unei pan-idei cu realizarea sa în fapt) sau o viziune dinamică
(în funcţie de energia potenţială pe care pan-ideea este în stare să o descătuşeze).

Între alte pan-idei, Haushofer dezvoltă şi ideea pan-europeană, afirmând că realizarea


acesteia în practică nu poate fi prognozată de nimeni, dată fiind divizarea continentului.
Europa, divizată, a pierdut rolul de actor privilegiat al istoriei – susţine Haushofer – devenind
„obiect de presiune” între SUA şi URSS. Afirmarea ideii naţionale şi triumful „Europei
naţiunilor” după primul război mondial, nu a făcut decât să adâncească procesul de divizare
interioară. Soluţia nu ar putea fi decât construirea unei confederaţii europene. Haushofer
consideră că realizarea în fapt a construcţiei paneuropene durabile nu poate fi făcută decât de
către „puteri cu adevărat europene, purtătoare ale unei culturi bogate. Ca urmare, înfăptuirea
ideii paneuropene trebuie precedată de delimitarea Europei, pe care Haushofer o vede ca
extinzându-se între URSS, mările nordice şi Mediterana.

Într-un asemenea spaţiu, marcat de existenţa de secole a unor state naţionale puternice, cu
profunde tradiţii culturale naţionale, orice construcţie pan-europeană presupune clarificarea
raporturilor dintre această construcţie şi „drepturile naţionale interne”. Haushofer subliniază
astfel că prima condiţie pentru viabilitatea Confederaţiei europene este „obligaţia acesteia de a
respecta drepturile naţionale interne ale tuturor membrilor săi, fără nici o formă de opresiune
naţională, de a recunoaşte dreptul fundamental al fiecărui european de a vorbi limba care
corespunde sufletului poporului său”.