Sunteți pe pagina 1din 79

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE-PEDAGOGIE

LUCRARE DE LICENŢĂ

Tema: Implicaţii psihologice ale integrării vârstnicilor în căminele de


bătrâni

INDRUMATOR: CANDIDAT:
2

CUPRINS
Prefaţă…………………………………………………………………………… …3
Introducere………………………………………………………….……………….4
Cap. I.
Dimensiuni şi perspective ale fenomenului de îmbătrânire …………….
………..9
I.1. Dimensiunea biologică a îmbătrânirii
…………………………………..10
I.2. Dimensiunea antropologică a îmbătrânirii ………………….……
…..10
I.3. Dimensiuni psiho-sociale ale îmbătrânirii ……………………… ……
12
I.4. Dimensiuni psihologice ale îmbătrânirii ……………………..…………
13
I.5. Mari probleme ale bătrâneţii ………………………………….
………...16
I.6. Relaţii de solidaritate familială …………………………………………
17
I.7. Teorii ale îmbătrânirii ……………………………………….…………18
I.8. Aspecte de ingijire specializata ……………………………………….. 20
Concluzii şi recomandări ………………………………………………..………….21
Cap. II
Probleme psihice specifice integrării în cămin……………………………..………
22
II.1 Dificultăţi de adaptare …………………………………………..……..22
II.2 Anxietatea la bătrâni…………………………………………..
……….23
II.3 Nevrozele la vârstnici………………………………… ……………….24
II.4 Psihozele la vârsta înaintată …………………………… ……..………
25
II.5 Profilaxia tulburărilor psihice la bătrânii asistaţi………
………………25
Cap. III.
Prezentarea metodelor şi tehnicilor de lucru ………………………… ……..……..26
III.1. Observaţia ………………………………………..……… …………..26
III.2. Chestionarul ……………………………………………... .………….28
III.3. Întrevederea ……………………………………………. ……………32
III.4. Interviul ……………………………………………….….… ………..35
III.5. Operaţionalizarea conceptelor ……………………………… ……..37
3

Cap. IV.
Interpretarea datelor …………………………….…………………………………. 39
Cap. V.
Politici sociale pentru persoanele în vârstă………….……………………..
………..46
V.1. Principalele categorii de servicii pentru bătrâni …………….
…………48
V.2. Recomandări pentru protecţia socială a vârstnicilor …………...
………49
V.3. Rolul asistentului social ……………………………………..………....51
V.4. Colaborarea dintre asistentul social şi medic ………………..
…………53
V.5. Terapia ocupaţională ……………………………………..…………….55
V.6. Crizele de adaptare ………………………………………..……………56
V.7. Asistentul social în relaţiile cu vârstnicul spitalizat
……………………58
Concluzii …… …………………………………………………………….……….61

PREFAŢA

Mi-am orientat studiul ce face obiectul proiectului meu de licenţă asupra


problemelor vârstnicilor, deoarece este un domeniu de viu interes
pentru mine. Creşterea mediei de viaţă a oamenilor a deschis noi căi
de abordare a vieţii bătrânilor, multe dintre ele puţin aprofundate.
Acest fapt îmi dă posibilitatea de a asista şi chiar participa la
dezvoltarea unor direcţii de cercetare a fenomenului îmbătrânirii.
În prezent prestez munca de voluntariat în câteva institutii de îngijire
a bătrânilor, activitate care îmi dă posibilitatea de a observa atât
nevoile şi problemele lor, cât şi evoluţia lor din punct de vedere pihic:
memorie, gândire, creativitate, receptivitatea faţă de nou, capacitatea
de învăţare.
Lucrarea mea este structurată pe 2 nivele: unul teoretic şi altul de
cercetare. În partea teoretică am prezentat bătrâneţea din diverse
unghiuri, protecţia legii privind vărsta respectivă, instituţii de îngrijire
4

a bătrânilor şi serviciile pe care le oferă. Partea de cercetare încearcă


în principal să prezinte modul în care bătrânii cuprinşi în intervalul de
vârstă 65-75 de ani răspund acţiunii de integrare în căminele de
batrani, pornind de la următoarele ipoteze:
1. Modul în care căminele de bătrâni îi ajută pe aceştia să aibă o
viaţă activă;
2. Instituţionalizarea vârstnicilor este însoţită de o serie de
fenomene psihice; anxietate, dificultăţi de adaptare, nevroze,
depresii
3. Analizarea diferenţelor de acomodare în instituţiile de ocrotire
între bătrânii solitari şi cei proveniţi din familie.

INTRODUCERE
Referindu-ne la îmbătrânire ca noţiune, aceasta desemnează
diverse situaţii de uzură, declin, de scădere a plasticităţii, a
fecundităţii, a potenţialităţii evolutive şi creatoare. Un sistem natural
ajuns la capătul evoluţiei sale este un sistem îmbătrânit. O populaţie
se numeşte „îmbătrânită” atunci când statisticile demografice arată o
vârstă medie ridicată, o proporţie mare a vârstnicilor, o pondere mică
a copiilor. Deci îmbătrânirea populaţiei se recunoaşte după aspectul
diagramei numită „piramida populaţiei”. Unii sociologi aplică epitetul
în funcţie de caracteristicile dinamice şi nu demografice: vitalitatea,
capacitatea de prestaţie economică şi culturală.
5

Problema îmbătrânirii, a bătrâneţii, a limitei naturale pe care o are


desfăşurarea vieţii omeneşti, a prelungirii tinereţii şi a îndepărtării
acesteia în limite naturale nu este o preocupare strict ştiinţifică şi
filozofică de interes academic. Ea frământă de milenii pe oamenii
preocupaţi de propria lor soartă şi de soarta persoanelor apropiate. Ea
devine astăzi o problemă de importanţă crescândă socială, sanitară,
economică şi culturală. Cele mai vechi marturii cunoscute cu privire la
batranete si la problemele ei dateaza inca din jurul anului 1600 i.e.n
din perioada lui Hamurabbi, când exista concepţia ca viaţa este
eterna, moartea –un accident iar despre batranete se credea ca este pedeapsa
a spiritului. Diversi filosofi greci considerau batranetea stare naturala si etapa finala a
vietii (Empedocles),stare de diminuare a umorilor (Hippocrates); Aristotel considera
batranetea plina de stereotipii, si o privea cu pesimism si resemnare. Studii mai
recente asupra batranetii au facut Francis Bacon, care evidentiaza ca organismul are o
energie proprie ce scade la batranete; Hunter William si Hunter John contribuie la
conturarea relatiilor dintre varsta cronologica si cauzele mortii; o conceptie moderna
asupra diagnosticului si tratamentului o are Fisher, ce face legatura dintre scaderea
energiei la varstnici si bolile acestora. (se diminueaza “energia” (re)definirii
Sinelui)Prima lucrare despre batranete a scris-o Sir John Floyer in anul 1724, si se
numeste „Medicina gerocomia”. In secolul XIX s-au conturat numeroase directii de
cercetare si numeroase descoperiri biologice si medicale. S-au facut numeroase progrese
in gasirea de tehnici de diminuare a durerilor la toate varstele. In Romania,
dintre cei care au facut studii despre batranete, numim pe Gheorghe
Marinescu, care a atras atentia asupra degradarii sistemului nervos in
imbatranire, pe C.I.Parhon- arată influenţa sistemului endocrin în
îmbătrânire, Ana Aslan, a pus în luminî importanţa vitaminelor şi a
antrenarii in activitati organizate pt. prevenirea imbatranirii. Totodata
a condus si organizat primul institut de geriatrie din Romania, in care
continua sa se faca tratamente apreciate in intreaga lume.
Imbătrânirea se caracterizează prin multe perturbări şi deviaţii
funcţionale ca şi prin numeroase alterări structurale, iar din punct de
vedere medical este descrisa acum prin creşterea frecvenţei
indispoziţiilor şi îmbolnăvirilor, prin creşterea gravităţii acestora, prin
asocierea mai multor boli, prin îngreunarea însănătoşirii, prin
frecventele complicaţii şi cronicizări, printr-o frecventare sporită a
cabinetelor medicale, printr-un consum crescut de medicamente.
6

Atitudinea faţă de sănătate şi faţă de boală se schimbă treptat. Grija


pentru propria sănătate şi pentru propriul trup ajunge
progresiv o preocupare importantă. Odihna, contemplaţia sunt
preferate tensiunii eforturilor, activităţilor. Unele boli sunt frecvente
sau foarte frecvente la bătrâni. Aşa sunt: arteroscleroza, coronarita,
cataracta, surditatea, emfizemul pulmonar, bronşita cronică,
spondiloza, osteoporaxele, adenomul de prostată. De o gravitate
deosebită sunt bronhopneumoniile şi fracturile de col femural.
Cancerul nu este o boală atât a bătrâneţii cât a perioadei care
precede bătrâneţea.
Consideraţiile de mai sus permit înţelegerea faptului că
îmbătrânirea nu este un proces care decurge identic la toţi indivizii
aceleaşi specii. În general se poate spune că vârstnicii sunt mai
diferiţi între ei decât persoanele tinere pentru că îi diversifică
„experienţa de viaţă” şi vicisitudinile vieţii, obiceiurile şi
profesiunile, ca şi bolile. Îi diversifică capacităţile de compensare
care sunt inegale. La unii îmbătrânirea este fiziologică, se ajunge la o
bătrâneţe „verde” iar la alţii ea este patologică, însoţită de un
cortegiu de boli care o precipită şi o complică.
Evoluţia demografică actuală a adus în prim plan fenomenul
„îmbătrânirii demografice” delimitat de creşterea numărului
persoanelor vârstnice în structura generală a populaţiei. Fenomenul
este mai accentuat în ţările dezvoltate şi este caracteristic ţării
noastre.
Deşi persoanele vârstnice au constituit totdeauna o parte
importantă a populaţiei, numai în cursul ultimelor două decenii
naţiunile şi comunitatea mondială şi-au îndreptat atenţia asupra
problemelor de ordin social, economic, ştiinţific, ridicate de fenomenul
îmbătrânirii şi al caracterului său universal. Astfel ca o recunoaştere a
implicaţiilor acestui fenomen, anul 1982 a fost declarat de Naţiunile
Unite „An Internaţional al persoanelor vârstnice”, în acelaşi an având
loc la Viena Adunarea Generala a O.N.U. consacrata îmbătrânirii.
Mai recent, în 1998, OMS include problemele îmbătrânirii printre
primele cinci probleme de sănătate ale lumii în momentul de faţă,
alături de bolile de inimi, cancer, SIDA, alcool.
7

Programele demografice apreciază că şi în continuare populaţia


vârstnică va creşte mai rapid decât cea nevârstnică.
În România se apreciază că în perioada 1930-1975 ponderea
persoanelor de peste 60 ani a crescut cu circa 10% (de la 5,9% la
14,3%) iar în anul 2000 se prognozează atingerea unei ponderi de
14%.
Cauzele privesc scăderea natalităţii, progresele medicinei
corelate cu creşterea nivelului de trai.
Pierderile persoanelor vârstnice şi declinul pe plan fiziologic,
psihologic, economic şi social sunt determinate de o multitudine de
factori sociali, economici, culturali.
Îmbătrânirea individului şi a populaţiei sunt lucruri diferite, prima
referindu-se la procesul fiziologic început în momentul concepţiei şi
continuat pe parcursul întregii vieţi reprezintă modificări de adaptare
a individului la mediul înconjurător, iar a doua reprezintă un fenomen
mult mai complex: se referă la creşterea proporţiei persoanelor
vârstnice într-o populaţie dată.
Îmbătrânirea demografică reprezintă creşterea populaţiei
persoanelor în vârsta în sânul populaţiei şi este aproape aceeaşi,
indiferent de pragul de bătrâneţe (60 ,65 ) (OMS din 1974).
În prezent populaţia în vârstă este o proporţie reprezentativă în
totalul populaţiei, existând la scară mondială tendinţa creşterii ratei
acestei grupe de populaţie, aproape de patru ori mai mare decât rata
populaţiei tinere. Această tendinţă conform rezultatelor, cercetărilor
statistice şi demografice din întreaga lume, poate fi o tendinţa fermă
şi de lungă durată în evoluţia populaţiei globului.
Modificarea structurii populaţiei pe vârste este un factor
fundamental care conturează modificări în structura societăţii şi
sistemele economice, politice, sociale, a relaţiilor interumane şi invocă
substanţiale inovaţii sociale pentru acomodarea cu populaţia
vârstnică.
Îmbătrânirea populaţiei necesită eforturi din partea societăţii
pentru acordarea asistenţei sociale, eforturi concretizate în : plata
pensiilor, cheltuieli necesare acordării asistenţei medicale pentru
bolile degenerative ale vârstei a treia.
8

Procesul îmbătrânirii populaţiei afectează potenţialul militar al


unei ţări.
Apar si consecinte de ordin psiho-social şi anume: modificarea
conţinutului şi formei raporturilor interumane. Relaţiile interumane se
modifică, se complică prin apariţia problemelor conflictuale între
generaţii, conflicte de autoritate la nivelul tuturor unităţilor sociale.
Interpretat astfel fenomenul îmbătrânirii ar prezenta doar
dezavantaje şi ca ar reprezenta o povară a societăţii fără a lua în
calcul înţelepciunea şi experienţa bătrânilor.
O alta atitudine plasează întregul grup la marginea societăţii şi
neaga orice integrare a persoanelor de vârsta a treia în viaţa socială
activă, folositoare.
Longevitatea în creştere încurajează sporirea interesului pentru
studiul aspectelor psihologice ale procesului de îmbătrânire şi rolul
persoanei în vârsta în societate.
Societatea judeca maturitatea individuala în funcţie de norma
vârstei. Valabilitatea acestui raţionament este întărita de semnificaţia
pe care o are vârsta, ca atare, cea biologica o are pentru fiecare
individ, considerat ca individualitate.
Vârsta cronologica este un indicator inconsistent în procesul
bătrâneţi. Este o măsură pur formală, birocratică, fără vreo relevanţă
particulară,. Psihologic, bătrâneţea are o nouă dimensiune şi
anume modul cum se raportează în această situaţie
personalitatea individului ca valoare intrinsecă şi ce capacităţi
de acţionare şi reactivare dezvoltă aceasta persoană. După
cum dezvoltarea individului nu poate fi concepută în afara socialului,
care-şi pune amprenta asupra formarii individului, ii modelează
comportamentul şi stilul gândirii, ii impune racordarea la anumite
norme şi modele culturale, la fel, fenomenul îmbătrânirii, nu poate fi
analizat corect în afara contextului în care s-a realizat şi a funcţionat
acel individ.
În studierea acestei ultime porţiuni de existenta umană, este
deci necesară intercorelarea tuturor elementelor care au constituit
premisele formării individului, înţelegerea coordonatelor care îl
determină să acţioneze şi motivul pentru care acţionează în acest
9

mod.
Interdependenta celor trei paliere poate fi întreruptă de disfuncţia
uneia dintre ele. Acest fapt determină modificări la nivelul întregului
sistem al personalităţii, cu efecte vizibile.
Intră în rolul asistentei sociale să identifice sursele problemelor
care apar, să încerce remedierea acestora, pentru o reinserţie cât mai
adecvată a persoanei în climatul ei specific. În plus, la fiecare studiu
de viaţă, o persoană preia un rol social şi responsabilităţile ataşate
rolurilor sale, atât statutului persoanei cât şi relaţiile sociale cu
ceilalţi, suferind modificări de acordare a rolului prescris.
Acest lucru necesită depistarea resurselor de care dispune
persoana şi modul în care utilizând aceste resurse se poate obţine
reintegrarea optimală a individului în mediul sau natural, iar acest
aspect intră în atribuţiile asistentei sociale.
Asistenţa socială, ca profesie fără tradiţie în domeniul
fenomenului îmbătrânirii, a bătrâneţi în general se pregăteşte pentru
a adopta noile cerinţe ale societăţii.
Având în vedere faptul ca în România populaţia aflată sub efectul
îmbătrânirii este în creştere, trebuie procedat la înfiinţarea unor
servicii adaptate condiţiilor actuale.
Daca până acum fenomenul îmbătrânirii constituia o problemă,
intră în responsabilitatea asistentei sociale de a înlătura această
concepţie, asigurându-se de importanţa acestei categorii de vârsta în
viata socială, prin experienţa pe care o deţine. În acest sens o mare
importanţa o are informarea populaţiei în ceea ce priveşte fenomenul
îmbătrânirii şi implicaţiile acestuia în societate, prin mass-media.
În domeniul artei există numeroase exemple de personalităţi care au
dat lumii opere foarte valoroase realizate dupa vârsta de 60 de ani.
În literatură, George Bernard Shaw primeşte premiul Nobel pentru
literatura la 69 de ani, iar la 80 de ani oferă publicului piesa
„Milionara”. În jurul varstei de 70 de ani primeşte şi Lev Nicolaevici
Tolstoi Premiul Nobel pentru literatură. La 60 de ani Hictor Hugo
adaugă capodoperei literaturii uiversale romanul social „Mizerabilii”
continuand sa scrie pana la 80 de ani. În alte domenii ale artei avem numeroase dovezi
de capacitate creatoare si crez artistic la varste inaintate. Michelangelo accepta la 60 de
10

ani realizarea faimoasei fresce „Judecata e apoi”,Picasso picteaza cu inversunare pana la


90 de ani, Giuseppe Verdi compune cele mai importante opere in perioada de varsta 70-
80 de ani. Dupa varsta de 61 de ani, Constantin Brancusi realizeaza „Masa tacerii”,
„Coloana infinitului” si „Poarta Sarutului”.

CAPITOLUL I
DIMENSIUNI ŞI PERSPECTIVE ALE FENOMENULUI
DE
ÎMBĂTRÂNIRE
Îmbătrânirea societăţii implică o mulţime de schimbări în
extinderea şi eterogenitatea privind îngrijirea sănătăţii plus serviciile
sociale.
Tot mai multe persoane se înscriu în rândul persoanelor de vârsta medie,
mijlocie, când tot mai des îşi fac apariţia boli cronice, iar spre sfârşitul
decadei, care corespunde cu trecerea de la vârsta mijlocie la vârsta
îmbătrânirii, proporţia societăţii de peste 65 ani se aşteptă aproape să
se dubleze.
Populaţia trăieşte mai mult, în parte datorită îmbunătăţirii
îngrijirilor care au fost posibile prin sau cu ajutorul serviciilor
medicale, pe de altă parte cei ce suferă de dizobilităţi dar care altfel
sunt sănătoşi, de asemenea vor avea o viata mai lungă. Astfel indivizii
trăind tot mai mult, apare probabilitatea de a-şi crea dizabilitate, ceea
ce duce după sine problemele unei vârste foarte înaintate, problemele
unei persoane foarte în vârsta.
11

Primii purtători ai acestei poveri sunt persoanele în vârstă care


suferă de o lungă perioadă de timp de dizabilitate. Nu se poate afirma
cu titlul de stricteţe ca persoanele în vârsta sunt unicul subiect
predispus spre boală şi dizabilitate; de fapt până la aşa zisa
„întârziere în viaţă” multe persoane sunt remarcabil de sănătoase.
Insă circumstanţele ca persoanele în vârstă
care au dizabilitati în comenzile cerute de atenţie şi numărul
persoanelor în vârsta cu boli cronice se întâmplă să aibă posibilitatea
mai mare de creştere.
Referinţele la sănătate sunt variate. Mai întâi se consideră
tipurile de vârstă şi dizabilitati la persoanele în vârstă de astăzi şi
posibilitatea lor în viitor. Apoi se i-au în considerare ce fel de servicii
vor fi necesare pentru o societate îmbătrânită.

I.1. DIMENSIUNEA BIOLOGICĂ A ÎMBĂTRÂNIRII

Problema îmbătrânirii are un mare interes ştiinţific pentru


biologie. La prima vedere se pare ca îmbătrânirea şi moartea prin
bătrâneţe evidenţiază imperfecţiunii ale organizării vitale sau ale
corelaţiilor dintre organism şi mediu ,incapacitatea de a repara
„uzura” adusă de funcţionare.
Din punct de vedere ştiinţific însă, nu este corect să judecăm
problema îmbătrânirii şi a morţii numai în raport cu interesele sau cu
aspiraţiile individului. Individul este şi un „instrument” al speciei iar
viata să are o semnificaţie şi în raport cu evoluţia vieţii pe pământ .
Îmbătrânirea poate fi caracterizată prin slăbirea capacităţii de reglare,
de adaptare şi de compensare. Analizată sub incidenţa biofizică,
problema senescenţei (ale termen sub care este cunoscută
îmbătrânirea) şi implicit a morţii evoluţia ireversibilă a vieţii către
senescenţă este explicată de către Gheorghe Marinescu, în mai multe
lucrări prin creşterea entropiei.
12

Neurologul român, observa că fenomenele fiziologice „sfârşesc


printr-o acţiune termică, aşadar o energie inferioară”, procesul fiind
unidirecţional. Deci după Gheorghe Marinescu evoluţia către
senescenţă şi moarte este un fapt care se încadrează intr-o lege
universală.

I.2. DIMENSIUNEA ANTROPOLOGICA A ÎMBĂTRÂNIRII

Problema îmbătrânirii şi a bătrâneţii are de asemenea un mare


interes pentru ştiinţele despre om, pentru antropologie. Omul este o
fiinţă care îmbătrâneşte, dar el nu este doar o fiinţă biologică ci şi o
fiinţă socială, astfel incât îmbătrânirea să se caracterizează prin
modificări particulare atât pe plan corporal (morfologic şi fiziologic)
cât şi pe plan psihologic şi social, în sfera comportamentului, a
afectivităţii şi a gândirii, a conduitei şi a atitudinilor, a activităţii şi a
relaţiilor interpersonale. Totodată procesul de îmbătrânire însuşi,
poate fi accelerat sau îmbătrânit prin influenţa factorilor sociali
(munca, obiceiurile de alimentaţie şi viată). Factorii sociali (cei de
cultură şi civilizaţie) pot oferi soluţii la unele probleme puse de
îmbătrânire cum ar fi de exemplu :soluţiile medicale la problemele
ridicate de îmbătrânirea organelor sau de către boli care apar mai
frecvent la vârste mai înaintate. Ochelarii şi protezele dentare sunt
printre mijloacele pe care tehnica le-a pus la dispoziţia vârstnicilor
pentru a compensa unele deficienţe biologice. Asistenta sociala ce
organizează viata bătrânilor, regimul pensiilor, sunt expresii ale grijii
societăţii pentru cei care suportă corolarele unei fatalităţi biologice.
Cu alte cuvinte îmbătrânirea omului este un proces în care se
împletesc factori cauzali şi compensatorii de natură bio-psiho-sociala.
Importanţa psiho-socială a îmbătrânirii este expresia modificării
cu vârsta a capacităţii de prestaţie, faţă în faţă cu dreptul noilor
generaţii de a munci, de a se bucura de viaţă şi de a avea un cuvânt
13

de spus în organizarea şi conducerea societăţii.


Atâta timp cât bătrânii reprezentau o minoritate statistică
neglijabilă, această problemă se rezolva automat. În cursul istoriei,
longevitatea medie a omului a fost mediocră, iar repartiţia populaţiei
pe vârste arăta o pondere marcantă a grupelor la vârste „active”. În
ultimele decenii situaţia s-a schimbat. În primul rând prin scăderea
mortalităţii prenatale şi infantile (pentru ţările avansate) se identifică
progrese în ultimele două sute de ani:3oo de vieţi salvate la mia de
naşteri. În al doilea rând introducerea unor medicamente eficace a
permis recuperarea din boală a unui mare număr de vârstnici şi
bătrâni. Ca urmare, un număr mult mai mare de oameni ajung să
folosească efectiv „Congenitatea potenţială” a speciei.
Importanţa psiho-socială a problemei îmbătrânirii este atât de
ordin economic cât şi cultural. În unele epoci la un anumit nivel de
civilizaţie omul era considerat ca bătrân (prin improductivitate) la 40-
50 ani. Astăzi considerăm că spre 60 ani oamenii au un maximum de
cunoştinţe şi de experienţa şi pot fi priviţi ca un „fond de aur” al
economiei şi culturii.
Oricum cercetarea productivităţii intelectuale în funcţie de vârstă
arată că se menţine în general şi la sexagenari.
Dacă vârsta de pensionare este în continuă creştere (actual este
de 57 ani pentru femei şi 62 ani pentru bărbaţi în România) aceasta
se datorează recunoaşterii acestei capacităţi şi necesităţii sociale de a
o utiliza. Pe de altă parte insă, desfăşurarea, tot mai rapidă a
progresului ştiinţific şi tehnic ridică problema capacităţii vârstnicului şi
a bătrânului de a se adapta la ritmul acestor schimbări.

I.3. DIMENSIUNI PSIHO-SOCIALE ALE ÎMBĂTRÂNIRII

Dimensiunile psiho-sociale ale îmbătrânirii trebuie cunoscute


pentru o mai mare eficacitate în asistenţa pe toate planurile
14

vârstnicului.
Prin încetarea activităţii profesionale (încetare de cele mai multe
ori bruscă) fără a pregăti în perioada retragerii are loc o nivelare
socială şi psihologică. Vârstnicul îşi pierde sentimentul utilităţii
sociale, pierde rolul social activ, pierdere ce se constituie într-un STAS
care acţionează asemenea agentului patogen determinând de multe
ori aşa zisa „patologie de retragere”.
Demisia din viaţa activă impusă de societate, firească dar
aplicată fără pregătire corespunzătoare, este echivalentă pentru
unele persoane (în special bărbaţii) cu o dramă, „o moarte socială” si
are puternice implicatii psihice. La pierderea rolului social productiv se
adăugă pierderea prestigiului social, a responsabilităţii câştigate cu
truda de-a lungul vieţii, pierdere de roluri şi statuturi în familie prin
urmare alţi factori psiho-sociali cu efect stresant. În multe cazuri
suferinţa cea mai importanta este izolarea. Asistam astăzi la o
conduită de izolare a vârstnicului nedelimitată ca atare, ceea ce face
ca în unele cazuri ocrotirea în instituţii specializate să fie de fapt o
formă deghizată de izolare, promovată de familie şi societate.
În timp ce înaintaşii noştri apreciau şi utilizau înţelepciunea
bătrânilor pe care îi venerau, societatea modernă priveşte cu
neîncredere utilitatea lor: ea preţuieşte şi promovează valorile
pozitive (sănătatea şi tinereţea). Acestea sunt premisele fireşti ale
evoluţiei, progresului, dezvoltării.
În mediile urbane, industrializate se dezvoltă o cultură a tinereţii
şi adolescentei, în care bătrânul îşi găseşte tot mai greu locul.
Combaterea izolării şi conservarea demnităţii vârstnicului
presupune schimbarea mentalităţii, crearea unei opinii favorabile fata
de probleme vârstnicului.
Singura cale ar fi educaţia care să presupună o cunoaştere a
fenomenului de îmbătrânire normala, schimbările fireşti, aspectele
îmbătrânirii patologice, tehnica îngrijirilor fizice şi psihologice factori
de risc. Trebuie efectuata o educaţie a familiei a membrilor ei
nevârstnici. Factorul educaţional devine factor de influenta insa, din
păcate, importanta acestuia este subestimata.
La aceasta contribuie şi o anumita „pudoare” în abordarea
15

problemelor mai dificile ale bătrâneţii.


Ca urmare se impun eforturi pentru difuzarea şi însuşirea unei
concepţii realiste despre îmbătrânire ca etapa firească a existentei
umane, căreia trebuie să i se asigure o desfăşurare demna, plină de
respect, ferită de griji şi boli pentru a fi bine suportată şi verificate
chiar, în folosul familiei şi societăţii. Este vorba despre „pregătirea
pentru îmbătrânire” care utilizează o multitudine de discipline:
gerontologie, geriatrie, psihologie, educaţie sanitara, sociologie,
antropologie, etica.

I.4. DIMENSIUNI PSIHOLOGICE ALE ÎMBĂTRÂNIRII

Gândindu-ne la cuvintele lui Petre Tutea „a înţelege este un mod


al cunoaşterii”, cunoaşterea unor noţiuni generale de psihologie a
îmbătrânirii se impune ca un instrument indispensabil în cercetarea şi
înţelegerea fenomenului de îmbătrânire. acest lucru poate fi realizat
dacă se ţine cont de:
 necesitatea abordării accesibile a pacientului vârstnic ,
prin facilitarea unui dialog între medic şi pacient, între
asistent social şi pacient, evitând de a eticheta drept
patologice anumite modificări psihologice de vârstă;
 necesitatea angajării anturajului familial în acţiunile
terapeutice, familia trebuind să fie informată corect şi
ştiintific asupra modificărilor patologice ale
vârstnicului.
Îmbătrânirea psihologică este rezultanta modificărilor
determinate de factori interni (ereditatea, uzura sistemului vieţii
psihice) şi de factori externi ai mediului ambiant (ecologici, sociali,
culturali). Evenimente din mediul social (socio-profesional, socio-
cultural, relaţional) intervin în mod particular în existenta vârstnicului
16

determinând modificări psihologice s-au îmbolnăviri psihice. Dintre


aceste evenimente de ordin social fac parte:
 -retragerea din activitate
 -renunţarea la unele activităţi
 -scăderea potenţialului biologic
 -îmbolnăviri somatice, invalidări
 -scăderea numărului membrilor familiei
(plecarea copiilor adulţi, decesul
partenerului)
 -dispariţia vechilor prieteni
Regresul din punct de vedere al memoriei constând în
diminuarea auzului, a văzului, cu efecte în fluxul informaţional, a
restrângerii raţionale, provoacă şi adânceşte suferinţele psihice. Un
alt factor important în determinismul modificărilor psihologice este
conştientizarea îmbătrânirii şi incertitudinile perspectivelor de viitor.
Pentru a putea elabora un diagnostic complet specialiştii trebuie
să aibă în vedere următoarele funcţii psihice:
 -nivelul de conştienţă (gradul de vigilenţa)
 -capacitatea de orientare
 -starea afectivă
 -memoria
 -gândirea şi idiaţia
 -aspectul global al comportamentului
 -modul de integrare în familie şi societate (gradul tulburărilor de
 integrare)
 -trăsăturile de personalitate
 -limbajul
Spre deosebire de îmbătrânirea patologică, cea fiziologică are un
caracter relativ al deficientelor. Organismul în general şi psihicul în
special dispun de rezerva compensatorie. De exemplu, deşi maximul
inteligentei se situează intre 16-25 ani, după aceasta vârstă nu se
înregistrează scăderi evidente obţinându-se multe performanţe. Nu
este vorba de apariţia unor noi capacităţi ci de îmbunătăţirea
organizării activităţii şi de perfecţionare a schemelor de generalizare,
17

sinteza sau abstractizarea.


Nivelul conştientei se exprima la bătrâni prin:
 -creşterea şi încetinirea timpului de reacţie. Acestea
sunt modificări care favorizează trăsături
temperamentale flegmatice.
 -scăderea proceselor inhibitorii favorizează
iritabilitatea, labilitatea emoţionala şi logoreea.
 -reducerea capacităţii de învăţare, de adaptare a
bătrânilor
 -fragmentarea perioadei de somn (stări de veghe)
Senescenţa senzoriala este determinata de sclerozarea
receptorilor senzoriali.
În ceea ce priveşte vederea aceasta se degradează prin
scăderea elasticităţii cristalinului şi reducerea câmpului vizual.
Afectarea auzului determina probleme de comunicare favorizând
insecuritatea, susceptibilitatea sau chiar idei de persecuţie.
Mirosul şi gustul scad mai puţin, exersarea simţului gustativ
poate chiar să amplifice sensibilitatea gustativa a vârstnicului.
Atenţia, în special atenţia voluntara şi capacitatea de
concentrare intra intr-un proces de scădere specific senescenţei.
Memoria de scurta durata intra de asemenea intr-un proces de
scădere, insa memoria de lunga durata se conserva, ceea ce determina frecvente
întoarceri în trecut (amintiri).
În ceea ce priveşte gândirea aceasta la bătrâni se caracterizează
prin :
-scăderea ritmului ideativ şi a flexibilităţii gândirii care
determină dificultăţi de adaptare rapidă (stereotipii)
-conservarea chiar creşterea funcţiilor de sinteza,
generalizarea şi schematizarea care favorizează cumpătarea.
Limbajul reflectă o scădere a fluxului verbal o lentoare a ritmului.
Cu privire la afectivitate, senescenţa se caracterizează prin
:depresie, apatie, scăderea capacităţii de rezonanta afectiva,
personalitatea fiind reprezentata de doua aspecte :
 -sistemul de atitudini se elaborează în raport cu
situaţia existenţiala complexa a vârstnicului;
18

 -se accentuează unele trăsături de personalitate până


la stadiul caricatural.

I.5. MARI PROBLEME ALE ÎMBĂTRÂNIRII ŞI ASPECTE


MEDICALE

Problema medicală de cea mai mare însemnătate este


asigurarea atingerii pentru cât mai mulţi bătrâni a longevităţii
potenţiale, combătând bolile primejdioase ale vârstei ) cancerul,
arteroscleroza) ca şi infirmităţile.
Statisticile actuale arata ca numai 47,3 % din persoanele
vârstnice sunt valide, 31 % sunt deficienţi iar 21,7 % sunt propriu-zis
bolnavi sau infirmi. Influenţa medicinii la scară socială este de dată
recentă, însă ea nu se poate face simţită deplin decât în cadrul unui
sistem social politic evoluat.
În ce consta asistenta medicala ?
În primul rând medicul trebuie să procedeze la anamneza, care
presupune ascultarea relaţiilor bătrânului şi care produce efecte
pozitive asupra psihicului acestuia. În acest caz un aspect deosebit îl
are modalitatea în care medicul participă la convorbire cu pacientul şi
mai ales în cazurile în care este vorba de un bătrân afectat de
hipoacuzie, cât aude dar nu înţelege, necesitând un limbaj clar şi rar
deci nu tare. Cu multă răbdare se efectuează de către medic analiza
clinică care solicita ascultarea.
Gerontologia - ştiinţa despre îmbătrânire şi bătrâneţe.
În ultimul timp, îşi face din ce în ce mai mult loc utilizarea unor
termeni care tind să înlocuiască tradiţionalul „senil”.
În prezent acesta este termenul involuţional. Mai nou mai ales
19

disciplinele ale căror obiect de studiu este bătrâneţea sunt denumite


gerontologie, geriatrie (de la grecescul geron - bătrân plus particula
geri - bătrânesc sau de la grecescul gerinto-bătrân).
În geriatrie diagnosticul trebuie să fie pluridimensional :
 diagnostic clinic, care stabileşte caracteristica
patologică a subiectului;
 diagnostic gerontologic care precizează vârsta biologică,
tipul de îmbătrânire, ritmul de îmbătrânire;
 diagnostic social care va preciza necesităţile de
îngrijire, gradul de dependenta, necesitatea de ocrotire
şi protecţie.
Diagnosticul pluridimensional în geriatrie situează vârstnicul şi
ansamblul dinamic al laturilor sale ca un total într-un context social.

I.6. RELAŢII DE SOLIDARITATE FAMILIALĂ

În acest cadru, se au în vedere raporturile bătrânului cu familia,


poziţia să în familie, aspecte care pot influenta adesea starea de
sănătate a bătrânului. În cazul bătrânului care are familie dar trăieşte
în căminul de bătrâni trebuie urmărite mai multe aspecte:
 -dacă este vorba despre o familie închegată;
 -câţi membri (numărul lor) alcătuiesc acea familie. În
aceste sens trebuie urmărite raporturile bătrânului cu
copii săi (adulţi fiind), raporturile cu nepoţii şi anume
dacă bătrânului i se acorda respectul cuvenit pentru
rolul sau de bunic, raporturile bătrânului cu partenerul
de viata;
 -bătrânul ramâne, totuşi, integrat în familie păstrându-
şi roluri şi statute corespunzătoare.

În momentul în care aceste aspecte (cercetarea lor)


20

demonstrează o integrare pozitiva pentru un bătrân care necesită


tratament medical, perspectivele recomandărilor de tratament şi
îngrijire sunt bune, climatul favorabil constituindu-se într-un factor
adjuvant terapeutic.
În caz contrar, fiind membru al unei familii care prezintă funcţii,
carente, atât cele de solidaritate cât şi cele pedagogic-morale,
bătrânul va fi tolerat, neglijat sau ignorat cea ce va determina
îmbolnăviri sau accentuării ale acestora.
Relaţiile de solidaritate pot fi afectate ca o consecinţa a
greutăţilor materiale, având în vedere retragerea bătrânului din
activitate la care se adăuga şi necesităţile în caz de îmbolnăvire. Pe
de alta parte relaţiile de solidaritate pot fi afectate şi datorita
mentalităţii greşite a grupului familial privind îndatoririle fata de
bătrân, a unei atitudini de egoism a adulţilor sau a unui nefiresc
sentiment de ruşine, când bătrânul suferă de grave deficiente.
Comportarea fata de bătrân poate merge de la neglijare până la
forme grave de persecuţie, abuz sau chiar violenta.
Pe măsura acumulării anilor, bătrânul suferă de o regresiune
treptată a tuturor facultăţilor sale psihice sau fizice care il infirma pe
plan social şi astfel solidaritatea grupului familial devine pentru el
esenţiala, un factor vital, o garanţie.

I.7. TEORII ALE ÎMBĂTRÂNIRII

Un aspect important al descoperirilor în cadrul gerontologiei sociale


implica adaptarea populaţiei în vârstă la angajarea în activitate şi la
problemele generate de depresie acestea fiind inevitabile în contextul
procesului de îmbătrânire.
 Teoria degradării („Disengagement Theory”)
Teoria degradării este singura teorie a îmbătrâniri formulată complet
cu toate ca nu mai este privită ca o explicaţie validă şi pertinentă a
21

îmbătrâniri. Ea a fost introdusă în anul 1961 de Cumming si Henry .


Aceasta teorie se bazează pe faptul ca moartea este inevitabila în
acord cu principiile dezagregării inevitabilitatea morţii implica
societatea cât şi bătrânul ca individ de a se angaja în relaţii reciproce.
În acest mod moartea individului nu este separată de sistem. Deşi
extinderea şi formele dezangajări variază de la persoana la persoana
şi de la societate la societate, dezangajarea reprezintă un fenomen
universal. Populaţia în vârstă care gradându-şi diferit relaţiile sociale
în acelaşi timp aflându-se în perioada schimbărilor trăirilor psihologice
considera ca teoria dezangajării este cea mai potrivită pentru
adaptare şi pentru principiile morale.
De curând s-au ridicat multe critici la adresa acestei teorii:
1.Multe s-au întrebat daca este cu adevărat un fenomen
universal, dând
numeroase exemple de societati în care populaţia în vârstă menţine
cele mai ridicate statistici şi ramine implicata în viata sociala chiar
pana la moarte.
2.Mai mult decât atât studiile efectuate au arătat ca este chiar
obijnuita
continuarea activităţi şi nu dezangajarea.
3.Critici aduse teoriei în sensul în care aceasta promovează
ideea ca
neangajarea ar putea însemna longevitatea caracteristicilor
personalităţii şi nu o fază inevitabilă a ciclului morţi.

 Teoria activismului sau teoria activităţii.


În acelaşi timp cu teoria retragerii din activitate (a dezangajării)
s-a
dezvoltat teoria activităţii cunoscute şi sub numele de teoria
implicării. Această teorie expune faptul că, exceptând schimbările
biologice şi moartea, populaţia în vârstă are aceleaşi nevoi psiho-
sociale ca şi populaţia de vârstă mijlocie. Din această perspectivă
reducerea interacţiunilor sociale implicate în fenomenul îmbătrânirii
rezultă din retragerea din societate a persoanelor vârstnice, proces ce
acţionează împotriva dorinţelor acestora.
22

Îmbătrânirea optimală este singura posibilitate de a păstra


persoanele
vârstnice în activitate, în lumea sociala. Adepţii activismului susţin că
persoanele aflate în situaţia generala de retragere din activitate
încearcă să menţină preocupările din tinereţe sau căuta substitute la
acestea.
Argumente pentru teoria activităţii:
1.cei ce-şi continua activitatea la bătrâneţe îşi menţin sănătatea
fizică;
2.funcţiile congenitive sunt prelungite prin activitate şi nu prin
sedentarism;
3.continuarea relaţiilor sociale şi a activităţilor în grup contribuie
la obţinerea satisfacţiei socio-afectivă.

 Teoria grupului minoritar


Aceasta promovează ideea conform căreia persoanele în vârstă
constituie
un grup minoritar în structura societăţii. Teoria se axează pe trei
criterii.
Bătrânii reprezintă o clasă, un grup bine determinat în cadrul
societăţii;
Bătrânii sunt afectaţi de fenomenul discriminării fiind priviţi ca pe un
alt fel de tipologie umană. În acest sens se poate vorbii despre
stigmatul social care după Sorin Antohi (studii de litere la Iaşi şi istorie
la Paris, lector la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti) este
„o discrepanţă specială între identitatea socială, virtuală şi una
efectivă”. Cioran spune că noţiunea de stigmat acoperă atributele
extreme ale maladiei şi handicapul la care apar semnele aprobiului
public la adresa persoanei ieşite din „normalitate” specifică unei
comunităţi. Stigmatul ar reprezenta din punct de vedere psiho –
sociologic ruşinea, vina, umilinţa, stânjeneala, victimizarea.
Al treilea criteriu se referă la gândirea stereotipă existentă în legătură
cu persoanele vârstei a treia. Mulţi cred că bătrâneţea înseamnă
izolare şi singurătate, că bătrânii nu mai au interes sau nu dispun de
capacităţile necesare pentru relaţiile sexuale, că nu mai pot muncii
23

ca cei tineri, într-un cuvânt că au ajuns la un stadiu staţionar care nu


mai poate fi schimbat. Aceste presupuneri au izvorât din discriminările
determinate de populaţia tânără şi activă din cadrul economiei sau
din neinformarea populaţiei asupra fenomenului îmbătrânirii.
Gândirea stereotipică s-a transmis oral prin formulări de genul „eşti
prea tânăr pentru a arăta îmbătrânit”. Această teorie a fost criticată
prin ideea că bătrânii nu alcătuiesc un grup de conştiinţă sau
naţionalitate comună, putând fi consideraţi ca grup minoritar doar
prin locul pe care îl ocupă din punct de vedere statistic în structura
populaţiei.

 Teoria subculturilor
Aceasta teorie răspunde câtorva din criticile aduse teoriei grupului
minoritar prin faptul că îmbătrânirea se aseamănă grupurilor
minoritare ca dezvoltare în timp ea se dezvoltă iar ideile care le
promovează se dezvolta şi ele “uzându-se” s-au îmbătrânind. În acest
caz grupurile respective pot fi excluse de la interacţiunile
semnificative cu alte grupuri din cadrul populaţiei, cum de altfel şi
îmbătrânirea sau mai bine spus populaţia vârstnică este supusă
aceleaşi excluderi.

I.8. ASPECTE DE ÎNGRIJIRE SPECIALIZATĂ

Secolul XX pare a fi o perioadă de creştere rapidă a populaţiei în


vârstă,
prima jumătate a secolului descriind chiar o accelerare a procesului.
Fenomenul îmbătrânirii implică în cadrul societăţii numeroase
schimbări în extinderea nevoilor de ajutor şi a serviciilor sociale.
Indiferent de locul în care îl întâlnim, în spitale, la domiciliul propriu sau în
medii instituţionalizate, bătrânii sunt aceeaşi iar nevoile lor rămân
aceleaşi indiferent de spaţiul în care se află. Asistenţii sociali sunt cei
24

care trebuie să descopere natura şi cauzele nevoilor bătrânilor şi ce


servicii trebuie să ofere în acest sens.
Rolul pe care îl ocupă mijloacele de informare (mass-media) este
deosebit
de important conducând la o mai bună şi reală cunoaştere a
procesului de îmbătrânire, fapt care vine în ajutorul asistentei sociale.
Prin intermediul serviciilor oferite de asistenţa socială, se poate oferii
o nouă şansă vârstnicilor care la modul
general vorbind au atât de puţine posibilităţi sau şanse. Totul depinde
de abilitatea şi capacităţile asistenţilor sociali de a depista cauzele
necesitaţilor bătrânului în mod corect şi a descoperii sursele de care
dispune acesta, pentru ca apoi să le folosească în vederea obţinerii
unor rezultate optime. Acestea se referă la o reintegrare a bătrânului în
modul sau ambiant.

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Aspectele demografice biomedicale, economice şi psiho-sociale


arata apariţia unor provocări substanţiale pentru ajutorul şi serviciile
sociale cu privire la populaţia vârstnică. Creşterea acesteia va include
mai mulţi oameni la vârste înaintate având o gamă întreaga de boli,
un număr larg de nevoi individuale, care va necesita extinderea
serviciilor de recăpătare a funcţionalităţii independente pe cât este
posibil din punct de vedere medical.
Cum promovarea acestor nevoi este sporadica şi imprevizibila,
eforturile care se fac în acest sens nu sunt suficiente.
În concluzie se urmăreşte în perioada în care urmează să se
sporească eforturile de depistare de determinare a resurselor de care
dispune populaţia de vârstă a treia ca pe baza acestora în ordinea
priorităţilor, nevoilor şi necesitaţilor vârstnicilor să poată fi întocmită
25

de către instituţiile de asistenţă socială (în colaborare cu specialiştii


din alte domenii) programe adecvate de măsuri şi intervenţii.

CAPITOLUL II
PROBLEME PSIHICE SPECIFICE INTEGRĂRII ÎN
CĂMINUL DE BĂTRÂNI
Consideraţii generale
Statutul de vârstnic constiuie un factor de risc particular, care
intervine în determinismul complex al tulburărilor psihice. Un factor
de risc suplimentar este şi instituţionalizarea în căminele de bătrâni.
Modificările biologice, psihologice şi sociale ce însoţesc bătrâneţea
influenţează în mai multe moduri bolile psihice care se întâlnesc în
această perioadă a vieţii:
 Favorizează debutul unor maladii psihice. Perioada
senescenţei scade capacitatea de adaptare, în urma
diminuării unui mare număr de funcţii şi aptitudini.
Bătrâneţea constituie, adesea, o veritabilă perioadă de
stres, cu o problematică întinsă şi specifică.
 Favorizează reapariţia şi agravarea unor suferinţe psihice
anterioare
 Determină o anumită specificitate în tablourile
psihopatologice ale diferitelor boli psihice.
Anumiţi autori consideră însuşi statutul de vârstnic ca fiind
psihotraumatizant. Pentru a înţelege mai bine modelul tulburărilor
psihogene la bătrinii din cămin este suficient să adăugăm: reacţiile
legate de alterarea funcţiilor corporale, reacţii legate de modificarea
funcţiilor psihice, reacţii la schimbarea situaţiei sociale (toate acestea
generalităţi specifice vârstei) şi trauma instituţionalizării, ca reacţie de
inutilitate şi neputiinţă.
26

II.1. DIFICULTĂŢILE DE ADAPTARE

Dificultatea de a răspunde pozitiv la eforturile de adaptare în


căminul de bătrâni este răspunsul a două influenţe: socială şi psihică.
Condiţia de „asistat” (factorul social), trăind din ajutorul oferit de stat
sau diverse ONG-uri, trezeşte în vârstnic o serie de fenomene de respingere
(factorul psihic). Inadaparea este rezultatul acestei controverse.
Deasemenea, studiile arată că există o mare diferenţă individulă
în ceea ce priveşte adaptarea. Excluzând condiţiile patologice,
observăm că cel mai uşor adaptabili sunt vârstnicii cu o pregătire
intelectuală modestă şi care nu provin din rândul unei familii
mari. Dificultăţile de adaptare sunt mai crescute în cazul celor cu
pregătire superioară.
Pericolul oferit de inadaptare constă în posibilitatea de a fi un punct de
plecare pentru alte dezechilibre mult mai grave. Anxietatea, nevrozele psihozele
de origine afectivă, sunt doar câteva dintre repercursiunile în plan
psihic al fenomenului de inadaptare.

II.2. ANXIETATEA LA BĂTRÂNI

După Ursula Şchiopu, anxietatea reprezintă o stare afectivă,


vagă, de nelinişte, de apăsare, tensiune, îngrijorare şi teamă
nemotivată, fără obiect, care este necomfortantă din punct de vedere
psihologic. Anxietatea are ca dominante sentimente intense de
insecurtitate (generate, în special, de teama abandonului, sau a
producerii unor nenorociri şi catastrofe iminente). Totodată,
anxietatea generează produse imaginative abundente, care nu pot fi
27

ignorate şi nici eliminate şi care pun stăpânire pe persoană şi o


domină. În cazul vârstnicilor, fenomenele de anxietate sunt
amplificate odată cu internarea lor în instituţiile de ocrotire. Bătrânii
se simt abandonaţi, izolaţi. Această izolare este un fenomen social cu
implicaţii psihice. Într-un studiu, se arată că, în România, internarea
bătrânilor este întotdeauna însoţită de fenomene de anxietate.
Numărul tot mai ridicat al comportamentelor suicidare în cazul
vârstnicilor din căminele de bătrâni reprezintă o mărturie în acest
sens. Având mai multe grade de manifestare, puterea de manifestare
al anxietăţii creşte odată cu vârsta. Unele dintre tulburările somnului
specifice bătrânilor sunt puse pe seama anxietăţii. Chiar şi o uşoară
scădere a randamentului intelectual este coniderată ca fiind o
rezultantă a anxietăţii.
Cu toate că anxietatea este considerată ca fiind o reacţie
obişnuită, normală a personalităţii, cu un rol deosebit de important
pentru motivare sau pentru creativitate, la vârsta a III – a se
manifestă cu o instensitate mult prea mare. Astfel, anxietatea iese din
limitele normale şi poate conduce către o manifestare patologică –
anxietatea generalizată. Vârstnicii cu anxietate generalizată prezintă
tensiune motorie manifestată prin: instabilitate, durere musculară,
incapacitate de relaxare, facies crispat. Unele manifestări de
hiperactivitate vegetativă, specifice bătrâneţii, sunt strâns legate de
anxietatea generalizată: tahicardie, parestezii, tulburări gastrice, puls
şi respiraţii frecvente. Totodată, vârstnicii ce menifestă o anxietate
generalizată prezintă o stare de hiperatenţie (hipervigilenţă).
În afara neplăcerilor produse de anxuietatea generalizată,
bătrânii pot întâmpina şi unele dezvoltări ale acesteia în sensul unor
tulburări fobice sau obsesiv – compulsive. Cea mai frecventă
manifestare fobică a vârstnicilor este fobia socială.
Realitatea arată că intensitatea anxietăţii creşte odată cu
momentul instituţionalizării şi scade proporţional cu timpul petrecut în
căminul de bătrâni. Este vorba nu numai de o reacţie de adaptare ci şi
de un răspuns la o serie de eforturi de integrare. În acest ultim caz,
anxietatea este considerată ca fiind un imbold motivaţional în sensul
integrării.
28

II.3. NEVROZELE LA VÂRSTNICI

Suferinţa nevrotică la vârsta înaintată implică problele mai


complexe decât în trecut. În perioadele de regresie, elementele
involuţionale şi frecvenţa bolilor cronice duc la ştergerea graniţelor
dintre factorii somatogeni, endogen şi pshihogen. Nici la alte vârste
nu există o delimitare specifică nevrozei. Am putea presupune că în
momentul pensionării, omul scapă de influenţele nevrozante ale
multiplelor solicitări, responsabilităţi şi conflicte sociofamiliale şi ar
intra într-o etapă liniştiă a vieţii. În realitate, bătrânii au acelueaşi
probleme ca şi cei mai tineri, la care se adaugă şi înaintarea în vârstă.
Învingerea condiţiei nevrotice este posibilă până la cele mai avansate
vârste. Rolul persoanei care oferă îngrijirea este de a diminua pe cât
posibil anxietatea, întâmpinând instaurarea nevrozei.

II.4. PSIHOZELE LA VÂRSTA ÎNAINTATĂ

Ca şi în cazul nevrozelor, la vârsta înaintată, apar probleme de


diferenţiere a factorilor endogeni, psihogeni, organici. Cele mai
frecvente sunt psihozele de tip depresiv: psihoze depresive organice
(în primul rând, apărute pe fond vascular), psihoze depresive
endogene şi psihioze reactive. Fazele maniacale sunt mai rar întâlnite
la bătrâni.
29

II.5. PROFILAXIA TULBURĂRILOR PSIHICE LA BĂTRÂNII


ASISTAŢI

Gerontoprofilaxia tulburărilor psihice cuprinde trei modalităţi diferite


de abordare:
 Gerontoprofilaxia primară este dominată de mijoacele
nespecifice de promovare a sănătăţii mintale şi cuprinde
câteva recomandări simple. Orientarea vârstnicilor spre
activităţi productive şi distractive. „Nimic nu este mai
obositor decât a nu face nimic toată ziua”.
 Gerontoprofilaxia secundară are trei direcţii principale:
depisarea precoce a îmbolnavirilor, acţiuni de intervenţie în
situaţiile de criză şi tehnici de educaţie în problemele de
sănătate mintală.
 Gerontoprofilaxia terţiară are ca obiectiv combaterea
dependenţei, prevenirea desinserţiei sociale şi familiale.
Acest domeniu ar putea avea ca principiu: „a da nu numai
ani vieţii, ci şi viaţă nilor”. Problematica gerontoprofilaxiei
terţiare se suprapune cu problematica recuperării.

CAPITOLUL III
REPREZENTAREA METODELOR ŞI TEHNICILOR DE
LUCRU
30

III.1. OBSERVAŢIA

Constituie tehnica principală de investigaţie întrucât ne oferă


informaţii cu valoare de fapte şi este decisivă a valorii şi semnificaţiei
concluziilor la care se ajunge.
Un bun observator trebuie să posede :
 însuşiri ce vizează identificarea, descrierea şi înregistrarea
rapida a celor reprezentative şi semnificative fapte, cum ar fi :
intuiţie, imaginaţie creatoare, capacitate de sinteza.
 însuşiri ce vizează măsurarea şi cuantificarea datelor
În legătura cu subiectul observat, acesta este considerat ca
element pasiv, reacţia lui fiind în funcţie de situaţie şi personalitatea
proprie. Pentru aceasta trebuie delimitate cu precizie obiectivele
observaţiilor încă de la începutul investigaţiilor.
Observaţia presupune contactul în timp îndelungat al
cercetătorului cu colectivităţile studiate şi este necesar ca prezenţa lui
să fie acceptată de către populaţia investigată.
Reguli pentru desfăşurarea observaţiei
 -cercetătorul trebuie să respecte normele de convieţuire sociala
şi tradiţiile specifice ale persoanelor investigate ;
 -cercetătorul trebuie să adopte un comportament natural ;
 -să nu lase impresia că este o autoritate, să nu şocheze prin
vocabular şi cunoştinţe ;
 -să evite a se impune în acţiunile şi conversaţiile la care
participă ;
 -să nu fie indiscret, să nu forţeze prin nimic situaţia de
observaţie ;
 -să acorde o atenţie aparte liderilor.
Observatorul trebuie să manifeste interes egal la toţi membrii
grupului.
Reuşita observaţiei depinde atât de atitudinea observatorului
31

faţă de persoanele supuse observaţiei cât şi de durata observaţiei.


Aceasta trebuie să fie

destul de mare pentru a permite observatorului să înregistreze cât


mai multe date despre subiecţii interogaţi şi destul de mică pentru ca
observatorul să nu piardă atitudinea obiectivă.

GHIDUL DE OBSERVAŢIE
Ghidul de observaţie este un instrument de lucru care constă
într-un ghid de desfăşurare a observaţiilor.
Prezentarea cazului general al observaţiei în vederea redactării
ghidului şi fişei de observaţie :
a. să presupunem ca am ajuns la Spitalul ‘’X’’ şi că vrem să
studiem problema adaptării la spitalizare a vârstnicului. Deci avem de
a face cu un anume fenomen, dar socialul este abstracţie. El poate fi
cunoscut prin elementele lui exterioare :
 1.fapte, manifestări, obiecte ;
 2.actiuni, activităţi, comportamente ;
 3.opinii, atitudini, mentalităţi.
b. trebuie să înregistram tot ceea ce vedem, potrivit temei şi
obiectivelor. Trebuie avut în vedere ca prioritate au aspectele văzute
şi nu cele auzite.
c. dialogul, convorbirea cu subiecţii. Trebuie să întrebam şi să
ascultam ce spun şi mai ales cum prezintă faptele subiecţii observaţi.
d. reţinerea şi apoi verificarea opiniei. Dacă de exemplu un
bătrân afirmă că infirmierele sunt leneşe şi au o pregătire profesională
limitată, reţinem opinia, dar şi o verificăm prin observaţii directe
asupra limbajului şi comportamentul infirmierei.
e. informaţiile obţinute se înscriu intr-o fişă de observaţii.
Aceasta conţine antecedentele (în cazul bolilor) manifestările,
diagnosticul.
f. observaţia vizează manifestările subiecţilor din diferite
împrejurări : în timpul liber în mediul familial, în microgrupuri (în
cadrul spitalului).Datele se clarifică în funcţie de variabile (sex,
vârstă), şi indicatori.
32

g. Orice fapt priveşte o anumită semnificaţie, fiind corelat cu alte


fapte. Faptul de a constata lipsa de dotare instrumentală a unui
cabinet medical are mai multe semnificaţii decât faptul de a constata
acelaşi cadrul altei instituţii.
h. ghidul de observaţie cuprinde recomandări privind mijloacele
adecvate de înregistrare a datelor “pe teren”.

III.2 CHESTIONARUL

Este instrumentul cu ajutorul căruia se realizează culegerea


datelor în anchete.
Chestionarul cuprinde un set de întrebări care se adresează
populaţiei investigate întrebări ce joacă un rol de indicatori ai unor
fapte sau fenomene sociale.
Răspunsul (de regulă în scris) la aceste întrebări furnizează
informaţii asupra câmpului de cercetare.
Tipuri de întrebări utilizate în cadrul unui chestionar :
 După conţinut :
a. 1.Întrebări factuale. Acestea vizează obţinerea de
informaţii de anumite evenimente petrecute în viaţa
persoanei.
b. 2.Intrebări de opinie prin care se urmăreşte accesul la
aspectele de ordin subiectiv ale persoanei : atitudini,
păreri, noţiuni, interes. Trebuie avut însă în vedere că
opiniile oamenilor nu trebuie luate nici o dată drept
altceva decât opinii.
c. 3.Intrebări de cunoştinţe. Acestea au rolul de a evalua
prin indicatori cât se poate de expresivi, nivel de
cultura, informaţii despre sistemul de valori.
 După forma de înregistrare a răspunsurilor sunt :
33

a. Întrebări deschise la care subiecţii


chestionaţi răspund liber, detaliat.
b. Întrebări închise : care sunt însoţite
de variante de răspunsuri posibile :
Exemple de întrebări închise
A. În ce măsura sunteţi satisfăcut (a) de numărul de camere al
locuinţei dumneavoastră ?
1.foarte mult
2.mult
3.moderat
4.putin
5.foarte puţin
B. Care sunt modalităţile preferate de dumneavoastră pentru
petrecerea timpului liber ?
1.lectura
2.cinematograf
3.televizor
4.excursii, plimbări
5.practicarea sportului
6.dans
7.teatru
3. Al treilea tip de întrebări este de tipul întrebărilor mixte (sau
semiînchise, semideschise). Acestea cuprind pe lângă setul de
variante explicite şi una de genul “Alte situaţii. Care ?”.
În ceea ce priveşte utilizarea acestor întrebări se poate emite
aprecierea: întrebările factuale sunt aproape întotdeauna întrebări
închise, întrucât variantele de răspunsuri sunt mai uşor de prevăzut.
Doar atunci când numărul alternativelor este prea mare după
însuşirea câtorva, socotite principale se poate apela la varianta “alte
situaţii”.
În cazul întrebărilor de opinie distingem în special clasa acelora
în care se urmăreşte evoluarea intensităţii unor atitudini, apreciere în
care se utilizează pentru răspuns o clasă ordinală închisa. Treptele
scalei pot fi în număr de cinci, ca în cazul întrebării A. sau mai multe.
O alta clasificare a întrebărilor le împarte pe acestea în :
1.Întrebări directe
34

2.Întrebări indirecte. Sensul lor real sau al răspunsului este diferit


de cel aparent.
3.Aceste întrebări vizează faptul ; că omul din motive diverse nu
este întotdeauna dispus să dezvăluie o anumita informaţie şi se
apelează la căi ocolite.
În legătura cu numărul întrebărilor dintr-un chestionar, acestea
pot fi de la doua, trei până la trei sute sau mai multe fiind imposibil de
precizat care este numărul preferabil.
Un exemplu de chestionar este cel prezentat mai jos şi urmăreşte
raporturile dintre retragerea din activitate şi internarea în căminul de
bătrâni.
Raporturile dintre retragerea din activitate şi intrarea în cămin a
vârstnicilor.

CHESTIONAR
1.Care a fost vârstă dumneavoastră de pensionare ?
a. până la 50 ani
b. între 51-65 ani
c. între 66- 70 ani
d. peste 71 ani
2. Pensionarea a avut loc datorita :
a. bolii (sau invalidităţii)
b. limitei de vârstă
3.Care a fost profesia dumneavoastră înainte de pensionare
a. agricultor
b. muncitor
c. maistru
d. funcţionar
e. lucrător în servicii publice
f. intelectual
g. altă profesie
h. nu am lucrat
4.Fiind pensionar, unde exercitaţi activitatea profesionala ?
a. în unitate particulara
b. în unitate de stat
c. în alta parte
35

d. nu exercită nici o activitate


5. Gradele de efort şi solicitare impuse de activitatea pe care o
exercitaţi nu depăşesc capacităţile dumneavoastră fizice (prin efectul
vârstei) ?
a. da
b. moderat
c. nu
6. Ce efect a avut retragerea din activitate asupra dumneavoastră ?
a. stres
b. afectarea stării materiale
c. plictiseala
d. anxietate
e. nu a avut nici un efect
7. În ce măsura va afectat internarea în cămin ?
a. în mare măsură
b. în mică măsura
c. în nici o măsură
8. În ce măsură sau modificat relaţiile dumneavoastră cu familia după
internarea în cămin ?
a. în mare măsură
b. în mica măsură
c. în nici o măsură
9.În ce măsură sau modificat relaţiile dumneavoastră cu familia după
pensionare ?
a. în mare măsură
b. în mică măsură
c. în nici o măsură
10.Ce aşteptaţi de la pensionare ?
a. linişte
b. odihnă
c. nimic
d. alte răspunsuri.
36

III.3.ÎNTREVEDEREA

Întrevederea este o tehnică psihologică de bază, care se află


între observaţie şi interviu întrevederea prezentând avantaje în raport
cu interviul (standardizat) şi cu observaţia.
Interviul standardizat permite :
 -tratamentul statistic
 -compararea cu alte interviuri
 -măsurarea informaţiilor
 -reducerea erorilor
Un alt tip de interviu este cel semistandardizat care este mai flexibil şi
oferă mai multe informaţii ajungând la identificarea aspectelor
calitative (semnificaţia aspectelor cercetate).
Trebuie disociate interviurile directe, nondirective de interviurile
directe şi indirecte.
Asistentul social trebuie să cunoască:
a. arta de a formula întrebările
b. arta de a pregăti clientul pentru aceste întrebări
c. arta de a asculta
d. arta de a menţine interesul şi încrederea clientului
În cazul nondirectivităţii asistentul social se lasă mai întâi dirijat de
spontaneitatea clientului apoi cu tact îl readuce pe linia temei.
Pregătirea întrevederii vizează doua aspecte:
1.competenta organizării unei asemenea întrevederi
2.competenta de a conduce interviul, de a te comporta în timpul întrevederii, ceea ce
presupune trei direcţii:
a. comportamentul fizic (mimica şi gestica), asistentul social
trebuie să probeze atenţie şi interes pentru client
b. aptitudinile intelectuale în timpul interviului ; asistentul social
trebuie să probeze o anumita neutralitate şi deschidere de spirit,
37

ataşament, înţelegere.
c. aptitudini de conducere a întrevederii ; asistentul social
trebuie să probeze încredere în relaţiile cu clientul, arta de a-l asculta,
intervenind doar când este nevoie, arta de-a reduce distanţele sociale
dintre el şi client şi de a reduce barierele psihice, stăpânind
mecanismele de apărare, raţionalizare, eschivare şi refulare ale
clientului.
Etapele întrevederii
1.Cadrul teoretic
2.Intilnirea cu clientul
3.Mijloace de a evita refuzul clientului
4.Intrevederea propriu-zisa
5.Mentuinerea interesului clientului
6.Continutul întrevederii-lista de probleme
7.Mijloace de identificare şi reducere a erorilor
8.Incheierea întrevederii (mulţumiri, concluzii)
9.Raportul asupra întrevederii (evaluare, analiza, concluzii)

A. Cadrul teoretic
Scheme teoretice :
1.Analiza clientului din punct de vedere fizic. psihic şi social cât
şi terapia acestuia având în vedere teoria sistematica. În cadrul
acestei baze teoretice trebuie avut în vedere limbajul folosit,
perfecţiunea lui în munca de asistent social.
2.Teoria de nuanţa psihologizata.
3.Teoria psihanalitica.
4.Teoria integralistă
5.Teoria functionalistă, care are în vedere pierderea rolurilor
statuturilor clientului (în cazul pensionarii) sau problema rezistentei la
schimbare.

B. Întâlnirea cu clientul
Prima vizita este deosebit de importanta, ea punând bazele
colaborării şi a eficientei cercetării.
În cadrul acesteia asistentul social se prezintă, expune obiectivul
urmărit, precizează timpul colaborării, menţionează ce aşteaptă de la
38

client, iar în momentul acceptării de către client asistentul social


mulţumeşte pentru cooperare.

C. Evitarea refuzului de colaborare a subiectului


În cazul refuzului de colaborare, asistentul social trebuie să
rămână calm, politicos fără să-şi arate nemulţumirea, explicând clar
scopul cooperării pentru a reduce nelinişte şi neâncrederea
subiectului.
Motive de refuz :
 -lipsa de interes a clientului
 -ostilitatea provocata clientului pentru asistentul social sau
pentru instituţia de care aparţine acesta
 -neâncrederea generală pentru străini
 -inţelegerea greşită a scop[ului urmărit
 -proasta dispoziţie
 -momentul nepotrivit pentru intervenţie
 -neincrederea în convenţionalitatea asistentului social.
Recomandări:
Asistentul social trebuie să stăpâneasca bine teme pe care o
abordează.
În plus:
 -trebuie să intre în contact cu clientul în mod simplu şi direct
 -să noteze refuzurile din parte clientului
 -să pună întrebări clare, repetându-le daca este cazul
 -să evite sugerarea răspunsurilor prin comentarii personale
 -să nu folosească opiniile altora drept exemplu
 -să nu sară de la o întrebare la alta
 -să revină asupra elementelor neclare.

D. Conţinutul întrevederii
Pornind de la întrebări introductive deschise se trece treptat la
întrebări privind tema propriu-zisa (întrebări închise).
În timpul întrevederii trebuie evitate întrebările suplimentare (de
ce ?,pentru ce ?) care determina clientul să se justifice.
39

Întrevederea se finalizează printr-un raport care prezintă


structura să :
 -rezumatul conţinutului propriu-zis al întrevederii
 -descrierea semnelor exterioare ale întrevederii (gesturi, ton, mimica).
 -descrierea circumstanţelor externe (locul, timpul, prezenţa altor
persoane)
 -natura şi dezvoltarea contractului propriu-zis.
Tehnica întrevederii stabileşte o relaţie de egalitate intre cei doi
interlocutori fiind un raport diplomatic.

III.4.INTERVIUL

Interviul este un procedeu de investigaţie care utilizează


procedeul comunicării verbale pentru a culege informaţii în legătura
cu scopul urmărit.
Etapele parcurse în timpul tehnicii interviului :
1.Etapa interviului psihoterapeutic şi psihotehnic
Interviul , ca dialog ”face to face” a fost aplicat mai întâi în psihoterapie,
psihanaliza, în tratarea nevrozelor.
Problema utilizării lui – validitatea.
2.Etapa interviului de opinie şi de termen
Interviul se aplica unui grup de subiecţi. Ridică problema
fidelităţii rezultatelor necesitând concordante intre diferitele rezultate
obţinute de cercetători diferiţi.
3.Etapa interviului sociologic şi psihologic
Interviul se aplica intre cercetător şi intervievat urmărindu-se şi
înregistrându-se de către primul aspectele socio-psihice, etice,
motivaţionale, educaţionale în general toate aspectele personalităţii
umane.
În aprecierea răspunsurilor obţinute prin tehnica interviului,
40

trebuie avut în vedere următoarele principii.


a. ceea ce nu s-a spus este adesea mai important decât ceea ce
s-a spus, deci trebuie avut în atenţie atât răspunsul
verbal cât şi cel nonverbal.
b. Comportamentul real al subiectului nu coincide cu
comportamentul verbal. Trebuie acţionat în aşa fel
încât subiecţii să se comporte natural.
c. Întregul este mai important decât partea. Din acest
motiv observaţia este mai importanta decât
intervievarea.
Principalele tipuri de interviuri:
 1.Interviul de opinie de personalitate-tehnica intensiva dar şi
extensiva de cercetare
 2.Interviu documentar-extensiva de cercetare.
Instrumentul de lucru al interviului îl constituie ghidul de interviu
care este alcătuit din întrebări deschise ce vizează ansamblul
populaţiei şi a temei cercetate.
Lipsa rigidităţii date de întrebările închise şi scalate deosebesc
interviul de chestionar care apelează la aceste modalităţi.
Libertatea oferita de tehnica interviului consta în faptul ca
se stabilesc problemele ce vor fi studiate, dar forma concreta a
întrebărilor este lăsata pentru inspiraţia de moment
 -în timpul interviului se pot formula întrebări noi
 -în cadrul interviului se pot cere detalii, precizări chiar reveniri
din partea subiecţilor
Aceste caracteristici sunt întâlnite mai mult la interviul de opinie
şi personalitate şi mai puţin la interviul documentar.
În constituirea ghidului de intervievare trebuie să se respecte
mai multe reguli:
1.regula individualizării itemilor (cu un singur item la o singura
întrebare). Este greşita întrebarea “Ati mai fost spitalizat ? ,unde ?,
cât timp ?”.
2.Regula preciziei şi a simplităţii întrebărilor.
3.Regula duratei minime sau optime a interviului,
4.Evitarea întrebărilor lungi.
41

5.Evitarea cuvintelor cu dublu sens, a termenilor imprecişi sau


necunoscuţi de către subiecţi.
6.În cazul în care sunt folosite întrebări închise aceste atribuie să acopere
întreg „spaţiu de atribuire” al temei investigate.
7.Intrebarile trebuie să fie cât mai concrete

RAPORTURILE BĂTRÂNULUI CU FAMILIA- interviu


1.Vârstă
2.Starea civila (căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv)
3.Sotul/sotia lucrează ? Daca nu care este ocupaţia să ?
(pensionar, casnic)
4.Aveti copii ? Câţi ?
5.Casatoriti ?
6.Sunteti singur ? Aţi locuit cu familia ?
7.Cum a fost viata în sanul familiei ?
8.Credeti ca relaţiile familiei cu dumneavoastră se axează pe
toleranta ?
9.Va simţiţi ignorat ?
10.Va simţiţi neglijat ?
11.Daca aveţi nepoţi cum sunteţi tratat ca bunic de către aceştia
?
12.Care este situaţia dumneavoastră financiara ?

16.Conditiile de locuit sunt corespunzătoare ? Sunteţi mulţumit ?

III.5. OPERAŢIONALIZAREA CONCEPTELOR

Acestea oferă materialul (itemi întrebările) din care vor fi


constituite instrumentele de lucru (ghidul observaţiei, ghidul de
interviu, întrebări pentru chestionare) valoarea investigaţiei este
funcţie de valoarea instrumentelor de lucru.
42

Probleme organizării cercetării presupune dimensionarea


faptelor, a alegerii variabilelor de cercetare, a relaţiei intre variabile
indici şi indicatori.
Variabila este o determinantă a vieţii sociale care caracterizează
fenomenul supus cercetării.
De exemplu, internarea în spital şi pensionarea pot fi
caracterizate prin următoarele variabile principale:
 -structura demografică
 -nivelul dezvoltări economice
 -nivelul de cultura şi învăţământ
 -dotarea şi echiparea spitalului
 -vârstă
 -sex
Indici se deosebesc de variabile prin faptul ca sunt perceptibili,
deci măsurabili cantitativ. La rândul lor indicii se divid în indicatori
pentru a deveni şi operaţionali.
Operaţionalizarea conceptelor este o etapa absolut necesară în
desfăşurarea unor cercetări.
43

CAPITOLUL IV
INTERPRETAREA DATELOR

În cadrul anchetei întreprinse la Caminul de bătrâni, asupra unei


eşantion de 30 persoane, ancheta urmărind implicaţiile psiho-sociale
ale internării în cămine a bătrânilor, s-au constatat reacţii diferite în
funcţie de nivelul socio-cultural deţinut de pensionari cât şi de mediul
de provenienţă.

PENSIONAREA
S-au delimitat trei tipuri de reacţii în cadrul confruntării cu retragerea
din activitate:
 -reacţii echilibrate de acceptare fireasca, oarecum resemnată
(33,2 %)
 -reacţii optimiste-pensionarea era acceptata şi dorită (39,6 %)
 -reacţii pesimiste-pensionarea „catastrofa”, perspectiva de viitor-
moartea (20 %).
Urmărind efectele pensionarii au fost puse întrebările de genul:
„Ce aşteptaţi cel mai mult de la pensionare, Ce apreciaţi în mod
deosebit ?”. Unii au răspuns : „Nimic” 10 %, alţii „Odihna” 30 %, iar
alţii „Posibilitatea de a dispune în mod liber de timpul nostru” 40 %.
Varietatea răspunsurilor a dovedit faptul ca adaptarea la pensionare
nu depinde de situaţia sociala- economica şi familial în plus se adăuga
44

şi comportamentele ambivalente existente la fiecare individ. S-a


constatat ca numărul persoanelor care şi-au făcut planuri concrete
pentru retragerea din activitate este sub 10 % ceea ce ar însemna ca
pregătirea pentru pensionare este legată de atitudinea negativă sau
ambivalentă faţă de aceasta.
S-a observat de asemenea ca tulburările din sindromul de
retragere la bărbaţi au o frecventa mult mai mare, fiind analoage cu cele
provocate de menopauza la femei.
Aceasta se explica prin faptul ca bărbaţii sunt mai mult şi mai
total angajaţi în activitatea profesională comparativ cu femeile care
sunt angajate în paralel în activităţi casnice în care se transfera total
şi după încetarea activităţii profesionale.
Pentru bărbaţi pensionarea înseamnă o schimbarea a statuturilor
şi rolurilor acestora iar pierderea este cu atât mai dureros resimţita cu
cât autoritatea lor profesionala, rolul lor social este mai mare (directori de
întreprinderi de exemplu).
Se produc şi tulburări de echilibru şi datorită faptului ca
pierderea acestor roluri se face brusc.
Având în vedere mediul de provenienţa al bătrânilor pensionari
intraţi în cămin şi anume: din mediul urban (39,6 %) trebuie luate în
considerare profesia executată de către aceştia până la data
pensionarii lor şi legate de aceste , influenţe ale mediului rural sau
urban.
În mediul rural se păstrează o serie de caracteristici ale societăţii
de tip tradiţional. Din acest motiv în mediul rural ,stresul încetării
activităţii este atenuat sau nu acţionează practic.
Statutul persoanelor vârstnice din mediul rural se păstrează şi
este justificat prin respectul acordat de către persoanele tinere
motivat de contribuţia bătrânilor la dezvoltarea comunităţii, la care se
adaugă şi gradul de control asupra resurselor pe care îl deţin bătrânii
asupra moştenirii şi descendenţilor de unde rezultă şi stima de sine
care este asigurată în plus şi de activitatea religioasa care conferă un
sens vieţii lor. La aceasta se adaugă şi munca pământului.
În mediul urban aportul adus de vârstnici la dezvoltarea
comunităţii scade. Ei s-au identificat cu activitatea pe care au
45

desfăşurat-o neavând activităţi extraprofesionale, suporta greu


pensionarea prezentând tulburări de adaptare..
S-a constatat ca bătrânii provenind din mediul rural suportă mai
bine s-au se adaptează mai repede la situaţia internării în cămin decât
cei proveniţi din mediul urban.

VĂDUVIA
Un alt aspect ce trebuie luat în considerare este cel al văduviei. S-a
constatat din punct de vedere statistic ca un număr tot mai mare de
vârstnici în special femei se confruntă cu acest statut.

Caracteristicile vaduviei sunt:


 -1. Recunoaşterea oficiala a evenimentului. Acest fapt se referă
la funerarii şi modul oficierii lor conform obiceiurilor.
 -2. Separarea temporara şi menajarea în activitatea sociala.
Persoana care trăieşte evenimentul are tendinţa de a se retrage
din câmpul activităţilor sociale trăind şocul pierderii partenerului
de viaţă. Orice activitate sau relaţie cu mediul extern ii apare
fără rost, lipsit de sens.
 -3. Restabilirea care presupune conştientizarea stării în care se
afla dar care nu înseamnă şi rezolvarea problemelor (anxietate
provocata de singurătate, reducerea venitului financiar).
Reducerea impactului văduviei se produce ca efect. Asistentul
social trebuie să manifeste în acest sens înţelegerea dramei pe care o
suferă persoana văduvă şi s-o ajute în a-şi conduce văduvia conform
filozofiei proprii.
Se poate ca rezultatul văduviei să se asocieze uneori cu
exprimarea sentimentelor de inferioritate şi cu pierderea stimei de
sine. Pentru bărbaţi dorinţa de recăsătorie poate însemna dorinţa de a
fi îngrijit , iar pentru femei recăsătoria ar putea fu asociata cu
calitatea locuinţei şi poziţia financiară şi mai puţin cu starea de
sănătate.
În cazul subiecţilor anchetaţi la cămin, a reieşit ca 90 % dintre
bătrâni sunt văduvi, o cifră care demonstrează rata crescută a
văduviei dintre aceştia aproximativ 14 % fiind puternic afectaţi de
46

acest eveniment. În ceea ce priveşte subiecţii căsătoriţi (10%), doar


1,5 % sunt recăsătoriţi.
Se observă de asemenea că rata văduviei este mai mare,
aproape dublă în rândul femeilor 13,4 %.
Din punct de vedere statistic piramida socială (variabila vârstei) a
României indică existenţa unui procent însemnat al populaţiei în
vârstă în numărul total al populaţiei (rezultatele recensământului
populaţiei şi imobilelor din România în anul 1992).

APARATUL DIGESTIV

Pe măsura înaintării în vârstă glandele salivare suferă un proces


de atrofie a structurii glandulare urmat de pierderea capacităţii
bactericide, favorizarea unui microbism exagerat (micoze). De
asemenea esofagul suferă un proces de îmbătrânire morfo-funcţională
iar stomacul suferă un proces de atrofie a mucoasei. La aceasta se
adăugă şi afecţiunile şi afecţiunile intestinului subţire.
Boli ale aparatului digestiv şi ale glandelor anexe:
 -ulcerul gastric, duodenal
 -disfagii
 -gastrita
 -hepatita
 -insuficienta biliara
Din cei 30 de bătrâni supuşi investigaţiei a rezultat că 60 % sunt
afectaţi de boli ale aparatului digestiv.

APARATUL CARDIOVASCULAR
În orice discuţie despre procesul de îmbătrânire inima trebuie să
aibă o poziţie centrală, având în vedere ca deficitul funcţional efectiv
al acestui organ contribuie mult la bolile cronice ale vârstnicului.
Boli ale aparatului cardiovascular: arteroscleroza, diabetul, guta, infarctul
miocardic, hipertensiunea arteriala, arterita, 50 % din bătrâni investigaţi
persoane prezintă boli ale aparatului cardiovascular.

APARATUL LOCOMOTOR
47

Este unul dintre aparatele cele mai afectate de procesul de


îmbătrânire. Îmbătrânirea osoasa include diminuarea volumului osos
plus carente fosfocalcice la care se adaugă procesul de îmbătrânire al
articulaţiilor.
Boli ale aparatului locomotor: osteopenia, osteopareza,
osteomalacie, artrite, dintre care cea mai des întâlnită este
exoporoza, fiind frecvent întâlnită la femei 30% din populaţia
investigata suferă de boli ale aparatului locomotor.
În strânsă legătura cu îmbătrânirea sistemului nervos se afla
îmbătrânirea organelor de simt şi îmbătrânirea sistemului endocrin.
Dintre organele de simt ochiul prezintă modificări caracteristice
cum ar fi cele ale cristalinului .Cristalinul lentila principală a ochiului la
tineri îşi poate acomoda bombarea în funcţie de distanţa la care se
afla obiectul pe care îl privim. Cristalinul bătrânilor este mai puţin
deformabil, acomodarea pentru apropiere este deficitară (presbiopie)
şi necesită corectarea cu ochelari.
O sclerozare puternica a cristalinului determină opacizarea ca şi
cataracta. Tulburări ale dinamicii umerilor oculari pot duce la glaucom
(creştere a presiuni intraoculare, care netratată se complica cu leziuni
ale retinei şi deci cu orbire ireversibila). În mod curent în retină găsim
alterări musculare. Cum arteroscleroza retinei este strâns legată de
arterioscleroza cerebrala examenul de fund de ochi (cu
oftalmoscopul) poate prezenta un bun mijloc de diagnostic precoce al
arteriosclerozei creierului. De aceea este recomandabil ca persoanele
în vârstă să se supună periodic în cadrul vizitelor medicale şi la un
examen oftalmoscopic.
O depunere de grăsime la periferia sclerotici (pe albul ochilor)
reprezintă gerontosconul (arcus senilos ) o modificare caracteristică
dar lipsită de gravitate.
Surditatea bătrânilor este datorata sclerozării urechii interne dar
mai ales atrofiei centrilor acustici din scoarţa cerebrală ; examenul
auzului arată deseori ca bătrânul‚ ”aude dar nu înţelege„ este mai
util să i se vorbească mai rar şi mai clar decât mai puternic. Pentru că
prelucrarea informaţiilor este deficitară este util să repetăm unele
cuvinte sau fraze şi să fim cât mai expliciţi în convorbirile purtate cu
48

bătrânii . Problemele auditive constau intr-o degradare a sensibilităţii


la sunetele de frecvenţă înaltă care se asociază cu un proces de
deteriorare a capacităţii de a detecta semnalele . Prin instalarea
problemelor auditive este afectată relaţia socio- afectivă cu alte
persoane prin autoizolare ‚ blocarea relaţiilor cu anumite persoane.
Autoaprecierea ce însoţeşte experienţa deficitului auditiv poate
determina persoana în vârstă afectată să evite contactele sociale.
Dintre problemele auditive cele mai des întâlnite sunt afaziile. Afazia
receptivă apare atunci când semnalele auditive nu reuşesc să
atenţioneze centrii nervoşi, iar afazia expresiva apare când stimulii nu
sunt traduşi în forme corespunzătoare. Discuţiile trebuie să aibă loc în
acest caz intr-o poziţie spaţiala caracterizata prin egalitate.
Modificările glandelor endocrine joaca un rol indubitabil în
procesele de îmbătrânire. Tratamentul endocrin al bătrâneţii a început
ca tratament apeoteoretic (cu extracte de glande) apoi cu tratamentul
chirurgical. Unele glande endocrine suferă atrofieri şi scleroza ca şi
alte organe interne, iar altele îşi reduc activitatea funcţionala în raport
cu necesităţile scăzute ale întregului organism. Se crede ca
persistenţa unui nivel ridicat de secreţie a corticosupranelelor
agravează scleroza vasculară şi hipertensiunea arterială a bătrânilor.

MODIFICĂRI ALE GUSTULUI ŞI MIROSULUI.

S-a demonstrat că începând cu vârstă de 40 ani se manifestă


dificultăţi în a delimita intensitatea unui gust. După 70 ani foarte
puţine persoane sunt capabile să definească mirosul, fapt ce este
corelat cu o scădere a plăcerii de a mânca, ceea ce duce la
subnutriţie.
La cele spuse anterior se adaugă şi problemele sexuale.
Persoanele în vârstă transforma sexul intr-un tablou. Majoritatea
vârstnicilor nu-şi întrerup viata sexuala şi reduc doar intensitatea
acesteia. În 1986 printr-un studiu efectuat asupra unui eşantion de 80
de bătrâni cu vârste cuprinde intre 60-80 ani s-a constatat ca dintre
aceştia 90 % apreciază sexul; 80 dintre ei nu au încetat activitatea
sexuală iar pentru 75 % viata lor sexuala este multe mai
49

îmbunătăţită decât la tinereţe.


Cauzele problemelor sexuale pot fi generate de modificările
fiziologice ce apar atât la organismul masculin cât şi la cel feminin
odată cu instalarea procesului de îmbătrânire. În cazul bărbaţilor
ejacularea se produce mai greu, au loc modificări de tip hormonal, iar
perioada de refacere este mai mare decât în tinereţe (12-14 ore).
Femeile au un grad de excitabilitate mai scăzut. Deseori impotenta
este asociată cu stresul şi stările depresive.

STATISTICĂ MEDICALĂ
Statistic s-a constatat ca o parte din bătrânii vizitaţi atestă boli
ale analizatorilor ale organelor de simţ adică un procent de 25% şi
15% atestă boli ale aparatului genital. Tot 15 % din cei anchetaţi
suferă de boli ale sistemului nervos central şi ale aparatului respirator.
În ordinea descrescătoare a procentului pe boală:
 -12,4 % bătrâni au boli ale aparatului renal
 -12,4 % bătrâni prezintă etilism
 -5,2% bătrâni au boli dermatologice

RAPORTUL PENSIONARE - FAMILIE


În ceea ce priveşte relaţiile bătrânului cu familia după pensionare
impactul retragerii din activitate asupra acestor relaţii a fost destul de
puternic după cum reiese din răspunsurile obţinute prin chestionar la
aceasta întrebare. La 20% dintre bătrâni relaţia cu familia s-a
modificat în mare măsura, la 30% în mica măsura iar la 50%
neschimbându-se nimic. Cum este interpretat acest lucru ? Odată cu
înaintarea în vârstă persoana suferă anumite modificări
morfofuncţionale.
Familia în special generaţia tânără, copii devin adulţi observă
modificările şi le denumesc ironic „ramolism”. În schimb atât timp cât
bătrânul se întreţine singur, se alimentează singur, aceste modificări
(auzul de exemplu) pot fi trecute cu vederea. În momentul pensionarii
însă intervine scăderea stării materiale la care se adăugă prezenţa
zilnică a bătrânului în gospodărie. Treptat, de la mici certuri acestea
se intensifică şi se ajunge în final la instituţionalizarea bătrânului.
50

Relaţiile bătrânului cu familia după internarea acestuia se schimbă


dar intr-o mică măsură 40% din bătrâni reclama o schimbare mai
accentuata –este cazul bătrânilor în instituţii pe termen lung sau
nelimitat-iar restul de 60% dintre bătrâni susţin ca nu exista nici o
schimbare fiind din contra mulţumiţi de grija acordată or de către cei
tineri.
În final bătrânii au fost rugaţi să spună ce aşteaptă de la
pensionare. La această întrebare 20 % au răspuns „linişte” 30 % au
răspuns „odihnă”, 10 % nu aşteaptă nimic iar restul au dat diferite
răspunsuri. Acest lucru demonstrează că sunt foarte puţini cei ce şi-au
făcut planuri în ceea ce priveşte viitorul ca pensionar.

RAPORTUL PENSIONARE – INTEGRARE ÎN CĂMIN


Din analiza datelor deţinute cu ajutorul chestionarului, vizând
raporturile dintre retragerea din activitate şi internarea în cămin a
vârstnicilor au reeşit aspecte importante pe baza răspunsurilor
obţinute la întrebările chestionarului.
S-a constatat că 73 %, ceea ce reprezintă majoritatea se
încadrează în limitele norme de pensionare (51-65 ani). Din cei 30 de
bătrâni 60 % s-au pensionat în baza limitei de vârstă, 20 % pe caz de
boală (s-au invaliditate), iar 20% reprezentând procentul cu alte tipuri
de pensie (de urmaş) şi a celor care nu au răspuns la aceasta
întrebare. S-a constatat din punct de vedere ale activităţii
profesionale exercitate înainte de pensionare ca; ponderea cea mai
mare o deţin muncitorii (foşti) de 32 % după care urmează
intelectualii cu un procent de circa 28 % ceea ce demonstrează ca
atât munca fizică cât şi cea intelectuală produc aproximativ în aceeaşi
măsura uzura fizică şi psihică a organismului.
După pensionare, după cum rezultă din chestionare 95% din
pensionari nu exercita nici o activitate iar 5% îşi executa meseria sau
pe altă în unităţi particulare, în unităţi de stat sau în gospodarii sub
formă de prestaţii ziliere. Acest lucru demonstrează lipsa de ocupare,
fiind în strânsă legătura cu tendinţa bătrânilor de izolare. În aceasta
direcţi un rol deosebit îl are pregătirea pentru îmbătrânire. Aceasta
51

poate fi făcută printr-o educaţie a sensului îmbătrânirii asupra


populaţiei în general şi celor chemaţi prin specificul profesiilor să
îngrijească, să asiste bătrânii aflaţi în situaţii dificile. Sub aspectele
generate de retragerea din activitate 32 % dintre pensionari susţin ca
retragerea lor din activitate nu a avut nici un efect fiind pregătiţi
pentru acest lucru. În ordinea prioritarilor 26,4 % dintre pensionari
reclama afectarea stării financiare după retragerea din activitate; 20
% reclama stresul, negăsindu-şi locul s-au neavând nici o preocupare;
6,8 % reclama anxietatea iar 6,4 % plictiseala.
Daca se corelează stresul şi anxietatea rezulta un procent de
26,8 % care exprima destul de limpede ca retragerea din activitatea
profesională are consecinţe negative la un număr destul de mare de
bătrâni. Măsura în care internarea în cămin a avut efect asupra
bătrâneţii rezultă din răspunsurile date la această întrebare. Din
aceasta a reieşit ca 23,6 % dintre bătrânii nu au fost afectaţi în nici o
măsură de internare, 50 % au fost afectaţi intr-o mică măsură iar 26,4
% au fost afectaţi în mare măsură de internarea în cămin aceasta
sporindu-le anxietatea şi teama ( de moarte, de a nu fi părăsiţi de
familiile lor).
52

CAPITOLUL V
POLITICI SOCIALE PENTRU PERSOANELE ÎN
VÂRSTĂ

Îmbătrânirea demografică a devenit o problemă a întregii lumi,


în primul rând prin dimensiunea cantitativă a fenomenului. Odată cu
îmbătrânirea populaţiei ţărilor, în majoritatea acestora au loc
schimbări tehnologice profunde şi în unele cazuri aceste schimbări
impun un grad de restricţii economice.
Pentru a face fata schimbărilor de structură pe vârstă a
populaţiei, programele de asistenţă socială s-au înscris într-o abordare
globală regăsindu-se ipotezele admise în mod curent în ceea ce
priveşte durata normală a vieţii active, validitatea unei demografii
certe între muncă remunerată şi pensie, sistemul de finanţare a
forţelor de susţinere materială a vârstnicilor, precum şi tipurile de
prestaţii oferite, autonomia persoanelor vârstnice şi rolul acestora în
familie şi societate.
Preocupările existenţiale care stau la baza elaborării programelor
de asistenţă socială se axează pe conservarea demnităţii persoanelor
vârstnice, menţinerea capacităţilor de a funcţiona independent din
punct de vedere social, stimularea legăturilor cu familia şi
colectivitatea, valorificarea potenţialului creativ al persoanelor în
vârstă.
În general toate politicile şi programele de asistenţă socială
pentru bătrâni au ca obiect de studiu sănătatea, alimentaţia, condiţii
de locuit, familia, securitatea din punct de vedere a ocupaţiei şi
veniturilor.
În politicile guvernamentale internaţionale exista o seria de
puncte comune care se referă la :
1.Larga recunoaştere a implicaţiilor socio-economice ale tendinţelor
de îmbătrânire. În acest sens se încearcă o punere în vedere a
efectelor pozitive ce decurg din aceste procese, insistându-se pe
53

stimularea vârstnicilor în direcţia continuări activităţii concretizând


astfel o resursă de muncă creativă pentru economia naţională prin
experienţa lor profesională acumulată.
2. Recunoaşterea nevoilor de bază ale bătrânilor în ceea ce priveşte
serviciul şi îngrijirea, nevoi care vor fi luate în seamă la proiectarea
infrastructurii serviciilor.
3. Efortul de asigurare al asistenţei sanitare primare şi asistenţei
specifice bătrânilor.
4.Promovarea iniţiativelor de ajutorare a vârstnicilor astfel încât
aceştia să rămână în locuinţele lor îmbunătăţirea condiţiilor de viată şi
asigurarea unor condiţii de locuit adecvate sau aşa cum sunt ele
concepute pentru grupurile vulnerabile.
5.Sprijinirea familiei ca structură fundamentală de susţinere a
populaţiei vârstnice prin suplimentarea resurselor acestora care au în
îngrijire bătrâni, prin îmbunătăţirea statutului femeilor a căror
modificare a influenţat negativ posibilităţile tradiţionale de acordare a
îngrijirilor.
6.Asigurarea la nivel social al unei game diversificate de servicii
destinate populaţiei vârstnice.
7.Promovarea cooperării între agenţiile guvernamentale şi
organizaţiile nonguvernamentale în ceea ce priveşte continuarea
participării bătrânilor la activităţi.
8.Asigurarea unor venituri sigure, adaptarea unor programe pentru
asigurarea unor resurse astfel încât nevoile de bază ale tuturor
bătrânilor să fie satisfăcute, adoptarea unor măsuri speciale de
protecţie a grupurilor vulnerabile în cadrul populaţiei vârstnice (cei
care nu au activat profesional, cei incapabili să muncească,
emigranţi).
9. Eliminarea discriminării pe criterii de vârstă şi sex şi sprijinirea celor
dornici să se întoarcă la munca anterioară.
10. Promovarea unor sisteme educaţionale pentru vârsta a treia.
11. Stimularea cercetărilor ştiinţifice pe probleme specifice
îmbătrânirii şi nevoilor acestor grupe de populaţie.
12. Preocuparea pentru pregătirea cadrelor de îngrijire a populaţiei
vârstnice.
54

Organismele nonguvernamentale contribuie pe de o parte la


identificarea problemelor specifice vârstnicilor, iar pe de altă parte
sprijină punerea în practică a programelor guvernamentale sau
elaborează programe proprii ale căror obiective vizează dezvoltarea
responsabilităţii faţă de îngrijirea bătrânilor, crearea unor atitudini
publice favorabile privind rolul familiei în viaţa vârstnicului.
Promovarea ajutorului neoficial duce la economisirea costurilor
publice, dezvoltarea unor sisteme de responsabilităţi neoficiale.
Organismele benevole şi organizaţiile sociale se implică în
soluţionarea problemelor vârstnicilor prin:
 organizarea asistentei la domiciliu
 stimularea auto-asistenţei
 colectarea de fonduri
 prestarea efectivă a unor lucrări cum ar fi: repararea clădirilor de
locuit, lucrări gospodăreşti, în locuinţele vârstnicilor,
confecţionarea de mobilier, îmbrăcăminte, încălţăminte.
Asistenţa la domiciliu constă în acordarea ajutorului pentru
pregătirea hranei şi pentru alimentarea celor incapabili să o facă
singuri şi cuprinde o gamă largă de prestaţii în funcţie de starea
vârstnicului (însoţirea bătrânului la magazin, la medic şi în vizite).

V.1. PRINCIPALELE CATEGORII DE SERVICII PENTRU


BĂTRÂNI

Îngrijirea sănătăţii – aceasta se face în:


 instituţii de zi (centre, clinici pentru tratamente ambulatorii şi
recuperare);
 terapie fizică;
 instituţii specializate pentru asistenţa vârstnicilor în cămine
pentru bătrâni;
Asigurarea condiţiilor de locuit.
Servicii:
 adaptarea locuinţei la necesităţile bătrânilor invalizi;
 integrarea clădirilor şi apartamentelor destinate bătrânilor în
ansamblurile de locuinţe pentru celelalte categorii de populaţie;
55

 promovarea unor lucrări de îmbunătăţire a gradului de confort a


locuinţelor pentru a păstra cadrul obişnuit de viaţa a bătrânilor;
 promovarea finanţării publice a locuinţelor de diferite tipuri
pentru bătrâni;
 coordonarea serviciilor comunitare (protecţie cu privire la traficul
rutier şi asigurarea mijloacelor de transport);
Ajutorul acordat persoanelor ce au în îngrijire bătrâni:
 ajutorul financiar pentru familiile cu venit mai mic care îşi
păstrează în întreţinere bătrânii;
 servicii sociale gratuite sau reduse pentru aceste familii;
 credite fără dobânzi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de locuit;
 facilităţi pentru protejarea familiei: program de lucru flexibil,
distanţă minimă serviciu-locuinţă;
 programe de educare a copiilor pentru îngrijirea bătrânilor.
Facilităţi sociale:
 livrarea la domiciliul bătrânilor a alimentelor;
 efectuarea treburilor gospodăreşti cu ajutorul unei persoane din
afară;
 organizarea de contacte sociale permanente: vizite, reuniuni, convorbiri
telefonice;
 serviciu de însoţire pentru unele activităţi ca: spălatul rufelor,
reparaţii.
Posibilităţi de ocupare:
 servicii de identificare o ocupaţiilor adecvate vârstei, a
aptitudinilor şi capacităţilor de muncă a vârstnicilor;
 preocuparea pentru crearea unor noi posibilităţi de ocupare,
recalificare în anumite genuri de activităţi.
Educaţie specifică vârstei a treia:
 efectuarea de cursuri anterioare pensionării (pregătitoare
pensionării);
 universităţi pentru vârsta a treia;
 participarea la programe de cercetare a problemelor vârstei a treia;
Protecţia consumatorului:
 promovarea unor norme şi standarde de calitate pentru
56

alimentaţie, medicaţie, bunuri de consum, produse chimice


pentru uz gospodăresc, instalaţii şi echipamente casnice.

V.2. RECOMANDĂRI PENTRU PROTECŢIA SOCIALĂ


A VÂRSTNICILOR

Organismele internaţionale specializate în problemele


vârstnicilor au elaborat o serie de recomandări pentru includerea şi
urmărirea lor într-un program naţional de protecţie socială a
vârstnicilor. Printre obiectivele planului internaţional al acţiunilor
privind populaţia vârstnicilor se înscriu:
aprofundarea pe plan naţional şi internaţional a afectelor economice
şi sociale ale îmbătrânirii populaţiei asupra procesului de dezvoltare.
Promovarea unor politici şi programe care să garanteze securitatea
economică şi politică a populaţiei vârstnice şi să-i ofere acesteia
posibilitatea de a contribui la dezvoltarea şi în acelaşi timp să
beneficieze şi de avantajele acestei dezvoltări.
Formularea unei politici şi acţiuni realiste în concordanţă cu
obiectivele naţionale şi cu principiile internaţionale.
Încurajarea procesului de formare a cadrelor de îngrijire a bătrânilor şi
dezvoltarea metodelor de cercetare privind problemele vârstei a treia.

Recomandări privind domeniul calităţii vieţii:


Protecţia persoanelor vârstnice să depăşească simplă preocupare
pentru combaterea bolii astfel încât să ţină seama de interdependenţa
factorilor fizici, mentali, sociali, spirituali şi ecologici cu acţiunea
agresivă asupra sănătăţii vârstnicilor. Îngrijirea trebuie asigurată atât
în sectorul sanitar cât şi prin sistemul de asistenţă social în teritoriu şi
în familie.
Accentuarea rolului asistenţei sociale în cadrul unei strategii ce
urmăreşte ca populaţia vârstnică să continue să ducă o viaţă
independentă în cadrul familiei.
Depistarea precoce a bolilor şi tratamentului adecvat astfel încât să se
prevină instalarea incapacităţii totale şi a bolilor cronice degenerative.
57

Supravegherea specială a vârstnicilor neadaptaţi la mediu.


Antrenarea persoanelor vârstnice la organizarea serviciilor de
sănătate şi de funcţionarea lor.
Diversificarea serviciilor de îngrijire în cazul unei infrastructuri sociale
şi sanitare deservite de un personal specializat capabil să asigure
servicii geriatrice adecvate.
Depistarea stării de malnutriţie la vârstnicii săraci.

Recomandări privind alimentaţia


Asigurarea unei oferte de produse alimentare bogate nutritiv şi la
preţuri accesibile pentru toate categoriile de venituri.
Repartizarea justă şi echilibrată a alimentelor.
Promovarea unui comportament alimentar corect.
Promovarea unor corectări asupra rolului unor factori nutriţionali în
procesul îmbătrânirii.

Recomandări privind protecţia consumatorului


Produsele alimentare, obiectele, instalaţiile şi echipamentele casnice să fie
conform cu normele de securitate având în vedere vulnerabilitatea
persoanelor vârstnice.
Asigurarea unei administrări corecte a medicamentelor şi a altor
produse prin instrucţiuni clare şi adecvate.
Facilitarea accesului populaţiei vârstnice la medicamente, ochelari,
proteze necesare pentru continuarea activităţilor şi pentru asigurarea
independenţei lor.
Sancţionarea practicilor de vânzări menite să exploateze resursele
financiare ale populaţiei vârstnice.

Recomandări privind condiţiile de locuit


Locuinţe convenabile cu dotări de mobilier şi echipamente adecvate
nevoilor bătrânilor.
Crearea unui mediu de locuire format din persoane aparţinând
diferitelor categorii de vârstă.
58

Recomandări privind puterea de cumpărare a acestei categorii


de vârstă.
Asigurarea unui minim de resurse necesare unei vieţi normale.
Indexarea veniturilor şi economiilor populaţiei vârstnice pentru
menţinerea puterii de cumpărare.
Punerea în aplicare a unor sisteme de securitate socială bazate pe
cuprinderea întregii populaţii vârstnice.
Posibilităţi de reintegrare în muncă, eliminând orice discriminare pe
criteriu de vârstă, mai ales că unele
persoane în vârstă cu calificare înaltă prin experienţa lor pot
învăţa pe tineri.

Recomandări privind familia şi mediul social


Promovarea unor politici sociale care să încurajeze menţinerea
solidarităţii familiei, intre generaţii.
Crearea unor servicii sociale de susţinere a familiei care îngrijeşte
persoanele vârstnice.
Încurajarea autoasistenţei şi a relaţiilor dintre populaţia vârstnică şi
cea tânără.

Recomandări privind informarea şi instruirea bătrânilor


Cluburi de zi
Folosirea mass-media ca mijloc de comunicare cu bătrânii prin
programe adecvate specificului lor.
Organizarea unor centre culturale proiectate pe nevoile de informare
şi de instruire a bătrânilor.

IV.3. ROLUL ASISTENTULUI SOCIAL LA INTEGRAREA ÎN


CĂMIN A VÂRSTNICULUI
În contextul implicaţiilor sociale ale internării în cămin a
bătrânilor, trebuie specificat rolul pe care îl deţine asistentul social,
având în vedere faptul ca terenul acţiunilor sale îl constituie căminul
cu tot ceea ce reprezintă sau conţine el.
În primul rând trebuie amintit rolul de intermediar pe care îl
îndeplineşte asistentul social urmărind stimularea exprimării
59

nemulţumirilor subiecţilor. Subiecţii integraţi în procesul de


intermediere sunt bătrâni internaţi în cămin, medici, personalul
auxiliar şi membrii familiilor celor internaţi printre care asistentul
social îşi exercită rolul de intermediar. În acest sens, este folosită
exprimarea verbala şi nonverbală, ascultarea şi integrarea. După ce
va asigura cadrul exprimării celor mai puternice sentimente,
asistentul social va construi sistemul de referinţă centrat pe
problemele subiecţilor apărând în acest fel ca un agent catalizator.
Asistentul social ajută subiecţii să se privească pe sine şi atitudinile
lor să se înţeleagă la nivel individual şi să perceapă părerea celorlalţi
despre atitudinea lor, să înţeleagă adevărata natură a problemelor,
acţionând cu realism şi obiectivitate.
Asistentul social trebuie să se asigure de recunoaşterea de câtre
subiecţi a necesitaţii de a identifica relaţiile socio-afective şi
comunicative, trebuie să se pregătească pentru acceptarea idei de
schimbări iniţiind şi favorizând procesele prin care sunt identificate şi
evaluate adevăratele probleme ale bătrânului internat şi relaţiile
acestuia cu medicul şi personalul cu care intră în contact. Nu trebuie
pierdut din vedere faptul ca bătrânii internaţi sunt marcaţi de apatie,
anxietate, lipsa de încredere, ca prezintă rezistenta la schimbarea şi
teamă specificări internării şi tratamentului.
Asistentul social nu trebuie să cântărească cât de mult trebuie să
încurajeze, să sprijine iniţiativa de organizare în contextul unei crize şi
va fi preocupat de stimularea relaţiilor dintre bătrân şi cadrul medical,
intre membrii familiei şi bătrânul internat şi cadrul medical, pentru ca
aceştia să se cunoască, să se accepte reciproc şi să coopereze.
Asistentul social este în acest sens un liant, un „pod” pe care diferite
parţi trebuie să se întâlnească în securitate şi armonie.
Pentru eliminarea barierelor conflictuale create intre subiecţi,
asistentul social va utiliza deprinderi terapeutice încercând să explice
bătrânului scopul internării, a valorii acestuia cât şi a localului în care
este efectuata, să se aplaneze conflictele clarificând cauzele
contradictorii şi ascultând toate punctele de vedere; să coopereze cu
persoanele ale căror comportări agresive perturba echilibrul social al
bătrânului internat.
60

Trebuie făcuta o precizare şi anume: asistentul social nu conduce


ci intermediază, nu oferă soluţii, alternative sau răspunsuri, nu preia
responsabilităţi ci oferă încurajare, sprijin şi stimulare în descoperirea
de către subiecţi înşişi a cailor de rezolvarea a problemelor personale.
Un alt rol pe care îl are asistentul social în cadrul bătrânilor
internaţi în cămin ‚este rolul de terapeut social.
Acest lucru implica din partea asistentului social, diagnosticarea şi tratarea
pacientului intr-o maniera psiho-socială. El poate stimula subiecţii să
recunoască rădăcinile unor practici , comportamente şi atitudini ,care
au declanşat anumite stări conflictuale. Pentru aceasta este nevoie de
colaborare şi cooperare intre asistentul social şi părţile implicate în
conflict şi este absolut necesar ca asistentul social să deţină informaţii
despre istoricul subiectului, pentru a înţelege semnificaţiile unor
credinţe şi comportări ,precum şi relevanţa acestora .
Tratamentul propus trebuie să implice subiectul în procesul în
care cunoaşterea de sine atenuează conflictele şi distruge blocajele
contribuind totodată la sporirea capacităţii de integrare şi adaptare
individuală .

V.4 COLABORAREA DINTRE ASISTENTUL SOCIAL ŞI


MEDIC

În cazul luării deciziei unde şi cum va fi tratat bătrânul care


suferă de o anumita boală, sarcina revine asistentului social şi
medicului, care s-a ocupat de bătrân . Aceştia trebuie să stabilească
dacă tratamentul se poate face la căminul de bătrâni sau dacă este
necesară internarea în spital sau dacă se impune instituţionalizarea
într–o unitate de asistenţă medico-socială pe termen lung . Desigur
soluţia ideala va fi rămânerea în cămin .
Este adevărat ca în cadrul spitalului, cu personal specializat
,îngrijirea şi tratamentul ar putea fi cel mai adecvat în raport cu
dezabilitatea, boala bătrânului , dar în acest caz intervin probleme de
integrare a bătrânului în mediul spitalului . Spre deosebire de celelalte
vârste bătrânul reacţionează în general nefavorabil la spitalizare. Pe
de alta parte , fragilitatea să adaptivă îl face foarte vulnerabil şi
61

uneori spitalizarea devine , paradoxal, un stres agravant al stării sale


de sănătate .
Totuşi în momentul în care se apreciază ca spitalizarea se
impune şi este benefică prin tratamentele şi supravegherea care
poate fi asigurată în cadrul spitalului , asistentul social şi medicul vor
indica spitalizarea .
Trebuie ţinută seama ca în multe cazuri exista tendinţa de a
forţa spitalizarea bătrânului deşi ar exista condiţii să se asigure
aplicarea prescripţiilor terapeutice şi de îngrijire în cămin. Uneori
irecuperabilitatea, nevoile de îngrijire permanentă pun problema
instituţionalizării intr-o unitate de asistenta medico-sociala pe termen
lung. Aceasta decizie pe care o iau organele de ocrotire după ce în
prealabil au fost examinate celelalte posibilităţi. După părerea
specialiştilor scoaterea bătrânului din mediul de viaţă ar trebui să
constituie ultima soluţie la care să se facă apel.
În situaţia bătrânilor, ce au trăit singuri ,,fie din lipsa unei familii
proprii (celibatari, divorţaţi, deces ) fie din cauza izgonirii din familie
,se va evita instituţionalizarea pe cât posibil, pentru ca menţinerea
bolnavului în relaţiile sociale nou formate, oricât de restrânse ar fi
ele ,dau un sens social existentei sale ,îl menţin în mediul lor obişnuit
de viata, numai după epuizarea tuturor posibilităţilor se va decide
asupra plasamentului instituţional .
Situaţia ideală o constituie bătrânul integrat intr-o familie în
deplinătatea funcţiilor ei care ii asigura un nivel de trai decent, plus
îngrijirile şi tratamentul necesar.
Nu întotdeauna boala creează suferinţe şi carente de ordin
afectiv, izolarea sociala şi familiala chiar persecuţia.
Se cere o colaborare deci intre medic, psiholog, asistentul social
pentru a găsii cauzele şi soluţiile cele mai adecvate bătrânului şi
situaţiei în care se află acesta.
O altă necesitate priveşte aprecierea capacităţii de autoservire,
dependentă, gradul de conservare sau pierdere a autonomiei. Bolnavul poate
fi :
 cu capacitatea de autoservire păstrată şi cooperantă;
 cu capacitatea de auto servire păstrată parţial şi cooperant;
62

 bolnav imobilizat şi cooperant;


 bolnav imobilizat şi necooperant.
Aceste informaţii folosesc la stabilirea completa a tratamentului.
Cadrul rural şi cel urban au de asemenea importanţă.
În mediul rural legăturile afective, solidaritatea, sunt mai bine
păstrate. În acest fel bătrânul nu înregistrează fenomene negative ale
retragerii din activitatea profesionala Iar fenomenul de izolare este
mai atenuat. În general grupul familial trebuie educat să înţeleagă
toate modificările de atitudine de comportament specific bătrânilor,
să-şi formeze o concepţie exactă asupra nevoilor de viaţă ale
bătrânului şi să adopte astfel atitudinea necesară unui climat de viaţă
familial normală. Multe dintre conflictele intergeneraţii, stări de
tensiune cu efect nefavorabil asupra sănătăţii vârstnicului ar fi evitate
printr-o educaţie corespunzătoare a părţilor.
Sentimentul de inutilitate generat de ieşirea din câmpul activităţii
profesionale, trebuie să i se opună sensul unei alte utilităţi,
valorificarea experienţei acumulate, a înţelepciunii sentimentale în
folosul celorlalte generaţii, „rolul de consilier”. Într-un studiu OMS din
1970 s-a arătat că 28 % din pensionari în vârstă pot fi utili dacă sunt
judicios folosiţi. Pierderea unei activităţi, a unor roluri şi statuturi
trebuie compensate de angajare în alte activităţi, de dobândire de
roluri şi statuturi. Aceasta va combate subsolicitarea se vas opune
tendinţei de însingurare la izolare. Se promovează pentru combatere
teoria activismului (cultivarea mişcării fizice şi a exerciţiului
intelectual).
O altă măsură de importanţă deosebită este organizarea timpului
liber. Timpul liber trebuie ocupat în mod deliberat cu activităţile
recreative, instructiv, deconectante, educaţionale de satisfacţii şi
bună dispoziţie. Cu cât aria acestora este mai largă, cu atât efectele
pozitive asupra tonusului vital sunt mai ample. S-a constatat utilitatea
activităţilor de tip „hobby” cât şi a terapiei ocupaţionale.

V.5.TERAPIA OCUPAŢIONALĂ

După cum medicii acordă o importanţă deosebită tratamentului


63

farmaceutic deci terapiei clasice, psihoanaliştii lărgesc aria teoriei ca


noţiune, demonstrând eficacitatea terapiilor medicamentoase.
Motivele eficacităţii acestora se explică prin faptul ca îmbătrânirea
umană posedă laturi de aspectul biologic şi aspectele psihologice şi
sociale la care se adaugă aspectele patologice specifice vârstei
înaintate de natura psihosociala: însingurarea socio-familiala,
dezinserţia sociala, desocializarea, socul pensionarii, boala
pensionarii, crizele de adaptare, tulburări de sub solicitare, pierderea
autonomiei.
Prin urmare terapia ocupaţională face parte din aşa zisele terapii
nonmedicale, alături de reeducare senzorială, stimularea funcţiilor
superioare, proteze, plan terapie.
Ca metodă terapeutică urmăreşte recuperarea complexă a
vârstei celui afectat de procesul de îmbătrânire sau de îmbolnăvirile
favorizate de acest proces. Baza de pornire a terapiei ocupaţionale o
constituie procesele de atrofie musculară, involuţia articulaţiilor,
lentoare în mişcări, tulburări de coordonare, rigiditate, dureri
reumatice, diminuarea acuităţii auditive, tulburări de echilibru,
tulburări sfincteriene, alterarea relaţiilor cu mediul psihosocial.
Deci terapia ocupaţională va urmări:
 recuperarea motricitatii;
 redobândirea autonomiei ( reluarea activităţilor cotidiene);
 reintegrarea psiho-socială.

Terapia ocupaţională ocupă locul principal în combaterea fenomenului


de
disocializare , specific vârstnicului care înseamnă retragerea din
activitatea profesională, pierderea de roluri şi statuturi în familie, în
viaţa socială diminuarea performantelor fizice şi intelectuale,
îmbolnăvirile caracteristice vârstei, izolarea consecutivă.

Scopul Profilactic al terapiei ocupaţionale:


Este lucrul ştiut ca vârstnicii care se menţin activi fizic şi
intelectual prezintă o instalare mai târzie a îmbătrânirii. Subsolicitarea
determinată de retragerea din activitate şi care duce la involuţie
64

marcanta poate fi prevenita prin masuri profilactice ocupaţionale care


au ca scop orientarea vârstnicului spre noi direcţii de activitate.

Terapia ocupaţionala de funcţie


Se aplica situaţia în care vârstnicul şi-a pierdut obişnuinţele
instinctuale (alimentaţia folosita zilnic), urmărind reânvăţarea şi
fixarea gesturilor cotidiene elementare.

Terapia ocupaţionala de menţinere


Aceasta urmăreşte consolidarea rezultatelor obţinute prin
recâştigarea funcţiilor şi chiar achiziţionarea de activităţi noi. În acest
cadru intră activităţile recreative-hobby terapia sau cu aspect practic
grădinărit.
Ca metoda de tratament terapia ocupaţionala se aplica în cadrul
organizat în unitari de asistenta, de internare pe termen lung în
sanatorii de recuperare, în cămine spital.
Vor fi luate în considerare ideile şi preferinţele subiecţilor şi
experienţa personala. Se va urmării aspectul inedit, simplu, utilitar.

V.6. CRIZELE DE ADAPTARE

Scăderea capacităţii de adaptarea a vârstnicilor se face puternic


simţită îndeosebi legate de schimbarea mediului (mediul locuibil,
mediul de viaţa). Cu cât vârsta este mai înaintată cu atât stresul
mutării este mai puternic iar consecinţele acestuia sunt mai
dezastruoase. Factorii de mediu, de natură psiho-socială intervin în
perioada vârstei înaintate cu o mai mare frecventa şi intensitate.
Acestea sunt: retragerea din activitatea profesionala, schimbarea
raporturilor cu societatea, schimbarea raporturilor cu familia,
pierderea unor roluri, plecarea copiilor, pierderea partenerului
conjugal, instituţionalizarea. Echilibrul psihic şi biologic al bătrânului
devin instabile iar rezistenţa organismului şi capacitatea de adaptare
se reduc când solicitările în acest sens cresc.
Odată cu înaintarea în vârsta mobilitatea intră într-un proces de
65

restrângere iar locuinţa devine principalul loc de desfăşurare a vieţii


vârstnicului, singurul sau univers. Tot ce este legat de acest univers ii
conferă un sentiment de siguranţă de linişte iar ce este în afara
acestui univers ii provoacă nelinişte şi teamă. În mediile urbane
stresul la care este supus vârstnicul este inevitabil este determinat de
mutări în alt cartier, schimbări de locuinţă, legate de restrângerea
condiţiilor de locuit ca urmare a plecării copiilor, preluarea în locuinţa
copiilor şi în unele cazuri intr-o instituţie de ocrotire („moarte
familiala” care survine după „moartea sociala” adică pensionarea).
Există vârstnici care datorită resurselor de adaptare pe care le
deţin sau care au un tonus optimist şi consideră internarea în căminul
de bătrâni ca pe un aspect nou în viaţa lor, făcându-şi planuri legate
de aceasta pot suporta mai uşor aceste evenimente psiho-sociale.
Alţii reuşesc să se adapteze noilor schimbări cu toate că au trăit
acestă mutare ca o catastrofă dar sunt şi vârstnici care nu se pot
adapta. La acestea se produc tulburări psihice apoi sau concomitent
se produc tulburări somatice. Procesul regresiv se accelerează, se
instalează o depresie gravă care poate duce la suicid sau chiar la
deces în câteva luni datorită unei evoluţii progresiv agravantă.
Aceste tulburări determinate de schimbarea domiciliului poartă
denumirea de genul: ”nevroze de dezrădăcinare” (pentru tulburări
psihice), „criza de adaptare”, „sindrom de inadaptare”, ”criza de
spitalizare”, ”hospitalism” (tulburări generate de internarea în spital
sau într-o instituţie de ocrotire socială).
Cele mai importante şi mai uşor de observat tulburări sunt cele
declanşate de internarea vârstnicului în cămin. Adeseori diferenţa
dintre aceste două tipuri de instituţii este sesizată de cei ce urmează
a fi internaţi. Având posibilitatea de a urmării acest aspect intr-o
unitate care include în structura ei două comportamente distincte
numai formal privind perioada de internare în spital (asistenta pe
termen lung, nelimitat, cel mai adesea până la sfârşitul vieţii) am
reţinut unele informaţii.
De exemplu, unii vârstnici (majoritatea) prefera clar şi acceptă
internarea în compartimentul spital, pe când căminul spital este
respins categoric de alţii fără a cunoaşte măcar condiţiile concrete de
66

asistenţă. Chiar în momentul în care li s-a explicat faptul ca îngrijirile


şi confortul în spital erau superioare celor din căminul spital şi anume
faptul că ar avea posibilitatea să stea mai puţin în camera, că există
un număr mai mare de infirmiere şi care sunt mai bine pregătite şi
formate pentru îngrijirea vârstnicului, ca exista servicii sociale şi
socioculturale mai bine puse la punct, marea majoritate a vârstnicilor
ce urmau să fie internaţi au respins cu hotărâre spitalul. Acest lucru
se explică prin faptul că ei identifică internarea în spital cu o izolare
definitivă de restul lumii, cu o ruptură totală de grupul lor din cămin,
cu un abandon, cu o condamnare la moarte. Anual la doua sute de
internări se înregistrează 1-2 sinucideri determinate de internarea în
căminul spital.
„Tulburările de internare” pot debuta chiar la cămin în momentul
în care vârstnicul află că trebuie să fie internat.
Aceste tulburări sunt mai accentuate la cei ce urmează a fi
internaţi intr-o instituţie spital pe termen lung, însă se manifestă şi la
cei ce merg pentru internare pentru o simplă analiză. Astfel bătrânul
până atunci liniştit cooperant în momentul instalării intr-un salon de
spital, manifestă o stare de agitaţie sub forma unei nelinişti, a unui
disconfort fizic şi psihic. În momente de acest gen el trăieşte
sentimente de nesiguranţa, izolare şi nu ştie ce ar putea face cu
timpul pe care îl are la dispoziţie. Criza în mod normal este pasageră
şi de obicei adaptarea se realizează în patru-şase zile. Conduita
medicului, a personalului (avizat asupra acestui aspect) trebuie să fie
adecvată temperamentului şi situaţiei în care se află bătrânul.

IV.7. ASISTENTUL SOCIAL ÎN RELAŢIE CU VÂRSTNICUL


INSTITUŢIONALIZAT

Asistentul social care funcţionează în cadrul căminului de bătrâni


trebuie:
 să se asigure de pregătirea personalului care i-a contact cu
bătrânul:
 să avertizeze familia şi ceilalţi pacienţi din cameră asupra
eventualităţii asupra unei crize confuncţionale pe care o poate
67

trăii bătrânul şi caracterul pasager al acestuia


 să se asigure de crearea în jurul bolnavului a unei atmosfere
apropiate, de înţelegere, blândeţe şi calm.
 să recomande membrilor familiei să rămână mai mult în preajma
bătrânului
 să aibă grijă să i se lase internatului obiectele care ţine.
 ii vor fi prezentaţi colegii de cameră
 asistentul social va avea grija ca bătrânul să nu fie de la început
în cameră cu bătrâni agonici, agitaţi.
Odată criza trecuta, internatul poate să intre intr-un proces lent de
adaptare şi integrare sau poate manifesta semne de neadaptare care
pot persista de la două la opt săptămâni după care se poate instala
adaptarea. Totuşi instituţionalizarea poate cauza nu numai crize
confuzionale cât şi grave accidente somatice, care pot survenii în
momentul iniţial. Este cazul unui bătrân de 65 ani, fost inginer, ce
prezenta sechele după un accident dublu-celebro-vascular şi
coronarian care a fost internat de către fiica acestuia. Bătrânul a
prezentat o reacţie împotriva instituţionalizării tipica imediat după
internare, constând intr-o accentuata şi continuă stare de agitaţie
psihica, tendinţa de a părăsi căminul.
S-a constatat că anxietatea este mai frecventă la femei iar
manifestările obsesiv-fobice sunt mai frecvente la bărbaţi.
De asemenea în cazul internării în cămin a persoanelor vârstnice
s-a observat apariţia modificărilor de nutriţie. Bolnavii scad în
greutate sau cum se spune „se topesc văzând cu ochii”, sunt palizi,
adinamici, nu mai părăsesc patul. Se instalează sau se accentuează
întârzierea tranzitului intestinal, de cele mai multe ori cauza fiind
diminuarea apetitului (negativism alimentar).
Concluziile privind cercetarea şi individualizarea cauzelor
complexului simptomatic de inadaptare :
 criza de adaptare este mai frecventă la purtătorii afecţiunilor
cronice, care şi-au pierdut speranţa de vindecare;
 este mai frecventă la bolnavii cu nivel social şi cultural mai
ridicat (intelectuali), care s-au bucurat de condiţii materiale mai
bune şi care au familii. Este vorba despre persoane irascibile,
68

hipersensibile;
 cauză importantă o constituie intenţia familiei de a interna
vârstnicul, intenţie care nu este împărtăşită şi de el. Aici se poate
vorbii şi despre faptul că familia nu a pregătit psihic subiectul
pentru acest moment;
 informarea neclară a bolnavului privind instituţionalizarea;
 cauze care ţin de dotarea şi încadrarea căminului;
 personalul căminului face o preluare a bolnavului
necorespunzătoare: cu indiferenţă, este examinat târziu, dus în salon de
muribunzi, nu se face psihoterapie;
 insuficienţă de asistenţă socială (chiar inexistenţa unor cadre
specializate), cerinţă din ce în ce mai justificată pentru întreaga
reţea a centrelor de bătrâni.

CONCLUZII

Identificarea şi evaluarea exactă a problemelor bătrânilor,


contactarea persoanelor şi instituţiilor interesate de acestea,
elaborarea unui plan de investiţii, implementarea acestui program şi
urmărirea efectelor sale reprezintă etape ce pot contribuii la
focalizarea politicilor sociale pe arii problematice aflate sub incidenţa
îmbătrânirii. Măsurile pot fi elaborate în funcţie de consistenţa
băncilor de date referitoare la nevoi semnalate, resurse existente,
priorităţi şi fonduri. E greu de realizat un program ideal datorită
diferitelor interese, a suportului financiar adecvat, a lipsei de abilităţi
şi pregătire a persoanelor angajate.
Alături de sexism, rasism, bătrânismul reprezintă alt „ism” ce
reflectă perceperea acestei categorii de populaţie prin prisma unor
prejudecăţi şi abordări discriminatorii. Uneori aceasta se imprimă în
mentalitatea unui popor astfel încât comportamentul este marcat de
stereotipii şi şabloane în gândire prin care se loveşte în demnitatea şi
necesităţile celor în vârstă. Efectul se propagă rapid fiind observat şi
la nivelul priorităţilor pentru acordarea serviciilor da protecţie socială.
Tentaţia multora dintre noi este de a alimenta aceste şabloane
perceptive prin intermediul unor elemente ca: putere de concentrare
69

a bătrânilor redusă, randament intelectual redus.


După cum rezultă din cercetările gerontologice, psiho-sociale şi
de asistenţă socială, organismul uman suportă transformări generate
de parcurgerea perioadei de vârstă, dar performanţele intelectuale, fizice
nu trebuie minimalizate.
Înregistrarea corecta a datelor despre bătrâni şi îmbătrânire,
demonstrează ca utilizăm multe scheme imobile de gândire. Acestea
împiedică elaborarea unor proiecte, acordarea unor fonduri în mod
special persoanelor de vârstă a III-a.
Dacă ne gândim la faptul că vigoarea şi buna stare a vârstnicului
nu înseamnă foarte puţin pentru el, dacă energia şi timpul sau nu pot
fi folosite intr-o activitate cu scop şi dacă ocupă o poziţie
semnificativă în societate putem modifică aceasta stere de lucruri. La
bătrânii cu funcţii afectate de boală, acest lucru se poate înfăptui prin
reabilitare, pentru ca trebuie ţinut cont de faptul că orice pacient,
indiferent de gradul atingerii fizice, mentale, posedă încă resurse
fizice, emoţionale de a-şi recâştiga independenta. Prin reactivarea,
reinserţia socială şi reintegrare se poate atinge o reabilitare sociala a
bătrânului, conferindu-i acestuia starea de siguranţa pe care şi-o
doreşte şi de care are o atât de mare nevoie.
Viata oferă tuturor, posibilităţi de angajare în activităţi de
comunicare, culturale, sportive, gospodăreşti-artizanale, depinde doar
de receptivitatea proprie şi de iniţiativa insului în cauză, acestea
putând fi însă formate, modelate, stimulate.
Fiinţa umana şi cu atât mai mult cea ajunsă la vârstă a III-a
include în complexitatea să , componente psiho-socio-culturale: iar
dacă acestea pot fi revendicate şi în determinismul unor tulburări sau
îmbolnăviri este raţional şi uman să le căutam şi remediile în acelaşi
perimetru psiho-socio-culatural.
70

A N E X E

Anexa 1

ASISTENŢA SOCIALĂ A PERSOANELOR CUPRINSE ÎNTRE LIMITE DE


VÂRSTĂ 65-75 ANI (SAU OLD-YOUNG)

Aceasta presupune urmărirea a trei direcţii


Disponibilitatea fizica şi intelectuala a subiecţilor de a continua
voluntar sau sub alte forme activitatea sociala întrerupta prin
pensionare
Disponibilitatea fizica şi emoţionala de a îngrijii persoane de peste 75
71

ani
Rezerva afectivă deţinută pentru organizarea propriei vieţi
corespunzătoare preferinţelor, corelând articularea dependinţelor
acestor persoane cu relaţii socio-afective în care sunt implicate.
O consiliere a lor poate avea o valoare terapeutica având în vedere
faptul ca destrămarea unor planuri de viitor datorită problemelor de
sănătate, reprezintă o pierdere pe care fiecare o poate avea în viaţă.
Asistentul social trebuie să ofere:
o înţelegere a semnificaţiilor multiple ale pensionarii:
ocazii care să-i stimuleze pe vârstnici să-şi utilizeze energia şi
îndemânarea.
O parte din bătrânii pensionaţi recent pot fi îndrumaţi să-şi aduc
contribuţia la soluţionarea unor probleme de ordin social având în
vedere experienţa lor, activitatea voluntară putând substitui
activitatea întreruptă ( contabilitate, ajutor sanitar).
Rolul asistentul social în acest caz este : de a evalua potenţialul
voluntarilor şi de a preveni atitudinea negativa a unor persoane din
alte generaţii. Obiectivul principial este redarea încrederii de sine,
conferirea unui sens pertinent de viată.
Se propune orientarea vârstnicilor de 65-75 ani spre îngrijirea celor de
peste 75 ani deoarece sunt persoanele cele mai apropiate ( ca
vârstă), de aceştia şi le pot înţelege problemele aflându-se în aceeaşi
sfera a experienţei declanşate de la îmbătrânire. În acest fel ,
asistentul social îl poate verifica pe vârstnicul voluntar (fără ca acesta
să-şi de seama) cu privire la comportamentul şi problemele
voluntarului.

ANEXA 2

FORME DE INTERVENŢIE ÎN CADRUL BĂTRÂNILOR SPITALIZAŢII

Necesităţile crescânde de spitalizare a bătrânilor, amploarea


tulburările de spitalizare şi gravitatea unora dintre acestea, care
influenţează direct maladitatea şi mortalitatea, impun considerarea
unor forme de prevenire şi intervenţie în ceea ce priveşte sindromul
72

de spitalizare care afectează eforturile de ordin social şi medical


pentru stimularea longevităţii. Un astfel de program de prevenire şi
intervenţie ar presupune aportul deosebit al asistentului social din
teritoriul respectiv, care :
 întocmeşte ancheta sociala şi dosarul de internare în spital;
 ia legătura cu medicul şi cadru medical al circumscripţiei
teritoriale în evidenta cărora figurează bătrânul respectiv;
 face vizite la domiciliul bolnavilor care au deja dosarele repetizate unei
unităţi;
 explică bătrânului (în cadrul vizitelor la domiciliu) care este
scopul şi utilitatea internării, combătând anxietatea acestuia
 prezintă cadrul în care va fi internat (local, dotare, personal)
 asigura şi urmăreşte organizarea primirii cu atenţie a bolnavului
de către , medic şi personalul auxiliar, examinarea lui din prima
zi, preluarea de probe pentru analize, psihoterapie susţinută
 se asigură de repartizarea în rezerve a bolnavilor, în raport cu
nivelul lor de pregătire socio-culturală şi cu gravitatea
afecţiunilor:
 solicita membrilor familiei de a vizita cu o frecvenţă mai mare
bolnavul (nu numai în zilele de vizita reglementate) în perioada
adaptării bolnavului
 poate urmării, asista şi completa programelor de terapie
ocupaţionala prin care se va urmării: recuperarea motricitatii,
redobândirea autonomiei şi integrarea psihosociala

ANEXA 3

MODUL FUNCŢIONAL AL ACORDĂRII SERVICIILOR DE ÎNGRIJIRE VIZÂND


VÂRSTNICII DE 65-75 ANI
73

Centrul de îngrijire al bătrânilor pe timpul zilei


De acest centru vor beneficia :
 persoane ce au nevoie de consultaţii medicale :
 persoane ce au nevoie de îngrijire medicala fără internare în
spital
Acest centru facilitează preventiv reabilitate şi adaptarea şi aderă mai
multe categorii de servicii:
 îngrijire medicala care presupune supravegherea medicală
zilnică pentru a ajuta clientul să atingă un nivel optim de
sănătate după boală:
 asistenta psiho-socială prin crearea unui mediu protector pentru
clienţi cu tulburări psihice de natură organică sau funcţională:
 asistenta sociala vizând servicii orientate spre stimularea
capacităţii clientului de a se implica în activităţi sociale
Îngrijirea sănătăţii la domiciliul clientului
Se vizează prin aceasta forma de îngrijire obţinerea performantei
activităţilor zilnice, necesară supravieţuirii independente.
Sistemul de servicii „ foster carre” care presupune un proces de servicii de îngrijire în
cadrul familiei clientului sub supravegherea asistentului social
 Ospiciu-instituţie care încadrează bătrânii cu o sănătate extrem
de deteriorată. Sistemul de îngrijire este coordonat de o întreagă
echipă (medic, psiholog, asistent social, personal auxiliar) şi
poate fi asigurat pe o perioada nedeterminată
 Servicii de protecţie care reprezintă o parte componenta a
asistenţei sociale de îngrijire pe termen lung cuprinzând: vizitele
la domiciliu, linie de telefon, asigurarea transportului.
Îngrijirea de răgaz care poate prevenii sau amâna instituţionalizarea.
Există trei variante:
 Se pot utiliza îngrijitori cu pregătire care pot îngrijii bătrânii la
domiciliu. Ei pot rămâne o zi un weed-end, un concediu.
 Favorizarea facilitaţii rezidenţiale pe parcursul unei zile
 Program adaptat pentru îngrijirea pe o perioadă fixă

ANEXA 4
74

MODUL DE STRATEGIE DE INTERVENŢIE ÎN CAZ DE CRIZĂ

Definirea problemei presupunând identificarea elementelor ce au


condus la declanşarea crizei. Aceasta se realizează din perspectiva
clientului social, participare, observaţia, relaţia, relaţia empatica şi
absenta oricăror tendinţe de a judeca
Asigurarea siguranţei clientului. Se va evalua natura crizei şi
consecinţele asupra integrităţii fizice, psihice, emoţionale ale
clientului care trebuie ajutat să se calmeze şi să asimileze tendinţele
de autodistrugere
Acordarea sprijinului. Clientul trebuie să i se demonstreze că
lucrătorul de intervenţie îl poate ajuta înţelegându-i problemele,
implicându-se cu discreţie, toleranta, în maniera nondirectivă şi de
colaborare.
Examinarea alternativelor. Clientul trebuie ajutat să găsească nu
numai variante accesibile ci şi modalităţi de a interpreta corect o
situaţie negativă
Elaborarea unui plan. Clientul va fi stimulat să formuleze un plan
pe termen scurt care să indice persoanele apropiate ce pot intervenii.
Acestea vor fi contactate telefonic imediat. Activităţile psiho-motorii
prin care se pot depăşii stările de criza sunt cele oferite prin terapia
ocupaţională
Angajamentul. E folosit de asistentul social pentru al determina pe
client să accepte etape ale acţiunii prin care depăşeşte starea de
criză.
Pentru obţinerea unor rezultate pozitive în aplicarea acestui
model de strategie este necesar ca asistentul social care se ocupa de
acest program să dispună de patru categorii de abilitaţi şi cunoştiinţe
şi anume:
supervizarea (se recomandă a fi rotativă)
să dispună de cunoştiinţe teoretice care să presupună cunoaşterea
aspectelor de ordin biologic, social, politic care vizează persoana de
vârstă a III-a:
75

să abordeze lucrul de echipă


- să realizeze un bun management social

Anexa 5
ŢĂRI CU PESTE 2000000 DE BĂTRÂNI (65 ANI ŞI PESTE, ÎN MII)
În 1985
ŢARA POPULAŢIA VIZATĂ
CHINA 52889
INDIA 32689
U.S.A. 28609
JAPONIA 12125
GERMANIA (R.F.) 8812
MAREA BRITANIE 8466
ITALIA 7443
FRANŢA 6748
INDONEZIA 5901
SPANIA 4274
POLONIA 3484
PAKISTAN 2818
CANADA 2651
VIETNAM 2393
ROMÂNIA 2155
TURCIA 2093

În 2025 (estimare)
ŢARA POPULAŢIA VIZATĂ
76

CHINA 178150
INDIA 118968
U.S.A. 58771
JAPONIA 26842
INDONEZIA 23663
GERMANIA 15175
FRANŢA 11273
ITALIA 11221
PAKISTAN 10614
MAREA BRITANIE 10437
POLONIA 7736
VIETNAM 7725
TURCIA 7724
SPANIA 7217
CANADA 6240
ROMÂNIA 4252
Cockerman, William C. This Aging Society, New Jersey, Prentice Hall, Englewood
Cliffs, 1991 pag.34.

Anexa 6

SPERANŢA LA VIAŢĂ A BĂTRÂNILOR DE 65 ANI (ÎN 1986) ÎN CÂTEVA


ŢĂRI
ŢARA
BĂRBAŢI FEMEI
JAPONIA 16,1 20,0
GRECIA 15,4 17,7
SUEDIA 14,9 19,0
ELVEŢIA 15,1 19,4
ISRAEL 14,9 16,4
SPANIA 15,2 18,7
CANADA 15 19,3
AUSTRALIA 14,9 18,9
NORVEGIA 15,8 19,3
FRANŢA 14,7 19,2
77

ITALIA 13,7 17,7


S.U.A. 14,7 18,6
AUSTRIA 14,0 17,3
SINGAPORE 13,4 16,5
BELGIA 13,6 17,8
IRLANDA 12,4 16,0
PORTUGALIA 14,1 17,3
SCOŢIA 12,6 16,4
POLONIA 12,3 15,9
ROMÂNIA 12,8 14,7
Cockerman, William C. This Aging Society, New Jersey, Prentice Hall, Englewood
Cliffs, 1991 pag.42-43.
78

NOTE ŞI REFERINŢE BIBLIOGRAFICE


INTRODUCERE
1.Bogdan, Constantin, Elemente de geriatrie practică, Ed. Medicală,
Bucureşti, 1992,p.17
CAPITOLUL I
Marinescu, Gh. Etudes sur le mecanisme histo-biochimique de la vicllesse et du
rageunissement, în „Buletin de la Societe Roumaine, de neurologie, Psihiatrie,
Psychologie et Endocrinologie, XIV nr.4. 1933, p.62, p.88
Cockerham, William, C.,This Aging Society, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New
Jersey, 1991.
Antohi, Sorin, Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română,
Ed.Litera, Bucureşti, 1994, p.211
CAPITOLUL II
Miftode, Vasile, Introducere în metoda investigaţiei sociologice, Ed.
Junimea, Iaşi, 1982, p.160
Rotariu, Traian, Curs de metode şi tehnici de cercetare sociologică,
Universitatea Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie-Filosofie, 1991.
Note de curs
Miftode, Vasile, Tehnici de culegere a datelor, f.e., Iaşi, 1979-1980
Miftode, Vasile, Curs de metodologie sociologică, f.e., Iaşi, 1979-1980.
CAPITOLUL IV
Politici sociale, note de curs.
79

BIBLIOGRAFIE
În limba română:
Antohi, Sorin, Civitas imginalis; Istorie şi utopie în cultura romana, Ed.
Litera, Bucureşti, 1994
Biberei, Ion, Viata şi moartea în evoluţia universului, Ed. Enciclopedica
Română, Bucureşti, 1971.
Eliade, Mircea, Jurnal, vol. II, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1993
Filipescu, Ioan, Tratat de dreptul familiei, Ed. All, Bucureşti, 1993.
Miftode, Vasile, Introducere în metodologia investigaţiei sociologice,
Ed,.Junimea, Iaşi, 1979-1980
Miftode, Vasile, Curs de metodologie sociologica, Tehnici de culegere a datelor, f.e.,
Iaşi, 1979-1980.
Rotariu, Traian, Curs de metode şi tehnici de cercetare sociologica, Ed. a
II-a, Cluj-Napoca,1991.
Trebici, Vladimir, Demografia oraşelor României, Bucureşti, 1977.
Vlăsceanu, Lazăr, Metodologia cercetării sociologice, Ed.Stiintifica şi
Enciclopedica, Bucureşti, 1986.
În limba engleză:
Cockerham, William, C. This Aging Society, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New
Jersey 07632, 1991.
Gelfand, Donald, E., The Aging Network Programs and Services, Second Edition, New
York, 1980.
Marchall, Hary, Social Work with Old People, Second Edition, 1990.
National Academy Press, Health în an Older Society, Washington D.C.,1985