Sunteți pe pagina 1din 4

Modernismul

Adrian Marino afirma in studiul critic “Modern. Modernism. Modernitate” ca


termenul “modern” trimite la o determinare temporala : “recent”, “de curand”, “nu
demult”. Acceptia cea mai raspandita a notiunii de “modern” deriva din esenta sa
cronologica: prin extensiune, ceea ce dateaza de curand ori dintr-un trecut foarte
apropiat, ceea ce este specific ultimului timp, se numeste “modern”. “Modernul” se
opune ideii de “clasic”, invechit, depasit.
Acelasi Adrian Marino arata in studiul citat ca notiunea de modernism “se
aplica tuturor curentelor si tendintelor inovatoare din istorie (religioase, filosofice,
artistice etc.), ansamblului miscarilor de idei si de creatie, care apartin sau convin
epocii recente, altfel spus moderne, in conditii istorice date”.
Modernismul este o miscare larga care se manifesta in spatiul cultural
european, incepand de la mijlocul secolului al XIX-lea si pana in perioada postbelica a
secolului al XX-lea.
Reperul initial al modernismului literar este volumul “Florile raului” de Charles
Baudelaire, aparut in anul 1857, care anunta o noua sensibilitate si impune, printre
altele, una dintre cele mai importante inovatii ale curentului, anume estetica
uratului.
Ca apartinand modernismului, pot fi numite “totalitatea miscarilor ideologice,
artistice si literare care tind, in forme spontane sau programate, spre ruperea
legaturilor de traditie, prin atitudini anticlasice, antiacademice, antitraditionale,
anticonservatoare, de orice speta, repulsie impinsa uneori pana la negativism
radical”. Prin extensiune, sunt incorporate modernismului curente literare ca
simbolismul, expresionismul, futurismul si, mai ales, avangarda : dadaismul,
suprarealismul, abstractionismul etc. Produs al evolutiei, modernismul implica
diferentierea fata de literatura scrisa pana atunci, de tip traditional.
Una dintre cele mai importante trasaturi ale modernismului este preferinta
pentru luciditate in actul de creatie lirica, implinind dezideratul formulat de
americanul Edgar Allan Poe si francezul Charles Baudelaire de a inlocui
“sensibilitatea inimii” cu sensibilitatea imaginatiei; de aici, lirismul modernist epurat
de anecdotica, sentimentalism si didacticism. Universul artistic al modernistilor
reflecta o civilizatie citadina, definitorie pentru secolul al XX-lea, spre deosebire
de traditionalisti, care au un interes dezvoltat pentru lumea taraneasca si traditie.
Tipologia predilecta a modernistilor este cea a intelectualului, cu dilemele
sale si cu reactiile fata de presiunile societatii, el fiind preocupat de marile
probleme ale cunoasterii, de filosofie, psihologie, religie, mitologie.
De asemenea, dispar speciile lirice consacrate (meditatia, elegia, idila,
pastelul), acestea fiind inlocuite de formule poetice insolite (“inscriptie”, “psalm”,
“creion”, “poem intr-un vers”, “cantec”, etc.). Punctuatia nu mai este cea
conventionala, ci este modificata. Versurile incep fara majuscula, dispar adesea
punctul si virgula, se folosesc intens punctele de suspensie ca semn al inefabilului si
al sugestiei. Avem de a face cu o coexistenta in versificatie a prozodiei consacrate
cu versul liber, versul alb, absenta strofelor sau strofe inegale, ritmuri interioare.
Ia nastere un nou limbaj poetic caracterizat prin vocabular neobisnuit
(termeni argotici, colocviali, abstracti), prin ambiguitate semantica, prin sintaxa
eliptica, prin innoirea metaforei; este vorba uneori nu doar de o sintaxa speciala,
insolita, ci chiar de o poezie alogica.
Acest concept de teorie literara numit modernism, s-a manifestat atat in
spatiul cultural european, cat si dincolo de ocean. Cei mai de seama reprezentanti
straini au fost: T.S. Eliot, Dylan Thomas (Anglia); Guillaume Apollinaire,
Lautreamont, Verlaine (Franta); Giuseppe Ungaretti, Eugenio Montale (Italia);
Federico Garcia Lorca, Antonio Machado, Juan Ramon Jimenez (Spania); Boris
Pasternak, Vladimir Hlebnikov, Ossip Mandelstam (Rusia); Wallace Stevens, Ezra
Pount, William Carlos Williams (S.U.A.); Jorge Luis Borges, Pablo Neruda, Octavio
Paz (America Latina).
In literatura romana interbelica, modernismul continua actiunea de
autonomizare si esentializare a lirismului inceputa in simbolism, introduce alte
tehnici poetice, largeste sfera de ispiratie, propune noi atitudini lirice. Prin
modernizare, criticul E. Lovinescu intelege, in afara de innoirea expresiei
(practicata in epoca si de traditionalisti), depasirea universului rural si renuntarea la
orice fel de militantism de natura sociala, ideologica, politica, etc. In conceptia sa,
arta nu trebuie ingradita in niciun fel si nici angajata fortat in slujba altor idealuri,
in afara de acela al propriei desavarsiri. In opozitie cu doctrinarii traditionalisti,
care pledeaza pentru o tematica rurala, pentru cultivarea prin arta a nationalului si
eticului, a sentimentului religios, E. Lovinescu crede in desavarsita libertate si
independenta a creatorului.
E. Lovinescu ofera astfel miscarii moderniste un reper teoretic, dar nu le
cere scriitorilor sa fie neaparat modernisti. A fi modern nu inseamna numaidecat a
fi si talentat, iar modernismul nu acorda, in mod automat, valoare estetica.
Modernismul romanesc s-a constituit in jurul revistei “Sburatorul” (1919-
1922 si 1926-1927), aparuta sub directia lui E. Lovinescu, in care se afirma o noua
generatie de scriitori si critici : Ion Barbu, Camil Petrescu, G. Calinescu, Pompiliu
Constantinescu, Vladimir Streinu, Serban Cioculescu, Camil Baltazar, precum si
autori deja cunoscuti precum Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-
Bengescu.
Primul obiectiv al modernismului a fost promovarea tinerilor scriitori si
imprimarea unor tendinte moderniste în evolutia literaturii române, deziderat
împlinit prin lansarea unor nume ce vor deveni de prestigiu pentru literatura româna:
Ion Barbu, Camil Petrescu, Ilarie Voronca, George Calinescu etc.
Poezia moderna interbelica romaneasca are un pronuntat caracter liric si
subiectiv. Prin intermediul simbolurilor, al limbajului figurativ, eul liric se confeseaza
dramatic: „Dormeau adanc sicriele de plumb,/ Si flori de plumb, si funerar
vestmant-” G. Bacovia – „Plumb”. Poetul nu povesteste, nu descrie, ci sugereaza stari
sufletesti.
Poetii sunt preocupati de marile probleme ale cunoasterii, implicand conexiuni
cu: filosofia, psihologia, religia, mitologia. „Prin cosmos/ auzi-s-ar atuncea maretii
mei pasi” L.Blaga – „Dati-mi un trup voi muntilor”.
Uratul devine sursa de inspiratie artistica fara a fi valorizat negativ. Se
cultiva „categoriile negative” : spaima, tenebrosul, instrainarea, sfasierea dramatica
intre extreme, frumosul descoperit in uratul vietii. Avem asa zisa „estetica a
uratului”, cultivata initial de Baudelaire in „Florile raului”, iar in literatura romana de
Tudor Arghezi in „Testament” : „Din bube, mucegaiuri si noroi/ Iscat-am frumuseti
si preturi noi”.
Noul limbaj poetic, se caracterizeaza, si in literatura noastra prin vocabular
insolit, termeni argotici, colocviali, termeni abstracti, incifrati: „Si cantec istoveste:
ascuns, cum numai marea,/ Meduzele cand plimba sub clopotele verzi” – Ion Barbu –
„Joc secund”. Poetul potenteaza misterul, iar prin intermediul cuvantului
spiritualizeaza materia sau plasticizeaza sentimentele. Poetii moderni aduc inovatii
in sintaxa si topica limbii romane, marind ambiguitatea poeziei : „caci eu iubesc/ si
flori si ochi si buze si morminte” (L. Blaga – „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”).
Doi dintre cei mai reprezentativi scriitori ai curentului modernist sunt Lucian
Blaga, a carui opera sta in imbinarea de mare profunzime a poeziei cu filosofia, si
Tudor Arghezi care duce la apogeu estetica uratului, mai ales poeziile care exprima
blesteme de sorginte populara.
Atat poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga, cat si
poezia „Testament” de Tudor Arghezi, fac parte din seria artelor poetice moderne
ale literaturii romane din perioada interbelica.
Conceptul de arta poetica exprima un ansamblu de trasaturi care compun
viziunea despre lume si viata a unui autor, despre menirea lui in univers si despre
misiunea artei sale, intr-un limbaj literar care il particularizeaza.
Tema poeziei blagiene este atitudinea poetica in fata marilor taine ale
Universului: cunoasterea lumii in planul cretiei poetice este posibila numai prin
intermediul iubirii, pe cand tema abordata de Arghezi o reprezinta creatia literara
in ipostaza de mestesug, creatie lasata ca mostenire a unui fiu spiritual.
Titlul poeziei „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o metafora
revelatorie care semnifica ideea cunoasterii luciferice. Pronumele personal de
persoana I „eu” corespune influentelor expresioniste ale autorului Blaga, dar are
rolul de a potenta misterele lumii. Sintagma „nu strivesc” exprima refuzul
cunoasterii de tip paradisiac, rational. Metafora revelatorie „corola de minuni a
lumii” sugereaza de fapt, misterele universului si este o imagine a perfectiunii si a
absolutului. Pe de alta parte, titlul poeziei „Testament” are doua semnificatii: sensul
propriu al cuvantului, adica un act juridic prin care o persoana isi exprima dorintele
ce urmeaza a-i fi indeplinite dupa moarte, si sensul conotativ care face trimitere la
cele doua mari parti ale Bibliei: Vechiul Testament si Noul Testament in care sunt
adresate invataturile proorocilor si apostolilor catre omenire.
Titlul poeziei blagiene este reluat in primul vers al poeziei fiind imbogatit
prin seria de antiteze si prin lantul metaforic ce intregeste cu versurile finale „Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii/ [...] caci eu iubesc/ si flori si ochi si buze si
morminte”. Poezia este considerata un act de creatie, iar iubirea o cale de
cunoastere a misterelor lumii. Metaforele enumerate surprind temele majore ale
creatiei poetice, imaginate ca petale ale unei „corole” uriase care adaposteste
misterul lumii : „flori” – viata, frumosu, efemerul; „ochi” – sufletul uman,
contamplatia poetica a lumii; „buze” – iubirea; „morminte” – moartea, eternitatea.
„Testament” incepe printr-o negatie care are rolul de a accentua valoarea
deosebita a mostenirii, opera literara, bunul cel mai de preat al poetului, pe care
acesta o lasa prin testament viitorimii, accentuand faptul ca ea constituie o
acumulare spirituala „de la strabunii mei”, realizata cu mult efort si in mod evolutiv.
Compozitia discursului poetic si metaforele la care apeleaza cei doi
poeti sunt alte trasaturi ce demonstreaza modernismul lor. La Blaga ideea
principala este de a potenta misterele lumii, de a se opune cunoasterii paradisiace,
misterul luand diferite forme in versul „si flori, si ochi, si buze si morminte”, vers ce
devine refren. Arghezi vrea sa evidentieze greutatea cu care s-a ajuns de la „sapa”
si „brazda” la „condei” si „calimara”, punand foarte mult accent pe datoria celor
care vor veni in viitor.
La Blaga, conflictul, este intre „lumina mea” si „lumina altora”, acestea doua
fiind in antiteza, eul detasandu-se cu fermitate de „lumina altora” prin verbul „a
sugruma”, care sugereaza violenta. Arghezi apeleaza insa, la un vocabular mai
familiar, redat de substantivul „fiule”, din prima parte a poeziei.
Desi Arghezi apeleaza la estetica uratului, specifica modernismului, acesta
mai imprumuta unele lucruri de la traditionalisti, spre exemplu, preocuparea pentru
evolutia operei literare, pentru istoria ei.
Ineditul modern este realizat prin aspectul versificatiei, Blaga cultivand
versul liber, cu metrica variabila si ritmul interior determinat de gandirea sa
profund metafizica. El apeleaza la ingambament, adica la exprimarea ideii intr-o
fraza cu aspect sintactic, dar structurata in versuri albe. La Argezi, desi versurile
au metrica variabila, iar lexicul e abrupt, colturos, in consonanta cu asprimea ideilor
transmise, se respecta o oarecare rima.
Desi apeleaza la mijloace artistice diferite, viziunea despre lume din cele
doua poezii este asemanatoare, ele ilustrand ideea transfigurarii lumii exterioare si
sensibilitatea creatorului.
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Blaga si „Testament” de Arghezi
indeplinesc „dezideratul lovinescian”, care sustinea faptul ca „exista un spirit al
veacului” care impune procesul de sincronizare a literaturii romana cu literatura
europeana, cunoscut si ca principiul sincronismului.
In esenta, modernismul constituie un act spiritual, definit printr-un dinamism
specific, cunoscut datoria unor note specifice, dintre care mentionam puterea de a
impune tranzitia de la latenta la actiune, de la simulare, la stimulare.
Rachita Ioana, cls a XII-a A