Termotehnică şi maşini termice 1

1. Concepte şi definiţii

1.1 Sistem termodinamic

Dezvoltarea ştiinţelor a impus pentru analiza fenomenelor naturale sau a

experimentelor introducerea unor concepte care să uşureze înţelegerea acestora. Un
concept fundamental îl constituie acela de sistem. Termenul provine din grecescul
sistema care înseamnă ansamblu, reuniune, punere împreună a mai multor obiecte.
Pentru noţiunea utilizată în tehnica, putem defini sistemul ca un ansamblu de
elemente interconectate dinamic, capabil de a se individualiza de mediul ambiant prin
realizarea unei funcţii sau a unui grup de funcţii.
Astfel, de exemplu, funcţia unei conducte este de a permite transportul fluidelor
sub acţiunea unui gradient de presiune sau a câmpului gravitaţional. Această funcţie se
realizează indiferent de materialul din care este alcătuită conducta şi de natura fluidului
care curge prin ea. În plus, faţă de un canal, la o conductă apare şi funcţia de
containerizare a fluidului. Rezultă deci, şi o protecţie a mediului ambiant în cazul
fluidelor toxice, poluante chimic, termic sau radioactiv.
Un sistem la care sunt analizate interacţiunile energetice dintre părţile componente
şi dintre sistem şi mediu înconjurător îl numim sistem termodinamic.
În figura 1.1 sunt prezentate două exemple de sisteme termodinamice.

Fig. 1.1

Figura 1.1 a) reprezintă un cilindru în care evoluează un gaz. La partea

inferioară cilindrul este închis de un perete mobil denumit piston. Pentru uşurinţa
analizei se defineşte un volum de control, reprezentat punctat în figură, ce delimitează
zona de interes de restul obiectelor. Tot ce rămâne în afara volumului de control
reprezintă mediul exterior. Limita volumului de control, desenată printr-o linie punctată
defineşte graniţa sistemului, ea poate avea un suport fizic (de exemplu un perete) sau
poate fi fictivă. Pentru descrierea matematică a sistemului, graniţa reprezintă locul unde
se definesc condiţiile la limită.
2 Concepte şi
definiţii
Astfel, pentru cilindrul din figura 1.1 a) gazul nu poate ieşi sau intra in cilindru,
deci graniţa sistemului (care în acest caz este reprezentată fizic de pereţii cilindrului şi
capul pistonului) nu permite schimbul de substanţă cu mediul exterior; în acest caz
sistemul se numeşte sistem închis. Graniţa sistemului permite, însă, schimburile
energetice cu mediul exterior, sub formă de căldură şi / sau lucru mecanic.
În figura 1.1 b) volumul de control defineşte un sistem termodinamic format de
o porţiune dintr-o conductă. Observăm că volumul de control are, în acest caz, şi
graniţe fictive, definite pe secţiunea conductei. Prin aceste graniţe fictive circulă un
fluid, iar sistemul în care este permis schimbul de substanţă cu mediul exterior se
numeşte sistem deschis.
Dacă graniţa sistemului nu permite schimbul de căldură cu mediul exterior,
denumim sistemul ca un sistem adiabat.
În figura 1.2 sunt prezentate sintetic categoriile de sisteme termodinamice
funcţie de schimburile de substanţă sau energie ce pot avea loc prin graniţele sistemului.

TRANSFER
TRANSFER DE
DE MASĂ
MASĂ

NU ST ÎNCHIS

DA ST DESCHIS

DA DA

NU NU
ST ADIABATIC

TRANSFER
TRANSFER DE
DE LUCRU
LUCRU MECAHIC
MECAHIC TRANSFER
TRANSFER DE
DE CĂLDURA
CĂLDURA

Fig. 1.2

Problema fundamentală a termodinamicii o constituie transformarea căldurii în

lucru mecanic. Lucrul mecanic este o formă de energie ce apare şi există atât timp cât
se produce o deplasare a unei mase. Pentru ca un sistem termodinamic să poată produce
lucru mecanic, trebuie ca graniţa acestuia să se deformeze. În interiorul graniţei
sistemului termodinamic trebuie să existe un cop care să poată să se deformeze
semnificativ odată cu graniţa sistemului, menţinându-şi continuitatea. Acest lucru este
posibil dacă în interiorul sistemelor termodinamice evoluează gaze sau vapori.

Principalele mărimi ce se pot măsura în interiorul unui sistem termodinamic sunt

presiunea, volumul şi temperatura. Valoarea acestor mărimi la un moment dat defineşte
Termotehnică şi maşini termice 3

starea sistemului termodinamic. Parametrii care definesc starea sistemului se numesc

parametrii de stare, aceştia fiind:

a) presiunea:
- se notează cu p ;
- prin definiţie, presiunea reprezintă raportul dintre forţa normală şi
suprafaţa pe care se exercită: p = F / S
(F - forţa, S - suprafaţa);
- în Sistemul Internaţional (SI) se măsoară în pascali: Pa,
1Pa = 1N/m2;

b) volumul:
- se notează cu V, iar în Sistemul Internaţional se măsoară în m3;
- se defineşte: volumul specific v = V / m , ( V - volumul,
m - masa );
- unitatea de măsură în SI este m3/kg;

c) temperatura:
- se notează cu T, unitatea de măsură în SI este K (Kelvin), o altă
unitate, tolerată si utilizată des la măsurarea temperaturii, notată cu t,
este gradul Celsius oC; legătura între cele două scări de temperatură
este: T = t + 273 ,15 ;
(1oC = 273 K)

1.2 Transformări de stare

Starea unui sistem, la un moment dat, este dată de totalitatea valorilor

parametrilor de stare. Imaginea stării sistemului într-un spaţiu tridimensional ce are ca
axe presiunea, volumul şi temperatura, este un punct.
În figura 1.3 punctele 1 şi 2 reprezintă stări ale sistemului termodinamic. În
timp, parametrii de stare ai sistemului termodinamic pot evolua; dacă reprezentăm
grafic totalitatea stărilor prin care trece sistemul, de la starea 1 la starea 2, obţinem o
curbă. Procesul de evoluţie a sistemului termodinamic de la starea 1 la starea 2 poartă
denumirea de transformare de stare. În termodinamică vom întâlni două feluri de
transformări termodinamice:
- transformări reversibile
p - sunt transformări teoretice (ideale), în care sistemul
termodinamic evoluează de la starea 2 la stare 1 exact prin aceleaşi puncte
(stări) prin care a evoluat de la 1 la 2. Ecuaţia transformărilor
2 reversibile nu
depinde de direcţia timpului. F (τ ) = F ( − τ ) , un exemplu de astfel de ecuaţie
fiind ecuaţia propagării undelor în vid:

∂2ψ ∂2ψ ∂2ψ 1 ∂2ψ

+ + − =0 (1.1)
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2 c 2 ∂τ 2

T
4 Concepte şi
definiţii

Fig. 1.3

- transformări ireversibile - sunt transformări reale în care evoluţiile

sistemului de la starea 1 la starea 2 şi invers au loc pe curbe diferite. Ecuaţiile ce
descriu transformările ireversibile depind de direcţia timpului, adică
F (τ ) ≠ F ( − τ ) , un exemplu de astfel de ecuaţie fiind ecuaţia conducţiei:

 →
 ∂T
div  − λ ⋅ grad ( T )  = ρc p
  ∂τ
(1.2)

1.3 Ecuaţia de stare

Totalitatea evoluţiilor posibile ale unui sistem termodinamic formează în spaţiul

p, V, T o suprafaţă. Ecuaţia acestei suprafeţe este:

F( p ,V ,T ) =0
(1.3)

Având în vedere că în interiorul sistemelor termodinamice evoluează gaze sau

vapori, substanţe ce nu prezintă discontinuităţi locale, proprietăţile acestora pot fi
descrise prin funcţii continue şi derivabile. Această observaţie ne permite să obţinem
câteva relaţii utile pornind de la ecuaţia de stare.
Ecuaţia (1.3) exprimă o legătură între parametrii de stare. Putem explicita pe
fiecare dintre ei funcţie de ceilalţi doi, obţinând alte trei forme ale ecuaţiei de stare:
Termotehnică şi maşini termice 5

p = p( V ,T )
(1.4)

V =V ( p ,T )
(1.5)

T =T ( p ,V )
(1.6)

Considerând că presiunea p este o funcţie continuă şi derivabilă în raport cu V şi

T, diferenţiem ecuaţia (1.4), obţinând:

 ∂p   ∂p 
dp =   dV +   dT
 ∂V T  ∂T V
(1.7)

Indicele T sau V scris lângă derivata parţială arată că acel parametru este constant
în timpul derivării.
Dacă notăm:

 ∂p 
N = 
 ∂V T
(1.8)

 ∂p 
M = 
 ∂V V
(1.9)

expresia diferenţialei devine:

dp = NdV + MdT
(1.10)

Condiţia ca relaţia (1.10) sa fie o diferenţială totală este ca:

∂N ∂M
=
∂T ∂V
(1.11)

∂2 p ∂2 p
sau =
∂V∂T ∂T∂V
(1.12)

Această condiţie se realizează dacă derivatele parţiale ale lui p în raport cu V şi

respectiv T sunt continue şi derivabile.

Mărimea termodinamică caracterizată de funcţia care îndeplineşte condiţia (1.11)

este, din punct de vedere matematic, o diferenţială totală exactă; ea se numeşte mărime
6 Concepte şi
definiţii
de stare şi se poate calcula în fiecare punct al suprafeţei definite de ecuaţia (1.3), deci în
fiecare stare a sistemului.
Variaţia mărimii respective între două stări se calculează printr-o integrală
curbilinie în lungul funcţiei ce reprezintă transformarea de stare. Fiind o diferenţială
totală exactă, valoare integralei “nu depinde de drum”, adică este aceeaşi indiferent ce
curbă am alege pentru a efectua integrala; ea depinde numai de valorile din stările
iniţială şi finală. Rezultă, din cele de mai sus, că variaţia unei mărimi de stare nu
depinde de felul transformării termodinamice, ci numai de valorile iniţiale şi finale.
Proprietăţile prezentate mai sus sunt valabile pentru oricare dintre funcţiile (1.4),
(1.5) sau (1.6).
Diferenţiind ecuaţia (1.5) şi substituind-o în (1.7) obţinem:

 ∂V   ∂V 

dV =   dp + 
  dT
 ∂p T  ∂T  p
(1.13)

 ∂p   ∂V   ∂V    ∂p 
dp =    
 dp +  ∂T  dT  +  ∂T  dT
 ∂V T 
 ∂p T  p  
 V
(1.14)

 ∂p   ∂V   ∂p   ∂V   ∂p  
dp =    
 dp +  ∂V   ∂T  +  ∂T  dT
 ∂V T  ∂p T 
 T  p  V 

(1.15)

In expresia (1.15) dp si dT sunt diferenţiale, adică nişte variaţii mici arbitrare ale
parametrilor de stare. Astfel:

- dacă dT = 0 rezultă

 ∂p   ∂V 
   
 =1
 ∂V T  ∂p T
(1.16)

- dacă dp = 0 rezultă

 ∂p   ∂V   ∂p 
    +  =0
 ∂V T  ∂T  p  ∂T V
(1.17)

 ∂p   ∂V   ∂T 
sau       
 = −1
 ∂V T  ∂T  p  ∂p V
(1.18)

Derivatele parţiale ale mărimilor de stare p, V şi T au o interpretare fizică ce poate

fi prezentată introducând următorii coeficienţi:
Termotehnică şi maşini termice 7

- coeficient de dilatare izobară:

1  ∂V   ∂V 
α=   ⇒  = αV0
V0  ∂T  p  ∂T  p
(1.19)

- coeficient de compresibilitate izocoră:

1  ∂p   ∂p 
β=   ⇒  = βp0
p0  ∂T V  ∂T V
(1.20)

- coeficient de compresibilitate izoterma:

1  ∂V   ∂V 
γ =− 
 ∂p 
 ⇒  = −γV0
 ∂p 
V0  T  T
(1.21)

Exprimând derivatele parţiale din ecuaţiile (1.19), (1.20) şi (1.21) şi substituindu-

le în ecuaţia (1.18), rezultă:

α = p0 β γ
(1.22)

α, β şi γ poartă denumirea de coeficienţi termodinamici fizici. Aceştia evidenţiază

proporţionalitatea dintre variaţia unei mărimi de stare faţă de alta, în anumite condiţii
restrictive. De exemplu, dacă un gaz având volumul V şi temperatura T se încălzeşte
izobar la temperatura T+∆T, volumul acestuia va deveni V+∆V şi va putea fi calculat cu
relaţia:

∆V = αV∆T
(1.23)

1.4 Gazul perfect

Gazele sau vaporii care evoluează în interiorul sistemelor termodinamice poartă

denumirea de agenţi termodinamici. În acest paragraf vom analiza gazul perfect ca
agent termodinamic.
Din punct de vedere istoric, în secolele 17 şi 18 au fost stabilite, pe cale
experimentală, legile gazelor având o exprimare matematică simplă. Cercetări ulterioare
au demonstrat că aceste legi nu exprimă riguros comportarea gazelor reale, dar în
anumite condiţii, pentru o largă categorie de gaze, aceste legi pot exprima comportarea
gazelor reale. Observaţia de mai sus, precum şi simplitatea expresiilor matematice ale
legilor gazelor, au făcut ca acestea să se menţină în cadrul termodinamicii sub forma
8 Concepte şi
definiţii
legilor gazului perfect. Practic, s-a introdus un concept nou, gazul perfect, pe baza
următoarelor ipoteze:

 moleculele gazului sunt perfect sferice şi elastice;

 volumul propriu al moleculelor este neglijabil în raport cu volumul gazului;
 între molecule nu se exercită forţe de interacţiune;
 traiectoria moleculelor între două ciocniri este o linie dreaptă.
S-a constatat că o parte dintre gazele din natură au un comportament ce poate fi
descris de legile gazului perfect, dacă se găsesc la presiuni relativ scăzute şi temperaturi
mari. O categorie de gaze care pot fi aproximate în condiţii mulţumitoare de catre legile
gazului perfect o constituie gazele de ardere sau aerul aflat la presiunea şi temperatura
mediului ambiant.

1.4.1 Ecuaţia de stare a gazului perfect

Experimental, s-au dedus legile ce descriu comportarea gazelor. Acestea s-au

menţinut sub denumirea de legile simple ale gazului perfect. Ele sunt:
a) Legea Boyle-Mariotte, care exprimă faptul că la temperatură constantă volumul
gazului variază invers proporţional cu temperatura.

C1
p= T = C1 = constant ( C1- o constantă) (1.24)
V

b) Legea Gay-Lussac arată că la presiune constantă volumul variază proporţional

cu temperatura.

V = C2T p =C2 = constant (C2 - o constantă)

(1.25)

c) Legea lui Charles exprimă faptul că la volum constant presiunea variază

proporţional cu temperatura.

p = C3T V =C3 = constant (C3 - o constantă) (1.26)

d) Legea lui Avogadro arată că, în aceleaşi condiţii de presiune şi temperatură,

volume egale de gaze diferite conţin acelaşi număr de molecule.
O consecinţă importantă o constituie independenţa numărului de molecule faţă de
natura gazului, astfel că în aceleaşi condiţii de presiune şi temperatură, un kilomol de
gaz conţine N = 6,023·1026 molecule. Acest număr poartă denumirea de numărul lui
Avogadro.
Deoarece un kilomol de gaz conţine un număr bine determinat de molecule,
rezultă ca volumul molar în starea normală are aceeaşi valoare pentru toate gazele.
Starea normala se defineşte prin următoarele valori ale parametrilor de stare:
pN = 1,013·105 Pa şi TN = 273 K. În aceste condiţii (VM)N, volumul molar la
starea normală, este: (VM)N = 22,414 m3/kmol.
Pentru a deduce ecuaţia de stare a gazului perfect vom integra expresia
diferenţială (1.27). Derivatele parţiale din această expresie le calculăm în funcţie de
legile simple ale gazului perfect.
Termotehnică şi maşini termice 9

 ∂p   ∂p 
dp =   dV +   dT
 ∂V T  ∂T V
(1.27)

Derivata parţială a presiunii la volum în condiţii izoterme o exprimăm din relaţia

(1.24) scrisă sub altă forma, apoi derivată, rezultând:

C1
p=
V
(1.28)

 ∂p  C
  = − 12
 ∂V T V
(1.29)

Constanta C1 o exprimăm din relaţia (1.26) şi o introducem în (1.27):

C1 = pV
(1.30)

 ∂p  p
  =−
 ∂V T V
(1.31)

Derivata parţială a presiunii la temperatură în condiţii izocore o exprimăm din

relaţia (1.26), prin derivare şi determinarea constantei rezultând:

 ∂p 
  = C3
 ∂T V
(1.32)

p
C3 =
T
(1.33)

 ∂p  p
  =
 ∂T V T
(1.34)

Înlocuind relaţiile (1.31) şi (1.34) în relaţia (1.27), rezultă:

p p
dp = − dV + dT
V T
(1.35)
10 Concepte şi
definiţii
Pentru a integra această ecuaţie diferenţială, procedăm la separarea variabilelor
prin împărţirea expresiei cu variabila p, rezultând succesiv:

dp dV dT
+ − =0
p V T
(1.36)

pV
ln = lnC ; C = constantă;
T
(1.37)

pV
=C
T
(1.38)

Constanta C se poate determina cu ajutorul legii lui Avogadro. Introducând

parametrii p, V şi T la starea normală obţinem, pentru un kilomol, expresia:

p N (VM )N 1,013 ⋅ 10 5 ⋅ 22,414

= = 8314 [J/kmol/K]
TN 273
(1.39)

Se notează cu RM şi se defineşte următoarea mărime:

RM = 8314 [J/kmol/K]
(1.40)

Ea se numeşte constanta molară universală a gazelor perfecte.

Notăm cu n numărul de kilomoli, definit astfel:

m
n=
M
(1.41)

m - masa gazului;
M - masa moleculară a gazului.

Înlocuind (1.39) şi (1.40) în (1.38), obţinem:

m
pV = RM T
M
(1.42)

Se notează cu R şi se defineşte:
Termotehnică şi maşini termice 11

RM
R=
M
(1.43)

Această constantă se numeşte constanta gazului, iar ecuaţia (1.42) devine:

pV = mRT
(1.44)

Ea se numeşte ecuaţia de stare a gazului perfect sau ecuaţia lui Clapeyron.

În termodinamica tehnică se preferă această formulare pentru ecuaţia de stare,
deoarece masa “m” exprimându-se în kilograme, face posibil ca puterea, furnizată sau
consumată de sistemul termodinamic, să se exprime în waţi.

1.4.2. Amestecuri de gaze perfecte

În practică, sunt situaţii când în sistemele termodinamice evoluează amestecuri

de gaze. Vom analiza în acest paragraf legile amestecurilor de gaze perfecte. Dacă toţi
componenţii unui amestec sunt gaze perfecte, numim amestecul amestec de gaze
perfecte.
Ori de câte ori se lucrează cu un amestec de gaze, este absolut necesară
cunoaşterea compoziţiei acestuia. Astfel, pentru un amestec de gaze se pot defini trei
tipuri de compoziţii:

• compoziţia masică:
n n
mi
gi =
m
; ∑ mi = m ;
i =1
∑g
i =1
i = 1;

(1.45)

unde: gi reprezintă fracţia masică;

mi - masa componentului „i”;
m - masa amestecului;
n - numărul de componenţi.

• compoziţia molară
n n
ni
yi =
n
; ∑ ni = n ;
i =1
∑y
i =1
i =1;

(1.46)

unde: yi reprezintă fracţie molară;

ni - numărul de moli (kilomoli) ai componentului „i”;
n - numărul de moli (kilomoli) ai amestecului;
n - numărul de componenţi.

• compoziţia volumică
12 Concepte şi
definiţii
n n
Vi
ri =
V
; ∑V
i =1
i =V ; ∑r
i =1
i =1;

(1.47)

unde: ri reprezintă fracţia volumică a componentului „i”;

Vi - volumul componentului „i”;
V - volumul amestecului;
n - numărul de componenţi.

Volumele componenţilor, în aceleaşi condiţii de presiune şi temperatură cu

amestecul, se mai numesc volume parţiale.
Prin definiţie, masa moleculară a unui gaz este dată de raportul dintre masa
gazului şi numărul de kilomoli. În aceste condiţii, masa moleculară pentru un
component „i” se poate defini astfel:

mi
Mi = [ kg / kmol ]
ni
(1.48)

Trecerea de la o compoziţie la alta se poate face prin relaţiile:

mi Ni M i yi M i
gi = n
= n
= n

∑m ∑ N M
i =1
i
i =1
i i ∑yM
i =1
i i

(1.49)

mi gi
N M Mi
yi = n i = n i = n
m gi
∑i =1
Ni ∑ i
i =1 M i
∑
i =1 M i

(1.50)

Pentru a defini mărimile specifice amestecurilor de gaze, se consideră un

amestec format din trei componenţi, desenaţi prin figuri geometrice distincte (figura
1.4):

componentul 1
componentul 2
componentul 3
Termotehnică şi maşini termice 13

a) b)
Fig. 1.4

În figura 1.4 a) sunt prezentaţi componenţii separaţi prin intermediul unor pereţi
despărţitori care împiedică amestecarea, dar permit componenţilor să aibă aceeaşi
presiune şi aceeaşi temperatură. Dacă se înlătură pereţii despărţitori, gazele se amestecă,
rezultând situaţia prezentată în figura 1.4 b). Se obţine, practic, un amestec de gaze.
Legătura dintre mărimile de stare ale componenţilor şi mărimile de stare ale
amestecului poate fi stabilită prin intermediul legii lui Dalton sau a legii lui Amagat.
Legea lui Dalton defineşte presiunea amestecului ca fiind suma presiunilor
parţiale ale componenţilor. Presiunea parţială a componentului „i” se notează cu pi şi
reprezintă presiunea componentului considerat în aceleaşi condiţii de temperatură şi
volum cu cele ale amestecului.
n
p = ∑ pi
i =1
(1.51)

Legea lui Amagat defineşte volumul amestecului ca fiind suma volumelor

parţiale ale componenţilor. Prin volum parţial al componentului „i”, notat cu Vi, se
înţelege volumul pe care îl ocupă acesta în aceleaşi condiţii de presiune şi temperatură
cu cele ale amestecului.
n
V = ∑Vi
i =1
(1.52)

Dacă se consideră ecuaţia de stare pentru gazele perfecte aplicată componentului

„i”, considerată după legea lui Amagat, şi ecuaţia de stare scrisă pentru întreg
amestecul, prin împărţirea lor rezultă o relaţie între fracţiile volumice şi molare:

pV i = ni RM T
(1.53)

pV = nR M T
(1.54)

Vi ni
= ⇒ ri = yi
V n
(1.55)

Relaţia (1.55) arată că cele trei compoziţii care se pot defini pentru un amestec
nu sunt independente, fracţiile volumice fiind egale cu fracţiile masice.
Masa moleculară aparentă a unui amestec de gaze poate fi definită de una din
relaţiile:
14 Concepte şi
definiţii
n

m ∑
ni M i n n
M= = i =1
= ∑ yi M i = ∑ ri M i
n n i =1 i =1
(1.56)
sau

m m 1
M= = =
n mi g
∑ M ∑ Mi
i i
(1.57)

În funcţie de această mărime, se poate defini constanta amestecului:

RM
R= [ J / kg / K ]; RM = 8314 [ J / kmol / K ]; (1.58)
M

1.5 Starea energetică a unui sistem termodinamic,

echilibrul termodinamic

Starea energetică a unui sistem termodinamic se referă la aspectul macroscopic

şi reprezintă nivelul energetic de ansamblu corespunzător tuturor particulelor conţinute.

Intensitatea stării de agitaţie moleculară caracterizează starea energetică a

sistemului şi ca urmare, în timpul unei transformări termodinamice, această intensitate
se modifică.
În natură sunt numeroase procese care decurg de la sine (procese naturale), de
exemplu trecerea căldurii de la corpuri cu temperatură mai mare la corpuri cu
temperatură mai scăzută. Acest proces se desfăşoară pe o durată finită în timp, până la
stabilirea echilibrului, care în acest caz este reprezentat de egalitatea temperaturilor.
Odată atins echilibrul, sistemul termodinamic izolat de mediul înconjurător nu va mai
putea ieşi din această stare.
Starea de echilibru intern reprezintă egalitatea, în toată masa sistemului, a
valorilor tuturor parametrilor de stare ce caracterizează sistemul termodinamic.
Admiţând că presiunea p şi temperatura T sunt parametrii de stare de care
depinde energia gazului perfect închis în cilindrul unui motor, starea de echilibru
implică egalitatea acestor valori în tot volumul cilindrului.
Notăm cu indicele prim parametrii de stare ai mediului exterior, de exemplu p’,
T’, etc. Dacă cel puţin unul dintre parametrii de stare ai sistemului termodinamic are o
valoare diferită de valoarea parametrului corespunzător mediului exterior, de exemplu
p ≠ p' sau T ≠ T ' etc., atunci sistemul termodinamic este în dezechilibru extern.
Starea de echilibru extern defineşte egalitatea nivelului mediu de energie
corespunzătoare sistemului termodinamic şi a mediului extern. Condiţia necesară şi
suficientă ca un sistem termodinamic să fie într-o stare de echilibru extern este ca
Termotehnică şi maşini termice 15

valorile parametrilor de stare ai sistemului termodinamic să fie egale cu valorile

parametrilor de stare ai mediului înconjurător.
În capitolele ce urmează vom constata că pe lângă presiune şi temperatură vor
mai apare şi alte mărimi de stare, cum sunt energia internă, entalpia, entropia, etc.
Condiţiile de echilibru intern sau extern se referă la toate mărimile de stare.
În termodinamica clasică se admite posibilitatea existenţei dezechilibrului
extern, dar pentru simplificarea lucrurilor (a modelului matematic ce descrie
fenomenul) sistemul termodinamic se consideră totdeauna in echilibru intern.
Scoaterea unui sistem termodinamic din starea de echilibru extern se face prin
schimb de lucru mecanic sau căldură cu mediul exterior, de exemplu pistonul unui
motor comprimă gazul din cilindru, în timpul arderii gazele se încălzesc de la căldura
degajată de reacţia de ardere, etc.
Dezechilibrul intern al unui sistem termodinamic depinde de cât de repede se
uniformizează starea energetică în masa acestuia. Timpul scurs de la producerea unui
dezechilibru până la uniformizarea stării energetice în masa sistemului se numeşte timp
de relaxare. Acest timp are valori diferite funcţie de proces şi sistem. Astfel,
uniformizarea presiunii în masa unui gaz se face într-un interval de timp de ~10 -6s, dar
egalizarea concentraţiilor într-un aliaj metalic are loc în câţiva ani.
Având în vedere că în interiorul sistemelor termodinamice evoluează gaze sau
vapori şi că timpul de relaxare pentru aceste corpuri este scăzut, ipoteza prin care
sistemele termodinamice tehnice sunt considerate în permanenţă în echilibru intern este
destul de aproape de realitate.

1.6 Postulatele termodinamicii

Termodinamica are la bază două postulate, care se referă la condiţiile de

stabilitate şi menţinere a echilibrului unui sistem.
Primul postulat al termodinamicii: Un sistem termodinamic izolat ajunge
totdeauna, după încetarea interacţiunilor energetice cu exteriorul, în starea de
echilibru termodinamic intern şi nu poate ieşi de la sine din această stare.
Atingerea stării de echilibru şi menţinerea sistemului în această stare exprimă
numai comportarea cea mai probabilă. Teoria fluctuaţiilor de la starea de echilibru arată
că, datorită mişcării continue a particulelor din care este format un sistem
termodinamic, pentru intervale scurte de timp sunt posibile şi stări de dezechilibru
intern, dar aceste fluctuaţii reprezintă abateri spontane cu atât mai puţin probabile cu cât
sistemul este compus din mai multe particule. De exemplu, considerăm un volum
delimitat arbitrar în două jumătăţi, jumătatea din stânga şi jumătatea din dreapta, în care
se găseşte o singură moleculă de gaz. Probabilitatea ca această moleculă să se găsească
în jumătatea din dreapta este de 0.5. Dacă ar fi două molecule, probabilitatea ca ambele
să se găsească în jumătatea din dreapta ar fi de 0,25. Dacă am avea un număr de
molecule N, probabilitatea ca toate să se găsească în jumătatea din dreapta ar fi 1/2N,
pentru gaze la presiuni şi temperaturi obişnuite N > 1020, deci probabilitatea apariţiei
unei fluctuaţii este foarte mică.
Al doilea postulat al termodinamicii: Toţi parametrii interni ai unui sistem
termodinamic la echilibru sunt funcţii de parametri externi şi de energia sistemului.
16 Concepte şi
definiţii
Postulatul acesta este o consecinţă a faptului că un sistem termodinamic există
fizic în timp şi spaţiu, în interacţiune directă cu mediul exterior. Interacţiunile
energetice cu mediul exterior produc modificări în energia internă a sistemului. Aceasta
este o mărime macroscopică, care însumează energiile moleculelor ce alcătuiesc
sistemul. Mărimea termodinamică ce reflectă energia moleculelor sistemului, dar
caracterizează şi energia acestuia, ca mărime macromoleculară, este temperatura.

Exemplul E 1.1

O cantitate de gaz perfect se află în starea 1, caracterizată de p1 = 2 [bar], V1 = 0,5 [m3] şi T1 =

1200K. Gazul parcurge o transformare izocoră până în starea 2, apoi o transformare izobară
până în starea 3, astfel încât T3 = T1. Să se determine temperatura T2 şi presiunea p2.

Soluţie:
În figura 6.1 sunt prezentate stările gazului din problema 1. Izoterma punctului 1 fiind o
hiperbolă echilateră, este simetrică faţă de prima bisectoare, iar acest lucru ne permite să
scriem:

p1 − p2 [ bar ]
tgα = =1
V3 − V2 [ m3 ]

Din transformarea izocoră 1-2 exprimăm presiunea p2, iar din izobara 2-3 exprimăm volumul V3:

p1 p2 T
= ⇒ p2 = p1 2
T1 T2 T1

V2 V3 T T
= ⇒ V3 = V2 3 = V1 1
T2 T3 T2 T2

Înlocuind aceste valori în expresia unghiului rezultă:

 T 
p1  1 − 2 
 T1  [ bar ] T2 V1 [ bar ] 0 ,5 [ m 3 ] [ bar ]
=1 ⇒ = 1 = 1 = 0 ,250
  [ m3 ] T1 p1 [ m 3 ] 2 [ bar ] m3
 
1
V1  − 1
 T2 
T 
 1 
Termotehnică şi maşini termice 17

Fig. 1.5
Obţinem următoarele valori:

T2 = 0 ,250 ⋅ 1200 = 300 [ K ]

T2
p2 = p1 = 2 ⋅ 0 ,250 = 0 ,5[ bar ]
T1

Exemplul E 2.2

Într-un rezervor cu volumul de 10 m3 se găseşte un amestec de gaze cu următoarea

compoziţie volumică: 0,7 metan (CH4), 0,2 etan (C2H6) şi 0,1 propan (C3H8). Gazele sunt la
presiunea p1 = 50 [bar] şi temperatura t1 = 15 °C.
a) Prin expunerea la soare, temperatura gazelor din rezervor devine t2 = 65 °C. Să se
determine presiunea gazelor în această stare.
b) Să se determine ce volum de gaze la starea normală trebuie extras din rezervorul
cald pentru ca presiunea să rămână neschimbată.

Soluţie:
a) În acest caz este vorba de o transformare izocoră, prin încălzire volumul rezervorului
se dilată puţin în raport cu dilatarea gazelor, astfel încât această variaţie poate fi neglijată.
Aplicând relaţia transformării izocore, obţinem:
18 Concepte şi
definiţii
p1 p2 T 65 + 273
= ⇒ p2 = p1 2 = 50 = 67 ,36 [bar]
T1 T2 T1 15 + 273

b) Punând condiţia ca presiunea în rezervorul cald să fie egală cu p1 din ecuaţia de

stare, determinăm masa de gaz ce rămâne în rezervor după ce s-a extras excesul de gaze.
Având în vedere că în rezervor este un amestec de gaze, determinăm mai întâi masa
moleculară a acestuia:

M = ∑ri M i = 16 ⋅ 0 ,7 + 30 ⋅ 0 ,2 + 44 ⋅ 0 ,1 = 21 ,6 [kg/kmol]

8314
Constanta amestecului este R= = 384 ,9 [J/kg/K]
21 ,6

p2V 50 ⋅ 10 510
p2V = m2 RT2 ⇒ m2 = = = 344 ,79 [kg]
RT2 384 ,9 ⋅ 338

Masa de gaze aflată iniţial în rezervor o determinăm din ecuaţia de stare aplicată în prima
situaţie:

p1V 50 ⋅ 10 510
p1V = m1 RT1 ⇒ m1 = = = 451 ,04 [kg]
RT1 384 ,9 ⋅ 288

Volumul de gaze extras din rezervor este dat de diferenţa de masă împărţită la
densitate în starea normală. Aceasta se calculează din consecinţele legii lui Avogadro, care
arată că un kilomol dintr-o substanţă are, la starea normală, un volum de 22,414 [m3].

M 21 ,6
ρN = = = 0 ,9636 [kg/Nm3]
22 ,414 22 ,414

m1 − m2 102 ,25
∆V = = = 106 ,1 [Nm3]
ρN 0 ,9636