Insula Fericirii Eterne

... când privesc în ochii tăi mă afund în ei ca în nişte găuri negre ale
Universului în care materia trupului meu este absorbită şi transportată într-un
loc în care nu există timp şi spaţiu. Nu există decât un spirit care creează şi
distruge într-un etern joc de-a Dumnezeu. Creează realităţi, creează iluzii,
lumi cu o mie de sori sau lumi sterpe. Pendulez între acestea, neştiind
niciodată care este cea adevărată, care este doar o iluzie. Pentru câteva
momente mă aflu la poalele unui munte, la umbra unei păduri de brazi,
ascultând susurul unui izvor. Închid ochii, susurul izvorului se transformă într-
un muget de cascadă care mă prinde şi mă aruncă într-un hău fără fund. Cad,
cad, fără să cred că vreodată voi mai ajunge undeva. Este o cădere infinită. Şi
totuşi, dumnezeul acestei lumi, în superba-i graţie, îmi opreşte căderea şi mă
înalţă pe cele mai înalte culmi ale fericirii. În momentul imediat următor revin
la ceea ce pare o nouă realitate. Mă prăbuşesc din nou, de data asta trupul
meu se izbeşte de stânci, într-un curcubeu roşiatic. Îmi privesc de sus trupul
zdrobit, încercându-mă un straniu sentiment de fericire. Cred că am fost
eliberata. Încerc să zbor, dar constat că nu am o asemenea putere. Mă întind
şi casc, frecându-mi urechea de piciorul mesei. Miaun încet, încercând să
atrag atenţia asupra mea. Ştiu că voi fi luata în braţe şi alintata. Profit de
împrejurare şi încerc să simt substanţa dumnezeului meu. Totul este negru.
Sunt luata pe sus şi aruncata într-o cascadă de culori. Călătoresc pe un
curcubeu şi ajung pe marginea unei ape unde un cârd de copii se joacă cu un
suflet pierdut printre ruinele unui vis. Încerc să-mi recuperez sufletul, dar
copii, prietenoşi şi binevoitori, mi-l rup în mii de bucăţi şi-l aruncă în apă cu
zâmbetul pe buze. Sunt încătuşata. Mă aflu într-o chilie rece şi umedă de
mănăstire de vârf de munte. Aştept într-o abstinenţă de fier, în tumultul solitar
al gândurilor, în mijlocul tentaţiilor şi prăbuşirilor, al remuşcărilor şi viziunilor
ciudate, jucărie mizerabilă a destinului care se învârte în jurul meu cu
cruzime, pentru ca seara, trăgându-mi aşternutul jilav de sub mine, să-mi
şoptească vesel la ureche : “ Eşti blestemata ! “. De undeva, de sus, se aud
ecourile triste ale unei viori. Mă caţăr pe ele şi ajung în ţinutul unde oamenii
nu zâmbesc niciodată. Încerc să-i învăţ, dar constat că am uitat să zâmbesc.
Râd ca o nebuna care realizează că şi-a smuls unghiile cu un cleşte. Arunc
sângele pe un ecran albastru şi mă trezesc alături de un baiat nespus de
frumos.Stăm pe o bancă de piatră în umbra unei arcade luminate de lună,
înconjuraţi de jerbe de trandafiri roşii şi albi, într-o grădină în care pasc
unicorni argintaţi de lumina nocturnă. Are ochi frumoşi, umezi şi trişti. Îmi
spune că ceea ce mi se întâmplă nu este decât un vis. Apuc cu două degete
luna de pe cer şi i-o dăruiesc. Dispare într-o jerbă de scântei vesele, lăsând în
urmă gustul amar a ceea ce ar fi putut fi. Alerg după el, dar mă împiedic de o
piatră de mormânt şi mă ridic la cer. Piatra de mormânt respiră sacadat,
obosită de încercările mele de a mă desprinde de el. Dispar într-un labirint de
păduri de brazi căzute, bântuite de Fantome ale trecutului. Aburii care se
ridică din muşchiul jilav mă învăluie şi mă transformă într-un cavaler cu
armură strălucitoare. Mă lupt cu Fantomele trecutului şi le înving. Adorm.
Soarele îmi încălzeşte faţa. Aud ca prin vis ecourile unui motor care dă
rateuri. Mă trezesc. Contururile familiare ale mobilei din dormitor îmi dau
speranţe : nu a fost decât un vis. Mă ridic din pat şi constat că podeaua nu
există. Cad. Se aude un râs cristalin , un râs care îmi umple inima de fericire,
şi un gând ghiduş îmi ajunge în minte : “Ce-ţi fac !!!”.
Realizez că nu sunt decât o jucărie în mâinile destinului. Încerc să-l
controlez, dar destinul meu nu mai ascultă de comenzi. Intru cu viteză în
curbă, derapez. Mă uit în spate, şi, dincolo de ecranul calculatorului, văd un
chip frumos cu ochii trişti şi umezi care manevrează un joy-stick. “Mai aveţi
o jumătate de viaţă ” clipeşte sec un mesaj în colţul monitorului. Încerc să n-o
irosesc. Mor.
Mă plimb. Alături de mine este baiatul din vis. Mă ciupesc de
obraz, într-o deşartă încercare de a mă trezi. Credeam că este un vis. Dar nu.
Aleea înzăpezită mărginită de castani cu ramurile îngreunate se întinde
aproape la nesfârşit în faţa noastră. Îmi simt mâna mica într-a lui. Nu-mi vine
să cred. Mă aştept ca din moment în moment să se întâmple ceva. Nimic. “Le
ce te gândeşti ? “ mă întreabă. Mă uit la el ca la un înger trimis de acel
dumnezeu să aibă grijă de sufletul meu care nu este cu mine. Încerc să-i
zâmbesc, bucurându-mă ca un copil de reuşită. “La totul ” . “Adică cum ?” .
“Adică mă gândesc la tine” . Un zâmbet jucăuş îi luminează faţa “ Hai să ne
aşezăm pe bancă “ . Ma ghemuiesc in bratele lui, înfiorată de un gând ştiut
numai de el. Nu mă mişc de teamă ca totul să nu se spulbere. Soarele după-
amiezii face ca natura să strălucească. O căţeluşă neagră se joacă în zăpadă.
Îmi vine să urlu de fericire. O durere sfâşietoare îmi străpunge pieptul. Mă
pipăi. Am din nou suflet! Baiatul de lângă mine mi l-a redat. Îi mulţumesc în
gând. În ceas de noapte, gândindu-mă la el, i-l dăruiesc. Este baiatul cu ochi
frumoşi, trişti şi umezi. Este baiatuldin vis.
Sper ca alături de el să urc treptele fericirii.
...
Înconjurata de Fantomele gândurilor trecute, bântui prin păduri de
brazi căzute încercând să-mi regăsesc viitorul. ... Deasupra mea aud sunetul
sec de piatră pe piatră al lespezii grele acoperind mormântul. Oare mă voi
ridica la cer ...?
Plânsetul viorii ...
Sunetul valurilor care mor la ţărm ...
Ţipătul pescăruşului care se prăbuşeşte din înalt ...
Nisipul rece al plajei ...
Briza sărată a mării ...
 Ecoul muzicii din discoteca de pe plajă ...
Încerc să ajung înnot la Insula Fericirii Eterne .
…
Departe, departe, sclipeşte un far care călăuzeşte în noaptea unui
destin terminat prea devreme. Înnot către el, încercând din răsputeri să ajung
acolo unde sufletul din mine doreşte mai mult decât putinţa trupului vlăguit de
efort. Apele mă înconjoară lacome, îmbiindu-mă cu bogăţii ale adâncului.
Sirenele înalţă imnuri de slavă în cinstea mea. Devin regina al unei lumi
pierdute pe fundul unei mări de fericire. Îmi aleg sfetnic de taină … Mă
sfătuieşte cu zâmbet şi lacrimi perfide, reuşind să mă transforme … Sunetul
solzilor frecându-se de podeaua de marmură rece inundă încăperile palatului
în momentul când mă retrag la culcare. Îmi păstrez fericirea ascunsă într-o
încăpere numai de mine şi de sfetnicul meu ştiute ... Adorm.
… privesc de sus căderea unei păsări într-un abis fără capăt. O văd
cum se izbeşte de stânci, dipărând cu un ultim cântec înălţat în cinstea unei
iubiri numai de ea ştiute. Sfetnicul se apleacă, o ia şi o aruncă scârbit peste
umăr. Rânjeşte când se uită în sus, urcând pe o scară nevăzută către mine.
Ajunge şi-mi şopteşte la ureche: “Păzeşte-te!”. Dispare într-un nor de râs
sardonic. Cobor pe ecoul râsului său şi ajung unde nu credeam să ajung
vreodată. Cleştii îmi rup carnea fără de suflet. Conştienta, rând călăului şi-i
spun : ajută-mă. Îmi zâmbeşte matern în timp ce-mi smulge raţiunea şi o
aruncă la câini. Alături, zace o grămadă de păsări moarte, fericiri furate …
Undeva, în spatele unei draperii de ipocrizie şi minciune, contemplativ, stă
sfetnicul meu de taină privindu-mă …
Apa valurilor mă îndeamnă să zbor. Mă înalţ doar pentru a mă
prăbuşi în valurile care mă poartă către un inevitabil ştiut numai de ele.
Lumina farului de pe insula către care mă îndrept îmi apare tot mai departe.
Aş vrea să mă întorc, conştient că nu pot ajunge în acea lume. Întorc capul,
Timpul îmi zâmbeşte trist şi-mi spune : nu poţi, trebuie să mergi înainte. Îi
ofer adevărul, îi ofer trupul, îi ofer timpul … Râde : încearcă totuşi. Fac cale
întoarsă, dar o floare de primăvară albă îmi ţine calea. De pe plaja de pe care
am plecat se aud ecourile unui glas : … !!!. Ocolesc floarea, dar constat cu
stupoare că mă îndrept către lumina farului de pe Insula fericirii eterne. Întorc
capul, Timpul stă pe loc şi-mi spune : “Trecutul poţi doar să-l priveşti … Nu
meriţi să-l schimbi. Încă .”
Totuşi, într-un târziu, când ajung pe malul insulei, sunt întâmpinat
de paznicul Insulei fericirii eterne: baiatul din vis. Mă ia de mână şi-mi spune
că suntem numai noi doi pe insulă. Păşim împreună în tărâmul fericirii
eterne...