Sunteți pe pagina 1din 17

Relaţii sintactice

Capitolul 2 – Relaţii sintactice

Relaţia lingvistică exprimă raporturile, legăturile care se stabilesc


între unităţile lingvistice, indiferent că este vorba de unităţi nedotate cu
semnificaţie (între foneme) sau de unităţi care au calitatea de semn lingvistic
(între morfeme/moneme, sintagme, propoziţii) (DŞL).
La nivelul metalimbajului lingvistic, termenii raport şi relaţie sunt
întrebuinţaţi ca aflaţi în sinonimie totală, cu o frecvenţă de utilizare
comparabilă (Secrieru, p. 51). Opţiunea pentru unul sau altul dintre aceşti
termeni pare să se coreleze cu distinţia sintaxă tradiţională / sintaxă
modernă -structuralistă şi generativ – trasformaţională (Iordan, Lrc, 1956;
GA II, 1963; Avram, Gramatica…etc folosesc termenul de raport, iar Guţu
Romalo, Sintaxa…; Pană Dindelegan, Sintaxa… etc. pe cel de relaţie).
Relaţia, ca pivot şi liant al organizării comunicării prin limbaj, este unitatea a
două laturi: una care “conjugă comunicarea, enunţul ca fapt al vorbirii şi
faptul comunicat, realitatea pe care o are în vedere, la care se referă” şi alta
care “leagă unul de celălalt componentele enunţului” (Guţu Romalo,
Sintaxa…, p.35).
Prima latură, numită şi relaţia referenţială îndeplineşte o funcţie
logică, asigurând coerenţa faptelor enunţate, fără de care un enunţ nu există
în calitate de comunicare.
Se poate spune deci că, din perspectivă logico-semantică, relaţiile
sintactice reprezintă “interpretarea lingvistică a unor raporturi logice, prin care
se reflectă în planul gândirii conexiuni extralingvistice, extrinseci (între
“obiecte”) şi intrinseci (interioare “obiectelor”, de tipul parte întreg, conţinut –
formă, substanţă – calităţi, statice sau dinamice etc.) (Irimia, Gramatica, p.
330).
Cea de a doua latură, numită şi relaţie internă sau relaţie
structurală, e cea care organizează enunţul, plasându-i componentele şi
conferindu-i, ca urmare, caracterul de structură purtătoare de informaţie.
Relaţia internă sau structurală, întâlnită în enunţuri analizabile sau
decompozabile (formate din doi sau mai mulţi termeni) reprezintă ceea ce în
mod curent se numeşte raport sau relaţie sintactică.
Relaţiile sintactice constituie modalitatea prin care nivelul lexical se
integrează în nivelul sintactic.
Având în vedere diversitatea terminologiei întâlnite în abordarea relaţiilor, cât
şi numărul diferit de relaţii discutate în funcţie de fiecare autor, trebuie să
facem menţiunea că nu ne propunem aici să prezentăm toate discutate în
gramatici ci doar unele, care apar la mai mulţi autori.

2.1. Relaţia de dependenţă

2.1.1. Relaţia de dependenţă/subordonare este relaţia fundamentală în


funcţie de care se organizează informaţia care se comunică. După felul în
care intră în relaţie elementele participante la respectivul tip de raport
sintactic, se poate vorbi despre dependenţă bilaterală şi dependenţă
unilaterală.

Limba română contemporană. Sintaxa 22


Relaţii sintactice
2.1.1.1.Relaţia de dependenţă bilaterală/interdependenţă este o formă
specială de dependenţă între doi termeni care se presupun reciproc (Sb.+ P.)
şi formează nucleul unui enunţ structurat. Fiecare dintre termeni impune
celuilalt anumite restricţii referitoare la categoriile gramaticale implicate în
realizarea funcţiei respective. Interdependenţa sau dependeţa bilaterală
(între subiect şi predicat: ambii răspunzând negativ testului omisiunii,
subiectul este întotdeauna presupus) reprezintă “forma de dependenţă
maximă”.
2.1.1.2.Relaţia de dependenţă unilaterală: în structuri binare şi ternare
- asociază 2 termeni: regentul (care nu poate fi omis) şi adjunctul
( care este omisibil fără să dezorganizeze comunicarea).
- se poate manifesta şi în structuri cu 2 regenţi: NP (Casa este
mare.), complement secundar (Îl învaţă poezia.), predicativ
suplimentar (El vine preot la noi în sat.), circumstanţial
opoziţional (În loc de el a venit soră-sa.), cumulativ (Pe lângă
el a venit şi soră-sa.), sociativ (Plec împreună cu ceilalţi.), de
excepţie (În afară de el n-a mai venit nimeni.).
G.A. L.R. discută poziţia sintactică de atribut circumstanţial ca pe o
relaţie de dependenţă complexă: Băiatul, speriat, a luat-o la goană. – adj.
este subordonat sintactico-semantic subst., dar depinde semantic şi de verb.
Spunem că un cuvânt este subordonat altuia (regent) sau o propoziţie se
subordonează alteia (regentă), când acestea depind gramatical de cuvântul
sau de propoziţia respectivă.
2.1.1.3. Modalităţi specifice de realizare a relaţiei de dependenţă:
După nivelul lingvistic la care acţionează, mijloacele care participă la
exprimarea relaţiilor de dependenţă pot fi fonetice, morfologice şi sintactice.
1.3.1. Mijloacele fonetice care participă la exprimarea relaţiilor de
dependenţă, atât la nivel sintagmatic, cât şi la nivel frastic, sunt accentul,
intonaţia şi pauza (mijloace proyodemice), componente inerente comunicării
orale, precum şi semnele ortografice şi de punctuaţie, ocurente în
comunicarea scrisă.
1.3.1.1. Accentul pune în evidenţă o anumită silabă, prin
durată, înălţime şi intensitate. De exemplu, în enunţul: Iar cérul este tatăl
meu, Şi mumă-mea e márea. – funcţia de subiect este deosebită de cea de
nume predicativ prin accentul care evidenţiază cuvântele cerul, respectiv
marea. Tot prin accent se diferenţiază subiectul de vocativ: Ileana citeşte vs.
Ileana, citeşte!
1.3.1.2. Intonaţia, ca variaţie melodică a timbrului vocal, este
prezentă în orice act de comunicare orală şi participă nemijlocit la
semnificaţiei. La nivel sintactic, intonaţia constituie unicul mijloc de
diferenţiere a enunţurilor asertive de cele interogative: Ai ajuns acasă. vs. Ai
ajuns acasă?, a enunţurilor interogative de cele exclamative: Cine a mai
văzut aşa ceva? vs. Cine a mai văzut aşa ceva!
1.3.1.3. Pauza, ca marcă a limitei unei articulaţii a discursului,
se manifestă în zonele de incidenţă ale unităţilor sintactice, asigurând
împreună cu accentul şi intonaţia decupajul şi receptarea analitică a
enunţului. Astfel, în cazul frazei: Când a plecat el avea zece ani. - decupajul
se poate face în mai multe feluri rezultând semnificaţii diferite: Când a
plecat el / avea zece ani. sau Când a plecat / el avea zece ani. Pauza poate
funcţiona şi ca indice extern de predicaţie: Vorba lungă, boală curată.

1.3.1.4. Ortografia şi punctuaţia operează ca un sistem de


semne, stabilite prin convenţie şi care au rolul de „auxiliar grafic al sintaxei”

Limba română contemporană. Sintaxa 23


Relaţii sintactice
(GA 63, II, p. 483). Semnele de punctuaţie marchează situaţiile gramaticale
care intră sub incidenţa intonaţiei şi a pauzei, în aspectul vorbit, iar cele
ortografice, cum e cazul cratimei, ajută la deosebirea unităţilor omofone. Atât
semnele de punctuaţie, cât şi cele de ortografie reprezintă indicatori
operaţionali în procesul de analiză în procesul de segmentare şi în cel de
interpretare a funcţiilor sintactice, cu condiţia ca acestea să fie corect folosite
în textul scris.
Punctul marchează sfârşitul unei propoziţii sau al unei fraze prin
coborârea intonaţiei şi instituirea unei pauze:
Aci Moromete se opri. Acest om avea într-adevăr un glas care se
auzea de la un kilometru chiar şi când şoptea.
Solidară cu punctul este, în această situaţie, şi majuscula, ca semn al
începutului unei fraze sau a unei propoziţii independente.
Virgula, ca marcă a unei pauze scurte, serveşte ca mijloc de
delimitare a două propoziţii, a unor construcţii incidente sau care conţin
vocative precum şi a două unităţi cu aceeaşi funcţie sintactică.
Alina a venit seara.
Alina, a venit seara!
Două puncte şi linia de dialog indică vorbirea directă în opoziţie cu cea
indirectă cu relevenţă în procesul de receptare sau în cel de analiză
sintactică.
Adu-ţi aminte: - Unde l-ai întâlnit?
Adu-ţi aminte unde l-ai întâlnit.
Cratima, ca semn ortografic, ajută în operaţia de interpretare a unor
unităţi omofone:
Scrieţi numele!
Scrie-ţi numele!
1.3.2. Mijloacele morfologice au ca formă de menifestare variaţia de
expresie a cuvintelor, adică flexiunea. Modalităţile prin care mijloacele
morfologice se implică în exprimarea relaţiilor sintactice de dependenţă, atât
la nivel sintagmatic, cât şi la nivel frastic, sunt recţiunea şi acordul.

1.3.2.1 La nivelul propoziţiei: prin acord, recţiune, joncţiune (prepoziţii)


şi topică.
a. Flexiunea – (schimbarea formei cuvântului), de exemplu, cazurile
oblice la substantive sau pronume marchează dependenţa unui cuvânt de
altul (culoarea cerului, povestesc copilului, citesc cartea, meseria lui).
b. Acordul – adică potrivirea de formă (gen, număr, caz, persoană)
între cuvântul subordonat şi regentul său (casă albă, copii sănătoşi). Un tip
special de acord (reciproc) se realizează între subiect şi predicat. Acesta din
urmă impune subiectului cazul nominativ, iar predicatul se acordă în număr şi
persoană cu subiectul (el scrie, ei scriu).
Raportul sintactic dintre subiect şi predicat are unele particularităţi,
motiv pentru care este considerat un raport de interdependenţă: predicatul
stă la persoana şi numărul pe care îl impune subiectul (Noi mergem la
şcoală, Tu eşti inteligent); când numele predicativ este un adjectiv, acesta se
acordă cu subiectul în gen şi număr (Rezolvarea este dificilă, Copiii sunt
cuminţi). Pe de altă parte, subiectul stă la cazul nominativ, caz pe care îl
impune predicatul. Cu alte cuvinte, fiecare dintre cele două părţi principale de
propoziţie impune celeilalte o anumită formă, ceea ce face să se vorbească
de un raport de interdependenţă. Acest acord strict gramatical este singurul
care corespunde definiţiei acordului formulate mai sus.
Acordul după înţeles.

Limba română contemporană. Sintaxa 24


Relaţii sintactice
Uneori, când subiectul propoziţiei este un substantiv colectiv, urmat de un
determinant la plural indicând membrii acestei colectivităţi se dă prioritate
înţelesului şi verbul se acordă cu acest al doilea substantiv, care impune
ideea de pluralitate:
Mulţimea beneficiarilor au reclamat că lucrările nu s-au
terminat la timp.
Majoritatea elevilor au răspuns foarte bine la examen.
Când subiectul este pronumele fiecare, însoţit sau nu de o
determinare la plural, el poate fi acordat cu un predicat la plural, dacă în
propoziţie există un complement distributiv:
Au sădit fiecare câte un pom în grădina şcolii.
Când subiectul este nici unul (echivalent cu toţi) verbul poate sta
la plural:
Nici unul nu ştiam poezia pe dinafară.
Acordul prin atracţie.
Uneori predicatul nu se acordă cu subiectul lui, cum ar fi normal, ci cu un alt
cuvânt mai apropiat ca poziţie de predicat şi care se impune atenţiei. Este
vorba, în acest caz, de acord prin atracţie:
De exemplu, există tendinţa de a acorda verbul nu cu subiectul său,
ci cu numele predicativ:
*Subiectul piesei erau trandafirii (şi nu era trandafirii – cum ar fi
corect).
*Două milioane de lei este o sumă mare (şi nu sunt o sumă
mare – cum ar fi corect).
Aceste construcţii sunt greşite. În ciuda acestui fapt, ele sunt din ce în
ce mai frecvente astăzi:
*În ce privesc declaraţiile martorilor, acestea coincid.
*Ce-s cu banii aştia pe masă?
Acordul după înţeles şi mai ales cel prin atracţie sunt abateri de la
normele limbii literare, deşi există unele situaţii când acestea sunt tolerate:
A fost odată un moş şi o babă…
c. Recţiune - adică subordonatul stă la forma flexionară pe care
o impune regentul său (telefonez colegilor (dativ), redactez o scrisoare
(acuzativ)). În recţiune termenul regent impune termenului dependent
anumite restricţii gramaticale (cazuale şi de selectare a prepoziţiilor). Relaţia
de interdependenţă presupune şi recţiune (vb. impune nominalului cazul N);
o serie de verbe au regim special prin care impun anumite cazuri: a conta
pe, a depinde de; subordonarea faţă de un adj/adv uneori impune cazul D:
drag cuiva, util cuiva. G A L R menţionează şi unele adverbe care cer atât D
cât şi Ac: El se purta aidoma tatălui său/El se purta aidoma cu tatăl său.
1.3.3. Mijloace sintactice
1.3.3.1. juxtapunere – sau simpla alăturare a celor două cuvinte, fără
element de legătură (Radu, fratele meu…, plecăm mâine). Spunem că doi
termeni sunt juxtapuşi atunci când sunt plasaţi unul lângă altul, fără ca între
ei să existe un element de coordonare sau de subordonare. Aceşti termeni
pot fi cuvinte, grupuri de cuvinte sau propoziţii:
De pe faleză admiram cerul, marea, apusul de soare.
El intră ca o furtună, se repede la telefon, formează un
număr.
El a ajuns foarte târziu: avusese o pană de cauciuc.

Limba română contemporană. Sintaxa 25


Relaţii sintactice
1.3.3.2. joncţiunea – legătura se realizează prin prepoziţii care
preced cuvântul subordonat (floare de cireş, vine spre casă, apare la geam,
vorbeşte despre tine).
1.3.3.3. aderenţa – mijlocul prin care o unitate sintactică
dependentă intră în relaţie cu un regent, prin simpla laăturare, fără a implica
prezenţa unor mărci gramaticale sintetice sau analitice. Se manifestă numai
la nivel sintagmatic şi angajează, în general, părţi de propziţie exprimate prin
părţi de vorbire neflexibile. Prin aderenţă se exprimă, spre exemplu,
dependenţa unui adverb faţă de un regent verbal, nominal sau adjectival:
Toamna se numără bobocii.
Vorbeşte repede.
Mersul cu faţa înapoi îl ameţeşte.
Era condus de sentimente profund umane.
1.3.3.4. topica – sau ordinea cuvintelor poate marca funcţia
sintactică a acestora, de exemplu, în: Lupul vede oaia. - lupul este subiectul
(în nominativ), iar oaia este complement direct (în acuzativ). În: Oaia vede
lupul, raporturile sunt inversate.
1.3.2. La nivelul frazei:
Ca elemente de relaţie specifice frazei, pronumele şi adverbele rel au
statut de conectori şi se clasifică în relativizatori (determină „încastrarea”
propoziţiilor relative în structura sintactică a propoziţiilor regente) şi relatori
(realizează legarea unor propoziţii relative periferice de regente).
Absenţa conectorilor este suplinită prin marcarea subordonării prin intonaţie
şi pauză (Vrei să te ajut, ajută-mă!, Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara
mea.)
La nivelul frazei, propoziţiile sunt legate de regentă prin:
a. conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale subordonatoare:
Vrem să plecăm în excursie la munte.
Mi-a spus că a reuşit la examen.
N-a venit astăzi, din cauză că este bolnav.
b. pronume şi adjective relative sau nehotărâte compuse cu
cele relative:
Nu se ştie cine a spart geamul clasei noastre.
Arată-mi care este camera de oaspeţi.
Adu-mi orice cărţi crezi tu că m-ar interesa.
c. adverbe relative sau nehotărâte compuse cu cele relative:
Nu mi-a spus unde a plecat.
Vin să te văd când ieşi din spital.
Telefonează-mi oricând ai nevoie de mine.
d. rar, raportul de subordonare în frază se poate realiza prin
juxtapunere, deci fără element de legătură:
Bate-mă, tot nu-ţi spun secretul (= chiar dacă mă baţi, tot nu-ţi
spun secretul).
Dai banii, iei marfa (= dacă dai banii, iei marfa).
În aceste cazuri, raportul de subordonare este marcat şi de o intonaţie
specială.

Limba română contemporană. Sintaxa 26


Relaţii sintactice

2.2. Relaţia de nondependenţă


Relaţia de nondependenţă/coordonare se stabileşte între minimum
2 unităţi situate la nivelul aceleiaşi structuri sintactice.
Propoziţiile şi elementele dintr-o propoziţie sunt în coordonare când se
află din punct de vedere sintactic pe acelaşi plan (deci nu depind gramatical
unul de altul) şi sunt legate între ele printr-o conjuncţie coordonatoare: şi,
sau, nici, dar, ori, ba, ci, iar, însă, aşadar, deci, fie etc.
Atât la nivelul propoziţiei, cât şi la nivelul frazei, coordonarea se realizează
prin aceleaşi mijloace:
- conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale coordonatoare:
I-am telefonat de multe ori, dar nu l-am găsit.
Solicitările de adeverinţe, precum şi reclamaţiile, se depun la
primul ghişeu.
- juxtapunere, adică alăturarea elementelor coordonate:
Din piaţă am cumpărat fructe, zarzavaturi şi ce mai era necesar.
L-am căutat peste tot, nu dau de el, nu ştiu unde ar putea fi.
Elementele coordonate sunt, în principiu, din aceeaşi clasă
gramaticală (de ex., substantiv + substantiv, adjectiv + adjectiv, adverb +
adverb, propoziţie + propoziţie) şi au aceeaşi funcţie sintactică:
Sora şi fratele meu sunt studenţi.
Cred că el este bolnav sau foarte obosit.
Am căutat, dar nu am găsit nimic.
Se întâmplă însă ca o propoziţie să fie coordonată cu un cuvânt din
regentă, care are aceeaşi funcţie sintactică cu aceasta: Iată un eveniment
neprevăzut şi care poate răsturna situaţia.
Coordonarea între un complement direct şi o subordonată introdusă
prin să este, de asemenea posibilă, dar nu este foarte frecventă: Îţi cer
linişte şi să mă laşi un timp să mă gândesc.
Deşi literară, această exprimare este de obicei evitată, iar vorbitorii
preferă să spună: Îţi cer linişte şi timp să mă gândesc.
De obicei, propoziţiile aflate în coordonare cu şi sunt de acelaşi tip: fie
enunţiative, fie interogative, fie exclamative: Ţi-am spus cum s-a întâmplat
şi trebuie să mă crezi (şi nu *Ţi-am spus cum s-a întâmplat şi crede-mă!)
sau Am auzit ce-ai spus şi mă întreb cum vei proceda (şi nu *Am auzit ce-ai
spus şi cum vei proceda?).
Uneori, conjuncţiile se repetă, fiind în corelaţie, pentru a sublinia ideea
de coordonare : şi…şi, ba…ba, nici…nici, fie…fie, sau…sau : Am cumpărat
şi mere şi struguri. Îl găseşti fie la facultate, fie acasă.
Uneori, mai ales în limbajul ştiinţific sau didactic, conjuncţiile şi /sau
apar împreună, pentru a exprima coordonarea sau o altă eventualitate: Dacă
cineva are o casă şi/sau mai multe terenuri de construcţie, legea spune
că….
Prezenţa lui dar, în calitate de element coordonator adversativ poate
induce modificări sintactice şi/sau semantice secvenţelor care îl precedă,
cum ar fi:
- tautologia:
De cunoscut îl cunosc, dar nu i-am vorbit niciodată.
- repetiţia:
Omul, prost, prost, dar îşi cunoştea interesul.
- inversiunea subiectului cu predicatul:
Zice el, dar nu are dreptate.

Limba română contemporană. Sintaxa 27


Relaţii sintactice
Există situaţii în care dar exprimă un raport conclusiv, nemaiputând fi
substituit cu însă şi având sensul „deci”:Să plecăm dar (= deci să plecăm).
„Trăsături universal valabile – spune Stati (Teorie…,p.166) – n-au fost
încă descoperite (topica părţilor de propoziţie, posibilitatea inversării ordinii
propoziţilor ş.a. pot fi considerate indici formali în anumite limbi), iar criteriul
formal folosit în mod curent este diferenţa dintre mijloacele introductive”.
În cazul lipsei elementului introductiv, gramaticile tradiţionale disting
coordonarea de subordonare numai sau aproape numai după înţeles.
GA (II, 1963, p.233) dă următoarea indicaţie: „De câte ori e posibilă
interpretarea unor propoziţii juxtapuse drept coordonate, această
interpretare trebuie preferată, întrucât pe de o parte se bazează pe
existenţa unor situaţii sigure de folosire a juxtapunerii în coordonare, iar
pe de alta este mai uşor de demostrat, operaţia de “subînţelegere” a unei
conjuncţii fiind aici mult mai simplă”.
În distingerea coordonării de subordonare trebuie avut în vedere “felul
cum este formulată comunicarea, construcţia ei gramaticală”, deoarece,
“altminteri, în ce priveşte înţelesul se pot găsi (Avram, Gramatica…, p. 239)
asemănări între unele unităţi concrete coordonate şi altele subordonate (de
exemplu, nuanţe cauzale, finale, temporale sau condiţionale la unităţile
coordonate copulativ), sau chiar între unele raporturi – ori specii de unităţi
– ,în ansamblul, din cele două categorii opuse în principiu (raportul de
coordonare copulativ şi cel de subordonare cumulativ; raportul de
coordonare adversativ şi cel de subordonare concesiv sau opoziţional;
raportul de coordonare conclusiv şi cel de subordonare consecutiv)”.
“Atingerile semantice” dintre unele coordonate şi unele subordonate (între
adversative şi concesive) şi între concluzive şi consecutive au fost
semnalate, cu mult înainte, de către Al.Graur, care vedea în acest fapt
dovada că nu există limite tranşante între coordonare şi subordonare.
Relaţia de coordonare se întâlneşte deopotrivă între unităţile
propoziţiei, ale frazei sau chiar între fraze.
Specificul acestei relaţii rezidă în aceea că “unităţile aflate în
conexiune sunt situate pe aceeaşi treaptă, cu alte cuvinte nu sunt ierarhizate
sintactic, şi asta pentru că, în acest caz, nu există dependenţă gramaticală”
(Teodorescu, Curs…, p.81).
Aserţiunea că relaţiile de coordonare se pot stabili între oricât de mulţi
termeni, fiind, aşadar, seriale, vizează, în fapt, coordonarea copulativă şi,
parţial, disjunctivă, nu însă şi coordonarea adversativă şi cea concluzivă,
care sunt binare.
Coordonarea se realizează între unităţi (părţi de propoziţie / propoziţii)
de acelaşi fel (omogene) – frecvent sau feluri diferite (eterogene) – mai rar (şi
dacă se referă la acelaşi cuvânt / regentă).
În cazul unităţilor de feluri diferite, variată şi firească este numai
coordonarea copulativă, celelalte raporturi fiind slab reprezentate.
La nivelul frazei, coordonarea se poate realiza şi între o propoziţie
secundară şi o parte de propoziţie a regentei.
Mijloacele de expresie ale relaţiei de coordonare sunt joncţiunea
(conjuncţii coordonatoare şi, rar, elemente prepoziţionale sau adverbiale),
juxtapunerea şi, ca mijloc însoţitor, intonaţia.
După natura logică a relaţiei dintre unităţile care se leagă, lucrările de
sintaxă împart coordonarea în subtipurile:

Limba română contemporană. Sintaxa 28


Relaţii sintactice
2.2.1. Coordonarea copulativă
Coordonarea copulativă se realizează între unităţi care se asociază
simultan sau succesiv.
Mijloacele de realizare sunt:
a) joncţiunea, materializată prin: conjuncţiile şi, nici (folosite şi corelative,
respectiv adverbial), locuţiunile conjuncţionale atât… cât şi, ca şi, dar şi, nu
numai…, ci(şi), precum şi, prepoziţia cu, locuţiunile prepoziţionale şi cu,
împreună cu adverbele darămite, necum, plus;
b) juxtapunerea
c) combinarea joncţiunii cu parataxa.
În cazul propoziţiilor, cele cu acţiuni simultane au, în general, topică
liberă (exceptând pe cele în care apar corelativele atât… cât şi, nu numai…
ci şi sau reliefarea unor gradaţii), iar cele cu acţiuni succesive au topică
fixă, impusă de logică:
Zâmbi către cei din jur şi muri liniştit.
*Muri liniştit şi zâmbi către cei din jur.
Faptul că între propoziţiile copulative - mai ales când exprimă acţiuni
succesive – pot exista nuanţe de sens caracteristice subordonării (Du-te şi
te culcă-finală / Mă supăr şi plec – condiţională, Daţi-mi un exemplu
concret şi vă aprob – condiţională şi finală) , “nu schimbă calitatea formală
de coordonate copulative a propoziţiilor respective” (Avram, Gramatica...,
329).
Exemplele citate se înscriu între situaţiile care evidenţiază dificultatea
interpretării categorice a unor propoziţii juxtapuse.
Putem întâlni cazuri în care conjuncţia şi să preceadă o incidentă
ducând astfel în eroare: Ideile unui regim, chiar dacă nu le urmăreşti în presă
şi în discursuri (şi eu nu le urmăream)plutesc în aer, ţi se insinuează fără să
vrei... (M. Preda, Viaţa ca o pradă).
2.2.2. Coordonarea disjunctivă
Coordonarea disjunctivă se realizează între unităţi ale căror
conţinuturi se exclud reciproc, fiind, altfel zis, supuşi unei opţiuni.
Când sunt mai multe unităţi (de regulă sunt două), tot una singură
indică valabilul momentului dat.
Mijloacele de realizare sunt:
a.conjuncţiile sau, ori, fie şi locuţiunea conjuncţională fie că, folosite între
termeni sau corelate
b. juxtapunerea combinată cu joncţiunea, când termenii sunt mai mult de
doi: Greşeala poate să fie a mea, a d-tale ori a d-sale.
Topica unităţilor disjunctive este liberă, dar, când una e pozitivă, iar cealaltă
negativă, apare preferinţa pentru ordinea pozitiv-negativ:
Citeşti sau nu citeşti ?
De observat că – aşa cum se precizează şi în GA (II,1963, p.246) –
„cu cât numărul unităţilor sintactice coordonate disjunctiv este mai mare, cu
atât opoziţia, raportul de excludere reciprocă slăbeşte, ajungând să se
confunde cu raportul copulativ”, cum demonstrează exemple de felul
următor:
Când uităm un obiect, o întâmplare, e din cauză că am avut interes s-
o uităm, sau pentru că ne-a fost dezagreabilă întâmplarea, sau am fi
vrut să ascundem obiectul.
O apropiere de raportul copulativ avem – se spune în acelaşi loc al
lucrării citate mai înainte – “şi atunci când unităţile coordonate sunt numai
două, dacă nu există obligaţia de a alege o singură situaţie”, ca în exemplul:
Doriţi să vă hodiniţi, ori doriţi să gustaţi ceva, vă rog să porunciţi.

Limba română contemporană. Sintaxa 29


Relaţii sintactice
(Sadoveanu) la care răspunsul ar putea fi doresc şi una şi alta sau nici una,
nici alta.
Rezultă că, în exemple cum sunt cele de mai înainte, opţiunea pentru
raportul disjunctiv se justifică prin faptul că unităţile respective sunt simplu
construite.
2.2.3.Coordonarea alternativă
Coordonarea alternativă apare la Irimia (Gramatica…, p. 499-500).
Deşi o tratează ca tip distinct, Avram (Gramatica…, p.320 şi 331), nu uită
să-i precizeze poziţia intermediară între raportul copulativ şi cel disjunctiv, în
sensul că după înţeles se leagă de cel copulativ, iar după construcţie de cel
disjunctiv (vezi p.239): Spunea ba una, ba alta.
2.2.4. Coordonarea adversativă
Coordonarea adversativă se manifestă între unităţi prezentate ca
aflându-se în opoziţie, fără excludere.
Opoziţia se realizează doar între doi termeni, funcţiile sintactice fiind,
de obicei, aceleaşi sau, rar, diferite (Învaţă noaptea, dar bine).
Mijloacele de realizare sunt:
a. joncţiunea, respectiv prin conjuncţiile dar, iar, însă, şi: “Era pe când
nu s-a zărit, / Azi o vedem şi nu e” (Eminescu), cărora li se adaugă locuţiunile
conjuncţionale numai că, în schimb (Irimia, Gramatica…, p.501-502),
adverbul cât, corelat sau nu cu atât: Nu mi-e ciudă de pagubă, cât de
prostia mea; Nu atât greşeala, cât nepăsarea ta mă supără (Avram,
Gramatica…,p. 320).
b. juxtapunerea – rar, când unul dintre termeni este negativ: Nu carte, bani îi
trebuie; N-a telefonat, a scris (Avram, Gramatica…p.320 şi 331)
În Gramatica pentru toţi (p.332), Mioara Avram face următoarea precizare
privitoare la elementele de legătură:
“Adverbe ca dimpotrivă, totuşi şi locuţiunile adverbiale cu toate
acestea, în schimb pot apărea ca mijloace de întărire a opoziţiei atât la
coordonarea adversativă realizată prin juxtapunere (N-am neglijat,
dimpotrivă m-am interesat zilnic) – situaţie în care sunt confundate uneori cu
elemente joncţionale - , cât şi la cea realizată prin conjuncţii, alături de care
sunt mai mult sau mai puţin redundante (ci dimpotrivă, dar/însă în schimb,
dar/însă/şi totuşi/ cu toate acestea).”
De menţionat că dar însă nu este o conjuncţie compusă, ci o
construcţie pleonastică.
Topica unităţilor adversative este fixă, respectiv cea precedată de
elementul relaţional ocupă locul al doilea.
Dintre conjuncţii, spun aproape toate lucrările de sintaxă, cea mai
folosită în raportul adversativ este ci.
2.2.5.Coordonarea opozitivă
E menţionată de Irimia (Gramatica…, p.502-506), care o conideră ca
având drept marcă proprie conjuncţia ci, căreia i se adaugă şi, iar (numai
când al doilea termen are formă negativă) şi nu atât… cât:
Nu e,l ci fratele lui e cel care trebuie să răspundă.
Nu atât filmul, cât cartea m-a impresionat.
2.2.6. Coordonare concluzivă
În cadrul acestei relaţii, cea de a doua unitate exprimă concluzia
rezultată din conţinutul celei dintâi.
Se stabileşte doar între doi termeni, exprimându-se prin:
a. joncţiune, cu aşadar, (şi)deci, (şi)prin urmare, în concluzie, ca
atare, (care)va să zică etc.; elemente având un statut controversat
(conjuncţii, locuţiuni conjuncţionale sau adverbe),

Limba română contemporană. Sintaxa 30


Relaţii sintactice
b. juxtapunere - numai între propoziţii (Eşti major, descurcă-te singur);
c. pauza.
Unitatea care exprimă concluzia are topică fixă: nu poate sta decât pe locul
al doilea.
După Şerban (Teoria…,p.105-107), nu poate exista un astfel de
raport între termenii propoziţiei, deoarece construcţiile cu deci, adică, aşadar
etc. sunt apoziţionale sau referenţiale, în terminologia adoptată de autor.
De menţionat că şi GA (II, 1963, p.225) şi Avram (Gramatica…,
p.321) recunosc faptul că, de cele mai multe ori, partea de propoziţie
concluzivă are şi sens explicativ faţă de coordonata ei.

Aspecte comune mai multor tipuri de coordonate

În utilizare, mijloacele joncţionale enumerate se diferenţiază, fiind, în


anumite cazuri, preferate, limitate sau chiar restricţionate.
În plus, mai pot fi observate şi situaţii ca următoarele:
• nerepetarea unor componente comune (părţi de propoziţie:
Cumpăr şi vând marfă bună,
constituenţi identici din structuri asemănătoare:
Am ascultat şi înţeles întreaga poveste
sau a elementului introductiv subordonator (Înţeleg că ştii, dar
nu vrei să ştii / dar nu vrei să spui);
• realizarea coordonării doar între elementele relaţionale în cazul
subordonatelor diferite care au acelaşi predicat:
A sosit1 / când2 / şi unde nu credeam3
Este iubit1 / deşi2 / sau pentru că este sever3.

2.1. Modalităţi specifice de realizare a relaţiei de coordonare:


joncţiune, joncţiune (parataxă).
2.1.1. Joncţiunea: copulativă (indică o asociere: şi- în enunţuri de
factură orală este asociată frecvent relaţiei semantice de scop/consecutiv:
Du-te şi cumpără pâine./Şi atunci ea i-a tras una şi s-a înroşit pe loc-, cât şi,
precum şi, cum şi; uneori se pot asocia propoziţii circumstanţiale de tip diferit:
Din moment ce ne-am terminat treaba şi dacă toţi suntem de acord, putem
lua o scurtă pauză.), disjunctivă (alegere, selectare: sau, ori, fie, au),
adversativă (opoziţie: iar, dar, însă, ci, or, ba, numai cât), concluzivă (urmare,
consecinţă: aşadar, deci, carevasăzică/vasăzică, ca atare, de aceea, în
concluzie, în consecinţă, prin urmare; pot fi uneori precedate de conjuncţia
copulativă şi: A greşit şi deci trebuie ajutat să se îndrepte.). Se pot discuta şi
tipuri aparte de coordonare: coordonarea alternativă (Ba râde, ba plânge.),
coordonarea opozitivă – subtip al celei adversative (Îi spunea toate acestea
nu pentru a-l speria, ci pentru a-l convinge.).
Conjuncţiile corelative includ, uneori, adverbe: atât...cât şi, nu
numai...ci şi, aci...aci, acum...acum, când...când, ba...ba, nici...nici.
2.1.2. Juxtapunerea: în absenţa conectorilor, coordonarea este
redată de pauză marcată grafic prin virgulă
2.2. Relaţia dintre coordonare şi subordonare
Nu se pot stabili limite tranşante din punct de vedere al informaţiei pe care o
transmit: A plecat la timp, dar tot a pierdut trenul. – Deşi a plecat la timp, tot
a pierdut trenul.

2.3. Relaţia de echivalenţă /apozitivă


Limba română contemporană. Sintaxa 31
Relaţii sintactice

Relaţia de echivalenţă/apozitivă se stabileşte între cel puţin 2 termeni


cu identitate referenţială, oricare dintre ei fiind omisibil.
Alăturarea a 2 unităţi coreferenţiale poate corespunde unei relaţii de
echivalenţă: Capitala, Bucureşti, ..., sau de dependenţă: Oraşul Bucureşti...
În construcţii de tipul Cartea Mariei, prietena mea, ..., deşi relaţia este
de echivalenţă în plan semantico-referenţial, nu poate fi omis decât termenul
nemarcat sintactic.
Apoziţia este un cuvânt sau o construcţie mai largă, care reia şi
explică, detaliază un alt cuvânt:
Câinele lui, un lup, îl însoţea pretutindeni.
Am plecat cu Alexandru, vărul meu dinspre mamă.
Gramaticile tradiţionale tratează apoziţia în capitolul Atribut, numind-o
atribut apoziţional. Deşi în cele mai multe cazuri cuvântul reluat şi explicat
este un substantiv, apoziţia depăşeşte sfera atributului, adică termenul
explicat poate fi un adverb, un verb, un adjectiv etc:
L-am auzit lamentâdu-se, adică plângându-se de felul cum
era tratat.
L-au găsit a doua zi tot acolo, adică în şanţ.
Şi deodată a apărut el: nenorocitul, hoţul, condamnatul, cel
dispreţuit de toţi.
Gustul fructului era ciudat, adică dulce-amărui.
Cât priveşte cazul, de regulă, apoziţia care explică un substantiv sau
un pronume este în cazul nominativ. Mai rar, ea poate repeta cazul
cuvântului explicat, dar această exprimare este învechită, populară sau
apare în limbajul poetic:
I-a lăsat o casă moştenire lui Radu, lui fecioru-meu.
Uneori apoziţia este anunţată de un adverb explicativ: adică, anume,
bunăoară, ca:
Am doi fraţi, anume Radu şi Mircea.
Ai putea să-mi dai un ajutor, bunăoară la spălat vasele.
Astfel de situaţii se întâlnesc în limba familiară, vorbită.
Explicaţia sau detalierea unui cuvânt poate fi uneori extinsă la nivelul
unor propoziţii, juxtapusă sau legată de principală fie prin conjuncţii (ca, să,
ca…să), pronume relative (mai ales ceea ce) sau adverbe relative:
Mi-a venit o idee: împachetăm şi plecăm imediat.
A venit cu o propunere: să renunţăm la cumpărarea casei şi
să luăm o maşină.
M-a minţit cu neruşinare, ceea ce m-a înfuriat.
Ca şi în cazul apoziţiei, propoziţia cu această valoare poate fi anunţată
sau nu de un adverb explicativ:
A început să se poarte ciudat, adică încearcă să mă evite.
S-a pregătit temeinic pentru concert, adică a exersat şi a
compus piese noi.
Referindu-ne la locul apoziţiei, trebuie menţionat faptul că atât apoziţia
cât şi propoziţia cu această valoare se plasează întotdeauna după cuvântul
pe care îl explică.
Apoziţia a generat, de-a lungul anilor, în literatura de specialitate o
serie de controverse. Fenomen lingvistic complex, ea a cunoscut mai multe
abordări, după cum relaţia dintre termenul de bază şi termenul apozat a fost
interpretată ca fiind de natură sintactică, semantică sau pragmatică.

2.2. Pespective de abordare a apoziţiei

Limba română contemporană. Sintaxa 32


Relaţii sintactice
2.2.1. Pespectiva sintactică
În majoritatea abordărilor tradiţionale, apoziţia a fost considerată o
unitate sintactică şi, potrivit celor două raporturi sintactice dintr-un enunţ, a
fost apropiată de subordonare, respectiv de coordonare.
2.2.1.1.Subordonarea
Între cei doi termeni ai sintagmei apozitive se consideră că există o
relaţie de dependenţă unilaterală; termenul în apoziţie intră în relaţie cu
enunţul numai prin intermediul bazei, de care depinde. Apoziţia este, aşadar,
atribut substantival în cazul Nominativ, indiferent de cazul termenului
determinat sau acordat în caz cu acesta. (GA, II, 1963:128).
2.2.1.2. Coordonarea
Identitatea sintactică a termenilor, distribuţia identică, posibilitatea
intervertirii lor sau posibilitatea inserării unei conjuncţii coordonatoare sunt
argumente care apropie construcţiile apozitive de cele coordonate. (Coteanu
– subordonatele explicative)
2.2.2. Perspectiva semantică
Admiţând natura non-sintactică a raportului dintre termenii unei
sintagme apozitive, susţinătorii perspectivei semantice teoretizează
independenţa constituenţilor. Aceştia apar într-un raport negramatical, non-
sintactic, argumentat printre altele, la nivelul expresiei, de poziţia parantetică
în care apare apoziţia. Apoziţia nu este actant, nu este funcţie (subordonată),
ci duplicatul, termenului prim şi a funcţiei acestuia.
2.2.2.1. Nondependenţa (apoziţia în ipostaza de comentariu al
unui referent fixat)
Termenii relaţiei apozitive desemnează acelaşi referent realizând o
echivalenţă referenţial-sintactică (Guţu Romalo, Sintaxa, 162).
P. Diaconescu (p. 97) defineşte apoziţia ca un tip de reluare: fiind o
reluare a bazei, apoziţia nu intră în raporturi sintactice propriu-zise de
subordonare sau coordonare cu aceasta.
2.2.2.2. Adordonarea (apoziţia ca tip de expansiune
semantică)
Orice enunţ presupune un proces de ordonare a cuvintelor relizat prin
două relaţii:
- adordonarea (unităţile se distribuie în structuri lineare) şi
-subordonarea (unităţile se integrează în structuri ierarhice) - I
Diaconescu (Relaţii, 127-205).
Termenul de adordonare îşi găseşte un corespondent în conceptul de
non-dependenţă, teoretizată de Guţu-Romalo (1973: 41-45) reunind
coordonarea şi apoziţionarea. Deşi forme ale aceloraşi legături
asintagmatice, afuncţionale, aceste două relaţii sunt foarte diferite:
apoziţionarea reuneşte unităţi identice, din punct de vedere referenţial, în
timp ce coordonarea reuneşte unităţi diferite. În funcţie de conţinutul său şi
de mijloacele de expresie, apoziţionarea poate fi realizată prin apoziţie,
reluare sau repetiţie.
2.2.3. Perspectiva pragmatică
Perspectiva interpretativă revine, însă, din ce în ce mai frecvent, în
câmpul cercetărilor privind apoziţia. Apoziţia este considerată un tip de relaţie
contextuală, care implică planul extralingvistic, termenii sintagmei întâlnindu-
se prin comunitatea referentului (Irimia, Gramatica, p. 510).
În cercetările recente, apoziţia începe, aşadar, să fie considerată ca
un fapt eminamente discursiv. Pentru a-i determina rolul, este imposibil de
conceput exclusivitatea perspectivei frastice; utilizarea ei variază considerabil
de la un tip de discurs la altul, în funcţie de locutor.

Limba română contemporană. Sintaxa 33


Relaţii sintactice
2.2.4. Perspective noi de abordare a apoziţiei
2.2.4.1. În cercetările actuale, sunt reconsiderate criteriile
tradiţionale şi se restrânge câmpul sintagmelor apozitive la cele
adnominale (cu incidenţă nominală). Noua perspectivă presupune
şi o definiţie distinctă, după cum urmează:
• Apoziţia ca predicaţie
a) predicaţie externă (un argument poate primi calitate predicativă şi
în exteriorul
sintagmelor nominale);
b) predicaţie secundă (apoziţia este element subordonat predicaţiei
primare);
c) predicaţie non-focalizantă (structuri neemfatizate, neintegrate
sintactic);
• Apoziţia ca relativă redusă
- apoziţia este un tip de predicaţie atributive (se redă printr-o parafrază
cu „a fi”);
• Apoziţia ca act discursiv
- apoziţia codifică atitudinea locutorului faţă de propriul mesaj;
- apoziţia este un act de limbaj, o strategie discursivă care comandă selecţia
lexico-semantică;
2.2.4.2. Trăsături sintactico-semantice
Apoziţia este o expresie denominativă disjunctă, formată dintr-un suport
autonom sintactic şi semantic şi un aport, termen descriptiv, detaşat.
Aportul, termenul apozat, prezintă următoarele caracteristici: funcţionează
într-un grup endocentric, este un determinant suprimabil, nonrestrictiv
(complinire exterioară bazei), un termen descriptiv detaşat, reprezintă o
predicaţie cu incidenţă nominală şi provine dintr-o relativă prin reducerea
copulei şi a relatorului pronominal.
2.2.5. “False apoziţii”: elevul X
În cercetările mai recente din lingvistica franceză sunt delimitate apoziţiile
neizolate, „închise”; ele presupun un prim termen generic, cu sferă noţională
largă şi un al doilea care restrânge această sferă.
Diferenţele dintre cele două elemente ale sintagmelor apozitive sunt
multiple şi pot fi dispuse corespunzător.
a) Suportul
• este autonom, din punct de vedere sintactic;
• ocupă o poziţie referenţială în enunţ;
• în planul informaţional admite o expansiune de natură semantică
nonrestrictivă
(care să nu restrângă validitatea predicaţiei primare);
• la nivel pragmatic presupune, din partea receptorului mesajului,
intuiţia unui
scenariu interpretativ, contextual.
b) Aportul
• este un termen descriptiv detaşat;
• constituie o “celulă referenţială” alături de suport având o referinţă
virtuală);
• nu poate modifica vericondiţionalitatea predicaţiei primare (ocupă o
poziţie
periferică în structura argumentală a enunţului);
• este modalizabil;
Părinţii, aproape/probabil/întrucâtva unicul său sprijin, îl aşteptau.

Limba română contemporană. Sintaxa 34


Relaţii sintactice
• poate fi antepus sau postpus:
- apoziţii la dreapta
L-a revăzut pe Alex, prietenul meu.
- apoziţii la stânga (frontale): au doar subiectul ca argument şi rol sintactic şi
discursiv special: de deschidere frastică;
Prieten de nădejde, Radu m-a ajutat.
• are funcţia generală de a predica proprietăţile controlorului său
(indice iconic al
domeniului controlorului său);
• poate fi însoţit de mărci grafematice (virgula (,), două puncte (:),
semnele
citării (“ ”), parantezele rotunde ( ), liniuţe de pauză (- …-), punctele
de suspensie (…) semnul egal (=), prozodemice (pauza, accentul) sau
de „apozeme” (selectate în funcţie de semnificaţiile modale ale
apoziţiei în raport cu baza).:
Tot satul: oameni, copii, câini se strânsese. (Caragiale)
Toată suflarea omenească – de la copii până la bătrâni – a fost
prezentă.
Tipuri de apozeme:
- argumentative: bunăoară, ca de exemplu, precum;
Păsările răpitoare, bunăoară uliul, vulturul, au văzul foarte
dezvoltat.
- metalingvistice: cu alte cuvinte, altfel spus, mai bine zis, mai
exact, pe româneşte;
Neparticiparea ta, mai bine zis absenţa nemotivată, l-a
supărat.
- de specificare: de obicei, de regulă, în general, în particular,
în realitate, de fapt, în speţă, în fond, mai ales, mai cu seamă, mai
exact, mai precis, îndeosebi, în special;
Elevii, mai ales cei mici, au fost entuziasmaţi.
- explicative : respectiv, anume, adică, sau;
Acidul acetic sau oţetul intra în compusul chimic.
Sau îşi pierde calitatea de conjuncţie coordonatoare disjunctivă
şi devine adverb într-o structură apozitivă, marcând identitatea
semantică dintre apoziţie şi bază.
- modalizatoare: poate, probabil, cu siguranţă, în mod sigur,
desigur, probabil;
Un coleg, probabil un student mai bun, l-a depăşit.
Vorbitorul transpune baza care aparţine unui alt registru stilistic,
în propriul său registru, printr-un verb de tip “dicendi” - a zice, a spune:
aş zice, cum se zice, s-ar putea spune:
Sentimentul de disponibilitate şi chinuitoare hotărâre, s-ar
putea spune de nedeterminare, rămase acelaşi. (Ivasiuc)
Fuga de la faţa locului, s-ar fi cuvenit să zic laşitatea, nu
este de iertat.
A redactat o lucrare slabă, o capodoperă că să zic aşa.
Unitatea sintactică Dunărea, din sintagma fluviul Dunărea stă întotdeauna în
cazul Nominativ, mai precis într-un fals Nominativ, ceea ce explică şi
denumirea de falsă apoziţie. Invariabilitatea atestă că termenul respectiv nu
stă sub semnul regimului cazual, impus de termenul prim. Puşcariu
consideră că aceste construcţii cad sub incidenţa unui „casus generalis”,
„non- casus”(Hodiş, 1990:16).

Limba română contemporană. Sintaxa 35


Relaţii sintactice
Acest tip de apoziţie are la bază, prin urmare, o relaţie restrictivă, de
incluziune: luna mai, vocala a, cifra trei. Baza este gen, iar unitatea apoziţie -
specie. Din punct de vedere semantic, construcţie îndeplineşte o funcţie
denominativă. Astfel, în calitatea de bază apare, prin urmare, orice substantiv
(apelativ) individual:
- nume de filiaţie sau de rudenie naturală:
bunicul Manole, unchiul Vasile, mătuşa Mărioara;
- nume de adresare oficială sau familiară:
domnul Popescu, tanti Maria, conu’ Iancu;
- nume profesiuni:
doctorul Popescu, inspectorul Neamţu, poetul Coşbuc;
- nume de locuri:
continentul Europa, judeţul Vîlcea, lacul Amara;
- nume de instituţii sau asociaţii sociale, politice sau culturale:
Editura Univers, Universitatea Craiova;
- nume de opere:
poemul Luceafărul, romanul Răscoala;
- nume care desemnează diviziuni temporale:
secolul douăzeci, anul 1821;
- sintagme aparţinând stilului ştiinţific:
modul indicativ, punctul P.

2.4. Relaţia de incidenţă

Multe gramatici tratează incidenţa ca pe o relaţie sintactică aparte,


motiv pentru care deschidem aici această problematică deşi incidenţa va mai
fi menţionată şi în celelalte capitole, în conformitate cu gramaticile mai noi (G
A L R), care discută problema ca pe un tip aparte de structură sintactică.
Inserţiile incidente au intrat relativ târziu în atenţia specială a
sintacticienilor noştri.
GA, II, 1963 este prima lucrare care tratează cuvintele şi construcţiile
incidente într-un capitol aparte.
Dicţionarele lingvistice străine şi româneşti precizează că e vorba de
elemente parantetice, fără cuvânt de subordonare sau, altfel spus, nelegate
sintactic, incluse în componenţa altei structuri pe care o întrerup.
Ceea ce numim elemente parantetice se prezintă sub formă de cuvânt,
îmbinare de cuvinte, propoziţie (principală sau secundară) şi chiar frază.
De o relaţie sintactică aparte, numită relaţie sintactică zero sau raport de
incidenţă, s-a început a se vorbi odată cu lucrările: Trandafir, Probleme…
şi Dimitriu, Gramatica…
Iordan – Robu, LRC, vorbesc de o relaţie de interdependenţă bilaterală
mediată iar Diaconescu, Sintaxa…de o relaţie de adordonare.
Referirile la elemente incidente, făcute de GA,II, 1963 şi Avram
(Gramatica…, p.326-327) reţin cam aceleaşi aspecte:
- perturbă caracterul unitar al unei propoziţie sau fraze;
- nu se leagă sintactic de propoziţia sau fraza în care apar;
- reprezintă o comunicare marginală, de sine stătătoare, aflată pe alt
plan faţă de comunicarea de bază, în sensul că vorbitorii sunt diferiţi
(povestitorul şi un personaj) sau că vorbitorul unic introduce în
comunicarea sa elemente de adresare, de atitudine, de explicaţie.
Pentru cei mai mulţi autori, elemenle incidente nu pot fi concepute în mod
logic ca unităţi sintactice “de sine stătătoare” şi nici nu pot fi detaşate de
context, cum spune GA, II (p.422).
Limba română contemporană. Sintaxa 36
Relaţii sintactice
Argumentul este următorul: în comunicarea de sine stătătoare,
aprecierea, gradul de convingere, explicaţia (adică tocmai ceea ce justifică
incidenţele) nu mai pot fi acceptate ca atare, întrucât sunt concepte care
presupun o relaţie; se fac în legătură cu ceva, în cazul nostru cu conţinutul
unei părţi sau al întregului din comunicarea de bază.
Scoasă din context, adică în absenţa enunţului primar, incidenta
devine “un segment de vorbire fără stabilitate” (Diaconescu) sau rămâne
suspendată “ca expresie a unui enunţ destructurat”: [“Aveam cinsprezece
ani, dar îmi simţeam gândirea milenară ] (sentiment miraculos care se
micşorează pe măsură ce începem să trăim) [ şi îmi dădeam seama că la
capătul viu al acestui fluviu care înainta spre necunoscut eram eu”] (Preda).
Articulaţi în limitele unităţii enunţării, termenii implicaţi în relaţia de incidenţă
sunt (Irimia, Gramatica…, p.520) “enunţuri cu grade diferite de autonomie”.
După Irimia (loc. cit.), situaţia se prezintă în felul următor:
- termenul primar, baza enunţării, este indispensabil autonomiei
şi integrării enunţului complex;
- termenul secund poate lipsi, fără consecinţe asupra enunţului
primar; absenţa lui reduce enunţul complex la enunţul primar
(simplu):
“Cine sunt eu?” [ fu cea dintâi cugetare ce-i veni în minte.]
- absenţa termenului primar duce la una din următoarele două
situaţii:
a. nu are consecinţe asupra autonomiei termenului secund
ca în exemplul:
[“Mi-am spus că poate el e refugiat ardelean ]
(de fapt nu ştiam de unde e, crezusem că e bucureştean)
[şi n-am vrut să-l jignesc, m-am aşezat şi eu în faţa lui”]
b. subminează autonomia termenului secund, ca în exemplul:
[ “Cine sînt eu ? “ ] fu cea dintâi cugetare ce-i veni în minte.
Se poate spune deci că nu întotdeauna incidenta reprezintă o
comunicare de sine stătătoare.
În ce priveşte expresia, relaţia de incidenţă se manifestă prin mijloace
prozodemice: pauza - mijlocul principal şi intonaţia.
După unii autori, legătura sau articularea enunţurilor implicate într-o
relaţie de incidenţă se poate face şi prin elemente joncţionale, unele proprii
coordonării, altele proprii subordonării (Irimia, Gramatica…, p.522):
„Aici vrând-nevrând trebuie să mă urmezi – şi aceasta îţi va fi
pedeapsa – într-o lungă controversă”.
„Numai în grădina ursului – dacă-i fi auzit de dînsa – se află salăţi
de aceste”.
Fiind vorba de planuri diferite, se înţelege că elementele de relaţie nu
mai pot avea relevanţa întâlnită la coordonare şi subordonare (Diaconescu,
Sintaxa…, p.390).
De fapt, nu e greu de observat că, în enunţurile în care termenul
incident e precedat de conjuncţie, pauza anulează caracterul coordonator
sau subordonator al acesteia (Irimia, Gramatica…, p.523).
Elementele joncţionale aflate la începutul incidentei sunt, într-un fel,
suspendate, deoarece trebuiau să realizeze legătura de coordonare sau
subordonare cu o unitate tot incidentă, pe care vorbitorul n-a mai exprimat-o.
O situaţie aparte ar putea s-o reprezinte aşa-numita “incidentă legată”
la dreapta (Irimia, Gramatica…, p.523).
Ne pregăteam să trecem dunărea cu bacul (căci de curând îl
puseseră iar în funcţiune).

Limba română contemporană. Sintaxa 37


Relaţii sintactice
Destul de des, în articularea enunţurilor e preferat un procedeu
semantic, respectiv utilizarea unui pronume sau adverb prin care se reia
termenul implicat în comentariu:
“Acesta se întreabă sincer cum un om aşa de mediocru ca arhitectul – asta
era spaima lui – poate fi profesor - în învăţământul superior” (Călinescu)
“Bisisica – aşa o botezase Achim când o învăţase să împungă ca
berbecii – ieşise din cârd şi ridicase fruntea spre popă” (Preda).
Formula reluării termenului implicat în comentariu prin pronume sau adverb
caracterizează îndeosebi sintaxa limbii vorbite (Diaconescu, Sintaxa…,
p.390).
Într-o propoziţie sau frază poate exista un cuvânt, un grup de cuvinte
sau o propoziţie care nu au nici o legătură sintactică cu restul enunţului,
reprezintă o comunicare de sine stătătoare, care se află pe alt plan sintactic
faţă de restul frazei:
Nu ştiam, mi-a răspuns el, că a fost arestat.
Nu cred, zău, că el este de vină.
Vorbitorul introduce în frază cuvinte sau propoziţii de explicare sau de
atitudine. Acestea se numesc construcţii incidente.
O propoziţie incidentă ca zise el, cred eu, mă gândesc se reduce
adesea la un verb şi la subiectul acestuia, care este frecvent plasat după
verb, este inversat:
Tu ai dreptate, zise el, nu e om cinstit.
N-o să regreţi, cred eu, că am dreptate.
Verbul unei propoziţii incidente este foarte frecvent un verb de
declaraţie de tipul a spune, a zice, a răspunde, a declara sau de opinie, de
tipul a crede, a gândi, a presupune.
În uzajul literar sensul „a spune” este uneori implicit în sensul verbului
folosit:
Ia te uită, se miră el, mai eşti încă aici? (= spuse el cu mirare).
Ce-ai păţit, se nelinişti el, nu te simţi bine? (= spuse el cu
nelinişte).
În limba vorbită apar frecvent cuvinte sau propoziţii incidente care nu
comunică nimic, sunt golite de sens, ca:
- Domnule!
- Soro!
- Mă rog.
- Nu-i aşa?
- Ce mai?
Se recomandă evitarea acestora, întrucât este neelegantă şi încarcă
inutil comunicarea. În textul scris, inserţiunea incidentă este marcată prin
semne grafematice: virgula, punctul şi virgula, linia de pauză, parantezele
rotunde sau drepte.

Limba română contemporană. Sintaxa 38