Sunteți pe pagina 1din 4

Noica –

Între rezistenţa prin cultură şi etica relaţiei cu puterea

S-a vorbit cu oarecare voluptate de faptul că, în România totalitară, ar fi existat un fel de
„Siberie a spiritului”, o formă de vid cultural, adică vreme de zeci de ani nu s-a creat mai nimic
în literatură şi artă, în filosofie şi ştiinţă, în alte sfere ale culturii.
Nu ştiu dacă exagerăm dar fantoma unei atare receptări pare să mai bîntuie şi azi minţile
unor nihilişti „de serviciu”, apţi ca mîine-poimîine să răstoarne teza şi – cu un termen la modă
azi – să ne persuadeze de adevărul anti-tezei. Poate nu reiterarea pur şi simplu a operaţiei
tabula rasa e urmărită, ci miza şi consecinţele ei. Căci ţinta unei asemenea atitudini a fost şi este
nu atît sesizarea influenţei nocive pe care ar fi avut-o sistemul totalitar comunist asupra culturii,
cît discreditarea capacităţii noastre de a ne conserva o anume identitate, de a avea, în timp, o
individualitate proprie. Am traversat pustiul comunismului, am înfruntat, s-a spus, pîrjolul
doar ca o comunitate biologică (nu ne-am numit noi înşine „popor vegetal” – nu vegetarian! – ?)
şi nu ne-am salvat nicidecum fiinţa datorită vreunei iluzorii „rezistenţe prin cultură”. N-ar fi
existat decît „samizdatul alimentaţiei clandestine”, o formă de rezistenţă mult mai autentică şi
mai credibilă decît „rezistenţa de birou a cîtorva scriitori” (v. Andrei Pleşu, Echinox, 4-5-
6/1997).
O asemenea opinie desprinsă dintr-un discurs prea îndrăgostit şi care se priveşte prea des
în oglinda lui Narcis are, credem, o raţiune suficientă evident speculativă: accentul cade aproape
exclusiv pe imaginea hranei, că doar trăim de multă vreme într-o societate care nu mai este
logocentrică (unde semnificaţia e dată de cuvinte şi de referentul lor), ci e una a culturii Mc
Donald’s, a Coca-colonizării şi a filosofiei pe benzi desenate.
Numai că pe o astfel de insulă, unde „a fi” ar întruchipa numai ipostaza (era să scriem:
metastaza) organicului, un personaj ca, bunăoară, Constantin Noica este greu de găsit, chiar
dacă ar fi pusă pe seama sa un fel de donchişotescă robinsonadă. Şi totuşi, de existenţa, deloc
simbolică, a cărturarului şi gînditorului Noica nu se (mai) îndoieşte nimeni. Mai mult, prezenţa
sa după 1965 încoace, îndeosebi în deceniile opt şi nouă, este indubitabil necesară susţinerii
deopotrivă a profunzimii şi performanţei culturii româneşti. Noica însuşi, într-un puseu de
narcisism, şi-a calificat proiectul filosofic, e vorba de ontologia lui „întru”, ca fiind forma pe care
a îmbrăcat-o modelul cultural european în deceniile din urmă ale secolului trecut.
Tocmai natura acestei prezenţe, altfel spus miza discursului cultural-filosofic noician, a
fost cea care a generat pînă azi varii comentarii, opera lui Noica fiind receptată într-o manieră
absolut contradictorie. Fie a fost descoperit în demersul său un spirit platonic (cum o făcea, sub
imperiul de partid, Radu Florian în Era socialistă a anilor şaptezeci), în fond nimic mai străin şi
mai opus ideologiei oficiale a regimului, care n-ar fi acceptat fizionomia unui filosof „idealist”,
fie s-a văzut în obsesia „românescului” din lucrările lui Noica o întreţinere confortabilă a
protocronismului şi, prin asta, o cauţionare a naţionalism-comunismului specific spaţiului
nostru. (S-a spus, mai exact, că, prin comentariile sale filosofice din anii ’70, Noica promova un
naţionalism care coincidea nu o dată cu cel oficial.)
Dacă vom vorbi de o etică a compromisului la Noica, sau doar de treptele concesiilor
făcute regimului politic din România totalitară, e necesară depăşirea unei abordări fragmentare,
tendenţios reducţioniste. Modulată de context, relaţia cu puterea este, la Noica, o relaţie cu
istoria concretă. Anumite teribilisme sau ecart-uri petrecute în tinereţea sa, adică în perioada
interbelică, s-au transformat în malentendu-uri care l-au urmărit parcă toata viaţa.
Cosmopolitul Noica – din perioada interbelică – se va metamorfoza într-un alt Noica, acela
situat în proximitatea protocronismului şi naţionalismului, cel care, credea Ion Negoiţescu,
„cocheta cu puterea ceauşistă” (v. 22, nr. 39/1990).
S-a spus, pe bună dreptate, că Noica a fost „tolerat şi niciodată beneficiar” (G. Liiceanu).
Dar de ce l-ar fi „tolerat” regimul şi cum (sau în ce forme) s-a manifestat această toleranţă – iată
cel puţin două aspecte care vor continua să incite şi să suscite reacţii dintre cele mai variate.
Încă de la începutul anilor ’90, s-a dat un răspuns cît se poate de firesc: precum chirurgul care ar
fi creditat comunismul prin aceea că a operat sub acel regim, tot aşa şi Noica, în aceleaşi
condiţii, a făcut posibile „cultura, dialogul, publicarea de cărţi”, bunuri fundamentale dar, din
păcate, prohibitive în acel moment (v. Andrei Pleşu, Euphorion, 6-8/1992).
O lupă cu multe dioptrii (care au mărit dar au şi deformat nepermis de mult) a pus
asupra „cazului Noica” Adrian Marino. El crede că între Noica şi putere a fost o „colaborare”
implicită o dată cu ieşirea din închisoare, cînd filosoful s-ar fi oferit să devină „antrenor” de
marxism. Nu ştim dacă o atare idee i-a spus-o Marino celui pe care-l curta şi pe care-l vizita, cu
nereţinută admiraţie, în fieful acestuia de la Păltiniş, dar mai cu seamă nu ştim cît de compatibil
ar fi fost acest statut cu altul, tot de „antrenor”, de data aceasta în „cultura de performanţă”, o
utopie pe care Noica o lansa la începutul deceniului nouă. Cum se împăca oare proiectul
filosofului (care era exact „în contra direcţiei”) cu „modelul” culturii oficiale? Să nu fi observat
nimeni polaritatea ireductibilă a celor două strategii culturale, ori s-a crezut că Noica producea
atunci, simbolic, o tehnică de ocultare de genul celei care „arată, ascunzînd”? Mai mult, nu ştim
cum a putut, un intelectual ca Marino, să treacă aşa de uşor peste cele subversiv-notate de Noica
în finalul romanului-document Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru: „Fiind în specialitate
oarecum, ştiam bine că nu poate face marxism cum trebuie fără Hegel, Kant, Aristotel şi ceilalţi.
Aş putea instrui pe cineva în toţi aceştia – m-am lăudat – după cum aş putea să deschid gustul
pentru matematici sau o ştiinţă oarecare, pregătindu-l astfel să fie cu adevărat recptiv, la un
nivel adecvat, pentru mesajul filosofic al lui Marx”. E limpede cred ce fel de „agent” voia să
devină Noica de îndată ca va fi eliberat din puşcărie. De altfel, atunci cînd anchetatorul îi spune
că va fi liber în ziua următoare, după care adaugă: „Vreţi să rămîneţi în legătură cu noi?,
deţinutul răspunde evaziv: „Am preferat să-i spun... că nu aveam de gînd să duc nici un fel de
viaţă socială”. E aici un adevăr de care trebuie să se ţină seama: Noica va fi, în restul vieţii sale,
un izolat faţă de structurile socialului.
Natura compromisului, la Noica, are, inexorabil, şi pliuri metafizice, de luat în seamă
atunci cînd, de pildă, filosoful caracterizează 1984 a lui G. Orwell: „Nu mă interesează (chiar
dacă mă priveşte – subl. ns., I. D.). E despre nefiinţă, despre ce nu este, e minciună ca în
Sofistul lui Platon”. Poate pe Noica nu-l mai interesa „minciuna” regimului totalitar deoarece îi
simţise efectul pe propria fiinţă. Îl interesa, în schimb, lumea descrisă de Orwell („în parte trăită
de noi”) prin „omenescul de dindărătul minciunii”. Concluzia filosofului e semnificativă: „Cîtă
fiinţă rămîne cînd nefiinţa se întinde peste lume”. Şi încă: „Asta nu poţi ierta socialismului: c-a
sporit nefiinţa. În jurul oricărei fiinţe...” (v. Jurnal de idei, 1990, p. 136).
În pofida coincidenţelor prin sita cărora Noica a fost receptat, judecăţile lui nu sînt deloc
esopice. O însemnare din 1986 nu poate fi trecută cu vederea de cei ce au cunoscut delirul şi
patosul dictaturii care, peste trei ani, va sucomba: „Primul lucru de predicat: dispreţul pentru
oamenii politici, aceşti valeţi ai istoriei comune”. Personajele acestea, mai adaugă batjocoritor,
sînt cele ce „au pierdut şansa războiului” (ce păcat că Noica n-a apucat taifunul din 1989!), după
cum au pierdut „cuvîntul (presa, discursul, tribuna publică) şi au rămas nişte bieţi intendenţi.
Să-i lăsăm să se certe pentru dreptul de-a ne mătura străzile” (v. op. cit., p. 368). Cum tot
aceeaşi schizofrenie a sistemului îi provoca o nemăsurată lehamite: „Cîinii istoriei latră, dar nu
muşcă. Sau dacă te muşcă, faci cîteva injecţii antirabice şi-ţi vezi de treabă (subl. ns., I. D.).
Îmi amintesc de pădurarul care s-a întîlnit în munţi cu un urs şi s-a lipit de stîncă. Ursul
s-a ridicat în două labe, l-a privit, l-a scuipat şi a plecat. Aşa aş face cu istoria politică...”
(ibidem, p. 387).
După ce a cunoscut spaţiul şi timpul închisorii celei mai teribile, Noica nu s-a lăsat
antrenat de jocul turbionar al politicului, ci s-a „scufundat” în „jocul secund” al reflecţiei
metafizice. Numai că un autor ca Stelian Tănase producea (şi răspîndea) o arguţie ieftină în
cartea sa atît de promiţător intitulată (v. Anatomia mistificării, 1997, pp. 480-493). Presupusa
colaborarea a lui Noica ar fi mers pînă acolo încît, în ipostaza sa de lacheu al ideologiei oficiale,
Noica ar fi încheiat, prin „negocieri” purtate între 1969-1970, chiar un „pact” cu regimul, prin
care îi erau asigurate libertatea filosofării, publicarea cărţilor şi călătorii, nestingherite, în
Occident (un spaţiu de altfel anatemizat, propagandistic, de Noica în acea „scrisoare pierdută”,
cum numeşte V. Ierunca textul publicat de filosof în Viaţa Românească, 3/1987).
Între dizidenţă sau cearta cu dictatorul şi (re)lectura lui Platon, Noica a ales, cum putea
altfel?, varianta poate cea mai „comodă” dar şi, din perspectiva propriului spirit, cea mai
eficientă. Şi asta pentru a evita consecinţele din povestea aceea cu ursul...