Cucerirea Masadei în scrierile lui Flavius Josephus

de C. Petronius Priscus

Cucerirea Masadei de către romani, în anii 72-73 d.Hr, văzută printr-o scurtă analiză a
operei istoricului antic Flavius Josephus (37 - aprox.100 d.HR.), aduce ceea ce lipseşte mai mult
evenimentelor antice, anume, veridicitatea. Cu limitele şi rezervele de rigoare, istoricul evreu,
produs al sincretismului greco-roman, aduce prin opera sa o privire pertinentă asupra raporturilor
iudeo-romane.
Evenimentul în sine, ne poate arăta odată în plus felul în care Roma şi-a tratat adversarii,
aducându-i în faţa unor decizii limită, prin aplicarea unor metode a căror specialistă devenise şi
care i-a garantat în final durabilitatea.
Vorbim despre cetatea Masada, pentru că ea a ocupat în istoria antică a evreilor un loc
deosebit de important, acela de ultimă redută în faţa diferiţilor inamici. În perioada romană, cu
atât mai mult aceasta s-a indentificat cu rezistenţa faţă de marele imperiu. Dintre aceste momente
dramatice, se detaşează acela al cucerii cetăţii de către trupele romane, eveniment ce a coincis cu
încheierea războiului iudeo-roman şi dezmembrarea autonomiei statului iudeu.
Având în vedere aceste realităţi, marele istoric antic iudeo-roman Flavius Josephus, în lucrările
sale, tratează generos asediul roman asupra Masadei, detaliind în ceea ce priveşte conducerea
trupelor romane, tacticile de luptă şi asediu şi situaţia sicarilor, adversarii lor din spatele zidurilor.
El este de fapt sursa primară şi pe alocuri unică în ceea ce priveşte aceste evenimente.
Cele două lucrări ale lui Flavius Josephus care ne interesează sunt „Antichităţi iudaice”,
sau „Ioudaike archaiologia” şi „Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor”, ceea ce romanii
numeau „Bellum Iudaicum”. Prima lucrare abordează istoria evreilor de la origini până în anul 66
d.Hr., adică până la debutul Războiului iudeo-roman (66-73 d.Hr.), încheiat cu asediul Masadei.
Totuşi această lucrare ne oferă informaţii deosebite despre importanţa cetăţii şi rolul său în istoria
evreiască.
În economia relaţiilor iudeo-romane, cetatea este amintită prima dată pe fondul războiului
civil din interiorul statului clientelar evreu din jurul anului 40 î.Hr. La această confruntare Roma
participă favorizându-l pe Irod cel Mare (Herodes), remarcat încă din vremea intervenţiei sale în
Egipt, de partea lui Caezar. Acesta pentru prima dată foloseşte cetatea, adăpostindu-şi rudele şi
însoţitorii acestora, în număr de aproximativ 800 de persoane, în momentul când întreaga ţară
este pierdută în faţa lui Antigonos, adversarul său. Aici aflăm de la Josephus că dintre
numeroasele fortăreţe ale statului iudeu, Masada este „cea mai puternică dintre toate”.[1] Masada
urma să adăpostească întregul alai al regelui pribeag, inclusiv armata sa, fortăreaţa fiind dotată cu
arme şi alimente suficiente. Totuşi, acum se observă şi slăbiciunile Masadei, aceasta fiind prea
mică pentru a adăposti întreaga suită, capacitatea sa fiind limitată. În plus cetăţii îi lipseau
proviziile de apă, lucru reglat însă datorită unei ploi, atât de rare în regiune.[2] Masada rezistă
asediului lui Antigonos, până la momentul despresurării sale de către Herodes.
Având în vedere şi aceste evenimente, putem înţelege mai bine febra cu care Herodes a
desfăşurat ulterior lucrările de consolidare a cetăţii, în prima parte a domniei sale. Totodată
putem înţelege şi grija arătată de-a lungul timpului acestui punct strategic. Astfel, la mai mult de
100 de ani de la evenimentul menţionat, cetatea avea să fie ultimul obiectiv rămas neocupat de
armata romana pe teritoriul statului evreu defunct.
În cea de-a doua lucrare „Bellum Iudaicum” Josephus abordează însă direct asediul roman din
72-73 d.Hr. Mai întâi, istoricul vorbeşte despre ocuparea cetăţii de către sicari în mai multe
locuri: Cartea IV (7,2) şi (9,3), dar şi în Cartea VII (8,1). Trebuie spus că sicarii, grupul anarhist
şi radical antiroman, conduşi de Eleazar ben Yair, reprezentau în anul 72 d.Hr. ultimii oponenţi
direcţi ai romanilor şi colaboraţioniştilor acestora. Aceştia sunt treptat eliminaţi, însă reuşesc să
ocupe fulgerător cea mai importantă fortăreaţă de pe teritoriul iudeii, Masada. Acestei situaţii, aşa
cum Flavius Josephus ne informează, trebuia să îi facă faţă noul guvernator al Iudeii, Lucius
Flavius Silva.[3]
Evenimentele care urmează până la deznodământul rezistenţei evreilor, sunt prezentate de
istoric în două capitole ale cărţii a VII-a, inegale ca întindere. Aceste capitole, mai exact 8 şi 9,
analizează mai întâi situaţia sicarilor şi situaţia tragică a evreilor, pe fondul inutilei împotriviri
faţă de puterea Romei, apoi asedierea cetăţii de către romani şi ridicarea rampei necesară
asaltului. În continuare se insistă asupra discursurilor lui Eleazar şi în final se descrie tragicul
final al asediaţilor.
Revenind la situaţia celor două tabere, trebuie mai întâi să avem în vedere poziţia Masadei.
Aceasta era o formidabilă cetate ridicată pe vârful unei stânci inexpugnabile. Mai mult, trebuie să
spunem că regiunea era şi ea extrem de uscată, fiind pentru asediatorii romani o zonă
defavorabilă.
Având în vedere aceste condiţii, în ciuda rezervelor deosebite de alimente, arme şi apă,
Masada nu putea funcţiona ca o aşezare civilă, scopul ei fiind prin excelenţă militar. Prin urmare
termenul corect ar fi mai ales acela de fortăreaţă. Aşa se şi explică rapiditatea cu care sicarii au
putut ocupa cetatea, minuscula garnizoană fiind uşor învinsă.[4]
După cum am văzut, capacitatea cetăţii permitea adăpostirea unui număr de 800-900 de
persoane. De la Josephus ştim chiar cifra exactă a celor asediaţi: 967, femei, bătrâni, copii şi nu în
ultimul rând bărbaţi.[5] Lucius Silva vine în faţa cetăţii însă, cu întreaga armată, ceea ce însemnă
în fapt Legiunea a X-a Fretensis şi trupele auxiliare aferente. Prin urmare, avem un raport
profund disproporţionat, cu cel puţin 5000 de soldaţi profesionişti, faţă de cel mult 300 de
luptători evrei.
Totuşi fiind imposibil de cucerit prin asalt direct, Masada fixează armata romană la
poalele sale. Romanii construiesc metodic un castru, înconjoară cetatea cu un val, pentru a stopa
orice tentativă de evadare şi încep construirea unei rampe către zidurile cetăţii, pentru a-şi putea
folosi maşinile de asalt.[6]
Aşa cum aflăm de la Flavius Josephus asediaţii, convinşi de o serie de discursuri
electrizante ale lui Eleazar ben Yair, hotărăsc să se sinucidă, realizând astfel un ultim gest de
sfidare a puterii romane. Sunt interesante discursurile presupuse ale lui Eleazar, acestea având un
caracter moralizator, retorica fiind excepţională. Chiar şi sursele menţionate de Josephus sunt
interesante: „o bătrână împreună cu o rudă a lui Eleazar, mult superioară celorlalte femei prin
sensibilitatea şi educaţia ei” care nu s-au sinucis alături de ceilalţi asediaţi, i-a povestit cele
întâmplate.[7]
În fapt, acest eveniment sumar prezent şi analiza în opera lui Josephus, este un mijloc de a
privi una din părţile practice ale filozofiei romane. Mai mult decât o luptă, aceasta fiind aproape
inexistentă, la Masada a triumfat un mijloc de a rezolva lucrurile specific Romei Antice. Aşa cum
putem observa şi în multe alte situaţii, războaiele erau câştigate mai întâi cu lopata, prin multă
muncă şi o organizare extrem de eficientă.
Unghiurile drepte ale castrelor romane ridicate indiferent de regiune, mijloace sau situaţie,
drumurile nesfârşite, apeductele, podurile sau rampele, au oferit Romei Antice arme imposibil de
contracarat de adversari inferiori în ceea ce priveşte civilizaţia şi organizarea tehnică. Este
interesantă spiritualitatea acestor oameni care în mijlocului uneia dintre cele mai dure regiuni ale
lumii, au fost capabili să întreprindă cu resurse limitate, o infrastructură militară desăvârşită.
 Din cealaltă perspectivă, sacrificiul celor 960 de asediaţi din Masada, aşa cum istoricul
roman Răzvan Teodorescu interesant spunea, nu poate să nu te poarte cu gândul la un alt episod
similar, acela al cuceriri Sarmizegetusei. Paralela ar putea chiar continua cu sacrificiul regelui
dac, la fel de conştient de imposibilitatea unei victorii în faţa romanilor ca şi iudeii din Masada şi
chiar cu celebrul pod de la Drobeta, o adevărată rampă către Masada Daciei.
Un arc în timp adaugă evenimentelor din 73 şi 106 d.Hr. din Iudeea şi Dacia, un altul
petrecut cu mult mai devreme, în anul 52 î.Hr în Galia la Alesia, un alt asediu celebru, dar având
pe romani în aceiaşi postură de câştigători ai luptei şi a războiului, având în mână şi sabia, dar şi
lopata.
Diferenţele sunt notabile între cele trei asedii amintite, iar rezolvările lor pe măsură, dar
distanţa în timp şi spaţiu dovedeşte acelaşi lucru, incapacitatea a trei civilizaţii puternice, de a
înfrunta Roma, un stat pe cât de riguros organizat pe atât de hotărât şi în consecinţă glorios.

a.d. V Kal. Oct.