Filmul este povestea unei cunoscute reportere de televiziune care este mulţumită

de ea însăşi, are o carieră înfloritoare, un iubit celebru. Într-unul din reportaje pe

care trebuia să le facă, cunoaşte un cerşetor care obişnuia să facă predicţii în
mijlocul mulţimii indiferente. Astfel, ea află de la acesta că mai are de trăit doar o
săptămînă. Reacţia iniţială a fost neîncrederea în această previziune, dar, cînd
celelalte profeţii făcute de cerşetor încep să se împlinească, încearcă să se
tocmească, oferindu-i bani pentru a-şi schimba profeţia. Pe măsură ce trece timpul,
are loc o transformare a întregii atitudini faţă de lucruri şi persoane, o redescoperire
a ceea ce e cu adevărat important şi autentic. Filmul atinge mai multe aspecte
psihologice interesante, dar mă opresc acum doar asupra reacţiei umane în faţa
apropierii morţii. Acest subiect a interesat în decursul timpului numeroşi medici,
clerici, psihologi, scriitori.

În urma studierii comportamentului pacienţilor cu boli terminale, doctoriţa

Elisabeth Kubler-Ross a scris mai multe lucrări, din care cea mai cunoscuta este
„Despre moarte şi actul morţii”. Ea a observat faptul că cei care află că mai au puţin
de trăit trec din punct de vedere psihologic prin cinci faze: negarea, furia, tîrguiala,
depresia şi acceptarea. Se poate întîmpla să apară uneori doar unele din ele şi chiar
de mai multe ori, iar durata şi intensitatea lor poate fi diferită în funcţie de
pesonalitatea celui în cauză. Este interesant că aceste faze se întîlnesc şi la cei care
tocmai au pierdut pe cineva drag, la cei care s-au despărţit de fiinţa iubită, sau la cei
care se îmbolnăvesc de o boală mai serioasă, sau al condamnaţilor la sentinţe
serioase, adică în cazul oricărui tip de suferinţă intensă, şi de aceea aceste etape au
căpătat denumirea de „Cele cinci faze ale durerii”.

1. Negarea („Nu se poate, nu e adevărat”). Recurgem la refuzul acceptării

realităţii atunci cînd vrem să fim scutiţi de experienţele dificile din viaţă, din cauza
fricii de ceea ce ne aşteaptă. Instinctul de conservare păstrează o urmă de speranţă
(poate că doctorii s-au înşelat, poate că dignosticul e greşit...). Este important de
reţinut că ceea ce se află în spatele acestei atitudini este teama şi deci putem s-o
controlăm prin încurajări din partea celor iubiţi. Negarea este un mecanism de
apărare temporară care ne oferă timpul necesar pentru a ne pregăti în vederea
acceptării viitorului, imaginat acum în culori sumbre. Este o reacţie normală, dar pe
tremen lung, poate avea consecinţe grave. Odată ce vom fi pregătiţi, vom putea
trece mai departe la o etapă ulterioară.

2. Furia care poate să apară atunci cînd nu mai putem menţine prima etapă.
Mînia poate apărea îndreptată împotriva celorlalţi („Vezi ce-am păţit din cauza ta?”,
„De ce eu şi nu altul care nu face nimic, se îmbată mereu, îşi bate nevasta”, etc...), a
lui Dumnezeu („Doamne, cum poţi să-mi faci mie asta?”) sau chiar a propriei
persoane („Am fost inconştient că am fumat aşa de mult”). Considerăm că ceea ce ni
se întîmplă este nedrept şi de aceea încercăm să ne schimbăm soarta prin violenţă.
Putem deveni invidioşi pe cei care sînt sănătoşi, sau pot apărea şi alte menifestări
negative pe care nu ni le cunoşteam, scoase la iveală de situaţia limită prin care
trecem. Acestea sînt rezultate din ataşamentele pe care le avem faţă de lucruri,
obiceiuri, chiar de viaţă.

3. Tîrguiala apare atunci cînd furia nu ne-a adus ce am sperat. Aşa că încercăm
să obţinem „anularea sentinţei” făcînd „ceva bun”. Cele mai multe tocmeli le facem
cu Dumnezeu şi sînt ţinute în secret („De-aş trăi măcar să-mi văd copilul la casa lui”,
„Dacă mă fac bine, o să dau de pomană mai mult, o să merg mai des la biserică...”).
Dincolo de aceste tocmeli se află de regulă un sentiment de vinovăţie. Era necesar să
schimbăm ceva în viaţa noastră, şi, dacă n-am făcut-o de bunăvoie, o vom face
acum datorită fricii. Este foarte important acum să descoperim această vinovăţie
care ne face să negăm, să ne revoltăm, să ne tocmim şi apoi să renunţăm la ea, căci
nu ne va duce decît la alte şi alte încercări de negocieri şi compromisuri care vor
eşua inexorabil.

4. Cînd am pierdut orice speranţă de a scăpa de destin şi de a căpăta ceea ce

vrem aşa cum vrem noi, apare depresia. Este o stare de spirit în care energia este
foarte scăzută, şi ne prefacem că nu ne pasă. Apăsaţi de sentimentele noastre, nu
vrem să avem legături cu nimeni. E de dorit să dezăgăzuim durerea, pentru a ne
putea elibera şi trece la etapa următoare.

5. Acceptarea. De abia cînd ne împăcăm cu lumea şi cu noi înşine ne putem

revizui cu luciditate întreaga viaţă, întrebîndu-ne dacă valorile conform cărora am
trăit au fost corecte, ce am greşit, ce am învăţat din aceste greşeli, şi mai ales ce a
fost frumos în sufletele noastre, ce amintiri merită să ne însoţească în călătoria ce ne
aşteaptă. Este o etapă importantă care restabileşte adevărul pe care am încercat de
multe ori inconştient să-l acoperim în trecut, să-l modificăm pentru a ne simţi mai
bine. Identificarea erorilor pe care le-am făcut în trecut faţă de alţii sau chiar faţă de
noi ne ajută să ajungem la o înţelegere mai profundă a vieţii şi a lecţiilor ei, şi ne
poate aduce multă pace sufletească dacă vom găsi puterea şi curajul de a cere
iertare celor faţă de care am greşit. Este un moment important în care putem face
curăţenie în viaţa noastră, împăcîndu-ne cu cei care sînt importanţi în destinul
nostru. Acum e momentul să ne împăcăm cu întreaga noastră viaţă, căci într-adevăr
putem schimba relaţia dintre noi şi evenimentele trecute, pentru a le vindeca. Din
învăţămintele pe care le căpătăm putem dărui şi celor pe care-i vom părăsi, pentru a
le fi de folos mai departe. Acum, după ce am trecut prin poarta iertării, va răsări
înlăuntrul nostru o mare cantitate de lumină purificatoare, care-i va ajuta şi pe cei de
lîngă noi, care sînt şi ei într-o situaţie delicată, nu ştiu cum să se comporte, ce să ne
spună, poate se simt vinovaţi că nu ne pot ajuta mai mult pentru a ne pregăti o
plecare liniştită şi senină.