Prezentare de carte

„Bizant după Bizanț”

de Nicolae Iorga

Grecu Andrei Ionut

Facultatea de Istorie
An 3, grupa B

Cartea a apărut la Editura Gramar, în anul 2002 în Bucureşti, fiind tradusă din
originalul din limba franceză de Liliana Iorga Pippidi. Este structurată în 10 capitole și un
total de la 260 pagini.

Nicolae Iorga nascut 17 ianuarie 1871, Botoșani si decedat. 27 noiembrie 1940,

Strejnic, județul Prahova a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet,
enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și
academician român. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura
românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”. Dotat cu o memorie
extraordinară, cunoștea istoria universală și în special pe cea română în cele mai mici
detalii. Nu este cu putință să-ți alegi un domeniu din istoria românilor fără să constați că
Nicolae Iorga a trecut deja pe acolo și a tratat tema în mod fundamental. În timpul
regimului comunist opera sa istorică a fost în mod conștient ignorată, istoria României
fiind contrafăcută în concordanță cu vederile regimului de către persoane aservite
acestuia. Iorga a fost autor al unui număr uriaș de publicații, cel mai mare poligraf al
românilor: circa 1.250 de volume și 25.000 de articole.

Opera sa istorică cuprinde diverse domenii: monografii de orașe, de domnii, de familii,

istoria bisericii, a armatei, comerțului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate
etc. Câteva din publicațiile mai importante: Studii și documente cu privire la istoria
românilor, în 25 volume, Istoria imperiului otoman în 5 volume, Istoria românilor în 10
volume.Ca om politic, a fost co-fondator al Partidului Naționalist-Democrat, în anii 1931-

1
1932 Prim-ministru și Ministru al Educației Naționale. Membru al parlamentului în mai
multe legislaturi, Iorga era un reputat orator, temut de adversarii săi politici.

Cartea de faţă este una dintre ultimele creaţii majore ale marelui scriitor şi istoric
Nicolae Iorga. Apărută cu numai cinci ani înainte de sfârşitul tragic al marelui cărturar, ea
intruneşte toate trăsăturile unei opere clasice: actuală la data publicării, perenă prin
mesajul ei adresată reflecţiei unui popor adică românii, unei regiuni, Europa de sud-est.

Bizanţ după Bizanţ, prin elementele de unitate şi continuitate pe care le reliefează a

contribuit la formarea imaginii noastre actuale despre sud-estul European ca zonă de
civilizaţie unitară şi puternic individualizată.

În primul capitol intitulatPribegii sunt prezentaţi învăţaţii bizantini greci care au scăpat
din catastrofa Constantinopolui. Acesti clerici si invatati patrund în lumea occidentală şi
cunosc marea dezamăgire că fraţi creştini nu au sesizat pericolul otoman ce se aşternea
asupra Europei. Imposibilitatea unei solidarităţi i-a determinat pe unii pribegi bizantini să
militeze la curţile marilor conducători occidentali pentru salvarea Imperiului bizantin însă
încercările au fost zadarnice. Însă aici Iorga vine cu noutatea pentru că în istorigrafie se
considera că odată cu cucerirea Bizanţului de către turci acesta a dispărut.Însă Iorga ne
aduce argumente că elemente civilizaţiei bizantine au continuat. Asfel prin adoptarea
limbi greceşti, Imperiul Otoman devine un păstrător şi continuator al civilizaţiei
bizantine.

Capitolul II intitulat Constantinopolul cel mare. Raliaţii. Permanenţa

formelor bizantine va surprinde situaţia de după cucerire a Constantinopolului şi opera de
refacere a sultanului Mahomed al II-lea care va grăbi să populeze oraşul, îi va primi pe
exilaţii greci din Agatopolis, Mesembria, Selimbria , Heracleea. Toţi aceşti greci au avut
parte de multe cinstiri din parte turcilor şi chiar la un moment dat simţeau că imperiul
redevenea al lor. Posedau un simţământ de mândrie deoarece sultanul era mulţumit e
faptul că era conducătorul şi împăratul acestui neam grecesc. Sultanul va deveni nu
numai un simplu şef ci chiar un cunoscător de limba grecească şi va fi un susţinător al
Bisericii ecumenice în revendicările sale de drepturi faţă de Veneţia.

2
 Capitolul IV se numeşte Patriarhul şi clerul său unde sunt menţionate o serie de
figuri ale patriarhilor ce au condus Constantinopolul începând de la Mahomed al II-lea.
Sultanul turc Mahomed al II-lea îşi va petrece timpul în strălucitoarea capitală imperială
şi va deprinde conform unei cronici elementele civilizaţiei bizantine. Conducătorul
otoman va căuta un şef pentru creştinii săi de lege orientală pe un anume Gheorghe
Scholarios.
Biserica creştină, cu toate uneltirile şi catastrofele patriarhilor, îşi mai păstra prestigiul de
centru bizantin. Devine la un moment dat, datorită lipsei de bani, o demnitate itinerantă.
Călătoriile lui Ieremia I şi ale altor feţe bisericeşti în Muntenia, Moldova, Ivir, Cipru,
făceau ca scaunul constantinopolitan să obţină donaţii în vederea supravieţuirii tradiţiei
bizantine într-un spaţiu considerat de aceştia barbar. Deşi de multe ori au făcut
compromisuri cu sultanul, toate acestea s- au realizat în vederea supravieţuirii
elementelor bizantine şi pentru recunoaşterea autorităţii supreme ecumenice în lumea
ortodoxă. Unitatea bisericii bizantine se reînchegase sub marele Soliman încât nici măcar
din timpul lui Nichifor Focas nu cunoscuse asemenea unire. Probabil că factorul otoman
a determinat o unitate a bisericii aşa cum nu cunoscuse niciodată. Feţele bisericeşti
preferau mai degrabă stăpânirea otomană deoarece le oferea o mai mare libertate şi
toleranţă în vederea reglării unor chestiuni de administrare a Scaunului
constantinopolitan. Pe sultan îl interesa doar liniştea în imperiul său şi cuceririle sale
decât gâlceava bizantinilor. Însă nu ezita să ofere din când în când onorurile cuvenite
bisericii patriarhale: era un ienicer care veghea la poarta bisericii dar îl însoţea pe şeful
bisericii pe stradă şi când venea să aducă peşcheşul atunci i se ofereau onoruri ca unui
mare demnitar al Porţii.
Nicolae Iorga avansează ideea unui Bizanţ patriarhal care va simţi nevoia la un
moment dat de a culege opere canonice şi îşi va direcţiona eforturile către trimiterea unor
manuscrise în Ţara Românească printre care şi culegerea de canoane a lui Maxim
Margunios. Acest tip de Bizanţ s-a văzut în postura de a continua la rândul său
moştenirea greacă şi va căuta relaţii cu lumea exterioară: vedem un patriarh de
Constantinopol adresându-se regelui Franţei Henric al III-lea, în favoarea lui Petru
Cercel, pretendent la tronul Ţării Româneşti.

3
Prin prezentarea acestor elemente bizantine , Iorga vrea să demonstreze
continuitatea unui imperiu bizantin de după căderea Constantinopolului din 1453.
Capitolul IX , Fanarul, se analizează raportul Rusiei faţă de ţările baltice,
preocupat mai mult de orientul bizantin datorită spiritului luminat , fără
experienţă a domnului Moldovei Dimitrie Cantemir. Rusia era prea ocupată de ceea ce
însemna spiritul filosofic al secolului XVIII-lea decât de ceea ce însemna forma vieţii
bizantine.
Capitolul X , Sfârşitul Bizanţului, este prezentat planul lui Alexandru Ipsilanti de a
reîntări Imperiul Otoman , devenit greco-turc, care reprezenta acum ideea bizantină.
Alexandru Ipsilanti s-a lăsat în cele din urmă sedus de spiritul dominant la Petersburg dar
cu ochii îndreptaţi către Constantinopol. Singura menire a Fanarului era de a porni o
revoluţie ce ar determina reînvierea Bizanţului spre folosul Rusiei. Fiind iniţiatorul
Eteriei , el nu avea
mijloacele necesare să reprezinte naţionalismul grecesc. Pentru a realiza schimbări
importante apelează la boierii români şi la şeful mişcării ţărăneşti din Muntenia, Tudor
Vladimirescu.
Acest capitol marchează o nouă cotitura în ceea ce priveşte moştenirea bizantină.
Conducătorii fanarioţi dar şi cei care un urmat nu mai puteau să întruchipeze spiritului
bizantin pentru că noile curente , în special iluminist , începuseră să mobilizeze învăţaţii
către noi idealuri. Idealul bizantin a murit datorită faptului că el nu mai era demn de a fi
purtat de conducători dominaţi de valorile materiale. Ideea de apartenenţă la Bizanţ era
doar o tentativă de legitimare a propriilor interese a unei clase ce nu se ridica la nivelul
domnilor pământeni.
Nicolae Iorga insista mai mult pe relatare unor evenimente decât pe evidenţierea
unor raporturi mai complexe. Deşi indică în multe rânduri relaţiile de rudenie dintre
familiile bizantine şi despoţi acelor vremuri , cititorul riscă să se piardă în evantaiul
detaliilor şi să piardă din vedere anumite aspecte legate de viaţa bizantină. Se poate
observa cu uşurinţă cum elementele bizantine sunt puternic răspândite după 1453 în toată
Europa , pe la curţile marilor regi şi împăraţi pentru a continua în promovarea idei
bizantine. Ştafetă idei imperiale bizantină a fost preluată pe rând de conducătorii politici
sârbi, turci şi mai târziu de către români. Capitolele dedicate domnilor români au

4
dezvăluit un nou aspect legat de păstrarea moştenirii bizantine. Patriarhia , împreună cu
aceşti conducători, au permis continuare şi păstrarea elementelor bizantine şi a idei
imperiale despre basileus.
În momentul venirii fanarioţilor la domnia ţărilor române legătura cu Bizanţul s-a
deteriorat nu pentru că nu erau chiar nepotriviţi pentru a moşteni preceptele bizantine, ci
pentru că erau incapabili să înţeleagă elementul bizantin.