Realismul

Este curentul cultural complex care

impune gândirea veridică a realităţii
cu obiectivitate, fără implicarea
afectivă a scriitorului în redarea
întâmplărilor sau conturarea
personajelor. 
 Periodizare
A apărut în Franţa, la mijlocul secolului al
XIX-lea ca o reacţie antiromantică. A fost
folosit pentru prima dată în 1850 aplicat cu
înţelesul modern în pictura lui Gustave
Courbet, iar în 1857 de romancierul Jules
Hussan, considerat şi teoreticianul realismului.
 Caracteristici
-veridicitate
-obiectivitate lucidă, demistificatoare
-tipicul (împrejurări tipice, personaje tipice)
-tendinţa critică
-personaje realiste
-lipsa idealizării
-stilul sobru, impersonal
-preocuparea pentru social
-prezentarea banalitaţii cotidiene
Forme de manifestare ale
realismului
Manifestările curentului au fost şi sunt destul de
eterogene, astfel incât Marian Popa vorbeşte despre
un realism mitologic, pentru a defini literatura
Antichităţii, dar şi pe aceea contemporană, care
valorifică mitul, de realism psihologic, realism oniric,
realism aluziv, realism critic, realism burghez, realism
socialist, neorealism, suprarealism, ajungân-du-se la
acele aparent absurde formule ca: realism romantic,
realism clasicist, realism simbolic (Marian Popa,
Realismul, I).
 Genul în care s-a manifestat cu predilecţie realismul este
epica, iar specia care a valorificat cel mai bine estetica sa
este romanul, cunoscând astfel o dezvoltare fără
precedent în istoria literaturii, prin activitatea unor
scriitori ca Balzac, Stendhal, Dickens, Flaubert, Tolstoi,
fraţii Goncourt, iar în literatura română prin activitatea
lui Slavici, Rebreanu, Călinescu, Preda ş.a.
 În literatura română, realismul a debutat ca un curent
antiromantic declarat.
Deşi insinuat pregnant în literatura de secol XIX,
realismul românesc va ajunge la maturitate estetică şi la
o formulă originală abia prin opera lui Liviu Rebreanu,
George Călinescu şi Marin Preda.
 Realismul va evolua la un moment dat spre
naturalism.
În proza realistă se consideră că lumea, deci şi omul nu sunt simple şi
neschimbate, ci intr-o permanenţă evoluţie.
Semnificaţiile conceptului şi opiniile despre arta realistă sunt
numeroase,
uneori paradoxale, opera literară neputând fi numai mimesis, imitaţie, ci
şi munca de selectare
şi transfigurare a elementelor realului.
“dacă literatura ar rămâne la
descrierea realului şi nu-i surprinde
semnificaţiile, ea încetează a
mai fii realistă fiindcă realul e în
mişcare, iar a-i ignora dinamica
înseamnă nu numai a-l săraci, ci şi a-l deforma“
(Paul Georgescu)
 În artă, realismul se referă la acurateţea şi detaliul vieţii
concrete şi ale problemelor sale.
 Primul pictor care s-a declarat realist a fost Gustave

Courbet.
Într-un manifest a anunţat că, pentru el, pictura
reprezenta o arta a vizibilului şi concretului. El a insistat
ca pictura să se realizeze ca un instigator la schimbări
sociale.
 Un alt pictor realist a fost Jean-Francois Millet, unul

dintre primii artişti care au portretizat munca ţăranului

şi viaţa rurală intr-o maniera simplă dar eroică.
 Reprezentanţi
 în literatura europeană: Charles Dickens - "Marile
speranţe", "Casa umbrelor", Stendhal - "Roşu şi
Negru", "Mănăstirea din Parma", Gustave Flaubert -
"Doamna Bovary", Tolstoi - "Război şi pace", "Ana
Karenina", Thacheray - "Bâlciul deşertăciunilor",
Dostoievsky - "Crimă şi pedeapsă", "Fraţii Karamazov".
 în literatura română: Nicolae Filimon - "Ciocoii vechi şi
noi", Ion Luca Caragiale - “În vreme de razboi", Ioan
Slavici - "Moara cu noroc", Liviu Rebreanu - "Ion",
"Răscoala", George Călinescu - "Enigma Otiliei",
"Scrinul Negru", Marin Preda - "Moromeţii", "Delirul",
Hortensia Papadat-Bengescu - "Concert din muzica de
Bach".