1.

Consideraţii generale
1.2.1. Relaţiile organismului uman cu microorganismele patogene
Încă de la începutul existenţei sale, organismul uman intră în contact cu variaţi factori de mediu (fizici, chimici şi
biologici) care acţionează asupra lui, în diferite moduri, de cele mai multe ori însă acestea având doar efecte
negative. Asemenea influenţe nocive se pot exercita încă din timpul existenţei sale intrauterine, determinând
ample tulburări de organogeneză şi modificări evolutive (malformaţii congenitale) sau chiar moartea sa.
După naştere însă, între organismul uman şi microorganismele din jurul său se stabilesc variate raporturi de
interacţiune. Astfel, de cele mai multe ori, omul vine numai incidental în contact cu cea mai mare parte a acestor
microorganisme, dar, cu unele dintre ele poate stabili chiar strânse relaţii de interacţiune şi, uneori, de
convieţuire.
În mod normal, imediat după naştere, epiteliul cutanat şi mucoasele majorităţii organelor interne ale omului sunt
invadate treptat de o mulţime de microorganisme care alcătuiescmicroflora normală a organismului uman, a
cărei conservare constantă în limitele unui anumit mediu, asigură sănătatea acestuia. Asemenea relaţie de
simbioză poate, uneori, deveni folositoare pentru ambii parteneri (ca în cazul sintezei unor vitamine esenţiale
de către unii coli intestinali) dar, deseori, ea poate dobândi aspecte de comensualism prin care
microorganismele componente ale microflorei normale depind, din punct de vedere nutriţional, de gazda care le
adăposteşte, fără a-i aduce prejudicii.
Această convieţuire se bazează însă pe un echilibru destul de instabil de forţe astfel încât, atât factori externi
(environmentali), cât şi interni (ce ţin de organismul – gazdă) pot modifica relaţiile de interdependenţă în sensul
transformării acestora în microorganisme condiţionat patogene care, profitând de orice ”locus minoris
resistentiae”, pătrund spre ţesuturile sensibile, provocând adevărate traume fiziologice. Dacă, însă, asemenea
microorganisme nu se pot dezvolta decât în organismul omului sau al unor animale, afectându-le sănătatea,
atunci între cei doi membri ai ecuaţiei se stabileşte o relaţie de parazitism.
Microorganismele care pătrund şi invadează ţesuturile organismului - gazdă, unde se multiplică şi determină
tulburări morfologice sau / şi funcţionale, sunt considerate microorganisme patogene, iar acţiunea lor
patogenă depinde numai de posibilitatea de a găsi cea mai convenabilă poartă de intrare spre structurile fragile
ale organismului uman. Dimpotrivă, simpla lor prezenţă pe suprafeţele epiteliale ale organismului – gazdă, fără
ca ele să se multiplice, caracterizează numai starea de contaminare. Pentru realizarea stării de infecţie este
necesară pătrunderea şi multiplicarea microorganismelor patogene în ţesuturile organismului – gazdă, iar dacă
interacţiunea dintre microorganismul patogen şi gazda umană pe care acesta parazitează se materializează prin
leziuni manifeste şi contra-reacţii din partea gazdei, atunci rezultă starea de boală (clinică sau subclinică).
1.2.2. Factorii de influenţă ai infecţiei
Infecţia nu este urmată, în mod obligatoriu, de starea de boală şi nici, dacă aceasta apare totuşi, de acelaşi gen
de boală la toate persoanele infectate cu acelaşi tip de agent patogen. Formele de manifestare ale infecţiei
depind de numeroşi factori determinanţi legaţi de:
- agentul infecţios, care stimulează declanşarea infecţiei atât prin virulenţa, cât şi prin inoculul (doza infectantă)
de germeni pe care îi conţine ;
- organismul – gazdă, care dispune de diferite mijloace de rezistenţă şi reactivitate ;
- mediul extern, care cuprinde o multitudine de componente geografice, sociale, economice şi culturale de
interacţiune.
Complicatele relaţii de interdependenţă dintre organismul – gazdă, microorganismele patogene şi factorii de
mediu generează multiple forme de evoluţie infecţioasă, în funcţie de rolul şi poziţia acestora în lanţul de
transmitere a bolii. Astfel, se ştie că agentul patogen se stabileşte numai pe acele ţesuturi şi organisme care pot
să-i asigure supravieţuirea, dar acestea pot fi atât gazde-rezervor, care contribuie la menţinerea
microorganismelor în mediul dat şi, deci, la întreţinerea focarului de infecţie, cât şi gazde-intermediare
(vectori), care asigură distribuţia agenţilor patogeni în natură. În cazul specific al acestor tipuri de gazde,
organismele patogene nu ajung decât rareori să-şi parcurgă întregul ciclu biologic de evoluţie, astfel încât,
dezvoltarea lor completă depinde de existenţa unei gazde-finale care, de cele mai multe ori, este chiar omul
însuşi.
Lumea animală, în general, constituie un uriaş rezervor de agenţi patogeni pentru om şi animale astfel încât, în
raport cu densitatea populaţiilor respective, numărul maxim de gazde-rezervor se întâlneşte în rândul
mamiferelor, al căror rol epidemiologic se limitează însă, la numai câteva specii, urmate de păsări, importante
pentru transportul la distanţă a agenţilor patogeni şi, foarte rar, de reptile, peşti şi moluşte.
Dispunând de avantajele ”liberei-circulaţii” între focarele lor iniţiale şi diferitele tipuri de gazde, agenţii patogeni
suferă diferite fenomene de adaptare biologică, astfel încât infecţia generată de aceştia poate îmbrăca variate
forme de manifestare care vor fi cu atât mai insidioase cu cât, în lanţul circuitelor biologice dintre organismele
biocenozei, agenţii patogeni prezintă mai multe predispoziţii biologice de răspândire la noi gazde, determinând
astfel cuprinderea unor verigi adiacente în lanţul de transmitere patologică.
Vectorii se intercalează în ciclul răspândirii infecţiei, asigurând ampla circulaţie a agenţilor patogeni. Ei servesc
fie ca gazde-incidentale (intermediare) sau purtători de paraziţi, fie ca gazde-rezervor adiţionale, dacă agentul
patogen întruneşte condiţiile dezvoltării şi multiplicării sale complete, şi pot transmite agenţii patogeni pe cale
mecanică sau biologică. Cei mai eficienţi vectori sunt artropodele, care devin şi vectori obligatorii pentru
anumite tipuri de germeni patogeni, formând rezervoare permanente sau verigi indispensabile în ciclul infecţios,
urmaţi de mici mamifere rozătoare şi păsări, moluşte, peşti sau viermi.
Infecţia umană se produce numai prin contactul omului cu focarul de infecţie (care, în condiţii ecologice
speciale, se poate transforma într-un focar zoonotic), sau cu gazdele incidentale (vector), deşi existenţa unor
infecţii care astăzi apar proprii numai omului (ca rujeola sau dizenteria) ar putea infirma aceste mecanisme de
contaminare, dar se ştie că, în aceste cazuri, infecţia a fost ”umanizată” ca urmare a unui lung proces de
evoluţie filogenetică.
1.2.3. Formele de manifestare ale infecţiei
Infecţia umană prezintă multiple forme de manifestare în funcţie de acţiunea specifică a tuturor factorilor
menţionaţi anterior. Deosebit de importante prin frecvenţa, diversitatea şi urmările lor sunt manifestările
subclinice (latente) ale infecţiei, reprezentate prin: infecţia inaparentă, infecţia latentă, boala subclinică, boala
virală cu evoluţie lentă şi starea de purtător cronic de germeni ; în timp ce manifestările clinice se
diferenţiază, după amploarea procesului infecţios, în boală infecţioasă locală, boală infecţioasă regională şi boală
infecţioasă generală sau sistemică.
Infecţia inaparentă se desfăşoară asimptomatic, agentul patogen putând fi identificat numai prin mijloace de
laborator. Ea are o evoluţie acută şi ciclică, fiind urmată de imunitate din cauza slabelor calităţi patogene ale
agentului infecţios sau rezistenţei crescute din partea organismului-gazdă (ex : difterie, rubeolă).
Boala subclinică evoluează tot fără nici o expresie clinică, dar se deosebeşte de infecţia inaparentă prin faptul
că ea expune anumite tulburări funcţionale sau leziuni organice care, deşi sunt lipsite de aspecte clinice vizibile,
pot determina cronicizarea infecţiei (ex : hepatita virală).
Infecţia latentă constituie o altă formă de infecţie asimptomatică care însă, în timp, se poate activa şi
transforma într-o infecţie evident clinică deoarece agenţii patogeni care s-au menţinut în stare vie în ţesuturile
organismului-gazdă îşi pot intensifica activitatea patogenă prin acţiunea unor factori favorizanţi (cum este cazul
infecţiei herpetice latente care poate fi activată prin stress, iritaţie mecanică, febră sau expunere la căldură).
Boala virală cu evoluţie lentă (infecţiile cu ”slow-virusuri”) se caracterizează prin degenerarea lentă şi
progresivă a sistemului nervos central, ca în cazul bolii Kuru care afectează populaţiile de canibali din Noua
Guinee, cu manifestări progresive de dereglare a funcţiei motorii şi psihice, urmate de demenţă şi exitus
(moarte).
Starea de purtător de germeni este, de fapt, definitorie pentru orice persoană care adăposteşte germeni
patogeni. Deşi multe dintre acestea par sănătoase, ele constituie, totuşi, potenţiale focare adiţionale de
contaminare, cu atât mai mult cu cât, în practică, numărul lor este mult mai mare decât al celor clinic afectate.
În cazul acestor purtători ”aparent sănătoşi”, infecţia se rezumă numai la procesul de multiplicare locală a
germenilor, deoarece gradul mai mare de rezistenţă sau imunitate al individului afectat împiedică răspândirea şi
multiplicarea agenţilor patogeni în întregul lor organism (această situaţie fiind tipică pentru purtătorii virusului
hepatitei B).
Infecţia locală se caracterizează prin faptul că agenţii patogeni se cantonează şi se multiplică la poarta de
intrare şi în vecinătatea acesteia (ca în cazul furunculului stafilococic sau rinitei virale). În ciuda perioadei relativ
scurte de incubaţie a agenţilor patogeni, evoluţia infecţiei locale diferă totuşi de la o persoană la alta, în funcţie
de numărul agenţilor patogeni, de viteza lor de multiplicare şi de rezistenţa organismului contaminat.
Infecţia focală (de focar) este o formă particulară a infecţiei locale care evoluează în sens cronic,
caracterizându-se prin simptome locale minime sau total absente care, în evoluţie latentă pe un teren anterior
sensibilizat, pot genera efecte morbide la distanţă (cum este otita, mastoidita, sinuzita, amigdalita, prostatita
etc.)
Infecţia regională cuprinde un teritoriu mai extins, de preferinţă cel aferent porţii de intrare a agentului
infecţios, caracterizându-se prin infectarea vaselor şi ganglionilor limfatici din zona sa de acţiune (de exemplu :
tuberculoza, pesta bubonică, limfogranulomatoza).
Infecţia generală (boala sistemică) este o formă infecţioasă destul de gravă deoarece germenii patogeni se
diseminează, pe cale sanguină, în întregul organism, afectând variate ţesuturi şi organe interne. Ea prezintă
două forme: boala infecţioasă ciclică, caracterizată printr-o evoluţie regulată, cu etape ce se succed în mod
constant într-un timp, de regulă, limitat (ca în cazul rujeolei sau tifosului exantematic care expun o perioadă de
incubaţie, de debut, de stare, de declin şi, în final, de convalescenţă) şi septicemia, caracterizată printr-o
evoluţie clinică neregulată, imprevizibilă şi, de obicei, foarte gravă, în care procesele de rezistenţă imunitară
sunt aproape total anihilate.
Infecţia cronică reprezintă o formă evolutivă a bolilor infecţioase în care agentul patogen persistă şi acţionează
vreme îndelungată în ţesuturile organismului-gazdă (cum ar fi, de exemplu, dizenteria bacteriană cronică,
hepatita virală cronică sau malaria). O formă particulară a bolii infecţioase cronice este aceea cu multiple
recrudescenţe, care oferă bolii un caracter ondulatoriu, bazat pe un complex mecanism de influenţare reciprocă
între procesul infecţios şi cel de auto-imunizare.
1.2.4. Dinamica procesului infecţios
Pentru realizarea infecţiei sau a bolii în sine, fiecare microorganism patogen utilizează una sau mai multe căi
specifice de pătrundere în organismul uman, fie prin ţesuturile cutanate sau diferite mucoase, fie prin inoculare
directă în sânge, prin înţepătura agenţilor – vectori hematofagi. De la poarta de intrare în organism, agentul
patogen se răspândeşte apoi spre toate ţesuturile prin:
- extindere locală, în suprafaţă (stomatita) sau în profunzime, cuprinzând mai multe straturi tisulare
(apendicita);
- extindere regională, bazată pe exploatarea căilor limfatice de transport celular (ca în cazul majorităţii
infecţiilor cu coci patogeni);
- diseminare sanguină, prin inocularea agentului infecţios direct în sânge (ca în cazul malariei sau encefalitei);
- diseminare neuronală, caracteristică virusurilor neurotrope de genul rabiei sau poliomielitei.
Din fericire însă, în asemenea situaţii de alertă, organismul uman adoptă variate şi eficiente relaţii de rezistenţă,
opunându-se procesului de diseminare a agenţilor patogeni. Astfel, barierele specifice de apărare se ridică
progresiv, în funcţie de natura, virulenţa şi doza infectantă a agentului patogen. Procesul inflamator local are
rolul de a localiza infecţia la nivelul fluxului de sânge în reticulele limfatice ; sistemul sanguin se apară prin
fagocitoză şi mecanisme umorale, iar, în final, bariera hematoencefalică previne intrarea în creier a unor
substanţe patogene existente în sânge.
Intervalul de timp cuprins între momentul infectării şi cel al apariţiei primelor simptome şi semne ale bolii (locale
şi generale) reprezintă perioada de incubaţie a bolii şi ea depinde nu numai de gradul de adaptare
(multiplicare şi diseminare) a agenţilor patogeni în organism sau de cantitatea de toxine şi timpul necesar
acestora pentru a-şi exercita efectele nocive, ci şi de gradul de rezistenţă şi reactivitate a organismului uman,
precum şi de timpul necesar formării leziunilor şi apariţiei tulburărilor care să dea expresie clinică bolii instalate.
În funcţie de durata medie a perioadei de incubaţie, bolile infecţioase se împart în:
- boli cu incubaţie scurtă (1-7 zile): guturai, gripă, difterie etc.
- boli cu incubaţie medie (8-21 zile): febra Q, febra tifoidă, oreion, malarie, rubeolă, tetanos, tuse convulsivă,
varicelă, variolă.
- boli cu incubaţie lungă sau foarte lungă : amibiaza (săptămâni-luni), hepatita virală B (60-80 zile),
leishmanioza (săptămâni-20 luni), lepra (luni-ani), rabia (30-90 zile-luni-ani ?).
După perioada de incubaţie, bolile infecţioase ciclice se desfăşoară în faze progresive care cuprind :
- invazia care provoacă debutul brusc, gradat sau lent al bolii;
- perioada de stare ce se caracterizează prin manifestările esenţiale ale bolii;
- perioada de declin ce se manifestă prin descreşterea proceselor patologice;
- perioada de convalescenţă care asigură tranziţia spre normalitatea perfectă, permiţând tuturor structurilor
organice să se reintegreze în sistemul biologic anterior. De asemenea, prin măsuri de protecţie şi control, ea
poate preveni recurenţa, agravarea sau cronicizarea bolii;
- anularea / terminarea bolii poate deschide trei perspective diferite, în funcţie de diverşi factori obiectivi
(condiţii environmentale externe sau interne agravante) sau subiectivi (gradul de reactivitate psihică şi somatică
a organismului –gazdă), reprezentate de vindecarea completă (restitutio ad integrum sau starea de purtător de
germeni) sau parţială (sechele funcţionale sau organice care determină reducerea capacităţii funcţionale sau
invaliditate).
1.2.5. Rezistenţa faţă de infecţii şi boli
Organismul uman se apără împotriva agenţilor patogeni care-l înconjoară atât prin mijloace specifice, cât şi
nespecifice, cu diferite potenţiale de eficienţă. Activitatea lor sinergică exprimă capacitatea normală de apărare a
individului faţă de infecţie denumită rezistenţa faţă de infecţii, care are o accepţiune mai largă decât cea
de imunitate, ce cuprinde numai mijloacele specifice de luptă împotriva factorilor infecţioşi selectivi.
Starea de rezistenţă la infecţii este expresia unui îndelungat proces de evoluţie şi adaptare filogenetică, la care
se adaugă rezistenţa dobândită în cursul vieţii, în mod variabil, de fiecare organism în parte, ca urmare a
contactelor sale cu diverşi agenţi infecţioşi din mediul înconjurător. Acestor factori normali de rezistenţă
împotriva infecţiilor li se adaugă intervenţiile active de producere artificială a stărilor de imunitate specifică, prin
administrarea de seruri, vaccinuri şi anatoxine.
1.2.5.1. Mijloacele nespecifice de rezistenţă împotriva infecţiilor se dezvoltă succesiv, în funcţie de
agresivitatea, aria de extindere şi doza infectantă a agentului patogen:
- tegumentul şi mucoasele acţionează atât ca bariere anatomice, cât şi prin diverse mecanisme fiziologice
desfăşurate la nivelul microflorei lor normale;
- fagocitoza, care din punct de vedere evolutiv reprezintă cea mai veche reacţie de apărare (ea întâlnindu-se şi
la nevertebratele fără sistem nervos dezvoltat), este o modalitate de apărare celulară a organismului prin care
acesta reuşeşte ca, prin intermediul unor celule diferenţiate microfage şi macrofage, să distrugă orice particulă
străină sau microorganism patogen care a reuşit să pătrundă în spaţiile tisulare, limfatice sau sangvine ;
- sistemul complement, alcătuit dintr-un ansamblu de 11 proteine plasmatice integrate într-un complement cu 9
fracţiuni, numerotate (C1 – C9) din care prima fracţiune C1 conţine un complex de trei subunităţi C1q, C1r şi C1Ă,
joacă un rol deosebit de important în apărarea antiinfecţioasă nu numai prin distrugerea (liza) virusurilor şi a
celulelor infectate cu viruşi sau a micoplasmelor, protozoarelor etc., ci şi prin intensificarea producţiei de
anticorpi care conferă sângelui o anumită putere bactericidă;
- interferonul, care este o glicoproteină naturală sintetizată de celulele infectate cu viruşi sau prin acţiunea
endotoxinelor bacteriene, acţionează cu predilecţie în infecţiile virale nu în sensul împiedicării pătrunderii
acestora în celule, şi în cel al inhibării sintezei proteinelor şi ARN-ului viral.;
- inflamaţia reprezintă o reacţie nespecifică de apărare locală împotriva invaziei unor corpuri patogene străine şi
se caracterizează prin dilatarea şi creşterea permeabilităţii vaselor limfatice sau sangvine ;
- factorii nutriţionali conferă rezistenţei antiinfecţioase valenţe pozitive sau negative în funcţie de aportul lor
caloric, important nu numai pentru formarea anticorpilor, cât şi pentru intensificarea fagocitozei. Un rol esenţial
revine vitaminelor, în general, şi, mai ales vitaminelor A şi C care desfăşoară o ridicată activitate antimicrobiană
şi antifungică, precum şi fierului;
- factorii endocrini pot modifica predispoziţiile la infecţii în funcţie de conţinutul de corticosteroizi sintetizaţi în
organism;
- sistemul nervos central influenţează mecanismele imunogene prin rolul unui centru nervos situat în regiunea
hipotalamică, ce controlează funcţia fagocitozei; ştiut fiind faptul că orice stare neurodepresivă scade rezistenţa
organismului faţă de infecţii;
- vârsta afectează procesele imunogene în sensul reducerii ritmului şi eficienţei acestora la copii şi bătrâni;
- imunitatea de specie, caracteristică fiecărui tip de specie biotică în parte, este o imunitate naturală datorată
constituţiei genetice specifice. Cu toate acestea, membrii aceleiaşi specii pot expune diferite grade de imunitate
dacă, în decursul existenţei lor au dobândit stări de imunodepresie prin iradieri prelungite, medicaţii
imunosupresive sau boli debilitante (de tip neoplasm, lepră, rujeolă etc.).
1.2.5.2. Mijloacele specifice de rezistenţă antiinfecţioasă, adică imunitatea propriu-zisă, rezultă ca urmare a
pătrunderii în organismul uman a microorganismelor sau produselor lor patogene care, luând contact cu
elementele sistemului celular imunocompetent, vor determina următoarele tipuri de reacţii :
- imunitatea umorală, ce se exprimă prin producţia de anticorpi specifici (imunoglobuline Ig) de către celulele
imunologice active (limfocitele B), sintetizate în anumite celule ale măduvei osoase, faţă de antigenii diferiţilor
agenţi patogeni.
- imunitatea celulară, ce deţine un rol esenţial în rezistenţa antiinfecţioasă prin stimularea producţiei de limfocite
T şi K care sunt celule specializate în identificarea şi declanşarea producţiei de anticorpi.
Cu toate acestea, cele două tipuri de imunitate, umorală şi celulară, deşi apar ca sisteme imunitare separate,
conlucrează permanent în apărarea antiinfecţioasă a organismului uman.
După modul în care organismul uman şi-a dobândit imunitatea specifică antiinfecţioasă, putem aprecia că
aceasta este:
- imunitate naturală, definită ca acea stare de rezistenţă antiinfecţioasă ce a fost dobândită prin naştere, şi este
condiţionată genetic (imunitatea de specie);
- imunitatea dobândită în mod activ, după boli infecţioase sau infecţii inaparente, sau pasiv, prin transfer
transplacentar sau administrarea de seruri imune care au însă efect temporar.
1.2.6. Măsuri de prevenire şi combatere a infecţiilor şi bolilor
Profilaxia bolilor infecţioase, care reprezintă peste 65% din totalul bolilor ce afectează comunităţile umane de pe
Glob, cuprinde o serie de măsuri care pot fi grupate în patru categorii : măsuri preventive permanente, măsuri la
apariţia unui caz de boală, măsuri de combatere a epidemiilor şi măsuri legislative internaţionale.
Măsurile preventive permanente au scopul de a identifica şi anihila sursele de infecţie, de a supraveghea
sau bloca căile lor de transmitere şi, în fine, de a proteja masa receptoare.
În primul caz, un accent deosebit se pune nu numai pe depistarea şi înregistrarea tuturor potenţialelor surse de
infecţie, ci şi pe izolarea lor, atunci când este posibil, sau îndepărtarea lor din anumite medii socio-profesionale.
În al doilea caz, măsurile menite să întrerupă căile de transmitere a bolilor se referă la utilizarea oricăror
mijloace mecanice (ultrasunete), fizice (încălzire, iradiere), chimice (clorurare, iodurare etc.) sau biologice
(terapia cu antibiotice) pentru dezinfectarea şi aseptizarea mediilor contaminate.
Dacă aceste procedee sunt relativ operaţionale în cazul infecţiilor de contact, a celor transmise pe cale vectorială
sau a celor digestive, în care un rol esenţial îl au igiena personală sau colectivă, igiena alimentară şi protecţia
sau filtrarea apei, ele prezintă mari deficienţe în infecţiile aerogene, în care se impun măsuri complexe de
antisepsie faringiană a receptorilor, pe lângă cele total ineficiente de dezinfecţie a aerului.
În fine, măsurile pentru protejarea masei receptoare sunt cele mai complexe, dar şi cele mai eficiente deoarece,
în practică, este imposibilă anihilarea tuturor surselor de infecţie şi efectului lor asupra indivizilor comunităţilor
umane. De aceea, se consideră că, din punct de vedere economic şi social, aceste tipuri de măsuri sunt totodată,
şi cele mai accesibile şi ele se referă la profilaxia specifică, care se realizează prin imunizare activă (vaccinuri)
sau pasivă (seruri specifice) şi chimioprofilaxie, reprezentată de tratamentul cu antibiotice.
Măsurile care se iau la apariţia unui caz de boală privesc strict numai bolnavul în cauză, motiv pentru care
acestea au un spectru foarte restrâns de acţiune. Ele constau în diagnosticarea şi declararea bolii, izolarea şi
tratarea persoanei contaminate, dezinfectarea mediului şi supravegherea contacţilor.
Măsurile antiepidemice cuprind o serie de indicaţii speciale urgente, care urmăresc împiedicarea sau limitarea
răspândirii unei epidemii în rândul populaţiei; efectul lor fiind valabil până la lichidarea completă a infecţiei.
Măsurile legislative internaţionale presupun acceptul tuturor ţărilor de a adopta normative menite să
garanteze starea de sănătate a diverselor populaţii prin controlul epidemiologic în cazul călătoriilor, migraţiilor,
refugierilor etc. Succesul profilactic al acestor tipuri de măsuri nu poate fi asigurat decât în condiţiile unei bune
organizări a activităţii sanitare şi medicale din întreaga lume sub egida Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, care
elaborează programe obligatorii de conduită în vederea menţinerii sănătăţii şi siguranţei omenirii.