CEŞTEREA INTENSIVĂ A SALMONIZILOR

Introducere

În economia piscicolă, salmonicultura joacă un rol important, mai ales în contextul reabilitării şi
dezvoltării generale a pisciculturii în ţara noastră. Prin „salmonicultură” înţelegem domeniul pisciculturii
care se ocupă cu studierea, cunoaşterea şi creşterea peştilor din familia Salmonidae. Termenul derivă de
la numele ştiinţific al acestei familii, ai cărei reprezentanţi populează cu preponderenţă apele naturale
mai reci din regiunile montane, până la cele de câmpie.

Pescuitul este cunoscut ca îndeletnicire umană din cele mai vechi timpuri. În paralel cu îmblânzirea
animalelor terestre, oamenii s-au preocupat şi au încercat creşterea peştilor în condiţii controlate.
Practica aceasta era cunoscută la egipteni, chinezi, iar în timpuri mai apropiate, la romani. În evul mediu,
piscicultura se dezvoltă şi în părţile Europei Centrale, fapt care a determinat preocupări tot mai susţinute
legate de această îndeletnicire. Ca urmare, în secolul XIX s-a pus la punct tehnica alimentării artificiale în
bazinele piscicole, ceea ce a dat un deosebit avânt cipriniculturii, ca şi stabilirea metodei de reproducere
artificială a Salmonidelor. Atât în Europa, cât mai ales în America ide Nord, acestea au dat un caracter
industrial pisciculturii. In ultimele decenii, un avânt deosebit în acest domeniu se înregistrează şi în unele
ţări din zona centrală a Africii, în America Latină, Orientul Apropiat, Australia, ca şi în ţările cu o
îndelungată tradiţie din Asia.

În ţara noastră, prima păstrăvărie s-a înfiinţat pe Valea Putnei în anul 1890, fiind urmată de păstrăvăriile
Barnar, Tarcău, Gudea şi Finiş. Ulterior, s-au amenajat numeroase păstrăvării, multe din ele fiind însă de
capacitate mică, necorespunzător amenajate şi cu producţie piscicolă destul de scăzută pe 1 ha luciu de
apă. Măsurile luate, mai ales în ultimul timp, au modificat mult: această situaţie. În prezent, există în
sectorul silvic, la asociaţii sau în sectorul privat foarte multe păstrăvării, din care unele noi, modern
amenajate, a căror producţie anuală pe l ha luciu de apă a crescut de peste 3 ori.

În conformitate cu obiectivele şi sarcinile stabilite, în următorii ani pescuitul şi piscicultura în apele de

munte vor înregistra o puternică dezvoltare. Astfel, pe lângă construirea de noi păstrăvării şi
modernizarea celor existente, se vor lua măsuri pentru producerea la nivelul necesităţilor a furajelor
granulate, care au un randament mult mai bun. Aceasta va permite în scurt timp dublarea producţiei de
salmonide. În acelaşi timp, pentru creşterea productivităţii apelor naturale, va spori considerabil numărul
puieţilor lansaţi anual. Aceasta va permite, începând cu anul 2003-2005, pescuitul industrial în apele de
munte, aşa cum prevăd măsurile stabilite.
Organele silvice de specialitate au fost preocupate în ultimul deceniu de o cât mai bună valorificare a
lacurilor de baraj. Gospodărirea judicioasă a acestor suprafeţe de apă va permite o substanţială creştere
a producţiei globale de salmonide în ţara noastră, începând cu anul 2004-2005, o însemnată cantitate de
peşte se va creşte în viviere amplasate în lacurile de acumulare. Toate acestea au impus, pe de o parte,
lărgirea şi intensificarea cercetărilor în acest domeniu, iar pe de altă parte, pregătirea de cadre
competente pentru îndrumarea şi conducerea noilor unităţi.

Gospodărirea fondului piscicol, ca şi valorificarea peştelui, inclusiv al celui din apele de munte, este
reglementată de Legea 192 din 19 aprilie 2001. Protecţia fondului piscicol ca şi a apelor fac obiectul şi a
altor legi, precum şi a convenţiilor internaţionale din domeniu, la care România este parte.

CAP 1. ECOSISTEMELE DIN APELE DE MUNTE

Apele curgătoare din ţara noastră, în raport de altitudinea la care se găsesc, dar mai ales în funcţie de
caracteristicile fizico-chimice şi biologice, se împart, după P. Bănărescu, în următoarele zone: zona
păstrăvului; zona lipanului şi moioagei; zona scobarului; zona mrenei; zona crapului; zona cleanului; zona
bibanului (fig. ).; Salmonidele trăiesc în primele trei zone.

Din reţeaua hidrografică a ţării noastre, circa 15% sunt ape propice pentru viaţa salmonidelor, cuprinzând
izvoare, pâraie şi râuri, în general mici, distribuite din zona alpină, de la altitudini în jur de l 500 m, până
la circa 500 m. Lacurile alpine, ca şi cele de baraj montane, sunt pe deplin apte pentru viaţa
salmonidelor.

Elementele care definesc calităţile unei ape sunt: caracterele fizico-chimice, flora şi fauna acvatică.

Caracterele fizico-chimice ale apei

Pentru peşti, aceste proprietăţi ale apelor joacă un rol hotărâtor, deoarece le influenţează direct sau
indirect mişcarea, hrănirea şi apărarea. Principalele caractere care joacă un rol important în acest sens
sunt: temperatura; compoziţia chimică; lumina; cantitatea de oxigen; densitatea; presiunea; salinitatea
etc. Pentru salmonide, de primă importanţă sunt: debitul apei; limpezimea; temperatura; oxigenul din
apă şi reacţia apei (pH-ul).

Debitul apei. Este un factor important în asigurarea condiţiilor de viaţă ale peştilor. Pentru el este
necesar ca debitul să fie cât mai constant sau să oscileze între limite strânse. Variaţia debitului depinde,
în condiţii naturale, de vegetaţie ce acoperă bazinul de acumulare a apei respective, de precipitaţii şi
relief. În condiţiile în care bazinele de recepţie sunt împădurite, scurgerea precipitaţiilor are loc mult mai
încet şi, totodată, creşte cantitatea de apă infiltrată, care alimentează, ulterior, prin izvoare, apele
curgătoare, menţinând relativ constant debitul (D) lor. Acesta se calculează după formula:

D = S x V,
în care: S reprezintă suprafaţa secţiunii cursului de apă, iar V = viteza apei, în m/s. Secţiunea se calculează
înmulţind adâncimea medie cu lăţimea apei. Viteza se măsoară cu un flotor şi un cronometru, stabilind
timpul necesar flotorului să parcurgă o distanţă dinainte stabilită şi marcată. Este ştiut că viteza apei la
suprafaţă este mai mare, iar la fundul albiei este mai mică. Pentru a obţine viteza medie, se înmulţeşte
viteza înregistrată cu un coeficient convenţional de reducere, egal cu 0,85.

Limpezimea. Este un factor deosebit de important, deoarece salmonidele pretind o apă limpede şi
curată. Acest factor depinde de natura albiei, a solului şi de ,gradul de acoperire a acestuia cu vegetaţie.
Apele tulburi influenţează negativ viaţa peştilor, numai dacă fenomenul este de durată. Asemenea ape
pot duce la asfixierea icrelor şi la moartea puieţilor. Pentru a se evita acest lucru,staţiunile de crescut
păstrăvi dispun de bazine de decantare şi de filtre utilizate, în special, pentru apa ce alimentează
incubatoarele. Apele ce curg prin albii formate din roci dure, greu erodabile (granit, şisturi cristaline şi
calcare), cu malurile şi bazinul de alimentare acoperite de vegetaţie lemnoasă, vor prezenta un grad de
limpezime mai ridicat decât apele ce-şi au albiile în flişuri sau gresii, iar vegetaţia lemnoasă lipseşte sau
acoperă într-un procent redus suprafaţa bazinului respectiv.

Temperatura apei. Joacă un rol important în viaţa peştilor, deoarece ea determină temperatura corpului
lor. La majoritatea peştilor, temperatura corpului diferă doar cu 0,5-2°C faţă de temperatura mediului
acvatic. Apele de munte în care trăiesc salmonidele sunt, în general, mai reci vara şi mai calde iarna, în
comparaţie cu apele de şes. Spre deosebire de variaţiile mari de temperatură de aproximativ 25°C din
apele de şes, cele de munte au variaţii medii de 10-16°C. De aceste variaţii ale temperaturii depinde
intensitatea metabolismului; astfel, hrănirea încetează la păstrăvul indigen sub 2°C şi peste 20°C, pe când
păstrăvul curcubeu consumă şi la 0°C. Temperaturile optime de hrănire şi pentru o digestibilitate ridicată,
după P. Decei, sunt de 14-16° C la păstrăvul indigen, 15-19°C la păstrăvul curcubeu si 12-14°C la păstrăvul
fântânel. Scăderea temperaturii la 6-8°C determină începutul migraţiilor m amonte şi reproducerea.
Procesul de incubaţie este influenţat de temperaturile scăzute; sub 1°C înregistrându-se multe pierderi.
De asemenea, variaţiile bruşte, mai mari de 3-4°C, duc la moartea icrelor. Pentru menţinerea unei
temperaturi cât mai constante a apei în păstrăvării, se utilizează două surse de alimentare a
incubatoarelor: un izvor şi un pârâu care, combinate, asigură o temperatură mai constantă, pentru
evitarea unor variaţii bruşte ale temperaturii, la deversarea puieţilor sau a salmonizilor maturi se
procedează la egalizarea treptată a temperaturii din vasul de transport cu apa pârâului sau râului în care
se face lansarea. În acest sens, este cunoscut faptul că salmonizii maturi suportă o variaţie bruscă a
temperaturii de maximum 7-8°C, iar puieţii de 3-4°G. Variaţiile mai mari duc la îmbolnăvirea şi moartea
puieţilor sau a adulţilor. De temperatura apei depinde şi cantitatea de oxigen dizolvat în ea, acesta fiind
foarte important pentru viaţa salmonizilor. După rezistenţa scăzută la amplitudinile mari ale temperaturii
apei, salmonizii sunt grupaţi în categoria peştilor stenotermi. încălzirea apelor de munte, datorită
defrişărilor, duce la părăsirea porţiunilor respective de către salmonizi şi înlocuirea acestora cu alte
specii. Astfel, „peştii albi” (Leuciscus cephalus, Phoxinus phoxinus, Tinca tinca, Lota lota etc.) s-au
înmulţit pe Valea Firizei, Valea Iadului, .pe Arieş, pe Bistriţa etc. şi au înlocuit, într-o măsură mai mare sau
mai mică, salmonizii.

Temperatura apei poate determina chiar modificări morfologice. Astfel, la unele salmonide variaţiile de
temperatură au dus la schimbarea numărului de vertebre. Gerul are şi el, în unele cazuri, influenţe
negative, cum ar fi îngheţarea apelor în perioada de reproducere şi prinderea în masa gheţii a icrelor şi
chiar a peştilor. Păstrăvăriile trebuie amplasate acolo unde temperatura apei nu scade sub 5°C, pentru
păstrăvul curcubeu şi fântânel, iar vara nu depăşeşte 18°C, în cazul păstrăvului indigen şi 22°C în cel al
.păstrăvului curcubeu. Cele mai bune condiţii le asigură apele ce au o temperatură cât mai constantă,
între 12 şi 18°C, atât iarna cât şi vara.

Acest rol important al temperaturii impune măsurarea ei în apele ce urmează a fi populate sau
repopulate, dar, mai ales, în acele ape care vor servi pentru alimentarea păstrăvăriilor. In acest din urmă
caz, temperaturile se iau o perioadă de un an, la ore fixe, în fiecare zi.

Oxigenul dizolvat în apă. Metabolismul peştilor este condiţionat de prezenţa unei anumite cantităţi de
oxigen dizolvat în apă. Salmonizii pot trăi în ape ce au un conţinut de oxigen de 7-8 cm3/l (circa 9-10
mg/1). Cu puţine excepţii, apele de munte din ţara noastră îndeplinesc aceasta condiţie. Variaţiile de
temperatură determină şi o variaţie a conţinutului în oxigen dizolvat. Astfel, la 0° C, apele de munte
conţin 10 cm3/l, iar la 20°C circa 6 cm3/l. În variaţia acestor cantităţi de oxigen intervine, într-o oarecare
măsură, şi presiunea atmosferică. Oxigenarea apei depinde şi de numărul de obstacole pe care le
întâlneşte apa; prin cădere, ea se amestecă cu o parte din oxigenul din aer. Acest lucru impune, pentru
îmbunătăţirea condiţiilor de existenţă a peştilor, executarea unor obstacole artificiale, în raport de
exigenţele lor faţă de oxigen, salmonizii se diferenţiază, pornind de la cei mai exigenţi spre cei mai puţin
exigenţi, astfel: păstrăvul indigen, păstrăvul fântânel, păstrăvul curcubeu, lipanul şi lostriţa. Este de
remarcat că însăşi distribuţia lor pe cursul unei ape indică, între anumite limite, cantitatea de oxigen
dizolvat. Acest factor are un rol limitativ în ce priveşte mărimea arealului pe care-1 ocupă salmonidele,
deoarece, cu cât creşte temperatura apei, cu atât scade conţinutul de oxigen, şi aceasta în condiţiile în
care peştii îşi măresc consumul de oxigen pe măsură ce temperatura creşte. O cantitate prea mică de,
oxigen, sub 1,5-2 cm3/l, provoacă asfixia salmonidelor, iar o cantitate prea mare, embolia gazoasă.
Pentru stabilirea conţinutului în oxigen al unei ape, se utilizează frecvent metoda Hofer. Aceasta constă în
recoltarea într-o sticlă cotată de tip Winkler a probei de apă şi tratarea ei cu soluţii de l% MnCl2 şi l% IK +
NaOH. Sticla se închide etanş, având grijă să nu rămână în interior nici o bulă de aer, iar apoi se agită.
Culoarea brună, de nuanţă mai închisă sau mai deschisă a precipitatului ce se depune, comparată cu o
scară colorimetrică, indică valoarea oxigenului dizolvat. Pentru obţinerea unor rezultate mai precise, se
poate recurge la titrare.

Alte gaze. Celelalte gaze ce se pot întâlni în apărea de exemplu CO2 sau hidrogenul sulfurat, sunt extrem
de dăunătoare salmonidelor. Păstrăvul, introdus într-o apă ce conţine l:100 000 hidrogen sulfurat, moare
în 15 minute.

Reacţia chimică a apei (sau pH-ul). Constituie un indicator important de evaluare a. capacităţii apei de a
asigura condiţii normale vieţii salmonidelor. Apele favorabile pentru viaţa acestora trebuie să aibă un pH
între 6,0 şi 8,0, preferabil între 7,0 şi 7,5. Apele prea acide provoacă, obişnuit, decalcifierea oaselor; de
asemenea, apele ce au un pH mai mare de 8 sunt improprii vieţii salmonidelor. În mod natural, pH-ul
depinde de natura rocilor peste care curge apa respectivă, a vegetaţiei şi a solului din jur. În ultimul timp,
în compoziţia apelor intră o serie de substanţe care sunt deversate de diverse industrii şi al căror număr
este destul de mare; efectul lor este extrem de nociv, ducând la distrugerea efectivului piscicol atât prin
modificarea pH-ului dar, mai ales, prin acţiunea lor toxică şi fixarea oxigenului, producând astfel
diminuarea lui. Poluarea apelor de munte constituie un mare pericol, şi pentru om, deoarece afectează
principalele surse de apă potabilă. Legislaţia în vigoare reglementează riguros utilizarea apei în scopuri
industriale.

Reacţia apei sa stabileşte cu ajutorulpehamet rul ui de tip Hellige şi soluţie indicatoare sau cu

hârtie reactivă, care se compară cu o scară colorimetrică.

Printre celelalte componente ale apei, amintim bioxidul de carbon, care nu trebuie să

depăşească 2 mg/1, iar azotaţii, sulfaţii şi nitraţii trebuie să lipsească.

Cap. 2 FLORA Şl FAUNA APELOR DE MUNTE

Apele de munte sunt caracterizate prin prezenţa unei anumite flore şi faune, care constituie sursa de
hrană a peştilor ce le populează. Pe seama organismelor animale sau vegetale care sunt ingerate se
realizează creşterea, dezvoltarea şi înmulţirea. După natura hranei consumate, peştii pot fi fitofagi,
carnivori sau omnivori. Fiecare specie de peşte consumă o anumită hrană, fiind adaptată la găsirea,
consumarea şi digerarea ei. Hrana se modifică la aceeaşi specie în raport cu vârsta şi, uneori, chiar în
funcţie de sex. Modificări importante în componenţa ei se înregistrează în tot cursul anului, în raport cu
modificările ce apar în flora si fauna apei respective. După natura hranei, peştii au adaptări morfologice
care îi' deosebesc relativ uşor pe fitofagi de carnivori.

Flora şi fauna apelor de munte constituie baza trofică a peştilor ce populează adeste ape. După măsura în
care o specie consumă mai mult sau mai puţin unele 'elemente ale faunei şi florei acvatice, distingem:
hrană principală, adică aceea cu care peştele se hrăneşte obişnuit, hrană secundară, care este consumată
permanent, dar în cantităţi relativ mici; hrană întâmplătoare, care este consumată mai rar. În lipsa hranei
principale, peştele este obligat să consume, preponderent, sau chiar exclusiv, din speciile ce constituie
pentru el hrana secundară sau întâmplătoare. În acest caz, după Nicolski, ea se denumeşte „hrană
forţată”.

Flora. Vegetaţia apelor de munte este mai săracă în specii decât cea a altor ape. Principalele grupuri de
vegetale ce se întâlnesc în apele de munte sunt: algele, muşchii şi fanerogamele. Ele nu constituie hrana
salmonizilor, în schimb favorizează dezvoltarea unor organisme animale care intră în hrana acestora şi,
prin schimburile de gaze ce le întreţin, măresc procentul de oxigen. Din grupa algelor, cele mai des
întâlnite sunt speciile din ordinele: Rhodophyta, Cyanophyta, Diatomea etc. Din Bryophyta (muşchi):
Fontinalis antipyretica, Brium albicans sauLi mnobi umpal ust ri s sunt destul de des întâlnite.
Fanerogamele sunt reprezentate de: Nasturtium officinale (măcrişul de baltă),Veroni ca beccabunga,
specii de Carex, de Ranunculus etc. (fig. ).

Fauna. Este constituită din numeroase organisme vii, care, în marea lor majoritate, servesc drept hrană
salmonidelor. Speciile întâlnite sub pietre, în nisipul din fundul albiei sau pe plante sunt destul de
numeroase şi variate, având ca trăsătură comună adaptarea, într-o formă sau alta, la condiţiile apelor de
munte: curent rapid, ape limpezi, reci şi bine oxigenate. Se disting, în funcţie de mărimea lor, două
grupuri: microfauna şi macrofauna.

Microfauna cuprinde vieţuitoarele zooplanctonului, care împreună cu fitoplanctonul constituie

planctonul, acesta fiind o asociaţie de fiinţe mici, inferioare, ce trăiesc împreună, constituind în special
hrana puietului de peste. Principalii constituenţi ai microfaunei din apele de munte sunt crustaceele mici:
cladocerele de 0,3-5 mm sunt reprezentate de Bosmina longispina şiDaphnia longispira, iar capopodele
sunt reprezentate mai ales de Cyclops strenuus (fig. ).

Macrofauna este constituită din viermi, moluşte, crustacei, insecte etc. Spre exemplificare, amintim,
dintre viermi, specii deOl i gochaet a, care au o talie variabilă, iar dintre moluşte micul melc Ancylus, care
nu depăşeşte 4-5 mm. Dintre crustacei, cea mai răspândită specie este Gammarus pulex (fig.). Se poate
aprecia că speciile din clasa Insecta au cea mai mare importanţă în hrana salmonidelor, în raport cu
celelalte grupe de vieţuitoare. Multe din insecte, în stadiul larvar, trăiesc în apă, şi astfel intră în categoria
de hrană endogenă; ulterior, sub formă de adulţi, intră în hrana exogenă. Ordinele Trichoptera,
Plecoptera, Ephemeroptera, Coleoptera. Hemiptera şi Diptera sunt mai importante din acest punct de
vedere. Trichopterele, în stadiul de larvă, îşi construiesc căsuţe din nisip (fig. ). Aceste larve poartă
denumirea de „carabeţi”. Cele mai răspândite trichoptere din apele de munte sunt din genurileDrusus
şiRhyncophyl a. Dintre plecoptere, cele mai importante pentru hrana salmonidelor sunt cele din
genurilePerl a şiPerl odes (fig.). Dipterele sunt reprezentate prin mai multe specii din familiile Simuliidae
şi Leptididae.

Importanţa fiecărei specii este variabilă, în funcţie de loc, anotimp şi de peştii ce le consumă.

Cap. 3 FACTORI Şl RELAŢII CE INFLUENŢEAZĂ SALMONIDELE

Studiul biologic al apelor de munte comportă analizarea raporturilor dintre vieţuitoare şi mediul
anorganic care le influenţează existenţa, precum şi relaţiile dintre populaţiile de vieţuitoare, cu accentul
asupra populaţiilor de peşti.

Amenajarea şi valorificarea apelor de munte este o sarcină destul de dificilă şi complexă, în care intervin
un mare număr de factori şi influenţe de care trebuie să se ţină seama. De aceea, cunoaşterea lor este o
condiţie absolut necesară pentru realizarea acestui obiectiv, la nivelul exigenţelor actuale. Valorificarea
ştiinţifică a apelor de munte ar permite o producţie anuală de 20— 100 kg/ha, ceea ce reprezintă un
aport economic şi alimentar demn de luat în consideraţie.

Este cunoscut faptul că diversele asociaţii de plante şi animale (biocenoze) din apele de munte, împreună
cu mediul abiotic în care trăiesc, constituie ecosisteme. Acestea realizează un permanent schimb de
energie, constituind un ciclu, pornind de la prelucrarea energiei luminoase şi utilizarea ei de către
producătorii reprezentaţi de planctonul vegetal, plante verzi şi unele bacterii, care prin fenomenul de
fotosinteză produc biomasă vegetală. Pe seama acesteia trăiesc consumatorii, care pot fi primari
(zooplancton, peşti fitofagi etc.), secundari şi terţiari, constituiţi din peştii carnivori (păstrăv, lipan, lostriţă
etc.). In final, intră în acţiune organismele descompunătoare, care readuc în circuitul materiei
substanţele minerale componente, provenite din degradarea resturilor organice animale sau vegetale.

Asociaţiile de plante şi animale, între care se stabilesc relaţii de interdependenţă, constituie un lanţ
trofic, iar fiecare etapă a acestuia constituie un nivel trofic. Fiecare peşte îşi are locul său, unde-1 găsim
ocupând o anumită nişă ecologică, în care consumă, se odihneşte, se reproduce, se mişcă şi moare. In
acest context, transformările energetice din ecosistem înregistrează un bilanţ periodic, care este reflectat
de productivitatea sa. Se distinge o producţie brută, care este reprezentată de cantitatea de biomasă
produsă într-un an de un nivel trofic sau de unul din constituenţii săi. Producţia netă este egală cu
producţia brută, minus energia consumată prin respiraţie. Producţia totală a ecosistemului este compusă
din producţia primara, constituită din plantele acvatice şi fitoplancton, producţia secundară, constituită
din consumatorii primari (peştii fitofagi) şi producţia terţiară, reprezentată de consumatorii secundari
(peştii carnivori), între producători şi categoriile de consumatori există raporturi cantitative, ca şi în cazul
ecosistemelor terestre.'

Productivitatea ecosistemelor acvatice este influenţată, în primul rând, de calităţile apei, ca mediu de
viaţă al organismelor cu respiraţie acvatică, în acest sens, nu rol însemnat îl joacă proprietăţile fizice ale
apei, cum sunt: capacitatea calorică, densitatea, transparenţa, proprietăţile chimice, ca şi caracteristicile
dinamice ale apei (ape stătătoare, ape curgătoare). Toate acestea determină o distribuţie a organismelor
acvatice în funcţie de exigenţele lor.

ROLUL FACTORILOR CLIMATICI ÎN EXISTENŢA PEŞTILOR

De mare însemnătate pentru peşti sunt factorii climatici (radiaţiile calorice, temperaturile

extreme, lumina, radiaţiile ultraviolete etc.). emperatura. Radiaţiile calorice determină stratificarea
termică a lacurilor. Fiecărei specii e peşti îi corespunde o temperatură minimă efectivă şi o temperatură
maximă efectivă, între care poate trăi normal. Modificarea temperaturii în afara acestor limite, dar la
valori tolerabile, determină adaptări (hibernare), migraţii, redistribuirea speciilor, modificarea
activităţilor vitale etc.

Lumina. Unul din efectele luminii asupra peştilor este colorarea tegumentelor. Pigmentarea oganismelor
acvatice este determinată de cantitatea de lumină la care sunt expuse. Atracţia faţă de lumină a peştilor
este utilizată de pescari sau de braconieri, care pescuiesc „la far” sau ,,la opaiţ”. În existenţa peştilor sunt
cunoscute ritmurile biologice. Astfel, în viaţa organismelor acvatice există ritm diurn, ritm sezonier, ritm
lunar şi ritm solunar. Ritmul sezonier este bine evidenţiat de deplasarea păstrăvilor la locurile de
reproducere. Lumina influenţează în special în zonele în care se fac resimţite mareele, utilizate de unii
peşti pentru a-şi depune icrele. Pe baza unor constatări făcute că, în perioadele cu lună plină şi lună
nouă, animalele terestre şi acvatice se mişcă mai mult pentru căutarea hranei, s-au elaborat tabele
solunare, care evidenţiază perioadele favorabile de activitate a peştilor, ce pot fi utilizate cu succes de
pescarii de apă dulce. Radiaţiile ultraviolete care ajung la sol doar în parte, fiind filtrate de atmosferă, pe
lângă rolul lor bactericid, joacă un rol important în formarea vitaminei D.
Curenţii apei. Printre factorii anorganici, un rol însemnat îl joacă şi curentul apei. Prezenţa sau lipsa
curenţilor determină efecte chimice (saturaţia de oxigen) şi mecanice (schimbarea apei în profunzime
sau în lungul apei). Curentul determină modificări morfologice şi de comportament ale animalelor
acvatice.

Turbiditatea. De mare importanţă este şi turbiditatea sau gradul de încărcare cu materiale în suspensie
care reduc luminozitatea, scad temperatura apei, produc colmatări şi influenţează existenţa peştilor din
apele de munte, prin afectarea respiraţiei, împiedicarea reproducţiei şi scăderea posibilităţilor de
hrănire. O oarecare turbiditate poate fi uneori favorabilă. Astfel, exemplarele tinere pot să se ferească
mai bine de duşmani, dar în anumite limite de turbiditate.

ROLUL FACTORILOR ALIMENTARI

Cantitatea şi calitatea hranei disponibile într-un anumit habitat influenţează atât producţia, cât şi
numărul speciilor care vor trăi în acel mediu. Valoarea nutritivă a hranei este diferită, servind în mod
diferenţiat în creştere, reproducere sau în menţinerea vitalităţii. De aici, necesitatea de a cunoaşte stocul
de hrană existent în apa respectivă, dar, în acelaşi timp, de a stabili valoarea nutritivă a fiecărui element
din care se compune. Studierea factorilor alimentari începe cu producţia primară şi continuă cu studiul
transformării biomasei primare în producţie secundară şi apoi terţiară.

Productivitatea piscicolă este influenţată de cantitatea de plancton, a cărui abundenţă este influenţată
de lumină, temperatura apei şi de pH-ul ei. Bentosul (totalitatea nevertebratelor de pe fundul apei)
constituie, de asemenea, o sursă principală de hrană, a cărei abundenţă poate înregistra schimbări în
funcţie de anotimp, adâncimea apei, viteza curentului etc. Producţia primară, adică dezvoltarea
vegetaţiei acvatice, este posibilă în raport de conţinutul apei în azot, fosfor, potasiu şi calciu. Prin
intermediul energiei solare, aceste elemente sunt combinate în corpul plantelor cu hidrogenul din apă,
cu carbonul şi oxigenul din bioxidul de carbon dizolvat în apă, dând naştere primei verigi din lanţul
alimentar. În acest proces de biosinteză un rol îl joacă şi elemente ca manganul, borul, zincul, fierul,
magneziul, clorul, sodiul, potasiul, cuprul si sulful, care sunt necesare în cantităţi foarte mici. În apă se
mai pot găsi dizolvate gaze şi o serie de substanţe care joacă un rol important în alimentaţie, ca factori
limitativi sau favorizanţi. Astfel, printre cei mai importanţi se situează oxigenul, a cărui lipsă poate duce
chiar la moartea peştilor (iarna sub gheaţă). Un rol însemnat îl joacă bioxidul de carbon care, în anumite
proporţii, poate stimula asimilaţia clorofiliană dar, în acelaşi timp, poate afecta existenţa peştilor de apă
rece, ca şi hidrogenul sulfurat sau azotul. Procentul de săruri de calciu şi magneziu este, de asemenea, de
mare însemnătate. Se cunoaşte că o producţie maximă piscicolă corespunde, de obicei, şi unei anumite
concentraţii a calciului în apă (10-25 miligrame/litru).

RELAŢII INTER- ŞI INTRASPECIFICE

Localizarea spaţială a speciilor acvatice, ca şi în cazul celor terestre, este determinată de condiţiile
staţionale, adică de măsura în care acestea satisfac exigenţele speciei respective. Fiecare individ, cuplu
sau grupare de peşti ocupă din spaţiul acvatic un anumit areal (teritoriu) pe care îl apără atât împotriva
duşmanilor, cât şi a altor exemplare din propria specie. Acest teritoriu constituie habitatul, în care sunt
întrunite condiţiile de înmulţire, de hrană şi de adăpost. Intr-un râu de munte, care constituie habitatul
păstrăvilor, zona principală de hrănire o formează curentul apei. Acesta însă va trebui să asigure existenţa
nevertebratelor, care obişnuit constituie hrana păstrăvului

Peştii au nevoie de adăpost, unde să fie feriţi de duşmani, de eventualii factori nefavorabili si unde să se
odihnească între intervalele de hrănire. Dacă în lacuri, de cele mai multe ori, acest adăpost îl constituie
vegetaţia acvatică, în apele curgătoare el este asigurat de cavităţi în maluri, stânci, goluri dintre bolovani,
rădăcinile arborilor de pe mal etc.

Zona de reproducere, la mulţi peşti din apele de munte, nu corespunde cu cea pentru hrănire şi
adăpostire. Astfel, păstrăvul îşi are locul de „boişte" în ape mici, liniştite, cu fundul nisipos, situate în
amonte de locul obişnuit de trai. Acest obicei ridică problema posibilităţii circulaţiei păstrăvului între
diferitele zone şi eliminarea eventualelor piedici pe traseu, ca şi plasarea „scărilor pentru peşte” la
barajele artificiale.

O importanţă deosebită o constituie dimensiunile pe care trebuie să le aibă habitatul. În apele de munte,
puţin adânci, Shetter şi Hazzard au stabilit o corelaţie între densitatea populaţiei de păstrăvi şi
adâncimea apei, independent de cantitatea de hrană şi natura albiei. De aici, necesitatea de a corela
numărul exemplarelor de păstrăvi cu condiţiile oferite de habitat.

În habitat se găsesc multe organisme animale între care se statornicesc anumite raporturi al căror
principal factor îl constituie nutriţia. Aceste relaţii se întâlnesc atât între speciile de nevertebrate,
plantele acvatice şi speciile de peşti, cât si între indivizii aceleiaşi specii de peşti. Între două specii de
vieţuitoare pot exista interacţiuni de mai multe tipuri:neutralism, competiţie, prădare, parazitism,
comensalism, simbioză etc. Competiţia pentru hrană apare însă şi între exemplarele aceleiaşi specii de
peşti. Relaţia pradă-prădător este cea mai caracteristică pentru relaţiile interspecifice. Păstrăvul este un
prădător pentru boiştean sau beldiţă, dar exemplarele sale tinere sunt prada şobolanului de apă, mierlei
de apă, a pescarului verde, iar exemplarele adulte sunt consumate de vidră, nurcă, şarpele de apă etc.
Oricum, păstrăvul fiind un bun înotător, este mai puţin expus decât alţi peşti. In general, scăderea
numărului de prădători ai păstrăvului poate duce la creşterea producţiei lui, dar eliminarea lor totală este
de natură să o afecteze, deoarece aceasta ar permite supravieţuirea şi a unor exemplare bolnave, slăbite
etc. Păstrăvul fiind un peşte răpitor, modul său de viaţă este mult influenţat de acest lucru. Astfel,
exemplarele mai mari trăiesc izolat şi nu suportă prezenţa altor păstrăvi în zona pe care o ocupă. De
altfel, de la vârsta de 3-4 ani, îşi consumă proprii pui. Gruparea salmonidelor se produce doar în
perioadele de împerechere, când pot fi văzute grupuri în apele mici dinspre izvoare. La puiet se remarcă
grupări mai mari sau mai mici, care asigură o protecţie mai bună, dar şi o concurenţă mai mare pentru
hrană. Icrele nefecundate ce ajung în cuib (îngropate în nisip) odată cu cele fecundate nu mor, ci se
dezvoltă partenogenetic, până ce din icrele fecundate, prin embriogeneză, apar „alevinii”. Pericolul ca
produşii de descompunere rezultaţi din icrele nefecundate să influenţeze asupra icrelor fecundate este
foarte redus.

Raporturi interesante şi, totodată, importante se stabilesc între salmonide şi bacterii, virusuri, plante şi
alte animale. Unele le servesc drept hrană, altele produc îmbolnăvirea sau parazitarea lor.

Cap. 4 ZONELE PISCICOLE DIN APELE DE MUNTE

Zona păstrăvului. Cuprinde pâraiele de munte, de la izvor şi până ce panta scade şi capătă prin
concentrarea mai multor afluenţi, caracterul unui râu. Apa este rece, limpede, cu un curs rapid şi
învolburat din cauza pantei şi stâncilor. Cantitatea de oxigen dizolvat în apă oscilează între 7—9 cm3/l.
Obişnuit, temperatura nu trece în timpul verii de 17° C, iar iarna nu coboară sub 1° C, ceea ce indică o
amplitudine relativ mică; pH-ul apei are valori în jur de 7. Fauna şi flora sunt relativ slab reprezentate,
prezenţa lor fiind afectată de cursul rapid (gradul de torenţialitate), temperatura scăzută a apei, natura
albiei etc. Sunt întâlnite aici, dintre vegetale, alge si muşchi, iar dintre elementele faunei se remarcă
prezenţa speciilor din ordinele Plecoptera, Trichoptera, Efemeroptera, Diptera şi, în special, a
crustaceului Gammarus pulex. Hrana exogenă a peştilor este formată din insectele ce trăiesc pe vegetaţia
de pe maluri. După condiţiile de hrană, apele din această zonă au o capacitate biogenică mijlocie. Ele
sunt propice existenţei păstrăvului (Salmo trutta-fario), alături de care se mai întâlnesc Cottus gobio(zl
ăvoaca), Phoxinus phoxinus (boişteanul) şi Noemacheilus barbatulus( gri ndel ul ).

Zona păstrăvului este cuprinsă, obişnuit, între (200) 700 şi 2 000 m altitudine şi însumează o lungime a
reţelei hidrografice de circa 10%.

Echilibrul biologic al unora din apele cuprinse în această zonă a fost zdruncinat din cauza unor acţiuni
cum ar fi, de exemplu, despădurirea malurilor, fapt care a defavorizat păstrăvul, creând, totodată,
condiţii de dezvoltare altor specii. Astfel se explică invadarea unor porţiuni ale zonei păstrăvului de către
Barbus meridionalis petenyi (moioaga) şi de către ciclostomulEudont omyzon danfordi( chi şcar ul ).

Zona lipanului. Urmează după zona păstrăvului şi cuprinde apele râurilor de munte, care continuă să fie
limpezi şi reci. Se remarcă faptul că apa se tulbură mai des şi se limpezeşte mai greu; de asemenea,
temperaturile înregistrează variaţii ceva mai mari în timpul anului (circa 20° C). Oxigenul dizolvat scade la
6-7 cm3/l, iar pH-ul înregistrează valori între 7-8. Vegetaţia, pe lângă alge şi muşchi, mai cuprinde o serie
de fanerogame al căror număr şi varietate cresc în raport de stabilitatea albiei. Fauna este mai bogată,
atât calitativ cât şi cantitativ. Apele acestei zone pot fi caracterizate ca având o capacitate biogenică de la
mijlocie la ridicată, în aceste condiţii, pe lângă păstrăv, predomină lipanul (Thymallus thymallus). Peştii
„însoţitori” sunt constituiţi din Hucho hucho (lostriţa) care, în unele porţiuni favorabile existenţei sale,
devine preponderentă, Leuciscus cephalus (cleanul),

Phoxinus phoxinus( boişt eanul ), Chondrostoma nasus(scobar ul ), Lota lota( mi halţ ul) , Noemacheilus
barbatulus(gr i ndel ul) , Cottus gobio (zglăvoaca). Şi în această zonă, unele modificări ale condiţiilor de
mediu, ca şi pescuitul neraţional, au creat condiţii de extindere a mrenei vinete.

Zona scobarului. Cuprinde cursul inferior al râurilor de munte, cu adâncimi mai mari, cu un grad de
limpezime mult scăzut, fiind ape mai mult tulburi; panta lină reduce mult din viteza apei, fapt care
favorizează depunerea nisipului şi chiar a mâlului. Cantitatea de oxigen dizolvat oscilează între 5-6 cm3/l.
Temperatura apei ajunge vara la 23-25°C; creşte sensibil amplitudinea oscilaţiilor termice anuale.
Variaţiile de debit sunt importante, caracterul lor fiind mult influenţat de gradul de împădurire al
bazinelor de recepţie. Vegetaţia acvatică este mai bogată, iar fanerogamele se înmulţesc şi ca număr şi ca
specii. Fauna cuprinde, de asemenea, mai multe specii; în special se înmulţesc insectele ce zboară la
suprafaţa apei. Condiţiile din această zonă determină clasificarea acestor ape în categoria celor cu
capacitate biogenică ridicată. Specia dominantă este scobarul (Chondrostoma nasus), fapt ce determină
şi denumirea zonei. Frecvent, se întâlneşte mreana vînătă (moioaga) - (Barbus meridionalis petenyi), apoi
Leuciscus cephalus (cleanul), Alburnoirles bipunctatus (beldiţa), Gobio gobio (porcuşorul),Lot alota
(mihalţul) şi, în unele cazuri, păstrăvul curcubeu, lipanul şi lostriţa.

CAPACITATEA BIOGENICĂ A APELOR DE MUNTE

Prin „capacitate biogenică” se înţelege totalitatea condiţiilor care asigură existenţa şi perpetuarea florei
şi faunei acvatice, inclusiv a populaţiilor de peşti. Capacitatea biogenică înseamnă, pentru acestea din
urmă, în primul rând „capacitatea de nutriţie” a unei ape. Aceasta înregistrează unele variaţii de la un
sezon la altul, pe o porţiune dată a unei ape. Ea suferă sensibile modificări şi în lungul unei ape. Hrana
poate fi vegetală sau animală. Cea animală poate fi endogenă (autohtonă) sau exogenă (alohtonă). Hrana
endogenă, la rândul ei, poate fi bentonică sau pelagică. Pentru cunoaşterea valorii nutritive, se impune
determinarea florei şi faunei, aceasta realizându-se prin recoltarea din fiecare zonă a unor probe din apa
respectivă, conţinând elementele de faună şi vegetaţie; se procedează la determinarea lor şi stabilirea
volumului, respectiv a greutăţii, cu care este reprezentată specia în proba luată în considerare. Astfel,
numărul de exemplare şi speciile întâlnite oferă cel mai preţios indiciu în stabilirea capacităţii de nutriţie.
Până în prezent, nu s-au făcut suficiente studii care să permită o cartare a apelor în raport de valoarea lor
nutritivă şi nici nu s-au stabilit criterii matematice de clasificare, fapt care se impune ca o necesitate în
scopul asigurării unei exploatări judicioase a fiecărei ape. Alături de capacitatea de nutriţie se stabilesc si
proprietăţile fizico-chimice ale apei.

Corelarea datelor astfel obţinute oferă posibilitatea evaluării ştiinţifice a speciilor ce pot trăi în apa
analizată şi, totodată, care este efectivul de peşti pe care-1 poate întreţine apa respectivă, permiţând şi
stabilirea numărului optim de alevini ce urmează să fie lansaţi pentru popularea ei. în momentul de faţă,
deoarece nu s-a ajuns la exprimarea într-o formă precisă a valorii capacităţii biogenice, în practică, atât
pentru caracterizarea apei, cât şi pentru lansare, se folosesc metode mai puţin precise. Este cunoscută
clasificarea apelor de munte după metoda Léger, într-o scară cu 10 trepte, astfel:

Ape sărace. Au fundul albiei stâncos sau pietros. Datorită curentului puternic vegetaţia se instalează
greu, deci condiţiile de hrănire sunt mai slabe, fapt ce are ca o consecinţă directă numărul de specii şi de
exemplare din peştii „însoţitori", iar păstrăvul atinge dimensiuni reduse. Capacitatea biogenică pe scara
lui Léger este cuprinsă între I şi III. Aici se clasifică, obişnuit, apele situate cel mai sus altitudinal.

Ape mijlocii. Au fundul albiei stabilizat şi viteza apei mai mică, fapt ce permite instalarea unui număr mai
mare de muşchi şi alge. Este posibil, astfel, existenţa a numeroase larve şi crustacee. Se creează condiţii
pentru prezenţa zglăvoacei şi a boişteanului, implicit condiţii mai bune pentru păstrăv. Capacitatea
biogenică pe scara lui Léger este între IV şi VI.

Ape bogate. Albia, acoperită cu pietriş, nisip şi mâl, permite instalarea unei vegetaţii bogate, ca si
prezenţa unei numeroase faune nutritive formată din efemere, tricoptere, plecoptere etc. Peştii
însoţitori, ca boişteanul, grindelul, porcuşorul, zglăvoaca sunt mult mai numeroşi. Se creează astfel cele
mai bune condiţii de existenţă pentru o populaţie piscicolă mai bogată în specii. Pe scai a lui Léger,
valoarea biogenică este cuprinsă între VII şi IX; treapta X se întâlneşte în cazuri mai rare şi pe porţiuni mai
restrânse.

O altă modalitate - metoda Fulton - pentru stabilirea capacităţii biogenice se bazează pe formula:

L Wx K 100 =

în care: K este coeficientul lui Fulton; W = greutatea peştelui, în g; L = lungimea, în cm, a peştelui. Pentru
aplicarea ei se capturează 2-3 păstrăvi pe fiecare tronson al apei studiate, pe care se efectuează
măsurătorile cerute de formulă. Rezultatele obţinute se confruntă cu datele din tabelul.

Valori utilizate pentru exprimarea capacităţii biogenice a apei

Tabelul

Valoarea coeficientului K

Troficitatea apei: Corespondent pe scara Léger

0,7 0,8 0,9 1,0

ape sărace

ape mijlocii

ape bogate

ape foarte bogate

1, 2, 3

4, 5, 6

7, 8, 9

10

13

PEŞTII DIN APELE DE MUNTE

Cap. 5 NOŢIUNI DE MORFOLOGIE, ANATOMIE Şl REPRODUCERE

Caractere morfologice. Peştii, fiind adaptaţi mediului de viaţă acvatic, au un corp alungit,

compus din cap, trunchi şi coadă. Capul este delimitat de fanta branhială, acoperită de opercul. De la
această fantă, până în dreptul orificiului anal, se delimitează trunchiul, iar de la acest orificiu, spre partea
posterioară, se găseşte coada. Pe corp se remarcă înotătoarele şi linia laterală. La peşti se întâlnesc:
orificiul bucal, orificiul anal, orificiul genital şi deschiderea branhială situată în urma operculelor, care
sunt dispuse de o parte şi de alta a corpului. Obişnuit, pe cap, se găsesc doi ochi dispuşi lateral.

Înotătoarele sunt în număr variabil, în funcţie de specie, şi se clasifică în înotătoare neperechi şi

înotătoare perechi. Cele perechi sunt pectoralele şi ventralele, corespunzând membrelor de la celelalte
vertebrate. Cele neperechi sunt dorsala, anala şi caudala. Remarcăm că la unele specii se întâlneşte, între
dorsală şi caudala, o înotătoare mai mică, denumită „adipoasă”. Această situaţie este caracteristică
familiei Salmonidae (fig.). Atât dorsala, cât şi anala pot fi formate din mai multe secţiuni de înotătoare.
Înotătoarele sunt constituite din formaţiuni de susţinere, denumite radii, care pot fi simple sau
ramificate, rigide sau flexibile şi dintr-un tegument. Numărul radiilor, în special din dorsală şi anală,
constituie un criteriu de clasificare, deoarece se păstrează constant în cadrul taxonomiei peştilor.

Caracterele studiate la peşti sunt de două feluri:pl asti ce (acelea care se referă la măsurători) şimeri st i
ce (acelea care se referă la numărători). În practică, se utilizează următoarele măsurători: L = lungimea
mare (de la vârful botului la vârful cozii); l = lungimea mică (de la vârful botului la baza cozii); H =
înălţimea în dreptul dorsalei; h = înălţimea cea mai mică; ls = lăţimea spatelui; G = greutatea.Solzii.
Majoritatea peştilor au corpul acoperit cu solzi. Numărul lor, însumat pe linia laterală, poate da indicii
pentru determinarea speciei. Solzii pot servi şi la determinarea vârstei. Pe suprafaţa lor se disting inele
concentrice al căror număr indică vârsta. Practic, solzii (5-7) se recoltează de la peşti vii sau conservaţi în
sare, se spală 5-10 minute cu o soluţie slabă de amoniac şi apoi cu lupa se numără inelele. Lăţimea lor
poate fi influenţată de condiţiile de existenţă în care trăieşte peştele. Astfel, în structura lor se disting
inele mai înguste (de iarnă) şi inele mai late (de vară).

Linia laterală este un organ caracteristic peştilor. Se găseşte pe părţile laterale ale corpului şi este dispusă
longitudinal. Constă dintr-un canal umplut cu o masă gelatinoasă, cuprins în dermă. In el se găsesc celule
senzoriale cu ajutorul cărora peştele percepe direcţia curentului, trepidaţiile, precum şi diversele
obstacole.

Caractere anatomice. Din punct de vedere anatomic, trebuie subliniat că peştii dispun de un sistem
muscular bine dezvoltat, care acţionează înotătoarele, participând împreună cu oasele la locomoţie;
scheletul peştilor poate fi cartilaginos sau osos. Din organizarea internă mai fac parte: sistemul nervos,
organele de simţ (tactil, olfactiv, gustativ, sistemul liniei laterale şi ochii), aparatul digestiv (cavitatea
buco-faringiană, esofag, stomac, intestin mijlociu şi intestin terminal, iar ca anexe, ficat şi pancreas),
aparatul respirator, format din bronhii, aparatul circulator, glandele endocrine, aparatul excretor şi
aparatul genital (fig.).

Vezica aeriană este o formaţiune umplută cu gaze, care serveşte la menţinerea echilibrului, precum şi la
mişcările pe verticală ale peştelui în apă. Aceasta se realizează printr-un mecanism de umplere sau
eliminare a gazelor, prin care se produce o schimbare a greutăţii specifice a peştelui.

Reproducerea. Procesul, la peşti, se realizează cu ajutorul glandelor sexuale, care poartă şi denumirea de
gonade. Ovarul. În mod obişnuit, ovarul se dispune pe toata munaerea cavităţii interne a corpului,
căpătând o dezvoltare maximă în perioada de reproducere; ovulele sunt eliminate la exterior prin
intermediul oviductului. La salmonide, acesta nu este pe deplin conturat, fapt care înlesneşte „mulgerea”
icrelor, deoarece ovulele se elimină direct din cavitatea generală prin orificiul genital.

Testiculele salmonidelor nu au spermiducte; ele se deschid în partea posterioară a cavităţii interne, între
rect şi uretră. Produsele sexuale ale peştilor sunt spermatozoizii (lapţii) şi ovulele (icrele). Spermatozoizii
au, obişnuit, un cap rotunjit şi flagelul lung, cu dimensiuni între 2-80 n. Este caracteristic faptul că,
introduşi în apă, ei mor foarte repede (la păstrăvi, în 23 secunde), iar în afara apei supravieţuiesc de la
câteva ore până la 2-3 zile. Icrele au dimensiuni între l-6 mm, iar numărul de „boabe” de icre (ponta)
variază foarte mult de la o specie la alta, iar în cadrul aceleiaşi specii în raport de talie, de vârstă şi de
dimensiunea boabelor. In funcţie de numărul icrelor se stabileşte prolificitatea absolută, înţeleasă ca
numărul total de icre depus de o femelă ;şi prolificitatea relativă, care reprezintă numărul de boabe de
icre raportat la greutatea corpului, exprimată în kilograme.

Cei mai mulţi peşti se adună, în vederea reproducerii, în locuri caracteristice fiecărei specii, numite locuri
de reproducere. Pentru majoritatea peştilor, epoca de reproducere este bine determinată în timp şi ea
depinde de temperatură. In cele mai multe cazuri, fecundaţia este externă: femela depune icrele pe un
substrat sau într-un. .„cuib”, iar masculul împrăştie lichidul spermatic (lapţii) peste icre, după care, în
unele cazuri, ca la păstrăv, acestea sunt acoperite cu nisip. Procesul este cunoscut în mod curent sub
denumirea de „bătaie” (sau „boişte”). Peştii iau parte la ea în grupuri mai mari sau în perechi. In acest
timp, pot avea loc lupte între masculi, unii îmbrăcând aşa-numita „haină de nuntă”. Salmonidele
adăpostesc icrele fecundate, dar nu se îngrijesc de puiet. După depunere, icrele trec printr-o perioadă de
incubaţie, care este caracterizată, pentru fiecare specie, de un anumit număr de grade-zile. Dezvoltarea
din icre a peştelui adult trece prin mai multe stadii: stadiul embrionar, până la ecloziune; stadiul larvar,
până la apariţia solzilor (stadiul de „alevin”); stadiul de puiet, până ajunge la maturitatea sexuală.
Ovulele peştilor sunt înconjurate de o membrană vitelină sau înveliş primar şi de o membrană
secundară. Dimensiunile şi numărul ouălor, în raport cu greutatea femelelor, diferă de la o specie la alta.
Ovulele pot avea diferite prelungiri ce servesc Ta fixarea lor de plante sau obiecte. Se remarcă la ovule un
pol animal, unde se formează embrionul si un pol vegetativ, unde se găseşte vitelusul. Dezvoltarea
embrionului se face în etape: în primele stadii se formează sistemul nervos, tubul digestiv, ochii şi inima;
anusul se constituie de timpuriu şi se deschide în urma sacului vitelin; gura apare după ecloziune.

După Diessner s.a., se disting trei faze în dezvoltarea icrelor până la ecloziune: a) de la fecundare, la
apariţia coloanei vertebrale (aproximativ 100 grade-zile); b) de la formarea coloanei vertebrale, la
apariţia ochilor (necesită circa 120-140 grade-zile); c) de la apariţia ochilor, până la
ecloziune.Eclozionarea puietului se produce cu ajutorul unui ferment secretat de embrion, care
subţiază„coaja” icrei. Alevinul. (larva) iese obişnuit din icră cu coada înainte. El prezintă, un timp, o pungă
vitelină din care se hrăneşte. La început, alevinul face foarte puţine mişcări; după resorbţia pungii
viteline în proporţie de 2/3, el începe să înoate.

Cap. 6 BIOLOGIA Şl CLASIFICAREA PEŞTILOR DIN APELE DE MUNTE

Sub raportul rolului şi importanţei economice pe care o au, peştii din aceste ape se împart în două grupe:
a) peşti principali, care formează şi obiect de crescătorie; b) peşti însoţitori, care au o importanţă mai
mică din punct de vedere economic. In prima grupă, se situează peştii din fam. Salmonidae şi fam.
Thymallidae, iar în a doua grupă, peşti ca boişteanul, grindelul, mreana vânătă etc

Corp argintiu cu spatele gri-verzui, deasupra liniei laterale pete negre rotunde, rectangulare sau în formă
de x; rar până la 6-8 ani pot apărea pete portocalii, roşii sau ruginii în lungul liniei laterale

Păstrăv de lac Familia Salmonidae (Regan, 1914). Peştii din această familie au corpul alungit, acoperit cu
solzi mici si deşi. Au două înotătoare dorsale, cea posterioară numită adipoasă; ventralele sunt plasate în
zona abdomenului., Capul nu este acoperit de solzi şi gura nu prezintă mustăţi. Linia laterală este
evidentă. Oviductele sunt rudimentare sau lipsesc. Reproducerea are loc în apele dulci. Familia cuprinde
nouă genuri, dar la noi trăiesc numai patru, două autohtone: Salmo şi Hucho şi două introduse:
Salvelinus şi Coregonus,

Genul Salmo (Linne, 1758). Corpul este alungit, gura largă, pe laturile corpului cu puncte roşii sau negre.
Icrele sunt mari. Speciile acestui gen sunt răspândite în Europa, Asia Mică, Caucaz, America de Nord etc.
La noi se găsesc două specii: Salmo trutta şi Salmo gairdneri.

Salmo trutta L., 1758. Este o specie larg răspândită. în mod obişnuit, are pe flancurile corpului pete roşii.
Sunt cunoscute numeroase rase geografice, care constituie subspecii. La noi sunt cunoscute: Salmo
trutta fario; Salmo trutta lacustris; Salrno trutta-labrax, cea mai răspândită fiind prima subspecie. Este de
menţionat faptul că mulţi autori apreciază că fiecare lac, fiecare râu şi chiar porţiune a unui râu are
varietatea sa locală de păstrăv, care se deosebeşte mai mult sau mai puţin prin forma şi coloraţia

(păstrăvul indigen)

Caractere morfologice. Are corpul relativ scurt, îndesat. Pe linia laterală se pot număra

115-132 solzi. Lungimea corpului este în funcţie de vârstă şi hrană, înălţimea maximă reprezintă 19,5-
24% din lungimea corpului (fără aripioara caudală). Are botul scurt şi obtuz. Capul reprezintă 20,6- 23,6%
din lungimea corpului (fig.). Greutatea după primul an oscilează între 5-20 g, în funcţie de hrănire, şi
ajunge, după 5-6 ani, până la 4-5 kg. Coloraţia variază destul de mult în raport de vârstă, maturitate
sexuală, temperatură, natura apei etc. în apele umbrite, păstrăvul are o culoare mai închisă decât în
apele luminate. Adulţii au, obişnuit, spinarea brună-verzuie, flancurile mai gălbui, cu pete negre şi roşii,
acestea din urmă fiind grupate mai mult în jurul liniei laterale. Dintre înotătoare, care au culoarea
cenuşie, doar dorsala este punctată cu pete negre, ceva mai mici.

Dimorfismul sexual se evidenţiază prin capul mai ascuţit al masculilor, care au botul, mandibula şi
înotătoarele pectorale mai lungi decât femelele. În general, la păstrăvul indigen se remarcă o variabilitate
a caracterelor morfologice, a ritmului de creştere şi a coloritului, în acest sens, se poate da ca exemplu
păstrăvul negru din râul Beretău-Barcău (Crişana), care nu are pete roşii.
Răspândire. Este o specie răspândită natural în cea mai mare parte a Europei (fig.), ca şi în Asia Mică. A
fost introdusă cu rezultate foarte bune în America de Nord, Africa si Noua Zeelandă. La noi, este întâlnită
în pâraiele de munte şi în lacurile montane, fiind principalul „locuitor” al zonei care- i poartă numele.
Ecologie. Trăieşte exclusiv în apele de munte, cu un conţinut de 6-7 cm3 oxigen/l şi cu o amplitudine
redusă a temperaturilor. Exemplarele adulte preferă apele mai adânci, pe când puieţii până la un an
preferă apele mai puţin adânci şi mai liniştite. Este un foarte bun înotător, fiind în stare să sară peste
obstacole înalte până la l m. Este exclusiv carnivor. Se hrăneşte cu insecte, melci, crustacee inferioare,
mai rar cu batracieni, iar după 2-3 ani devine ihtiofag, consumând peşti caPhoxinus, Cottus,
Noemacheilus şi chiar puiet din propria specie.

Reproducere. Maturitatea sexuală este atinsă în anul (2) 3-4, mai târziu la femele decât la masculi. Epoca
de reproducere începe în octombrie şi durează până în decembrie. Păstrăvii, având o coloraţie mai vie
(aşa-numita „haină de nuntă”), se deplasează spre izvoare. Femelele au abdomenul mărit de icrele pe
care le conţin. In locuri cu apă mică şi cu fundul albiei nisipos, femela, cu ajutorul înotătoarelor, sapă un
şănţuleţ în care depune icrele, peste care masculii depun lapţii, după care cuibul este acoperit cu nisip.
Depunerea icrelor se face în mai multe reprize, după care adulţii coboară pe cursul apei. Icrele sunt
galbene-portocalii, cu diametrul de 4,5-5 mm; obişnuit, o femelă depune 2 000- 2 500 (4 000) „boabe” la
un kg din greutatea corpului ei. Perioada de incubaţie durează, după P. Decei, de la 110 până la 205 zile,
în funcţie de temperatura apei. Din totalul icrelor depuse în mediul natural, doar l-3% ajung până în
stadiul de puiet. Alevinii au un ritm de creştere ce variază în funcţie de temperatura apei şi, în special, de
hrană (fig.). La un an, greutatea oscilează între 5-20 g, la doi ajung la 90-130 g, iar la trei ani între 200-
300 g. Longevitatea maximă atinge 10-12 ani.

Pescuitul. Este permis între l mai si 14 septembrie, numai cu undiţa şi folosind momeli artificiale.
Dimensiunea legală admisă la pescuit este de minimum 20 cm, iar numărul exemplarelor ce pot fi
recoltate într-o zi de pescuit este limitat (10 bucăţi). Pescuitul se practică de pe mal. Creştere. Păstrăvul
indigen se pretează la creştere şi exploatare intensivă, în staţiuni special amenajate. Deoarece are un
ritm de creştere mai scăzut, pentru consum se practică, obişnuit, creşterea „păstrăvului curcubeu”.

SALMO TRUTTA LACUSTRIS L, 1758

(păstrăvul de lac)

Caractere morfologice. Are o formă, în general, identică cu a păstrăvului întâlnit în pâraiele de munte. Se
deosebeşte însă de acesta prin talie, ajungând la 10—12 kg, excepţional mai mult. Este argintiu, iar pe
spate verzui sau cenuşiu-albăstrui. Pe jumătatea superioară a corpului şi pe înotătoarea dorsală se
remarcă pete negre, rotunde sau neregulate, variabile ca mărime. La exemplarele tinere se pot observa,
în zona liniei laterale, şi pete roşii, care dispar cu timpul. Răspândire. Păstrăvul de lac este întâlnit în
lacurile din nordul Europei, din Caucaz şi Alpi.La noi a fost introdus în Lacul Roşu de la Gheorgheni şi în
lacurile de acumulare de la Bicaz, Vidraru,Vidra, Leşu, ca şi în lacurile Gâlcescu, Bucura si Bâlea. Ecologie.
Trăind în lacuri, se reproduce în pâraiele ce se varsă în ele. Perioada de reproducere durează din
septembrie până în decembrie. Maturitatea sexuală apare la 6-7 ani. Icrele măsoară 5,25-6,00 mm.
Longevitatea durează 20 ani. Până la vârsta de 3 ani, atinge circa 27,00 cm, iar la 8-9 ani atinge 80-90 cm
în lungime şi o greutate de 5,7-7,9 kg. Hrana sa constă, la început, din larve, insecte etc., iar la vârsta de
4-5 ani devine aproape exclusiv răpitor.

Pescuit. Recoltarea se face în aceleaşi condiţii ca la păstrăvul de râu. Are o importanţă din ce în ce mai
mare, pe măsura extinderii sale în toate lacurile de baraj şi în lacurile alpine.

SALMO GAIRDNERI Richandson, 1836

(păstrăvul curcubeu)

Caractere morfologice. Specie originară din America de Nord, se deosebeşte de Salmo trutta prin lipsa
petelor roşii de pe flancuri şi frecvenţa mai mare a petelor întunecate şi rotunde. Dintre numeroasele
rase cunoscute în zona de origine, în Europa s-au introdus două:i ri deus şishast a, prima având 120-130
solzi, iar a doua 135-145 solzi pe linia laterală. Exemplarele din ţara noastră au caracteristici ce se
apropie mai mult dei ri deus, fapt pentru care-1 vom prezenta doar pe acesta.

Salmo gairdneri-irideus (Gibbons, 1855) (păstrăv curcubeu, păstrăv american). Ar e corpul ceva mai lat
decât păstrăvul de râu. Atinge, obişnuit, 25-30 cm lungime şi 0,8-1,6 kg, ajungând excepţional la 50-90
cm şi 16 kg greutate. Cele mai mari exemplare pescuite în Lacul Bicaz au cântărit în jur de 6 kg. Are
spatele cenuşiu-albăstrui sau verzui întunecat, cu flancurile argintii şi abdomenul albicios. Se remarcă
numeroase pete negre pe corp, pe aripioara dorsală şi caudală, lipsa petelor roşii şi existenţa unei dungi
multicolore în lungul liniei laterale, care luceşte în culorile curcubeului, de unde provine si denumirea
(fig.). Ritmul de creştere este mult mai rapid decât al păstrăvului indigen (fig.). Atinge în anul al doilea, în
funcţie de abundenţa hranei, 200-300 g şi 22-28 cm lungime.

Răspândire. Este răspândit în America de Nord. În Europa, a fost introdus în anul 1880. La noi a fost
introdus în multe ape curgătoare şi în păstrăvării.

Ecologie. Păstrăvul curcubeu este mai puţin pretenţios la gradul de oxigenare a apei şi suportă uşor
variaţii mai mari ale temperaturii. Preferă temperaturi ale apei de 17-20° C. Atinge maturitatea sexuală la
vârsta de 2-3 ani.

Reproducere. Aceasta are loc în martie-aprilie, când femela depune, la l kg greutate corporală, între l 500
şi 4 000 icre, cu diametrul de 4-5 mm. Incubaţia durează 330-400 zile-grade.

Este mai rezistent la boli. Se hrăneşte cu insecte, moluşte, viermi, crustacei etc. Este nepretenţios faţă de
hrană.

Pescuit. Între l iunie-31 decembrie este permis cu undiţa, folosind momeli artificiale. Dimensiunea
minimă admisă la pescuit este de 20 cm. Se pescuieşte relativ mai uşor, din cauză că este foarte lacom.
Pescuitul se practică de pe mal, iar numărul exemplarelor este limitat la 10 (5 din lacurile de acumulare).

Creştere. Se pretează la creştere intensivă, fapt pentru, care este înmulţit în păstrăvăriile destinate
producerii păstrăvului de consum (Tismana, Vaşcău, Gudea, Cîmpul Cetăţii etc.). Nu se menţine în apele
de munte atât din cauza temperaturii scăzute a apei, cât şi pentru că este migrator, fapt pentru care este
neindicat pentru repopularea apelor a căror temperatură nu depăşeşte 16—17° C. Pe acest considerent,
se recomandă introducerea rasei S. g. shasta, care este stabilă. Se pretează şi la creşterea în iazuri sau
lacuri.

Genul Salvelinus (Richardson, 1836). Speciile cuprinse în acest gen diferă de cele din genul Salmo prin
corpul moderat alungit, capul comprimat lateral, gura de la mijlocie la mare şi solzii mai mărunţi. Genul
este răspândit în nordul Americii, Europei şi Asiei, precum şi în Alpi. La noi este introdusă o singură
specie: Salvelinus fontinalis.

SALVELINUS FONTINALIS Mitcell, 1815

(păstrăvul fântânel, păstrăv de izvor)

Caractere morfologice. Corpul este verde-închis-măsliniu, pe spate marmorat, cu dungi întunecate,

alternând cu dungi deschise şerpuite, pe laturi auriu-portocaliu şi cu abdomenul albicios. Numeroasele
puncte roşii carmin sau galbene sunt înconjurate de o bordură albastră, înotătoarele dorsală şi caudală
au dungi închise, pectoralele, ventralele şi anala sunt roşiatice; la marginea anterioară au două dungi,
una roşie şi alta cenuşie negricioasă. In perioada de împerechere, culorile devin mult mai vii. Corpul are
obişnuit o lungime în jur de 20 (30) cm, iar înălţimea maximă reprezintă 19-27,8% din lungime. Capul
ocupă 21,6-26% din lungime. Linia laterală cuprinde 200-250 solzi (fig.).

Răspândire. La noi a fost introdus în mai multe ape de munte, dintre care amintim: Negruţa, Dumitreasa
şi Irişoara, toţi afluenţi ai Someşului Mic. Prima încercare s-a făcut (în 1906) pe Valea Tarcăului şi Valea
Putnei. În 1962 a fost introdus în Valea Dejani - Făgăraş, iar în anii următori pe Valea Iadului, Râul
Sadului, Neagra Brostenilor, Valea Gurghiului, Valea Drăganului, Brodina şi Lacul Şteviei (Retezat).

Ecologie. Fântânelul manifestă preferinţă pentru apele reci (12-15°), bine oxigenate, fapt pentru care
staţiunea convenabilă o constituie cursul superior al pâraielor de munte. Este sensibil la variaţiile de
temperatură şi la poluare. Este mai vioi şi mai îndrăzneţ decât păstrăvul. Se hrăneşte cu râme, larve,
viermi, melci etc. pe care-i caută neîncetat.

Reproducere. Are loc odată cu a păstrăvului indigen, cu care se încrucişează şi dă hibrizi sterili. Este mai
sensibil la bolile infecţioase, fapt pentru care creşterea sa intensivă este mai dificilă. Alevinii au un ritm
de creştere mai rapid decât la păstrăvul indigen. Astfel, după Pojoga, aceştia ajung la vârsta de un an la
12-18 cm lungime şi 20-125 g. Excepţional se pot găsi, la vârste peste 4 ani, exemplare de 35 cm lungime
şi cu greutate de peste 0,5 kg.

Pescuit. Nu este reglementat separat, ci se încadrează în aceeaşi perioadă cu a păstrăvului de râu şi în

aceleaşi condiţii.

Creştere. Este mai puţin apt pentru creştere intensivă. Are o importanţă economică redusă, iar carnea sa
este mai puţin gustoasă decât a păstrăvului de râu. Materialul necesar popularilor se produce în
păstrăvăriile Valea Putnei, Dejani-Făgăraş, Gudea-Mureş şi Bîlea-Sibiu. Genul Hucho (Günther, 1866)
cuprinde specii de talie mare, cu capul comprimat lateral, corpul acoperit cu pete întunecate până la
negre, în formă de „X”. La noi se găseşte o singură specie
Hucho hucho( L. ).

HUCHO HUCHO L, 1758

(Lostriţa) Caractere morfologice. Este cel mai mare reprezentant al familiei. Are un corp alungit şi gros,
lung de 1,2-1,5 m şi atinge 10-20 kg. Obişnuit are 2-5 kg, capul reprezintă 22,7-27,9% din lungimea
corpului şi se termină cu o gură largă, înălţimea corpului reprezintă 15-20% din lungime (fig.). Coloraţia
pe spate este cenuşie-ruginie, iar flancurile şi abdomenul albe-argintii. Jumătatea superioară a corpului,
inclusiv dorsala şi caudala, sunt acoperite de pete negre. Dimorfismul sexual este puţin pronunţat: botul
masculilor este mai ascuţit, iar coloraţia mai închisă, în special pe abdomen, înotătoarele sunt cenuşii sau
roşcate şi, cu excepţia dorsalei şi caudalei, sunt lipsite de pete.

Răspândire. Este o specie endemică în bazinul Dunării. La noi, este întâlnită în câteva râuri: Tisa, Viseu,
Bistriţa, Dorna, Cerna, Borşa etc. (fig.). Ecologie. Trăieşte în apele nurilor sau fluviilor, manifestând
preferinţe pentru locurile cu curent puternic, vârtejuri, repezişuri şi zone de stâncării calcaroase.

Reproducere. Are loc primăvara, în lunile aprilie-mai, când lostriţa se deplasează în locurile de „boişte",
situate în amonte de staţiunea obişnuită de zona lipanului, reuşind să treacă peste obstacole de l-1,5 m
înălţime. În pietrişul sau nisipul de pe fundul albiei, femela sapă o adâncitură de aproximativ 30 cm, în
care depune icrele ce vor fi fecundate de unul sau mai mulţi masculi. O femelă produce, la un kilogram
din greutatea corpului, 1600-3200 icre. Cele mai bune icre se obţin de la femelele de 4-6 kg. Icrele, de
culoare galbenă-portocalie, au diametre între 4,8-6 mm. Ecloziunea se produce după trecerea a circa 270
grade-zile. Larvele, până la resorbţia pungii viteline, stau nemişcate, după care devin foarte active. Ele
rămân la locurile de ecloziune circa un an. În primul an, lostriţele ajung la 15-25 cm, .peste 30 cm după
doi ani, 40-'50 cm si în jur de un kilogram la trei ani, iar după vârsta de 6 ani ajung la 70-85 cm si 4-6 kg.
Maturitatea sexuală se atinge la 5 ani. Hrana. Este diferenţiată în funcţie de vârsta si anotimp. Ea constă,
în stadiile de tinereţe, din plancton şi insecte, apoi aproape exclusiv din peşti (Chondrostoma, Barbus
meridionalis, Leuciscus cephalus, Alburnoides, Phoxinus, Gobio), broaşte, şoareci de apă si chiar păsări,
înmulţirea şi existenţa lostriţei sunt afectate de duşmani naturali, paraziţi, bacterii sau ciuperci ca
Saprolegnia, ca şi de braconaj sau de poluarea apelor.

Pescuit. Este permis între l iunie şi 31 decembrie, pe bază de autorizaţie specială, cu undiţa, dimensiunea
minimă admisă la lostriţa fiind de 65 cm. În râurile populate cu această specie, pescuitul cu momeli
artificiale este interzis. Creştere. Deşi au fost formulate numeroase rezerve referitoare la înmulţirea
artificială a lostriţei, încercările mai recente din ţara noastră, la păstrăvăriile Făina şi Valea Putnei, au dat
rezultate promiţătoare. Astăzi, lostriţa se mai creşte în păstrăvăriile Poiana Mărului, Oieşti, Gilău şi
Ceahlău.

Cap. 7 Alte specii

Genul Coregonus (Lacepede, 1804). Cuprinde numeroase specii, larg răspândite în America de Nord,
Europa de Nord, Siberia şi în Alpi. Au solzii relativ mari şi pe linia laterală se numără cel mult 111 bucăţi.
La noi sunt introduse două specii: C. lavaretus şi C. albula.
COREGONUS LAVARETUS L, 1738

(Coregonul)

Caractere morfologice. Este o specie cu numeroase rase, dintre care la noi s-a introdus Coregonus
lavaretus var. maraenoides (Poljakow, 1784). Acesta are corpul fusiform, cu înălţimea în jur de 26,5% din
lungimea totală. Botul este trunchiat. Înotătoarea dorsală şi cea anală au marginea concavă; celelalte
sunt ascuţite, iar caudala este adânc scobită (fig.). Culoarea pe spate este întunecată, iar flancurile şi
abdomenul sunt argintii. Se remarcă vârful negru al înotătoarelor. Atinge lungimi până la 60 cm şi
greutăţi de 2—3 kg.

Răspândire. Originar din lacul Peipus (fosta U.R.S.S.), a fost răspândit în mai multe ţări din centrul şi N-V
Europei. La noi a fost introdus în 1956 în Lacul Roşu, ca şi în câteva heleşteie şi iazuri. Ecologie. Coregonul
trăieşte exclusiv în ape lacustre. Reproducerea are loc în octombrie—noiembrie. Hrana constă din
plancton, mai ales în tinereţe, apoi din nevertebrate bentonice, iar unele exemplare, cu vârsta, pot
deveni ihtiofage.

Recoltare. Se face cu undiţa, de pe mal, între l mai - 14 septembrie, cu momeli artificiale.

Dimensiunea minimă admisă la pescuit este de 20 cm, iar numărul de exemplare limitat la 10.

COREGONUS ALBULA L. 1758

(coregonul mic)

Caractere morfologice. Este o specie ceva mai mică decât precedenta şi cu multe rase geografice şi
ecologice. Dintre ele, la noi s-a introdus Coregonus albula ladogensis (Pravdin, 1948). Are corpul
asemănător cu specia prezentată mai sus, cu deosebirea că înălţimea maximă nu depăşeşte 19% din
lungimea corpului, în zona de origine, atinge lungimea maximă de 46 cm şi greutatea de l kg. Linia
laterală, cu 69-91 solzi, este puţin curbată în jos, în partea anterioară.

Răspândire. Originară din lacul Ladoga, specia a fost introdusă în numeroase lacuri şi heleşteie. La noi a
fost introdusă în 1956 în aceleaşi lacuri ca şi specia precedentă, precum şi în lacul de baraj de la Vidraru
(Argeş).

Ecologie. Trăieşte în ape lacustre. Reproducerea are loc în noiembrie decembrie, iar hrana constă din
plancton, dar consumă şi hrană bentonică. Fam. Thymallidae (Gil, 1894). Deşi mulţi sistematicieni
încadrează această familie ca un gen al fam. Salmonidae, acceptăm clasificarea dată în „Fauna R.S.
România”, vol. III. Familia cuprinde un singur gen.

Genul Thymallus (Cuver, 1829). Cuprinde 5 specii dulcicole, vicariante, dintre care la noi se găseşte doar
una - Thymallus thymallus.

THYMALLUS THYMALLUS L., 1758

(lipanul)
Caractere morfologice. Corpul este alungit, cu înălţimea maximă reprezentând 19,5-25,5% din lungime,
capul mic, terminat cu o gură mică; înotătoarea dorsală este mult mai mare decât la alte salmonide, cu
marginea rotunjită în partea anterioară (fig.). Linia laterală este aproape dreaptă (cu 75- 85 solzi). Pe
spate şi cap are o culoare cenuşie-brun-verzuie, laturile corpului sunt argintii cu reflexe vineţii sau gălbui,
cu luciu metalic, iar abdomenul alb-argintiu. Pe spate este mai întunecat, iar pe laturi are pete negre,
înotătoarele perechi sunt roşcate sau gălbui, iar cele neperechi violacee. Dorsala este colorată în albastru
şi roşu, cu pete roşii-cărămizii şi negre. Masculii sunt mai mari ca femelele. Obişnuit, atinge 20-35 cm, rar
50 cm şi greutăţi până la 2,00 kg.

Răspândire. Lipanul este cunoscut aproape în întreaga Europă. La noi ocupă partea inferioară a apelor de
munte, constituind „zona lipanului”, care însă nu este prea bine delimitată (fig.).

Ecologie. Preferă ape mai adânci, liniştite, cu fundul pietros.

Reproducerea are loc în martie-aprilie. Icrele, cu diametrul de 2,5-3,5 (4) mm, au o culoare gălbuie-
portocalie. Femelele depun în pietriş 6 000-13 000 icre pentru fiecare kg greutate corporală. După 21-26
zile de la fecundaţie, respectiv după 200-230 grade-zile, are loc ecloziunea. Creşte relativ repede,
ajungând în primul an la 10-14 cm, în al doilea an la 16-24 cm, în al treilea an la 30 cm şi 200- 400 g.
Atinge maturitatea sexuală la 3 ani. Hrana este constituită din larve, crustacee, viermi, moluşte şi,
ocazional, icre sau puiet de peşti.

Pescuit. Este permis cu undiţa, folosind muşte artificiale, între l iunie şi 31 decembrie.

Dimensiunea legală admisă la pescuit este de minimum 25 cm, iar numărul este limitat la maximum 10
bucăţi pe zi.

Creştere. Deşi până nu de mult s-a susţinut că nu este posibilă înmulţirea artificială, în ultimii ani ea s-a
realizat în unele păstrăvării (Lăpuşna, Cândeşti si Ceahlău), cu rezultate satisfăcătoare, fapt deosebit de
important pentru repopularea apelor noastre. Grupa „peştilor însoţitori” sau a peştilor secundari
cuprinde destul de multe specii, aparţinând în majoritate familiei Cyprinidae, la care se adaugă
reprezentanţi ai familiilor Cobitidae şi Cottidae.

Cap. 8 FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ

PRODUCŢIA PISCICOLA A APELOR DE MUNTE

Existenţa efectivului piscicol şi, în primul rând, al salmonidelor, este afectată de factorii naturali
nefavorabili, de factorii artificiali (legaţi de activitatea umană), de către boli şi dăunători.

FACTORII NATURALI

Cei mai periculoşi sunt: viiturile mari, zăpoarele de gheaţă, seceta, variaţiile bruşte de temperatură,
îngheţurile şi obstacolele naturale. Viiturile mari, ca şi zăpoarele de gheaţă în mişcare, antrenează la vale
şi distrug atât peştii, cât şi flora şi fauna nutritivă, provocând modificarea radicală a condiţiilor de
existenţă pe perioade destul de lungi. Secetele prelungite, care duc la scăderea nivelului apelor până la
secarea lor, provoacă distrugerea parţială sau totală a faunei şi florei, restrâng foarte mult spaţiul de trai
al peştilor şi, concomitent, prin încălzirea apei, se reduce procentul de oxigen; totodată, se creează
condiţii favorabile instalării unor boli şi a braconajului. Variaţia bruscă a temperaturii apei duce la unele
perturbări funcţionale şi de comportament şi debilitarea peştilor. Puietul nu suportă modificări bruşte
care depăşesc 3°C, iar adulţii până la 7°C; procente destul de mari de pierderi se înregistrează şi la icrele
ce suferă variaţii bruşte de temperatură, îngheţurile timpurii pot cauza, de asemenea, pagube,
împiedicând depunerea icrelor şi producând fixarea adulţilor în gheaţă. Acelaşi fenomen, de blocare în
gheaţă, poate avea loc când apa îngheaţă până la fundul albiei. Apariţia unor obstacole naturale pe
cursul apei, mai mari de 1 m înălţime, împiedică deplasarea spre izvoare a reproducătorilor şi „boiştea”
are loc în condiţii nefavorabile. Acolo unde aceste obstacole nu pot fi îndepărtate, este indicată
construirea unor „scări pentru peşti”, care să le înlesnească trecerea în perioada de boişte. Deoarece însă
aceste scări facilitează braconajul, în perioada în care funcţionează trebuie păzite.Dintre dăunătorii
naturali ai salmonizilor amintim: vidra (Lutra lutra L.), nurca (Mustela lutreola L.), şoarecele cu bot ascuţit
(Neomys fodiens Pali), şobolanul de apă (Arvicola amphibius), lipitorile, chişcarii, şarpele de apă (Natrix
tesselata), unele pasări cum sunt raţele, pescăruşul verde (Alcedo athis ispida L.), mierla de apă (Cinclus
cinclus aquaticus) şi unii peşti.

FACTORII ARTIFICIALI

Dintre aceştia, trebuie avuţi în vedere: braconajul, despădurirea unor suprafeţe mai mari de teren din
bazinele de acumulare, poluarea, plutăritul liber, construirea unor obstacole ce barează apa, pescuitul
neraţional etc. Braconajul este unul din factorii care influenţează cel mai mult efectivele. Metodele
utilizate de braconieri urmăresc ca în timp cât mai scurt să prindă cât mai mult peşte. Printre metodele
utilizate, amintim: otrăvirea apei cu diverse vegetale sau substanţe, abaterea cursului apei, folosirea de
materiale explozive, a unor instalaţii electrice improvizate, ca şi întrebuinţarea unor unelte interzise la
pescuitul salmonidelor (prostovolul, sacul, ţepoaia, priponul). Aici, se pot adăuga şi cei care braconează
cu mâna sau cu undiţa, folosind momeli nepermise. Lupta contra braconierilor se face prin exercitarea
susţinută a pazei şi a controlului, prin identificarea şi sancţionarea exemplară a celor care nu înţeleg să
respecte dispoziţiile legale.

Exploatarea simultană a unor suprafeţe mai întinse din bazinul de recepţie a unei ape, ca şi tăierea
arborilor de pe malul apelor determină modificări importante ale vitezei de curgere la suprafaţă, măresc
cantitatea materialului erodat, permit o încălzire mai mare a apei etc., fapt care se răsfrânge negativ atât
prin conţinutul mai mic de oxigen, cât şi printr-un grad de limpezime mai mică a apei, înrăutăţind
condiţiile de existenţă a salmonidelor. Cerinţa de a se executa exploatări pe suprafeţe mai mici este în
deplină concordanţă cu principiile unei silviculturi raţionale; prin aceasta se asigură modificări mai mici
ale condiţiilor de mediu şi se permite menţinerea unor efective normale de salmonide în apele
respective un factor care îşi face tot mai mult simţită prezenţa şi influenţa sa dăunătoare este poluarea,
generată de deversarea apelor reziduale, de eliminarea unor substanţe chimice, de deversarea
rumeguşului etc. Sunt ape care, în prezent, sunt lipsite total de peşte, cum ar fi Valea Bârsei, pârâul
Vârghiş etc. în altele se poate întâlni un număr redus de specii. Există unele ape poluate din străinătate în
care s-au adaptat unele specii de peşti, care însă nu mai pot fi consumaţi din cauza substanţelor
otrăvitoare pe care le-au încorporat, în parte, efectul distrugător al poluării poate fi eliminat prin
trecerea apelor reziduale prin staţii de epurare. La noi în ţară, obligativitatea epurării apelor industriale
este reglementată prin lege. Un factor ce poate determina modificări sensibile ale efectivului este
pescuitul neraţional. Se cunoaşte că fiecare apă are o anumită capacitate de hrănire a efectivului piscicol.
Nereglementarea pescuitului, în raport de posibilităţile reale ale apei, duce la scăderea efectivului până
la dispariţia completă a peştelui.

Construirea unor obstacole mai mari de l m înălţime poate afecta înmulţirea salmonidelor, ceea ce
impune şi în acest caz construirea „scărilor pentru peşte”.

BOLILE SALMONIDELOR

Sunt destul de numeroase şi descrise pe larg în lucrări de specialitate. În lucrarea de faţă ne vom opri
doar asupra câtorva mai frecvente (tab. ). Cu puţine excepţii, ele nu sunt transmisibile la om. Pentru
evitarea îmbolnăvirii peştilor, mâi ales în crescătorii, se impun măsuri de igienă şi profilaxie. Intre
acestea, se recomandă asigurarea unui debit suficient de mare, o densitate în bazine în concordanţă cu
acest debit, asigurarea unor măsuri de igienă perfectă a incubatoarelor, „trocilor” şi instalaţiilor, o
hrănire raţională, susţinută şi în concordanţă cu vârsta şi specia, introducerea în carantină a icrelor,
alevinilor sau peştilor introduşi, asigurarea unei permanente selecţii a efectivului de reproducători.

Preventiv, se prevăd băi cu verde de malachit, formol etc., sau dezinfecţii cu lapte de var ori
permanganat de potasiu, în raport de situaţie. Periodic, sunt trimise la analiză probe de apă, iar în caz de
mortalităţi, peşti sau icre sunt expediate pentru diagnostic la laboratoarele de specialitate.

Cap. 9 MIJLOACE DE CREŞTERE A PRODUCŢIEI

PISCICOLE A APELOR DE MUNTE

Creşterea efectivelor de salmonide se poate realiza prin măsuri de ocrotire şi de amenajare a apelor.
Măsurile de ocrotire se referă, în primul rând, la protejarea fondurilor piscicole, la care se asociază
crearea unor zone oprite pentru pescuit, ce însumează 20—25% din luciul de apă, amplasate în locurile
optime de dezvoltare a speciilor salmonicole. În situaţia că pescuitul se face doar pe bază de autorizaţii,
aceste zone nu-şi mai găsesc justificarea. Acolo unde condiţiile o impun, perioada de pescuit poate fi
mult redusă sau se poate interzice pescuitul.

Pentru realizarea unor condiţii cit mai favorabile de creştere şi dezvoltare, pe lingă măsurile de practicare
a exploatărilor numai pe suprafeţe mici, regenerarea rapidă a arboretelor etc., este indicat să se dea
atenţie plantării malurilor, pentru asigurarea umbririi apei, deci evitarea încălzirii ei, cât şi pentru faptul
că arborii adăpostesc o entomofaună bogată ce poate servi ca hrană peştilor.

Un rol însemnat în îmbunătăţirea condiţiilor de existenţă îl joacă şi amenajările ce se execută şi care

vizează restabilirea unor condiţii ce au fost alterate de cauze naturale sau artificiale. Dintre amenajările
cele mai frecvent întâlnite, amintim:

Cascada podită. Constituită dintr-un buştean gros de 40-50 cm, se amplasează perpendicular pe firul apei
şi se încastrează în mal pe o lungime de 1,5-2 m, la ambele capete. Peste el se aplică o podea lată cât
albia şi lungă de 2,5-3,5 m, în raport de panta terenului. Partea din aval se fixează de buştean, având grijă
ca marginea să treacă peste acesta cu 40-50 cm, iar cea din amonte se fixează cu o prăjină transversală şi
se încastrează în fundul albiei, pentru a se evita dislocarea cascadei. Lateral, se montează buşteni pentru
a se evita erodarea malurilor, dar cel mai bine se construiesc pe margini „căsoaie”. Apa care trece peste
cascade, fiind dirijată de 2 bile numite „abătătoare”, are o cădere de circa 50 cm, se oxigenează şi sapă o
bulboană în care păstrăvul îşi găseşte adăpost şi hrană. Aceste cascade creează cele mai bune condiţii de
dezvoltare pentru peşti. Obişnuit, ele se construiesc în apele ce au fundul albiei erodabil si maluri înalte
(fig.).

Barajul. Se execută din blocuri de stâncă şi bolovani pe porţiuni ale albiei cu eroziune redusă, pentru ca
apa să nu le disloce. Amplasat transversal, barajul are o înălţime de 50 cm şi o lăţime de 80-100 cm, iar
lungimea sa nu va depăşi 6-8 m. în aval, el va fi susţinut de o bilă încastrată în ambele maluri. Lateral,
dacă este cazul, malurile se căptuşesc cu lespezi, pentru a se evita erodarea, în spatele barajului se
formează o porţiune de apă întinsă, adâncă şi mai liniştită, în care se vor dezvolta o faună şi o floră mai
bogată, iar peştii vor găsi mai uşor adăpost. (fig.).

Cascada simplă. Se execută dintr-un buştean cu diametrul de 35-40 cm, dispus transversal peste curentul
apei, şi se încastrează la ambele capete în mal, pe o lungime de l-2 m. În spatele lui se aşează fascine,
bolovani şi pietriş, pentru ca apa să treacă peste buştean şi să formeze o bulboană în aval. Aceste
cascade sunt indicate pentru apele cu maluri joase şi albia cu o lăţime sub 8 m. Construcţia simplă, costul
scăzut ca şi posibilitatea de a fi executată de unul sau doi oameni, o fac avantajoasă în raport cu alte
amenajări (fig.).

Pintenul. Se execută în apele care au o mare variaţie a debitului şi cu albii late. Amplasarea lui se face în
punctele în care curentul apei loveşte în mal. Sunt cunoscute mai multe tipuri de pinteni; toate însă se
amplasează oblic faţă de mal şi cu unul din capete încastrat în el, fie că pintenul este format dintr-un
perete de bârne, fie că este format dintr-o „căsoaie”, în acest fel, se evită erodarea malurilor şi, totodată,
în apa liniştită din spatele lor peştii găsesc adăpost şi hrană. Pintenii sunt indicaţi în apele în care se
practică plutăritul (fig.).

Scobitura în mal. Este, aşa cum sugerează denumirea, o excavaţie în mal executată cu scopul de a oferi,
în apele cu plutărit, un adăpost pentru peşti. Dimensiunile unei astfel de lucrări sunt de 1,5-2 m, atât în
Lungime cât şi în lăţime.

Dezavantajul ei corista în faptul că se colmatează foarte repede.

Arborele ancorat. Este lucrarea cea mai uşor de realizat, recomandabilă în apele cu adâncime mică şi
maluri joase. Arborele, cu vârful înspre aval, necurăţat de crăci, se ancorează cu sârmă de un punct de pe
mal, în locuri în care apa îl erodează. Prezenţa arborelui domoleşte curentul apei şi permite dezvoltarea
unei bogate faune, iar pentru păstrăvi constituie un bun loc de adăpost şi pândă, (fig.).

Capra. Este o construcţie mobilă, de formă piramidală, cu baza pătrată sau triunghi echilateral, cu latura
de l-1,5 m. Unul sau doi pereni ai caprei se căptuşesc cu scânduri pe o înălţime de 70-100 cm. La
jumătatea înălţimii piramidei se execută o platformă pe care se aşează bolovani, pentru a se asigura
stabilitatea construcţiei. Capra se aşează în albie cu partea căptuşită înspre amonte, pentru ca în spatele
ei să rămână loc de adăpost. Caprele se utilizează acolo unde nu se pot executa alte lucrări cu efect mai
mare (fig.).

Trecătorile sau „scările pentru peşti”. Sunt indicate în cazul obstacolelor naturale sau artificiale mai înalte
de l m şi care se găsesc pe cursul apei (fig.). Trecătorile sunt nişte canale săpate în mal, cu o pantă de l:12
până la l:15. Secţiunea canalului este de 100x50 cm, iar apa trebuie să aibă o înălţime de cel puţin 20 cm,
pentru ca peştele să poată trece, în unele situaţii, se poate utiliza un canal în care se instalează palete de
retenţie a apei, de dimensiuni şi forme variabile.

Se utilizează, de asemenea, scări cu despărţituri complete sau scafa cu contracurent. Aceasta din urmă
constă dintr-un tub în interiorul căruia se amplasează nişte pinteni aşezaţi în unghi ascuţit faţă de fundul
tubului şi care sunt încovoiaţi cu vârful înăuntru. Această construcţie creează un contracurent ce
frânează curentul principal, în clipa în care apa din fundul scobiturii încearcă să treacă peste muchia
pintenului.

Mai recent, în străinătate, la obstacolele mai înalte, se execută ascensoare electrice automate,care
transportă peştele în amonte.

Pentru împiedicarea braconajului, „scările pentru peşti”, aflate în funcţiune, trebuie neapărat păzite;
altfel, ele devin curse din care peştii pot fi foarte uşor prinşi.

În cazul cursurilor de apă cu un grad de torenţialitate ridicat, se va avea în vedere coroborarea lucrărilor
de ameliorare şi corectare a torenţilor cu lucrările de amenajare piscicolă, ca şi cu lucrările de interes
hidroenergetic, în astfel de situaţii, soluţiile adoptate pentru amenajarea piscicolă vor putea avea
caracter de unicat vizând, în final, menţinerea si creşterea efectivului piscicol în noile condiţii;
Complexitatea amenajării ecosistemelor acvatice constă în faptul că, de cele mai multe ori, această
lucrare urmăreşte să redea mediului calităţi pe care acesta le-a pierdut, adeseori, din cauze antropogene.
reţeaua hidrografică a apelor de munte a suferit mai puţin decât restul reţelei

hidrografice influenţa unor factori legaţi de industrializare chimizare, defrişări etc.; este foarte probabil
ca, sub raportul productivităţii piscicole apele de munte să fi avut de suferit şi din alte cauze, cum ar fi:
poluarea, schimbarea naturii arboretelor, creşterea numărului de pescar braconajul, utilizarea cursului
de apă de câtre zootehnie şi construcţii etc. Ca urmare, pentru o mai bună valorificare a apelor de munte
vor trebui asigurate într-o mai mare măsură lucrări de întreţinere, protecţie şi creştere a potenţialului lor
biologic, în aceasta situaţie o mai mare atente în amenajarea lacurilor şi, mai ales, a celor de retenţie. va
asigura o sensibilă creştere a producţiei piscicole.

În întreţinerea bazinelor acvatice, de mare importanţă este menţinerea şi consolidarea malurilor. Astfel,
locurile de adăpat trebuie amenajate corespunzător, sub forma unei platforme parţial suspendate
deasupra apei şi, bineînţeles, interzicerea adăpatului pe restul albiei. Defrişările în lungul apelor pot
cauza efecte nedorite asupra condiţiilor de existenţă a peştilor (temperatură, hrană etc.). Nu sunt însă de
dorit ape complet umbrite, deoarece aceasta se repercutează negativ asupra varietăţii hranei animale şi
asupra dezvoltării vegetaţiei acvatice. Lucrările de corectare a albiei pot distruge locurile de adăpost,
vegetaţia acvatică şi pot produce dezechilibre între categoriile de consumatori, fapt pentru care se cere
păstrarea, pe lungimi cât mai mari, a cursului natural.

Toate intervenţiile făcute, prin diferitele lucrări amintite mai sus, influenţează, direct şi indirect, efectivul
piscicol, fapt pentru care trebuie precizat că, alături de ele, se impun de multe ori intervenţii cu efecte
directe asupra componentei piscicole. Astfel, recoltarea într-un anumit regim a efectivului piscicol poate
favoriza o specie sau alta, aşa cum o permite pescuitul cu caracter industrial. Păstrarea unor anumite
raporturi cantitative între specii duce la realizarea unui echilibru artificial. O altă cale o constituie
populările masive cu alevini sau chiar adulţi, care schimbă raporturile cu ceilalţi componenţi ai
ecosistemului, dar permit şi o mai intensă recoltare. Utilizarea metodelor biologice prezentate, ca şi
folosirea materialului selecţionat la repopulări, stabilirea unor veritabile formule de populare a apelor,
cum ar fi păstrăv-boiştean-porcuşor, amenajarea locurilor de reproducere etc. pot influenţa, în mare
măsură, producţia piscicolă a apelor de munte.

CREŞTEREA ARTIFICIALA A SALMONIDELOR

Cauzele care au determinat trecerea la creşterea artificială a salmonidelor sunt cerinţele crescânde de
peşte pe piaţa internă şi externă, ca şi necesitatea tot mai imperioasă de repopulare a apelor de munte,
pentru satisfacerea solicitărilor unui număr tot mai mare de pescari sportivi.

„Programul naţional de conservare şi dezvoltare a fondului forestier prevede, printre altele, şi o creştere
rapidă a producţiei de păstrăv pentru consum şi posibilitatea pentru oamenii muncii de a-şi petrece
timpul liber în mod plăcut, prin practicarea pescuitului sportiv. In aceste condiţii, a fost adoptat de către
Ministerul Silviculturii un intens program de dezvoltare şi modernizare a bazei materiale printr-o serie de
acţiuni de amenajare a apelor de munte. S-au avut în vedere situaţiile mai dificile de reproducere a
salmonidelor în unele staţiuni, în care, sub acţiunea factorilor nefavorabili, condiţiile de mediu s-au
deteriorat, fapt ce a dus la scăderea sau chiar la dispariţia efectivului piscicol. Un alt motiv care a
determinat luarea unor măsuri speciale este că, în condiţii naturale de reproducere, numai l«/o din icrele
depuse de păstrăvi ajung să evolueze până în faza de adulţi. Speciile care se cresc astăzi în staţiuni de
creştere intensivă sunt: păstrăvul indigen, păstrăvul fântânel, lipanul, lostriţa, coregonul (pentru
repopulări) şi păstrăvul curcubeu (pentru consum).

Producerea materialului necesar repopulărilor, ca şi producţia de peşte pentru consum, se realizează în

staţiuni piscicole denumite păstrăvării. Acestea pot fi destinate repopulărilor, producţiei de peşte pentru
consum sau au un caracter mixt.

Cap. 10 CONDIŢII NECESARE ÎNFIINŢĂRII UNEI STAŢIUNI DE SALMONICULTURĂ (PĂSTRĂVĂRIE) ŞI PĂRŢILE

COMPONENTE ALE PĂSTRĂVĂRIEI

Înainte de înfiinţarea unei staţiuni destinate salmoniculturii (păstrăvărie), este necesar să se stabilească
dacă condiţiile staţionale satisfac exigenţele care se impun. Amplasarea se face în staţiuni de munte, de
preferinţă pe un substrat impermeabil. Sunt însă şi situaţii când sursa de apă permite instalarea lor chiar
în zona de câmpie.

Asupra surselor de apă care vor alimenta instalaţiile şi bazinele este indicat să se facă măsurători timp de
un an, prin care să se stabilească oscilaţiile pe care le înregistrează debitul apei, conţinutul acesteia în
oxigen dizolvat, pH-ul şi limpezimea. Debitul are un rol însemnat, deoarece de mărimea lui depinde
capacitatea păstrăvăriei respective. După P. Decei, este recomandabil să se asigure următorul debit: 500-l
000 l/s pentru l ha luciu de apă; pentru 10000 icre: 3-5 l/minut, de la fecundare până la embrionare; 5-7
l/minut, de la embrionare până la eclozare; pentru 10 000 puieţi: 7- 15 l/minut, de la eclozare până la 30
zile; 30 l/minut, între 31-60 zile; 60 l/minut, între 61-90 zile; 60- 120 l/minut, până la un an.

Se va urmări ca, prin debitul existent, să se asigure în cinci ore o schimbare totală a apei din bazine. Este
indicat, după I. Pojoga, ca în staţiunile mai joase malurile bazinelor să fie plantate cu arbori, care să
asigure umbră în timpul verii, deci temperaturi ceva mai scăzute, pe lângă faptul că atrag un mare număr
de insecte care pot servi ca hrană naturală. Dintre condiţiile staţionale, trebuie avut în vedere gradul de
împădurire, ca şi perspectiva exploatărilor forestiere în bazinul în care se urmăreşte amplasarea, de
aceasta depinzând constanţa debitului, limpezimea, temperatura etc. Este necesar ca terenul pe care se
instalează bazinele să aibă o pantă de l %, pentru a se asigura scurgerea apei cu o viteză care să evite
îngheţarea ei. Trebuie să se ţină seama, la amplasare, şi de condiţiile de ordin economic, în sensul ca
sursele de aprovizionare să fie cât mai apropiate, accesul să se realizeze cu uşurinţă şi să se obţină
beneficii care să amortizeze investiţiile în câţiva ani.

PĂRŢILE COMPONENTE ALE UNEI PĂSTRĂVĂRII

Pentru realizarea înmulţirii şi creşterii salmonidelor, sunt necesare o serie de instalaţii şi amenajări
specifice, al căror număr şi varietate depind de scopul şi capacitatea staţiunii respective (fig.).

Sistemul de captare şi distribuţie a apei. Prezent în toate păstrăvăriile, este constituit dintr- un baraj,
canale de alimentare, bazine de distribuţie şi decantare, canale de admisie şi canale de evacuare.

Barajul se construieşte, obişnuit, din piatra şi mortar; are rolul de a capta apa şi a permite dirijarea ei prin
canalele de alimentare. Dacă înălţimea sa depăşeşte l m, va fi dotat cu „scară pentru peşti”. Barajul va fi
prevăzut cu radier şi cuvetă. În cazul păstrăvăriilor mai mici, el poate fi înlocuit de o construcţie din lemn.
Canalul de alimentare porneşte din partea superioară a barajului, având la intrare un grătar pentru
reţinerea eventualelor crăci şi un dispozitiv (şuber) pentru reglarea debitului. Panta canalului este de 1%
şi trebuie să crească progresiv pe parcurs. Dimensionarea se face luând în considerare debitul de apă
necesar, la care se adaugă o rezervă de 10%. El se execută din lemn, zidărie, tuburi de azbociment, fontă
sau beton armat, având la fiecare 100 m, ca şi la schimbări de direcţie, mici bazine de control.

Bazinele de distribuţie se construiesc pentru reglarea debitului şi dirijarea apei spre diversele părţi ale
păstrăvăriei. Uneori, pot servi şi ca bazine de decantare. Se execută din zidărie sau beton armat.

Bazinele de decantare se realizează cu scopul de a se depune impurităţile antrenate de ape şi pentru a

asigura astfel un grad ridicat de limpezime, mai ales apei destinate incubatoarelor. Se confecţionează din
aceleaşi materiale ca şi bazinele de distribuţie. Dimensiunile obişnuite ale acestor bazine sunt de 5x10 m.
Este bine să se utilizeze două decantoare, pentru ca atunci când unul este în funcţie celălalt să poată fi
curăţat. Iarna nu este necesară utilizarea lor, deoarece apa este limpede, iar viteza mică permite
îngheţarea apei.

Canalele de admisie sunt legate de canalul de alimentare prin mici bazine de distribuţie, care asigură
dirijarea apei în bazine. Ele sunt amplasate mai sus, la cel puţin 30 cm deasupra nivelului apei din bazin,
pentru ca, prin cădere, să se asigure oxigenarea apei. In bazin, sub locul de cădere a apei, se execută
platforme înclinate de beton sau lemn, pentru a împiedica pătrunderea peştilor în canale.

Canalele de evacuare. La ieşirea din bazine sau din „casa incubatoarelor” apa este dirijată în canale de
evacuare. Panta de scurgere poate fi mai mică, dar materialele de construcţie sunt aceleaşi ca la canalele
de alimentare.Elementul care asigură reglarea nivelului apei din bazine este aşa-numitul„călugăr”,
amplasat la ieşirea apei din bazine (fig.). Acesta se execută din dulapi de lemn sau beton armat.
„Călugărul”, în general, are două părţi: una verticală, amplasată în bazin sau în marginea digului şi alta
orizontală, care pleacă de pe fundul bazinului şi iese pe sub dig. Partea verticală are o formă
dreptunghiulară, cu secţiunea de 15x30 cm la bazinele pentru puieţi şi 20 X 40 cm (sau 30x60 cm) la
bazinele pentru reproducători sau creşterea peştelui de consum. În interiorul lor se găsesc vanete ce
permit reglarea nivelului apei din bazine. Partea orizontală are o secţiune pătrată, de 15x15 cm la
bazinele pentru puieţi si 20X20 cm (sau 30x30 cm) la bazinele pentru peştii adulţi. Partea dinspre bazin a
„călugărului" este dotată cu sită sau grătar, care permite intrarea apei în corpul său. Corpul orizontal este
prevăzut cu un şuber, care permite evacuarea apei din bazin. Circulaţia apei prin „călugăr” se face în felul
următor: apa intrată prin sită trece peste primul şir de vanete, care sunt lăsate până jos, apoi trece pe
sub cel de-al doilea şir, evacuându-se apa de la suprafaţă. Aceasta se face vara, când apa de la suprafaţă
este mai caldă şi mai săracă în oxigen. Iarna, se urmăreşte schimbarea apei la fundul bazinului şi atunci
primul rând de vanete, ridicat în sus, permite trecerea apei pe sub el.

Bazinele pentru peşti. Au dimensiuni şi forme diferite, în raport cu destinaţia lor.

Bazinele pentru puieţi au o suprafaţă de 20-60 m2, cu raportul între laturi de 10/1. Ele au fundul în pantă
lină; astfel, la admisie apa are o adâncime de 0,50 m, iar la evacuare l m. Se apreciază că pentru fiecare
tonă de peşte pentru consum sunt necesare 5—6 bazine de acest fel. Aceste bazine se execută din
pământ sau beton.

Bazinele pentru reproducători au o suprafaţă de 100-200 m2 şi raportul între laturi între 1/5 1/8.
Adâncimea apei la admisie trebuie să fie de 1-1,20 m şi de 1,5-2 m la evacuare. Necesarul de apă se
calculează astfel încât la fiecare kilogram de peşte să existe l-2 m2 luciu de apă. Se execută din pământ
sau beton, cu fundul acoperit cu pietriş.

Bazinele destinate creşterii păstrăvului de consum au o suprafaţă de 200-500 m2, cu raportul între laturi
între 2/5-1/2. Adâncimea apei la admisie va fi de 0,80—1,00 m şi de 1,50 m la evacuare. Necesarul se
calculează ţinând seama de productivitatea speciei care se creşte. Se apreciază că, în ce priveşte
suprafaţa luciului de apă dintr-o păstrăvărie, bazinele destinate creşterii ocupă 60—70%. Bazinele se
realizează din pământ sau beton, având fundul acoperit cu pietriş. Preferabil, se va utiliza pământul
atunci când acesta nu este permeabil, deoarece, pe lângă faptul că permite instalarea unei faune
nutritive, este mai igienic şi mai economic.

Bazinele circulare, destinate reproducătorilor de lostriţă şi păstrăv, au un diametru de 8—18 m. Atât

pereţii, cât şi fundul bazinului au o anumită înclinaţie. Apa are o adâncime de 0,75—1,0 m. Alimentarea
cu apă se face perimetral. Este indicat ca la coronament bazinele să fie prevăzute cu plasă de sârmă,
pentru ca peştii să nu sară din bazin.

Alte categorii de bazine. În păstrăvării se mai construiesc 2-3 bazine de carantină, eventual 5—6 bazine
pentru experimentări, cu dimensiuni de 1x3 m, ca şi l-2 bazine pentru pescuitul sportiv.

În interiorul tuturor bazinelor se vor construi platforme de scândură de 60 (80)-100 (120) cm, plasate la
30 cm sub nivelul apei, pentru hrănire şi adăpost. Groapa de pescuit. Constituie o anexă a bazinelor, care
facilitează prinderea peştilor cu ocazia operaţiilor de evacuare şi sortare a efectivului piscicol, în cazul
bazinelor pentru puieţi, ea poate fi suplinită de o ladă pentru pescuit. Groapa pentru pescuit este un
bazin mic de 0,5x0,75 m şi adânc de 0,25-0,50 m, situat sub nivelul fundului bazinului. Amplasarea sa se
poate face în interiorul sau în exteriorul bazinului. Lada de pescuit, de dimensiuni ceva mai mici decât
groapa de pescuit, are pereţii perforaţi şi este prevăzută cu minere.

INSTALAŢII DESTINATE INCUBĂRII ICRELOR

Procesul de incubare a icrelor, ca şi creşterea puieţilor (alevinilor) în primele săptămâni de viaţă, necesită
unele instalaţii specifice care, în cea mai mare parte, sunt amplasate într-o construcţie specială (fig.). În
această clădire, obiectivul principal îl constituie camera incubatoarelor, care se construieşte la demisol,
cu ferestrele aşezate imediat deasupra solului. Pentru o capacitate de 500 000 icre, încăperea are
dimensiunile de 7x6x2,5 m. Pardoseala, ca şi planşeul, se execută din beton. În interior se amplasează
filtrele de apă, cu un sistem de alimentare şi evacuare a apei, incubatoarele cu postamentele din beton şi
o sursă de căldură. La acelaşi nivel se amenajează o încăpere mai mică ce joacă, obişnuit, şi rolul de
antreu, în care se găsesc bazinele de parcare a reproducătorilor. La nivelul superior se construieşte
locuinţa păstrăvarului, un birou laborator şi încăperi auxiliare.

Filtrele pentru apă. Pot fi de mai multe tipuri, mai frecvent utilizat fiind filtrul dublu (fig.). Acesta este
format din 3 compartimente: două dintre ele destinate filtrării, iar unul distribuirii apei. Materialul
filtrant este constituit din pietre de râu, pietriş şi nisip. Apa, care trece succesiv prin straturile mai
grosiere către cele mai fine, este dirijată prin conducte sau „uluce” la incubatoare, în care cade de la o
înălţime oarecare, pentru a se asigura oxigenarea ei. Din incubatoare apa se scurge în uluce de evacuare,
situate la 5-10 cm sub fundul incubatoarelor.

Incubatoarele. Sunt destinate adăpostirii icrelor din momentul fecundării până la ecloziune. Sunt
cunoscute mai multe tipuri de incubatoare, dintre care, pentru clocirea icrelor de păstrăv, se utilizează
tipul „Wacek-Universal”, iar pentru coregon şi lipan tipul „Weiss" („Zug”).

Incubatorul „Wacek-Universal” este construit din două cutii: cea exterioară din beton, lemn sau tablă, cu
dimensiunile de 70x60x30 cm, iar cea interioară din tablă zincată sau material plastic, de dimensiuni mai
mici: 65x58x25 cm. Cutia interioară are la fiecare din capete câte un perete interior, situat la 5 cm. În
partea din care intră apa, peretele este perforat pe circa o treime din suprafaţă, porţiunea fiind situată
lateral. Peretele dinspre evacuare, ca şi fundul cutiei, prezintă perforaţii pe toată suprafaţa. Capacul
incubatorului, din lemn, are un orificiu de 10x10 cm, acoperit cu tablă perforată. Capacitatea unui
incubator este de 10 000-12 500 icre de păstrăv pe un rând; în incubatoare, icrele pot fi puse pe 4-5
rânduri.

Incubatorul Zug (Weiss) este format dintr-un vas de sticlă de forma unei pâlnii alungite, cu capacitatea de
6-7 litri, înalt de 50-60 cm, cu diametrul la capătul mic de 4-5 cm, iar la marginea superioară de 15-20 cm
(fig.). Apa circulă printr-un tub de cauciuc conectat la capătul mic, de unde urcă şi se evacuează la partea
de sus. Capacitatea unui astfel de incubator este de 40 000-50 000 icre de coregon.

Incubatorul cu „curent lung” este format dintr-o cutie cu dimensiuni de 300X35X30 cm în care se
introduc 3-4 cutii din tablă, de 30x60 cm, în care sunt practicate găuri lenticulare, de 0,3X1,0 cm. Ele
prezintă avantajul unui debit mai redus, al întreţinerii şi dezinfectării mai uşoare, dar asigură o oxigenare
inegală.

Incubatorul cu „curent verti cal” este de forma unui dulap, în care fiecare, sertar conţine 10000 icre.
Având în vedere că un asemenea dulap conţine 10-20 sertare-incubatoare (care, la unele tipuri, poartă
denumirea de tasuri), rezultă că procesul de incubare se realizează pe o suprafaţa foarte mică şi cu un
debit de 20-40 l/minut la 100 000 icre.

Puierniţa sau troaca. Este un bazin din lemn sau beton, de 200X60X25 cm (fig.). Pentru a împiedica
ieşirea puieţilor la cele 2 capete se execută pereţi din tablă perforată ce se dispun la 10 cm în interior.
Capacitatea unei „troci” este de 5 000-10 000 puieţi. Ele se aşeză sub un şopron construit lângă casa
incubatoarelor. Alimentarea cu apă se realizează printr-o ramificaţie a canalului de alimentare.

INSTALAŢII ANEXE

În această categorie se includ instalaţiile frigorifice (sau gheţăria), destinate păstrării gheţii şcărnii şi
bucătăria furajeră, pentru prepararea hranei peştilor. Gheaţa este necesară pentru transportul icrelor,
puieţilor sau a păstrăvului de consum, ca şi la conservarea hranei necesare peştilor. In păstrăvărie,
trebuie să mai existe, pe lingă locuinţa păstrăvarului, o magazie pentru păstrarea hranei uscate şi o
magazie pentru utilaje (hidrobion, sortatorul pentru peşti, aeratorul, distribuitorul de hrană uscată etc.).

Cap. 11 PRODUCEREA PUIEŢILOR DE SALMONIDE

În păstrăvăriile din ţara noastră se produc, în marea majoritate a cazurilor, puieţi de păstrăv indigen, de
păstrăv curcubeu şi, mai puţin, de lipan, lostriţă, coregon şi fântânel. In principal, procesul de producţie
trece prin câteva faze: prinderea reproducătorilor; recoltarea şi fecundarea icrelor şi incubarea, având
însă unele particularităţi, în funcţie de specie. Recoltarea icrelor. La păstrăvul indigen, reproducătorii se
obţin din păstrăvărie sau se pescuiesc din râu, având grijă să nu se producă vătămări acestora. Vârsta cea
mai indicată pentru recoltarea icrelor de la adulţi este la 4-6 ani. Prinderea exemplarelor reproducătoare
are loc, obişnuit, după 15 septembrie. Este indicat ca reproducătorii să fie hrăniţi abundent şi cu hrană
naturală. Recoltarea icrelor („mulgerea”) se face în funcţie de începerea epocii de „boişte” în apa
respectivă. De la primele semne ale începerii ei, reproducătorii sunt sortaţi pe sexe, în bazine separate.
Pentru stabilirea momentului optim, reproducătorii sunt controlaţi cel .puţin o dată la 3-4 zile.

Când elementele seminale au ajuns la maturitate, hrănirea încetează timp de două zile, după care peştii
sunt scoşi şi introduşi în nişte bidoane. Mulgerea se recomandă să se facă sub anestezie, care se
realizează cu eter, uretan, dar cel mai frecvent cu o substanţă specială - M 222. Se scot, succesiv, mai
întâi 3-4 femele, de la care se recoltează icrele într-un lighean şi apoi doi masculi ai căror lapţi sunt
„mulşi" deasupra lor şi amestecaţi cu icrele, utilizând, în acest scop, o pană de gâscă (fig. 12.8). Această
metodă de fecundare mai poartă denumirea de metodă uscată, datorită faptului că amestecarea
elementelor seminale se face fără apă, deoarece, în apă, spermatozoizii trăiesc mult mai puţin. Abia
după ce se consideră că prin amestecare fecundarea s-a produs, se toarnă apă cu care se spală în mai
multe rânduri icrele şi apoi se depun în incubator, după o treptată egalizare a temperaturii apei în
incubator cu cea din vasul în care au fost spălate. Recoltarea icrelor are loc în mai multe reprize, situate
la 6-8 zile una de cealaltă. Numărul icrelor ce se obţin la un kilogram greutate corporală oscilează de la 2
500 la 3 000 bucăţi, excepţional mai mult. Procesul de incubaţie durează 140-180 de zile (necesită de la
330 la 380 grade zile), iar după P. Decei, 142-184 zile, (respectiv 330- 376 grade-zile). Pierderile
admisibile în acest interval nu trebuie să depăşească 15%. La păstrăvul curcubeu se utilizează
reproducători crescuţi în păstrăvării. Recoltarea icrelor se face în aprilie-mai, obţinându-se, în medie,
2500-3000 buc. la un kg corp. Perioada de recoltare de la o femelă este de 5-10 zile. Incubaţia durează
45—62 zile, necesitând, în medie, 360 grade-zile. Temperatura joacă şi aici un rol important, aşa cum
rezultă din tabelul 40, redat după Leitritz (1969). Pierderile oscilează între 10-25%.

Perioada de incubaţie la păstrăvul curcubeu

La păstrăvul fântânel reproducătorii se obţin din păstrăvării. Vârsta cea mai potrivită a acestora pentru
recoltarea icrelor este de 4-5 ani. Este indicat ca ei să primească numai hrană naturală. Recoltarea icrelor
are loc în octombrie, obţinându-se, în medie, 2 500 bucăţi icre la un kilogram greutate corporală.
Procesul de incubaţie se termină după 350-400 grade-zile.

Reproducătorii de lipan se prind din mediul natural, în luna mai. Femelele devin mature la vârsta de 3
ani, iar masculii la 2 ani. Se obţin, în medie, 13 000 bucăţi icre la un kg/corp. Incubaţia durează 20-25
zile, necesitând 180-230 grade-zile. Pierderile normale în această perioadă nu depăşesc 5%.

Lostriţa, ca şi lipanul, ridică mai multe probleme legate de înmulţirea artificială. Reproducătorii cei mai
buni sunt cei care au între 4-6 kg. Masculii devin maturi la 5 ani, iar femelele la 6 ani. Prinderea
reproducătorilor se face în aprilie. Se recoltează, în medie, 2 000 bucăţi icre la un kg/corp. Icrele obţinute
de la o femelă se amestecă cu elementele seminale de la doi masculi. Incubaţia durează între 25 şi 35
zile, eclozând după însumarea a 250-300 grade-zile.

Coregonul atinge maturitatea sexuală la 2-3 ani (C. albula), respectiv 3-4 ani (C. lavaretus), primul
depunând 10 000 icre, iar cel de-al doilea 15000 icre la l kilogram corp. Recoltarea icrelor se face în
octombrie-decembrie, incubaţia lor necesitând între 300-360 grade-zile.

Numărarea icrelor. Se face prin mai multe metode, din care amintim: Metoda Schillinger.
Într-un cilindru gradat de 20 cm3 se pun 10 cm3 apă, după care se introduc icre până ce nivelul apei
ajunge la gradaţia 20. Se stabileşte astfel numărul de icre, care dislocă un volum de 10 cm3.

Pentru numărătoarea propriu-zisă se utilizează un vas Erlenmeyer prevăzut în partea superioară cu un

cilindru gradat de 100 cm3. Apa va umple vasul până la gradaţia O a cilindrului, după care se vor
introduce icre până ce apa va ajunge la gradaţia 100 a cilindrului. Numărul icrelor care s-au introdus se
stabileşte înmulţind cu 10 numărul obţinut la numărarea icrelor în cilindrul de 20 cm3.

Metoda cântăririi constă în cântărirea unui lot de l 000 de icre, după care cântărirea tuturor icrelor ne
permite stabilirea numărului total.Metoda evaluării în funcţie de suprafaţa ocupată se aplică frecvent,
după ce icrele au fost introduse în incubator. Se stabileşte suprafaţa incubatorului în cm2 şi, cu ajutorul
unui cadru de l cm2, se numără câte icre ocupă această suprafaţă, după care cifra obţinută se înmulţeşte
cu suprafaţa totală în cm2.

Metoda Brandst ätt . Se utilizează o placă de cauciuc, cu 200 scobituri de mărimea unei icre(fig.)După
numărare, icrele de păstrăv curcubeu, fântânel şi lostriţă se depun în incubatoare Wacek, pe 1-5 rânduri.
Icrele de lipan şi coregon se depun în incubatoare Zug (Weiss). Incubarea. La păstrăvul indigen, procesul
parcurge mai multe faze. Astfel, în prima fază apare coloana vertebrală a puietului, apoi ochii sub forma a
două puncte negre, iar eclozarea se produce, în condiţii normale, după 330-410 grade-zile. Îngrijirea
icrelor în acest interval cere să se asigure la 10 000 icre un debit de 0,1 l apă/secundă, o temperatură cât
mai constantă, îndepărtarea icrelor moarte, curăţirea apei de nămol şi alte impurităţi, asigurarea
oxigenării etc. Ecloziunea se Cresterea salmonizilor