FORMAREA CARACTERULUI

Caracterul, ca latură relațională a personalității, răspunde de felul în care oamenii

interacționează unii cu alții, adesea fiind definit ca o amprentă ce se imprimă în
comportament, un mod de a fi al omului, o structură psihică complexă, prin intermediul
căreia se filtrează cerințele externe și în funcție de care se elaborează reacția de
răspuns. Așadar, caracterul reprezintă nucleul psihosocial al relațiilor individului, format din
atitudinile esențiale față de lume, din trăsăturile mai stabile și constante, manifestate în raport
cu lumea, în raport cu ceilalți indivizi din societate, față de valorile sociale, precum și în
raport cu propria persoană.
Etimologic, termenul de caracter provine din vechea greacă şi înseamnă tipar,
pecete, şi cu referire la om, sisteme de trăsături, stil de viaţă. Caracterul de fapt
înseamnă o structură profundă a personalităţii, care se manifestă prin comportament.
Pentru a cunoaşte caracterul cuiva trebuie să încercăm să răspundem la întrebarea
fundamentală „de ce?”, să ne întrebăm în legătură cu motivele şi valorile ce
fundamentează comportamentul cuiva.
Pentru a cunoaște caracterul cuiva, trebuie să ne întrebăm în legătură cu
motivele, cu valorile ce fundamentează comportamentele manifeste. „Caracterul este
acea structură care exprimă ierarhia motivelor esențiale ale unei persoane, cât și
posibilitatea de a traduce în fapt hotărârile luate în conformitate cu ele” , spune Andrei
Cosmovici subliniind două dimensiuni fundamentale ale caracterului – una axiologică,
orientativ- valorică, alta executivă, voluntară.
Caracterul este deci un subsistem relaţional-valoric şi de autoreglaj al
personalităţii care se exprimă printr-un ansamblu de atitudini.
Atitudinea exprimă o modalitate de raportare faţă de anumite aspecte ale realităţii şi
implică reacţii afective, cognitive şi comportamentale. În structura caracterului se
disting trei grupe fundamentale de atitudini:
atitudinea faţă de sine însuşi: modestie, orgoliu, demnitate, sentiment de inferioritate,
culpabilitate;
atitudinea faţă de ceilalţi, faţă de societate: umanism, patriotism, altruism, atitudini
politice;
atitudinea faţă de muncă;

1
 Unii psihologi, prin încercarea de a găsi o definiție a caracterului, s-au oprit asupra a
trei componente, și anume componenta intelectuală, componenta afectivă și componenta
volitivă. Printre cei care s-au oprit asupra acestor componente, a fost Fr. Paulhan care definea
caracterul drept o „formă particulară a activității mentale”, Constantin Rădulescu-Motru care
considera că „dispozițiile specifice ale voinței” duc la formarea caracterului, iar A.F. Shand
susținea faptul că „structurile caracteriale sunt expresia organizării unor sisteme afective,
procesele intelectuale și cele voluntare aflându-se în raport de dependență față de sentimente,
ele având doar rol de susținere a proceselor afective”. Există și alți psihologi care au încercat
să dea o definiție caracterului, reunind elementele cognitive, afective și volitive.
În psihologie, se întâlnesc două curente: unul care include în sfera noţiunii de
caracter atât însuşirile genotipice determinate biologic, cât şi pe ele fenotipice, dobândite
sub influenţa mediului natural şi social; când importanţa acestuia din urmă este
recunoscută se şterge orice deosebire calitativă dintre caracter şi temperament
(reprezentanţii orientărilor biologizante şi fiziologizante) şi un altul care raportează
noţiunea de caracter numai la personalitatea umană, în care se includ însuşirile
fenotipice de esenţă socioculturală, etico-axiologică, subliniind astfel existenţa unei
deosebiri calitative între caracter şi temperament (reprezentanţii orientării socio-
antropo-culturologice).
Noi considerăm mai adecvat, din punct de vedere metodologic şi ştiinţific, acest
al doilea curent şi vom aborda caracterul ca entitate distinctă a sistemului personalităţii,
ireductibilă la temperament.
Într-o primă aproximare, caracterul reprezintă o dimensiune (structură)
esenţială care, pe de o parte, defineşte orice personalitate individuală în contextul
relaţiilor sociale, iar pe de altă parte, diferenţiază mai mult sau mai puţin semnificativ
personalităţile individuale între ele.
Definit în sens larg, caracterul este schema de organizare a profilului psihomoral,
general al persoanei, considerată prin prisma unor norme și criterii etice, valorice. El
determină şi asigură, totodată, din interior, concordanţa şi compatibilitatea conduitei cu
exigenţele şi normele existente, promovate sau chiar impuse la un moment dat de
societate, în interiorul lui, se includ componente psihice distincte ca natură, structură şi
funcţionalitate, cum ar fi: concepţia despre lume şi viaţă, convingeri, mentalităţi,
aspiraţii, idealuri, conţinutul şi calitatea acţiunilor, stilul activităţii etc. Toate acestea,
nu separate şi izolate unele de altele, ci corelate şi integrate într-o structură unitară prin
mecanisme de selecţie, apreciere şi valorizare.
2
 În sens îngust, restrictiv caracterul poate fi definit în termeni de atitudini şi
trăsături, deci ca ansamblu închegat de atitudini şi trăsături care determină o
modalitate relativ stabilă, constantă de orientare şi raportare a subiectului la cei din
jur, la sine însuşi, la activitatea desfăşurată, la însăşi societate, ca realitate socio-umană
globală. O asemenea definire implică cu necesitate analiza celor două componente
esenţiale ale caracterului.
În definirea caracterului, se impune operarea cu o accepţiune lărgită şi cu una
restrânsă, prima fiind cadru general de referinţă, iar cea de-a doua, instrument de abordare şi
cercetare concretă. În accepţiune extinsă, caracterul exprimă schema logică de organizare a
profilului psihosocial al personalităţii, considerat din perspectiva unor norme şi criterii
valorice. În acest caz, el include: a) concepţia generală despre lume şi viaţă a subiectului; b)
sfera convingerilor şi sentimentelor sociomorale; c) conţinutul şi scopurile activităţilor; d)
conţinutul aspiraţiilor şi idealurilor. Toate aceste „elemente” sunt corelate şi integrate într-o
structură funcţională unitară, prin intermediul unui mecanism de selecţie, apreciere şi
valorizare.
Luată în sens restrânsă, noţiunea de caracter desemnează un ansamblu închegat de
atitudini, care determină un mod relativ stabil de orientare şi raportare a omului la ceilalţi
semeni, la societate în ansamblu şi la sine însuşi

Caracterul trebuie considerat rezultatul unui şir de integr ări a func ţiilor
şi proceselor psihice particulare din perspectiva rela ţion ării omului cu
semenii şi a adaptării sale la mediul sociocultural în care tr ăie şte. În
diferitele perioade ale evoluţiei ontogenetice, integr ările respective angajeaz ă
în măsură diferită afectivitatea, motivaţia, cogniţia şi voinţa. La
vârstele mici, integrarea caracterial ă se realizeaz ă preponderent pe
dimensiunile afectivă şi motivaţională (formarea supra-Eului în concep ţia
freudistă se întemeiază pe acceptarea de către copil a consemnelor morale
ale autorităţii paternale, pentru a evita sancţiunile şi a ob ţine satisfacerea
trebuinţelor sale); la vârstele mai mari, începând mai ales cu adolescen ţa,
integrarea caracterială se realizeaz ă cu prec ădere pe dimensiunile cognitiv ă
(analiza şi evaluarea critică a normelor şi modelelor socioculturale) şi
volitivă (autodeterminarea, angajarea pe o direc ţie sau alta a orient ării şi
modului de conduită).
Putem afirma, aşadar, că în structura caracterului se reg ăsesc
„elemente” de ordin afectiv (emoţii, sentimente), motiva ţional (interese,
trebuinţe, idealuri), cognitiv (reprezentări, concepte, judec ăţi) şi volitiv
(însuşiri, trăsături), care ţin de existenţa socială a individului şi mediază
raporturile lui cu ceilalţi semeni şi cu societatea în ansamblu.
Ponderea celor patru tipuri de componente în structura caracterului
este diferită la diferiţi indivizi, ea putând constitui criteriu de clasificare
tipologică. (De exemplu, o structură caracterială în care predomin ă
motivaţia personală va avea trăsătura „egoist” mai puternic ă decât tr ăsătura
„altruist”; o structură în care prevalează componentele afective pozitive va

3
fi predispusă mai mult la acte de caritate decât una în care predomin ă
judecata obiectivă, „rece”; o structură caracterial ă „reflexiv ă” va fi mai
„ezitantă” în luarea unei hotărâri decât una „voluntar ă” etc.).
Gradul de elaborare a structurii caracteriale nu este acela şi la to ţi
oamenii. K. Lewin a demonstrat gradualitatea structurilor personalit ăţii de
la niveluri iniţial difuze, cu componente şi articulaţii nediferen ţiate, se trece
prin niveluri intermediare (diferenţieri de la slab la mediu a componentelor
şi articulaţiilor) şi se ajunge la niveluri mature (diferen ţieri de la mediu la
superior a componentelor şi articulaţiilor). Aceast ă „schem ă” se aplic ă şi
structurii caracterului. Astfel, ea se poate afla la unul din cele trei niveluri
de elaborare: incipient (elementar), mediu sau superior (înaltă diferenţiere
şi integrare a tuturor componentelor).
Prin definiţie, structura presupune o anumită stabilitate, existenţa
anumitor invarianţi. Ca structură, caracterul trebuie s ă satisfac ă şi el aceast ă
condiţie. Şi, într-adevăr, în măsura în care reuşim s ă-l cunoa ştem, putem s ă
prevedem modul în care se va comporta o persoan ă în diferite situa ţii
sociale.
Totuşi, stabilitatea structurii caracteriale nu este de acela şi ordin ca
cea a structurii temperamentale. Mediind şi reglând raporturile persoanei cu
cei din jur şi cu situaţiile sociale, puternic variabile, structura caracterial ă
trebuie să posede şi un anumit coeficient de flexibilitate, care s ă-i permit ă
„perfecţionarea”, „corecţia”, „reorganizarea”. În principiu, caracterul este
modelabil pe toată durata vieţii individului, dintr-unul iniţial negativ,
putând deveni unul pozitiv (dacă situaţiile şi experienţele sunt suficient de
semnificative).
În plan social, se apreciază atât stabilitatea/constan ţa caracterului, cât
şi flexibilitatea, maleabilitatea lui în funcţie de criteriile şi etaloanele
valorice, care se aplică unei situaţii sau alteia, unui context rela ţional sau
altuia.

Principalele probleme puse de noţiunea

de caracter sunt: 1) Descriere:!. Numărul
de adjective sau de substantive utilizate
pentru descrierea caracterelor este foarte
mare. G.W. Allport a recenzat 17 953 de
termeni în limba engleză; 2) Clasificarea.
Aceasta depinde în parte de prima problemă
si mai ales de infinita diversitate a
caracterelor. (Clasificările zoologice se
ncluând niciodată în considerare indivizii,;
3) Satura caracterului. Pentru a rezolva
prima problemă, ar trebui să începem prin
n reduce la minimum numărul termenilor
descriptivi. Acestei sarcini i sa consacrat
J. W. French (1953), care nu reţine decât
49 de trăsături de caracter, confirmate de
mai multe metode de analiză faetorială*.
Pentru a rezolva cea de-a doua problemă,
ar trebui să cunoaştem legile psihologice
care guvernează caracterul şi să dispunem
de o caracterologie sigură pe metodele

4
sale, ceea ce încă nu este cazul. De primul
aspect ţine şi problema formării caracterului.
Se admite azi că achiziţiile datorate
mediului,educaţiei,experienţei şi efortului
personal, grefate pe temperament,de
care ele sunt indisociabile, contribuie în
mod esenţial la conturarea caracterului
fiecărui individ. Atitudinile, deprinderile
nu sunt niciodată contractate în mod pasiv.

CARACTER, veche denumire

dată individualităţii psihice, considerată
în ceea ce are ca distinctiv
ca structură sau tipar (etim.)
ce se imprimă constant comportamental.
Ansamblul însuşirilor
psihice, caracteristice pentru individ-
în sens restrictiv, c. apare
ca iun/cu al jtcyionalitâlu, intrucît
exprimă alît partea profund
individuală cit şi valoarea morală
personală. Profil psilionioral,
evaluai după consistenţă şi stabilitate.
Uzual se califică un om amoral
sau imoral ca fiind „fără caracter",
sau. mai precis, ca avînd un c.
rău. In c. se distinge formă şi
conţinut, după A.CV. Kovaliov,
forma constind din temperament,
voinţă şi deprinderi, obişnuinţe,
iar conţinutul cuprinzînd motivele,
convingerile, atitudinile,
concepţia personală de viaţă. Fiind
în esenţă etic, conţinutul nu se
reduce la aceasta implicînd şi
dimensiuni socioumane neutrale.
Unitatea c. realizată variabil şi
diferenţial, rezulta din interpenetraţia
formei şi conţinutului
(Utitz) şi din coarticularea în sistem
ierarhic a comportamentelor
(G. Allport). I.P. Pavlov considera
c. un aliaj din trăsături
înnăscute şi dobîndite. în constituţia
C. astfel de particularităţi
native sînt însuşirile de tip de
sistem nervos, organizarea instinctivă
ş.a. Totuşi acestea nu sînt
decît premise naturale (B. Ananiev)
şi esenţa constituirii caracteriale
constă în depăşirea sau
luarea în stăpînire — prin enculturaţie,
modelare, — a trăsăturilor
native. încă L. Klages definea c.
ca „voinţă moraliceşte organizată".
C. rezultă din însuşirea relaţiilor
sociale, astfel elaborîndu-se modalităţile
active de raportare la
lume şi la sine. înţelegerea ştiinţifică
a c, corespunde tezei înar-

etape îh evoluţia caracterului

dezvoltarea caracterului este strâns legată de evoluţia
eului.
5
l. szondi considera că structura eului cuprinde:
1) conştiinţa perceptivă - senzaţii şi reprezentări din lumea
externprin aparatele senzoriale;
2) conştiinţa nevoilor şi dorinţelor determinate de factori
pulsionali.
eul primeşte din interior dorinţele şi din exterior
impresiile.
poziţia pe care o ia depinde de trei factori:
structura genetica (cromozomică) a individului;
forţele exterioare care acţionează asupra lui
(educaţie,
traume fizice sau psihice);
stadiul atins de supraeu, adică conştiinţa morala.
copilul de 3-4 ani se identifica cu cei din jur, asupra
cărora
proiectează nevoile sale pulsionale.
el se supără la rezistenta celor din jur, se retrage în
sine, se
supăra pe educator. La 5-6 ani, eul este capabil să între
în
relaţii cu alţii. de acum înainte, copilul învăţa să
renunţe şi să
stabilească relaţii cu alţii la gradiniţă, la şcoală, în
familie ("aşa
numita ordine domestică). de asemenea, eul refulează
tendinţele inacceptabile. Între 9 şi 12 ani, tandreţe sau
agresivitate. În pubertate şi adolescenţă (până la 17-18
ani),
pot să apară tulburări în frâna conştiinţei. caracterul va
fi aşa
cum iese din adolescenţă. (l. szondi, diagnostic
experimental des
pulsions)
modelarea sau învăţarea prin observare

6
 Termenul caracter provine din limba greacă, unde avea înțelesul de pecete, tipar.
Plcând de aici, unii psihologi definesc caracterul drept un mod de a fi, un ansamblu de
însușiri psihice, caracteristice pentru un individ. Aceasta este o definiție în sens larg, care
face referire mai degrabă la conceptul de personalitate decât la cel de caractr. Noțiunea de
caracter are o semnificație specială chiar și limbajul cotidian. Nu de puține ori spunem despre
un individ că este „om de caracter”, sau antonimul acestei expresii și anume „un om lipsit de
caracter”. Când afirmăm aceste lucruri, avem în vedere o mulțime de însușiri cu semnificație
morală și interindividuală.
Dacă nu am face referire și la valorile morale, nu am putea da o definiție completă
caracterului, dearece acesta reprezintă profilul psihomoral al fiecărui individ distingându-se
prin normele de conduită, în relațiile cu ceilalți, cu grupul din care face parte o persoană.

În timp ce temperamentul este în mare parte înnăscut, caracterul se formează pe

parcursul vieții ca urmare a integrării omului într-un sistem de relații sociale, prin
interiorizarea valorilor susținute de cei din jur, începând cu familia, grupul de prieteni,
societate, dar și prin adoptarea unor comportamente corespunzătoare. În formarea trăsăturilor
caracteriale, cea mai mare importanță o are mediul familial, prin modelele de conduită pe
care le oferă, prin exigențele normative introduse tacit, dar și prin valorile și normele după
care se conduce. Datorită faptului că aceste persoane sunt importante pentru copil, având și o
anumită autoritate în mediul familial, acesta (copilul) preia varlorile și modelele de conduită.
Mediului familial îi succed alte medii și anume mediul școlar și mediul social, dar și
grupul de prieteni. Prin integrarea în aceste medii, copilul este supus și adaptării la sistemul
de norme, valori și modele comportamentale specifice fiecărui mediu în parte.

Spre deosebire de temperament care face excepție de la valorizarea morală, caracterul

este întotdeauna supus unei valorizări în baza distincției dintre bine și rău. Omul poartă o
responsabilitate morală pentru faptul cum se poartă.

Psihologul român Andrei Cosmovici este de părere că atitudinea este „expresia unui
motiv” și că aceeași atitudine poate ascunde motive diferite, iar pentru acest fapt, mai
importante sunt motivele care determină atitudinile. De exemplu, un individ poate fi amabil,
prietenos cu noi pentru faptul că este bine crescut, fără a avea un motiv special, însă același
lucru îl poate fece cu un motiv ascuns, dorind să ceară un serviciu în schimbul amabilității de
care dă dovadă.
7
 Caracterul nu este un simplu amestec de trăsături, ci este un sistem organizat și bine
structurat. Pornind de la concepția lui Gordon Allport cu privire la trăsăturile de personalitate,
Paul Popescu-Neveanu și Mielu Zlate consideră că trăsăturile de caracter pot fi