UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE ISTORIE
OŢELEA CĂTĂLIN,
Anul I, ZI

ISTORIA MEDIE A ROMÂNIEI

REFORMELE LUI
CONSTANTIN MAVROCORDAT

1.Caracteristici generale ale regimului fanariot şi contextul

instaurării acestuia în Ţara Românească şi Moldova
În anul 1683, politica ofensivă dusă în Europa de turci, culminează cu marele
asediu al Vienei, soldat cu o adevărată catastrofă pentru imperiul Otoman, care pierzând
bătălie după bătălie, cedează poziţiile cucerite de Soliman Magnificul, în Europa
centrală (prin pacea de la Karlowitz, 1699).
Domnii pământeni din Principate, încearcă să profite de situaţie şi iniţiază
negocieri cu Austria şi Rusia ; rând pe rând, Şerban Cantacuzino, Constantin
Brâncoveanu, dar mai ales Dimitrie Cantemir, au dorit să găsească aliaţi pentru a ieşi de
sub influenţa Porţii.
Mai mult, în anul 1711, Dimitrie Cantemir, reuşeşte să încheie chiar o alianţă
făţişă cu Rusia.
În aceste condiţii, Imperiul Otoman, i-a măsuri de ajustare a statutului politic al
Principatelor, instituind aici, regimul fanariot.
La Constantinopol, pe malul de miazăzi al Cornului de Aur (golful Bosforului),
exista un cartier numit Fanar (felinar), care şi-a luat numele de la un far folosit pentru
orientarea corăbiilor ; în acest cartier locuiau negustori bogaţi şi afacerişti, în majoritate
de origine greacă, urmaşi ai vechilor familii bizantine sau îmbogăţiţi prin negoţ, cu
relaţii în tot imperiul otoman ; tot de aici, erau aleşi dragomanii, numiţi tâlmaci
(traducători), de care turcii aveau nevoie în relaţiile diplomatice, întrucât Coranul
interzice mahomedanilor să înveţe limbi străine ; şeful acestor tâlmaci, marele dragoman
avea rangul echivalent cu al unui ministru de externe din zilele noastre1. Iată aşadar,
influenţa pe care o aveau şi încrederea de care se bucurau grecii din Fanar în imperiul
otoman ; din rândul acestora au început să fie numiţi în Moldova şi Muntenia, domni
pentru care principatele dunărene reprezentau obiectivul suprem şi o încununare a
carierei administrative în slujba Porţii.

1
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până azi, Editura Albatros,
Bucureşti, 1975, pag. 492
 2. Constantin Mavrocordat
Regimul turco-fanariot a fost instaurat în Moldova în anul 1711, iar în Muntenia
în 1716. Timp de un secol (revoluţia lui Tudor Vladimirescu, în 1821, a pus capăt
domniilor fanariote) celor două principate li s-a luat de către imperiul otoman, dreptul
de a-şi numii principii. A fost o perioadă dificilă din toate punctele de vedere, ţările
române fiind la un pas de a se transforma în provincii otomane. Noii domnitori, sunt
simpli funcţionari turci, executanţi ai ordinelor sultanului, străini de aspiraţiile şi nevoile
lumii româneşti pe care o guvernau. În acelaşi timp, principatele pierd orice iniţiativă
politică externă iar instituţiile interne româneşti (armata, sfatul domnesc), dispar sau se
păstrează sub aspect decorativ ; teritoriile sunt considerate parte integrantă a Imperiului
Otoman. Un alt obiectiv al prezenţei fanariote în scaunele Moldovei şi Munteniei este
limitarea puterii clasei boiereşti2.
Totuşi, în această perioadă apar în spaţiul românesc, şcoli şi spitale, tipografii, iau
fiinţă primele manufacturi de mari proporţii.
Domniile se schimbă cu repeziciune, în medie la trei ani (36 în Ţara Românească,
34 în Moldova), cresc obligaţiile faţă de sultan sub forma sumelor cu care fanarioţii
cumpără tronul ; aceste dese schimbări erau prilejul unor noi cheltuieli, de sume în bani,
obţinute prin dări impuse contribuabililor (ţărani şi boieri de rang inferior) ; pentru
reînnoirea domniei (mandatului), se plătea o sumă considerabilă, numită mucarer3.
Printre cele mai importante familii fanariote, domnitoare în Ţara Românească şi
Moldova au fost de origine greacă, Mavrocordaţii (însă, rude prin alianţă cu fostul
domn pământean Alexandru Iliaş) şi familiile Moruzi, Sturza, Caragea, Ipsilanti ; de
origine albaneză, Ghica (înrudiţi cu Sturza) şi chiar de origine română, familiile
Callimachi (foşti Calmăşul) şi Racoviţă ; familii importante, care au promulgat
însemnate coduri de legi cum ar fi : Pravilniceasca Condică (Al. Ipsilanti, 1780),
Legiuirea Caragea (1818, cu influenţe franceze), Codul (Scarlat Callimachi, 1816-
1817, cu influenţe austriece)4.
Dar unul din cei mai importanţi domnitori, dacă nu cel mai important, din
perioada regimului turco-fanariot, a fost Constantin Mavrocordat, cu domnii
succesive, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească.
Fiul lui Nicolae Mavrocordat (primul domn fanariot, ctitor al mânăstirii
Văcăreşti, cărturar şi posesor al unei din vaste biblioteci cuprinzând cărţi şi manuscrise
rare şi valoroase), Constantin Mavrocordat, dovedeşte înclinaţie spre cultură, urmează
şcoli superioare, este cunoscător a mai multor limbi străine : turca, persana, greaca
modernă şi clasică, italiana, franceza.
Corespondează cu personalităţile culturale ale vremii, de peste hotare fiind
apreciat de aceştia, Constituţia sa cu 13 articole datată la 7 februarie 1740 (fiind
domnitor al Munteniei în această perioadă), a fost publicată cu laude, în Mercure de
France, numărul din iulie, 17425. În acest act se regăsesc principiile generale ale
reformelor aplicate în cele două principate, pe parcursul perioadelor sale, ca principe.
Din nefericire, realizările sale, nu au corespuns întotdeauna intenţiilor sale6.
2
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999, pag. 171
3
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Op.cit. , pag. 496
4
Florin Constantiniu, Op. cit. , pag. 175
5
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Op.cit. , pag. 498
6
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Op.cit. , pag. 499
 Are domnii succesive în Ţara Românească şi Moldova, unde promovează
procesul de modernizare al societăţii româneşti prin reforme de tip social, administrativ,
juridic, fiscal, judecătoresc, bisericesc.
Domneşte în Ţara Românească de şase ori : septembrie - octombrie 1730,
octombrie 1731 - aprilie 1733, noiembrie 1735 - septembrie 1741, iulie 1744 - aprilie
1748, februarie 1756 - august 1758 şi iunie 1761-martie 1763 ; în Moldova, de patru
ori : aprilie 1733 - noiembrie 1735, septembrie 1741 - iulie 1743, aprilie 1748 - august
1749 şi iunie - decembrie 1769. Nu face excepţie de la regula vremurilor, referitor la
durata în care se află pe tron.
Între 1741 şi 1742, creează dregătoria (instituţii ai căror reprezentanţi aveau
atribuţii administrative, politice, militare juridice, economice ) 7.
Se păstrează, rapoartele capuchehailelor sale (reprezentanţi, ambasadori), la
Înalta Poartă, din perioada august 1741 şi decembrie 1742, care arătau că aceştia
practicau o adevărată ,,diplomaţie a bacşişului” pentru a putea câştiga bunăvoinţa
înalţilor dregători otomani, prin cadouri constând în bani, blănuri, bijuterii8 ; practici
necesare la acea vreme, ţinând seama că secolul XVIII marchează unul din vârfurile
exploatării otomane faţă de spaţiul românesc, prin pretenţiile băneşti sau de produse
(grâu, lemne, oi), la care se adăugau sumele uriaşe, plătite de fanarioţi pentru reînnoirea
domniei.
Situaţia ţăranilor şerbi şi liberi (ale căror obligaţii se stabileau prin învoială cu
stăpânul moşiei), era deosebit de grea, aceştia fiind copleşiţi de numărul foarte mare de
biruri, dar nu numai stabilite de fanarioţi, ci şi de domniile pământene anterioare
acestora : de exemplu, vădrănitul, impus de Eustratie Dabija, ca taxă pentru cultivatorii
de viţă-de-vie, văcăritul stabilit de Constantin Brâncoveanu sau fumăritul introdus de
Antioh, fratele lui Dimitrie Cantemir.
Domnitorul (ca şi tatăl său), încearcă reorganizarea sistemului fiscal, prin
generalizarea ruptei, adică introducerea unei dări globale, plătibilă în patru termene
precum şi abolirea răspunderii fiscale colective (cauza principală a fugii
contribuabililor, fenomen general, caracteristic secolului 18 în Moldova şi Ţara
Românească, când multe sate se risipesc) ; de asemenea, s-a redus drastic categoria
celor scutiţi sau privilegiaţi fiscali, pentru a spori astfel numărul birnicilor. Raportul
fiscal desfiinţează dările personale şi unele pe avere care sunt înlocuite cu una singură
de zece lei plătibilă în patru sferturi.
Reorganizarea sistemului fiscal a generat declanşarea în lanţ a reformelor.
Predecesorul lui Constantin Mavrocordat în Muntenia, Mihai Racoviţă
(octombrie 1730 - octombrie 1731), provocase o adevărată criză demofiscală prin
dările cu care îi strivise pe contribuabili, obligându-i să fugă9. Şerbii, (denumiţi în
Muntenia rumâni, iar în Moldova, vecini) se aflau sub autoritatea directă a stăpânului ;
în cazul unui litigiu între cele două părţi, domnia nu putea interveni.
Pentru a pune capăt deplasării rurale (fugii), domnia a uniformizat îndatoririle
ţăranilor faţă de stăpânii de moşii, vizând în prima etapă desfiinţarea şerbiei.
La 1 martie 1746, principele hotărăşte ca rumânii fugiţi care vor reveni în Ţara
Românească vor deveni oameni liberi, pentru ca la 5 august, acelaşi an, actul
desfiinţării şerbiei să fie definitivat prin condamnare canonică ; aceasta consta în
incompatibilitatea dintre morala creştină şi instituţia şerbiei (potrivit moralei
7
Mihail M. Andreescu, Instituţii medievale în spaţiul românesc, Editura fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2003,
pag. 133
8
Florin Constantiniu, Op. cit. , pag. 171
9
Ibidem, pag. 174
creştine ,,un creştin nu poate ţine în robie pe fratele său”) ; astfel, pentru a-şi mântui
sufletele, seniorii erau poftiţi să-şi elibereze şerbii de bună voie, sau să primească
răscumpărarea acestora în suma de zece taleri10. În Moldova, prin actul Adunării
Obşteşti de la 1749, vecinia a fost desfiinţată în aceleaşi condiţii.
Astfel au fost unificate cele două populaţii domaniale11 (rumâni şi oameni liberi),
devenind toţi clăcaşi, îndatoraţi cu 12 zile de clacă pe an ; munca de clacă a fost însă
mai puţin utilizată în agricultură şi mai mult în activităţile gospodăreşti ; dijma (dare
reprezentând a zecea parte din produse, percepută de stăpânii feudali de la producătorii
direcţi12) a rămas cea mai importantă formă a rentei feudale.
În domeniul administraţiei şi justiţiei, Constantin Mavrocordat desfiinţează
căpitanii şi pârcălabii (dregători publici cu atribuţii administrative şi fiscale) din
fruntea judeţelor (în Ţara Românească) şi ţinuturilor (în Moldova), numind în locul
acestora câte doi ispravnici, cu competenţe administrative, fiscale şi judiciare, fixându-
le lefuri din visteria ţării, pentru a proteja contribuabilii de abuzurile dregătorilor,
retribuiţi până atunci pe seama supuşilor şi introducând condici unde se consemnau
toate aceste date13.
Criteriul de acordare al rangului de boier, era stabilit anterior prin posesia
pământului, dar Mavrocordat hotărăşte că ,,e boier acela care are o slujbă domnească”
şi îi împarte pe categorii : de la ban (unul din cei mai importanţi dregători ai curţii, în
general, foarte apropiaţi de domnitor) la clucerul de arie (responsabil cu beciurile,
cămările şi aprovizionarea curţii domneşti14), devin boieri de rang superior, mari sau
veliţi ; restul, rămân boieri de rang inferior. Urmaşii veliţilor au fost numiţi neamuri, ai
celorlalţi – mazili. Veliţii şi neamurile erau scutiţi de orice obligaţii fiscale, mazilii şi
înaintaşii lor numai de unele15. De asemenea sunt scutite de dări mânăstirile şi preoţii.
Aşadar, o adevărată reorganizare a boierimii, o reformă administrativă.
În domeniul militar, principele desfiinţează oştirea slujitorilor şi curtenilor,
aşezând în fiecare unitate administrativă câte un corp de oaste cu rol de apărare a ordinii
publice.
În timpul domniilor lui Constantin Mavrocordat, s-au făcut şi unele rânduieli
edilitare, iar pentru biserică s-au recrutat preoţi numai din rândul ştiutorilor de carte16.
La îndemnul său, un profesor al şcolii româneşti din Şcheii Braşovului, Dimitrie
Eustatievici, a redactat prima gramatică a limbii române, rămasă sub forma unui
manuscris.
Deci, Constantin Mavrocordat (şi în general regimul fanariot), nu a urmărit
grecizarea românilor, desfiinţarea lor ca naţiune, ci numai un control strict al societăţii
din punct de vedere administrativ, economic, politic şi militar. Astfel, domnitorul se
adresa cu asprime, vel căpitanului de Soroca : ,,pentru ce ne scrii greceşte ? au
aşteptaţi să-ţ dăm noi logofăt să scrie rumâneşte ? să-ţ cauţi logofăţel să ne scrii
rumâneşti ! să nu ne mai scrii greceşte.”17

10
Florin Constantiniu, Op. cit. , pag. 174
11
Ibidem
12
Vasile Breban, Dicţionar al limbii române contemporane, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1980, pag.163
13
Florin Constantiniu, Op. cit. , pag. 174-175
14
Mihail M. Andreescu, Op.cit. , pag. 128
15
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Op.cit. , pag. 499
16
Ibidem
17
Florin Constantiniu, Op.cit., pag. 181
 3.Concluzii
Reformele lui Constantin Mavrocordat au avut o importanţă deosebită,
implicaţiile lor manifestându-se pe mai multe planuri : restrângerea autorităţii boierilor
şi reorganizarea clasei acestora, acordându-se drepturi contribuabililor şi o oarecare
reducere (aşezare) fiscală ; a existat un progres însemnat şi încercări de modernizare a
societăţii, pentru optimizarea activităţilor desfăşurate de instituţiile existente şi crearea
cadrului de funcţionare pentru cele nou înfiinţate.
Multe din birurile şi dările reduse sau desfiinţate în timpul domniilor celui amintit
mai sus [ca de exemplu văcăritul şi pogonăritul (darea în vin), iertate de domn pentru
că ,,aduceau stricăciune ţarâi şi pagubă pământenilor”], au reapărut şi s-au înmulţit,
din păcate, după ce mai târziu, în scaunele Moldovei şi Ţării Româneşti au urcat alţi
fanarioţi cu vederi mai puţin progresiste, interesaţi mai mult de păstrarea postului şi de
acţiuni care să nu deranjeze Înalta Poartă (spectrul firmanului mazilirii şi al năframei
negre de mătase, fiind o ameninţare permanentă) .
Domnitorul se stinge din viaţă la 4 decembrie 1769, pe când domnea în Moldova,
rămânând însă una din figurile cele mai însemnate ale epocii fanariote, atrăgând asupra
sa atenţia cercurilor din apusul Europei18.
În anii ce au urmat domniilor sale, boierimea moldo-munteană s-a alăturat
curentului de eliberare naţională ce străbătea sud-estul Europei încercând o nouă ieşire
de sub influenţa Porţii şi implicit, desfiinţarea regimului fanariot, căruia îi erau ostili.
Reorientarea către Rusia, a făcut ca avântul acestor revendicări să fie şi mai mare,
sperându-se ca principatele să intre în sfera de protectorat a acesteia.
În Muntenia, conducerea acţiunilor armate anti-otomane ulterioare, a fost
încredinţată lui Tudor Vladimirescu, a cărui revoluţie, coroborată cu presiunile Marilor
Puteri asupra imperiului otoman, a readus (printre altele) domniile pământene şi a
înlăturat definitiv regimul turco-fanariot.
O parte a istoricilor apreciază însă, că epoca fanariotă poate fi caracterizată, pe
bună dreptate şi ca fiind o perioadă a progresului, aşa-numitul secol al reformelor, în
sprijinul acestei afirmaţii venind, fireşte, aportul adus de o parte a domnitorilor fanarioţi
care şi-au pus amprenta în dezvoltarea societăţii (să mai spunem că abolirea şerbiei
la 5 august 1746, a avut loc Moldova şi Muntenia cu patru decenii înainte de măsura
similară a lui Iosif al II-lea în Transilvania, la 22 august 178519) ; iar contribuţia lui
Constantin Mavrocordat, prin reformele sale şi modul cum a administrat cele două
principate în vremea mandatelor sale este, de asemenea, semnificativă în acest sens.

18
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Op.cit. , pag. 499
19
Florin Constantiniu, Op. cit. , pag. 175