Conceptul de comunicare

J.J. Van Cuileburg, O. Scholten, G.W. Noomen, „Ştiinţa comunicării”

Definiţie: Comunicarea este un proces care din unghiul ştiinţei comunicării

dispune de patru componente fundamentale: un emiţător, un canal, informaţie şi
un receptor. Procesul de comunicare poate fi redat astfel:
informaţie informaţie
emiţător canal receptor
Esenţa procesului este transferul informaţiei de la un participant la celălalt. În mod
frecvent, circulaţia are loc în dublu sens, e bidirecţională – cazul dialogului, o
discuţie între două persoane care joacă alternativ rolul de emiţător (vorbitor) şi
receptor (ascultător). Alteori, circulaţia informaţiei poate avea loc ţn sens unic. Este
cazul monologului, al cuvântărilor, al comunicării prin presă, radio su televiziune.
Mass-media sunt predominant sisteme unidirecţionale de comunicare.

Intenţionalitate: Comunicarea nu se încheie o dată cu preluarea informaţiei.

Informaţia poate exercita o influenţă efectivă asupra opiniilor, ideilor sau
comportamentului celor ce o receptează. Procesul poartă numele de proces al
comunicării. La acest nivel, comunicarea se aseamănă procesului „stimul-reacţie”.
Acest proces, pentru a aparţine comunicării, trebuie să fie internaţional. Pentru ca
transferul de informaţie să devină un proces de comunicare, emitentul trebuie să
aibă intenţia de a provoca receptorului un efect oarecare.
Comunicarea devine un proces prin care un emiţător transmite informaţie
receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului
anumite efecte.
informaţie informaţie
emiţător canal receptor efecte

Conceptul de informaţie: În ştiinţa comunicării, informaţia în general e „ceea ce

se comunică într-unul sau altul din limbajele disponibile”. Informaţia trebuie
conisderată o combinaţie de semnale şi simboluri. Semnalele sunt purtătoare de
semnificaţii decodabile.

Trei aspecte ale conceptului de informaţie

1) aspectul sintactic al informaţiei – succesiunea impusă semnalelor grafice,
auditive ori electrice. Succesiunea o impune emiţătorul.
2) aspectul semantic al informaţiei – semnificaţia acordată semnalelor pe baza
convenţiilor sociale. Informaţia semantică internaţională (informaţia pe care
emiţătorul vrea să o transmită) nu este acelaşi lucru cu informaţia semanticş
realizată (informaţia pe care receptorul o desprinde dinmesajul receptat).
3) aspectul pragmatic – efectul informaţiei asupra receptorului. Valoarea
informaţiei este un concept pragmatic. Cel care determină valoarea informativă a
unui mesaj este publicul.
Dacă pentru o anumită categorie de public, gradul de incertitudine presupus
de un eveniment (probabilitatea ca acest evenimet să se producă) este foarte
pronunţat, valoarea informativă (pragmatică) a mesajului este foarte mare. În al
doilea rând, importanţa pe care o categorie sau alta de public o acordă
evenimentului: cu cât aceasta este mai mare, cu atât mai mare este valoarea
informativă (pragmatică) a ştirii care se referă la el.

Economia comunicării, a informaţiei si a interesului

Piaţa comunicării cuprinde două subdiviziuni: piaţa informaţiei şi piaţa
interesului.
Piaţa informaţiei cuprinde cererea de informaţie din partea receptorilor (a
publicului) şi oferta de informaţie pe care o pot asigura emiţătorii. Pe acest subtip
de piaţă, banul este un instrument de schimb.
Pe piaţa interesului, emiţătorul este cel care solicită interesul publicului, iar
publicul acordă sau nu atenţie mesajelor. Instrumentul de schimb în acest caz este
„interesul”, disponibilitatea publicului.
Ambele subdiviziuni se supun aceluiaşi joc al cererii şi ofertei.

Publicul în general şi publicul de specialitate

Publicul căruia îi este destinată poate fi împărţit în două categorii:
a) marele public, publicul deservit de ziare, radio sau televiziune, de mass-
media în general. Informaţia este informaţie publică.
b) publicul profesional, o categorie restrânsă de beneficiari ai unei informaţii
specializate (băncile de date, publicaţiile de specialitate, business
magazines). Informaţia este „profesională”.