Universitatea Alexandru Ioan Cuza

Úacultatea de DREPT

Condiţia juridică a
cetăţeanului roman
Popescu Isabela
Anul I
Grupa A5

Iaşi
2010

c
c
 c

c 
cc
 
c
c

În dreptul contemporan, noţiunea de persoană reprezintă subiectul de drept,

participant la raporturi juridice. Se înţelege prin aceasta ca persoanele pot fi purtătoare de
drepturi şi obligaţii subiective civile. Indivizii pot lua parte la raporturi juridice fie ca
subiecte individuale de drept (persoane fizice), fie ca subiecte colective de drept
(persoane juridice). Conceptele de persoana fizică şi persoană juridică au fost cunoscute
în dreptul roman, dar romanii au utilizat o alta terminologie pentru a le defini.

Conceptul de persoană, după unii autori latini, în sensul ei primitiv a fost strâns
legată de cea de Àască. În antichitate, în spectacolele de teatru, ce se ţineau în amfiteatre,
actorii purtau pe faţa o mască ce avea rolul de a aplifica vocea pentru a putea fi auziti de
public. De aici, prin extrapolare, romanii au considerat că cei care participă la viaţa
juridică a cetăţii, joacă şi ei un rol, aidoma unor actori pe scena dreptului.1

Revenind la ideea anterior menţionată, conceptul de persoană fizică şi cel de

persoană juridică au fost analizate din perspective diferite de cele două sisteme de drept.
Dacă dreptul contemporan atestă că orice fiinţă umană este o persoană, putând participa
la viaţa juridică, dreptul roman nu recunoaşte tuturor membrilor societăţii această calitate,
drept urmare, conform normelor dreptului roman, aceştia trebuiau să aibă capacitate sau
personalitate (caput)2

De explicat este ca aceasta capacitatea juridică însă nu apărea ca o calitate inerentă

fiinţei umane. Astfel, sclavii nu aveau capacitate juridică şi ca atare nu puteau încheia
acte juridice în nume propriu. Numai oamenii liberi aveau capacitate, dar şi capacitatea
lor cunoştea unele diferenţieri, în funcţie de apartenenţa la o anumită categorie socială
sau de alţi factori, cum ar fi originea etnică, ori atitudinea faţă de statul roman, conform
ccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc
cc
ccc
c
cc
 ccc cc c

cc
cc
c

c
c
 cc
 c

c  
c!cccc

c
c
principiului hereditas aceus sustnet personaÀ defunct (succesiunea jacentă susţine
personalitatea defunctului). Este adevărat că în epoca clasică şi post-clasică se manifestă
o tendinţă de lărgire a sferei persoanelor. Cu toate acestea, nici în ultimul moment al
evoluţiei sale, dreptul roman nu a admis principiul generalităţii capacităţii juridice.1

Pentru ca un om sa se bucure de personalitate juridică completă trebuia să

întrunească cumulativ trei condiţii. Astfel, omul trebuia să fie om liber (status l ertats),
să fie cetăţean roman (status c
tats) şi să fie şef al unei familii romane (status faÀlae).
Aceasta din urmă condiţie denotă faptul că acea persoană nu trebuia să se afle sub putere
parintească (patra potestas2). Puterea parintească era exercitată de către pater faÀlas
asupra descendenţilor săi. Aceasta se concretiza prin trei caractere: caracterul excusivist
(patra potestas era deţinută numai de către pater faÀlas), caracterul perpetuu (acest
caracter decurge din faptul ca puterea părintească era exercitată de către pater faÀlas,
până la moartea acestuia, fiul familiei rămânând persoană alen urs) şi caracterul
nelimitat (se definea prin faptul că pater faÀlas putea dispune în mod nemijlocit asupra
fiilor sai şi a bunurilor acestora).3 Aşadar, status faÀlae reprezontă o calitate importantă
a personalitaăţii, având în vedere că cea de-a treia caracteristică a puterii parinteşti cu
privire la persoana lui fulus nu îl deosebea cu mult de situaţia sclavului.

Capacitatea de exerciţiu aparţinea celor care, pe lângă capacitatea de folosinţă,

aveau discernământul necesar de a aprecia valoarea, însemnătatea şi consecinţa actelor pe
care le faceau în viaţa juridică a societăţii. Persoanele care erau considerate, datorită
vârstei, sexului sau a stării de sănătate, a nu putea aprecia însemnătatea actelor sau
faptelor pe care le făceau, erau considerate ca fiind incapabile şi drept urmare erau
lispsite de capacitatea de exerciţiu.4

ccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc
c

 c  "#c $"
c %
c &'  c (c
c
c 

c 
c c 
 c



c )
c c *+ "(
  c c"c,c

cc%

c-"c
c

c
c
 c
 
c  
c ,cc,c

cc
ccc
cc .c
.
c
ccc
ccc

c
c
 Numai prin cumularea celor doua capacităţi, de folosinţă şi cea de exerciţiu, un
cetăţean roman se bucura de capacitate deplină de exerciţiu, restul oamenilor liberi având
o capacitate ceva mai restrânsă. Aşadar, în conformitate cu dreptul roman, personalitatea
juridică deplină implică existenţa celor trei elemente: "
 
  şi  " ;
lipsa unuia din elementele menţionate micşora sfera competenţei juridice a individului,
acesta dispunând de o personalitate juridică restânsă.

În materia dreptului persoanelor, principala distincţie opera în funcţie de statutul

lor juridic, în sensul că locuitorii Romei puteau fi ori liberi, ori sclavi. Oamenii liberi se
impărţeau în ngenu, aceştia reprezentând categoria de persoane care s-au născut liberi, şi
l ert care erau acei oameni eliberaţi dintr-o sclavie legală.1

Libertatea este o anumită stare în care se găseşte omul în societate, având un

conţinut diferit, în funcţie de diversele etape istorice parcurse de societatea umană.
Libertatea a fost întotdeauna dorită, obţinută însă nu de către toţi şi, nu de puţine ori, cu
mari sacrificii de sânge. Diferitele orânduiri, diversele regimuri politice au înlesnit sau au
îngrădit libertatea individuală, în funcţie de interese, dar şi de concepţii şi educaţie.
Anticii au avut şi ei concepţia lor despre libertatea individuală. Vechea cetate antică
exercita o stăpânire absolută asupra membrilor ei, libertatea individuală fiind aproape
inexistentă. statul antic avea dreptul să se amestece până şi în cele mai intime chestiuni
ale individului. Viaţa unui om nu reprezenta nimic în raport cu interesele statului. Astăzi,
o asemena concepţie ni se pare aberantă, dar noi nu trebuie să-i judecăm pe antici din
prisma judecăţilor de valoare moderne, pentru că atunci nu o să reuşim să-i înţelegem
niciodată.

Jurisconsulul Úlorentinus (secolul I) defineşte astfel libertatea:  ertats est

naturals facultas eus quod cuque facere l et ns s qud
 aut ure proh etur
(libertatea este o facultate naturală recunoscută unei persoane de a face ce doreşte, cu
limitele impuse de lege sau de forţă). Această definiţie reprezintă una din foarte puţinele
excepţii, ale unor autori din epoca clasică, prin care şi sclavul era recunoscut ca fiind om,
ccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc
c/
c~  c  c$c0c1cc~  c
 c$ 

c  
c ccc2c

c
c
fără ca prin aceasta să se schimbe cu ceva statutul juridic al celor lipsiţi de libertate. Se
pare că Úlorentinus, ca şi alţi autori, care au emis asemena idei au fost sub influenţa lui
Epictetos.1 În conformitate cu alte opinii, definiţia lui Úlorentinus aşa cum se găseşte ea
în Digeste, nu ar fi originală, fiind adnotată de compilatorii lui Iustinian, deoarece, În
secolele IV-V, pe timpul lui Iustinian, afirmarea caracterului natural Äal libertăţii nu mai
avea implicaţii teoretce sau practice supărătoare, deoarece societatea se îndrepta spre
feudalism´. 2

Gaius diferenţia oamenii în liberi şi sclavi. Sclavii devin nişte lucruri lispite de
orice drepturi recunoscute: dreptul la viaţă, dreptul la nume etc.. Existau raporturi între
sclavi, nerecunoscute juridic (căsătoriile şi concubinajele).

Cu timpul, începe să se schimbe mentalitatea romanului cu privire la sclavie.

Problema ameliorării statului juridic al sclavului: aşa numita ex Petrona, ce era prima
lege care aducea o importantă ameliorare, ce interzice stăpânilor de sclavi să-i arunce pe
sclavi în arenele de circ, la animalele sălbatice, pentru distracţie. Se interzice să-şi
abandoneze sclavul bolnav şi obligă stăpânul la asigurarea unui minim de hrană şi
adăpost.

Cetăţenia era unul dn cele trei elemente constitutive ale capacităţii de folosinţă la
romeni. Într-un timp foarte îndepărtat, când Roma era doar o mică localitate-cetate,
cetăţenia aparţinea locuitorilor stabili ai cetăţii. Din punct de vedere al normelor
religioase cetăţeanul era individul care avea dreptul să se apropie de altare, să participe la
ritualurile sacre, să cultive cultul zeilor cetăţii. Străinul nu avea nici unul dintre drepturile
enumerate, fiindu-i interzisă prezenţa la orice ritual religios pentru a nu le tulbura. Iată,
deci, religia a fost aceea care a stabilit, prima, diferenţa dintre un cetăţean şi un străin,
acordarea cetăţeniei unui străin fiind un lucru foarte rar şi cu totul excepţional. Din punct
de vedere religios, era interzisă dubla cetăţenie, pentru că nimeni nu putea, în acelaşi

ccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc
c3c/
cc
c
cc~c c43

5c)6c0cc!ccc !cc

c
#
c%
c7'cc
ccc~~c
 c& 

c

c c 2c

c
c
timp, să respecte cu devoţiune două religii. Aceasta concepţie de sorginte religioasă cu
privire la cetăţenie a determinat şi conţinutul viitoarelor norme juridice.

Potrivit primelor norme juridice romane, numai cetăţeanul roman se bucura de

drepturi publice şi private, străinii, din acest punct de vedere erau, asimilaţi cu sclavii
pentru că ei erau total lipsiţi de asemena drepturi. Cetăţenii romani erau singurii care
beneficiau pe deplin de drepturi publice si private reglementate de dreptul cetatii. Astfel,
libertatea se confunda cu cetăţenia1. Orice strain venit la Roma devenea sclav, dar după
cum susţin unii autori, datorită cerinţelor economiei de schimb aceştia primesc un statut
juridic propriu. În acest sens ei se bucurau de libertate numai in condiţiile în care se
puneau sub protecţia unor cetăţeni în calitate de oaspeţi sau de clienţi, iar, cetăţeanul
roman care a primit sub protecţia sa strainul se bucura la rândul său de aceeaşi ocrotire în
cetatea respectivului străin. Acest principiu nu a avut o aplicare absolută, nici măcar la
începuturile Romei, pentru că de cele mai multe ori romanii reglementau situaţia juridică
a străinilor prin tratate.2 Dacă străinii locuiau într-o cetate cu care romanii aveau tratat de
alianţa3 puteau veni la Roma fară a deveni sclavi. La sfârşitul epocii vechi şi in epoca
clasica oamenii liberi se imparţeau in cetăţeni si necetăţeni. Prin statutul lor juridic
cetăţenii au asigurată o poziţie dominantă in raport cu alte categorii de oameni liberi-
necetăţenii.

Drepturile de care se bucurau cetăţenii romani erau impărţite în două categorii:

drepturi politice si drepturi civile4. Drepturile politice erau: us suffrag care se refera la
dreptul de a participa la adunarile poporului, de a alege magistraţi, de a vota legile, şi us
honoruÀ care reprezenta dreptul de a candida pentru a fi ales magistrat si de a obţine alte
funcţii importante în stat. La aceste două drepturi unii autori adauga us Àltae- dreptul
de a efectua serviciul militar in cadrul legiunilor armate si dreptul de a practica un cult

ccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc
c
cc
ccc
c
c)c c
 'c
c 'cc839c  
c !cccc

c%

c-"c
c

c
c
 c$ "c 2c c

c

c
c c c0




0

 
   

 





 




 
 


 0









  
  

c
.
c
#
c%
c7'ccc
ccc!c

c
c
religios in mod public. În categoria drepturilor civil ce le aveau cetăţenii romani incadram
us conu  şi us coÀerc. Astfel, us conu  se refera la dreptul cetăţenilor romani de a
încheia valabil o casătorie dupa us qurtuÀ Casatoria2 in dreptul roman era cunoscută
şi sub numele de ustae nuptae şi ustuÀ ÀatrÀonuÀ Cel de-al doilea drept este us
coÀerc şi se refera la posibilitatea cetăţeanului roman de a incheia orice fel de acte
juridice reglementate de us c
le, de dispoziţie, de administrarea, de conservare.
Deasemenea în us coÀerc încadrăm şi dreptul de a dobândi proprietatea sau alte
drepturi reale asupra bunurilor. Un derivat din us coÀerc este dreptul de a transmite
moştenirea pe cale testamentară. Pentru ca cetăţenii romani să se bucure pe deplin de
drepturile lor, fară ca acestea să fie încălcate, legea romană le oferea acestora dreptul de a
apela la justiţie pentru apărarea şi realizare.
Spuneam că în dreptul roman nu toţi oamenii au aceleaşi drepturi şi se face
diferenţă intre oameni liberi şi sclavi, cetăţeni şi necetăţeni, însă în ceea ce îi priveşte pe
cetăţenii romani, materia drepturilor lor este guvernată de principiul egalităţii în drepturi
civile, promovat încă din secolul V î. Hr. prin Legea celor XII Table.
Ca şi în dreptul civil de astăzi, dreptul roman cuprindea reglementări în ceea ce
priveşte identificarea persoanei. În aşa fel încât orice cetătean roman, pe langa celelalte
drepturi menţionate anterior, are dreptul la nume. În legatura cu forma acestui drept, de-a
lungul timpului au fost formulate mai multe opinii destul de asemănătoare.
Într-o opinie3, dreptul la nume are o formă tripartită, împărţirea acestuia fiind
făcută astfel: praenoÀen, noÀen gentlcuÀ şi cognoÀen La acestea trei se mai putea
adauga numele tatalui persoanei respective şi cel al gintei de origine a familiei acelei
persoane.

ccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc
c~c
 cc 
c 
c

cc:;cc9"c c<==c*:c "
c 
c c> 
c
c

 "c c 
"
?c

c)
cc >

c c6
c 
cc>

 c@5
c: :
cc>
ccc
c c

 "c
cc
 
c 
c

c
ccAcB

c
cc>
cc 
c
c
cc


c
c#
c

c

cCc

c%
cc)
'c cc
c
cc~c
 c1
c=
c c ,c

c
c
 In cea de-a doua opinie1 numele cetăţeanului avea cinci elemente: tra noÀna
(praenoÀen, noÀen gentlcuÀ şi cognoÀen), la fel ca şi în prima opinie, însă de această
data nu se distinge între posibilitatea de a se mai adauga celelalte două elemente ci din
formularea opiniei întelegem că folosirea indicaţiunii filiaţiunii şi indicaţiunii tribal
constituie o regulă. PraenoÀen este indicativul prin care cetăţeanul roman se
individualizează în cadrul societăţii, noÀen gentlcuÀ indica ginta din care face parte
persoana respectivă, cognoÀen este partea din numele cetăţeanului prin care acesta se
individualizază în sânul familiei. În cartea sa ecţ de drept roÀan, VoluÀul I, profesorul
Valerius M. Ciucă ne oferă un exemplu de nume roman: Marcus Tullus, Marc flus,
Cornela tr u, Ccero între care Marcus este praenoÀen, Tullius este noÀen
gentlcuÀ, Marci filius indică numele tatălui dar şi calitatea de fiu, Cornelia tribu indică
numele gintei iar Cicero este porecla.
Din toate aceste considerente am ajuns la concluzia că atat timp cât un om nu este
cetăţean roman nu se poate bucura de toate prerogativele ce le oferea aceasta cetăţenie.
Pentru a întelege mai bine cine se bucura în mod liber şi total de drepturi, dar are şi
obligaţii reglementate de us c
le trebuie să cunoaştem modurile de dobandire, de
pierdere şi de acordare a cetăţeniei.
Astfel, un prim mod2 şi cel mai important izvor al acestui statut este naşterea din
părinţi cetăţeni romani. Acest mod de dobândire a cetăţeniei romane are mai multe
particularitaţi şi anume: copilul născut dintr-o căsătorie legitimă (ustae nuptae) va urma
statutul juridic al tatălui, în opoziţie cu acel copil născut în afara unei astfel de uniuni
urmează condiţia juridică a mamei. Dacă un cetăţean roman se căsatorea cu o femeie
peregrină3, dar care avea us connu  atunci căsătoria era valabilă din punct de vedere al

ccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc
c
cc
cc
cccc

c$c c c :+
cc'

cc:
c
cDc;
c c
cc "c c c cc
c>

 c c

c c :+
cc'

c +)cc
> 'cDcc " cc>c'c
c ccc
c

c'c>
c'c +c cccc'c'c :+ 'c'
c +c

ccc 
+c :c'
c   c 'c'


cc'
c
c cc
>
c
c
c
c'
c ccc'
c:
 c

c

c1 "
Ec '
c
: c

c c'lenia romană sau de dreptul latin, dar care nu era socotit Äinamic public´.c
http://www.webdex.ro/online/dictionar/peregrinc

c
c
dreptului roman iar copii deveneau cetăţeni romani. Dacă femeia nu avea us connu ,
căsătoria lor nu era considerată valabilă din punct de vedere al dreptului roman iar copii
rezultaţi dintr-o astfel de alianţă deveneau peregrini. Aceeaşi este soluţia în ceea ce
priveşte cetăţenia copiilor şi atunci cand este vorba de o femeie cetăţean roman şi un
bărbat peregrin fară us connu . Pentru cel din urma caz există o excepţie şi anume în
cazul în care mama se afla în eroare faţă de statutul juridic al tatălui, copilul devenea
cetăţean roman.1 Trebuie menţionat că dreptul roman nu reglementeză dobandirea
cetăţeniei prin naştere după criteriul teritorialităţii (ure sol) ci dupa criteriul
naţionalităţii parinţilor (ure sanquns).
Cetăţenia mai poate fi dobândită şi prin diferite fapte posterioare naşterii, aşa
numita dobândire a cetăţeniei prin beneficiul legii. Aceste fapte constau fie în eliberarea
din scalvie de către proprietari, ei înşişi cetăţeni romani, fie într-o adopţie sau din partea
unei concedări a acestei calităţi din partea conducerii statale. În cazul unei astfel de
concesiuni statale de cetăţenie, în baza unor raţiuni politice şi juridice, ele puteau fi
colective sau individuale.
În cursul său ecţ de drept roÀan, profesorul Ciucă ne oferă câteva example de
concesiuni colective: locuitorii peninsulei italice prin ex Jula din anul 90 î. Hr. în urma
războiului civil, locuitorii Galliei de peste Pad prin ex Rosca din anul 49 î. Hr. şi cea
mai importantă astfel de concesiune a fost cea acordată tuturor locuitorilor Imperiului de
către împăratul Caracalla în anul 212 d. Hr. cu excepţia dediticilor2.
Concesiunilor de cetăţenie romană individuale au la baza faptele savârşite de cel
care dorea sa obţină cetăţenia romană. Astfel de fapte putea fi constituite din denunţarea
infracţiunii de luare de mită de către un magistrate roman. Dobândeau un drept la
cetăţenie şi cei care depuneau armele în urma războiului social şi care cereau expers
cetăţenia romană. Deasemenea puteau dobândi cetăţenia romană şi persoanele stabilite la

ccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc
cc7c/#c1


c
c

c
c
 
cc~c c&c c
c=
c ,c.c

c1 "


c 



cc


c'
 c
 c c' c 
c

c
c
Roma şi îndeplineau diverse condiţii legale exprese si soldaţilor înrolaţi în armata
romană1.
Aceste concesiuni puteau fi acordate fie de către senat, fie de către un magistrat
delegat cu aceste imputerniciri, fie de catre însuşi împăratul. Deci, străinii mai puteau
dobândi cetăţenia romană şi prin naturalizare atunci când se vota o lege specială pentru
persoane bine individualizate, iar sclavul dezrobit de un cetăţean devenea şi el cetăţean
roman.
În secolul I î.e.n. s-au votat legile Iula şi Plauta Papra prin care aproape toţi
locuitorii liberi din Italia au primit cetăţenie romană. Aceste legi au fost date ca urmare a
răscoalei cetăţilor din Italia, cu care Roma avea tratate de alinţă, dar care, de fapt, erau
subordonate . În anul 212 e.n., printr-un edict, împăratul Caracalla a acordat cetăţenia
aproape tuturor locuitorilor liberi ai imperiului. La originea acestui edict au stat raţiuni de
ordin financiar şi nu dorinţa imperială de a pune principiul echităţii la baza organizării
sociale. Este adevarat ca prin aceasta constituţiune au fost supuşi la plata impozitului de
cinci la sută, pe succesiune, toţi locuitorii liberi ai statului roman, acest impozit fiind
plătit numai de către cetăţeni. Este totuşi de reţinut faptul că prin această masură s-a
încheiat o evoluţie de peste şapte secole, la capătul căreia cetăţenia romană s-a
generalizat. Dacă la origini numai cetăţenii erau oameni liberi, după reforma lui Caracalla
principiul s-a inversat în sensul că aproape toţi oamenii liberi au primit cetăţenie romană.2
Un aspect foarte important al cetăţeniei este modul prin care acesta, o data
dobândită, se poate pierde. Pierderea cetăţeniei intervine în cazurile expres prevăzute de
lege. Astfel de situaţii fiind destul de restrânse.
Pentru ca status c
tats nu putea exista independent de status l ertats, este de
înţeles că pierderea libertăţii atrăgea automat pierderea cetăţeniei. Existau însă situaţii în
care, fără ca persoana să-şi piardă libertatea era lipsită de dreptul la cetăţenie. Úiind de
principiu că un om nu putea avea dublă sau multiplă cetăţenie, în momentul în care era
acceptată o a doua cetăţenie, cetăţenia romană era pierdută. Gaius explică această situaţie
ccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc
c1 ccc c   c :
cc c'c>
c'c c

c
cc
cccc
ccc

c
c
legând-o de ieşirea copiilor de sub puterea părintească a taţilor, la înrolarea într-o colonie
latină.1
Exilarea putea fi voluntară sau forţată. În ambele cazuri, fie că era forţată, fie
voluntară, exilarea atrăgea pierderea cetăţeniei, reprezentând o capts deÀnuto Àeda2 .
Exilul voluntar era ales de către cel urmărit pentru comiterea unei fapte grave, iar cel
fortuit, impus de însuşi statul roman pentru evitarea, de astfel, a unei pedepse capitale, era
însoţit de interdicţia apei şi a focului3. De fapt aceasta din urma pedeapsa era în fapt o
deportare, deoarece exilatul era trimis într-o colonie aflată sub puterea Romei, normele
juridice care-l proteguiau fiind doar cele ale lui us gentuÀ .
În fine, cetăţenia romană putea fi pierdută şi ca urmare directă a unei condamnări
la pedepse infamate, cum ar fi munca silnică în mină (n ÀetalluÀ) sau lupta cu fiarele în
arenă (a estas) ori în timpul republicii , ca o consecinţă a comiterii infracţiunii de
capitulare sau trecere la duşman (perduello).
Aşadar, când ne referim la condiţia juridică a cetăţeanului roman facem trimitere
la personalitatea juridică a acestuia, cu tot ce implica ea: status l ertats, status faÀlae
şi status c
tats. Úăra aceste trei elemente omul nu era considerat a avea posibilitatea de
a lua parte la viaţa juridică. Observam aici o mare diferenta intre reglementarea romanilor
şi reglementarea actuala, cand dreptul de a lua parte la viaţa juridică le este recunoscut
tuturor oamenilor, eliminându-se distincţia dintre oameni liberi si sclavi.

ccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc
c/
c~
 c  c$0c1cc
ccc
cccc%
cc)
'c cc
cc ,c

c   c  c cEc#
: c


c6

c"'c c'
c

cccc  c 
  c

c
c
 c

r
"  



c Vladimir Hanga, Drept pr
at roÀan, Editura Universitatea, Bucureşti, 1973

Jc Vladimir Hanga, Drept pr
at roÀan, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977

-c Vladimir Hanga, Drept pr
at roÀan, Editura Argonaut, 1996

·c Valerius M. Cuică, ecţ de drept roÀan, VoluÀul I, Editura Polirom, Iaşi ,1998

c Mihail Vasile Jakotă, Drept RoÀan, VoluÀul II, Editura Úundaţiei Chemarea, 1993

oc Emil Molcuţ, Dan Oancea, Drept roÀan, Casa de editură si presă Şansa SRL, Bucureşti, 1995

åc Emil Molcuţ, Drept pr
at roÀan, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005

c Dan Oancea, Drept roÀan , Editura Şansa , 1998

ÿc M. Jakota, Gh. Piticari, Drept pr
at roÀan, Universitatea Al I Cuza, Úacultatea de Drept, 1987

c Ştefan Cocoş, Drept roÀan, Editura LuminaLex, Bucureşti, 1997

c Dumitru Burghelea, Augustin Vasile Úărcaş ± Drept roÀan pr
at Partea , Editura Dimitrie

Cantemir , Târgu-Mureş, 1999

Jc Romulus Gidro, Drept roÀan VoluÀul I, Ed. ÄRisoprint´, Cluj Napoca, 2005

c
c