Universitatea de Nord Baia-Mare

Facultatea de Litere
Specializarea: Asistență Socială

Biserica Creștină și problemele sociale cu care

s-a confruntat în primul deceniu de existență
al ei.

Îndrumător:

Prof.,Univ.,Pr. Dani Dorinel

Student: Vid Cristina,

AS II, Gr.I

Baia Mare,
 2009-2010

CUPRINS

Introducere………………………………………………………...…3

1. Problema sclaviei…………………………………………….…....4

2. Problema sărăciei………………………...…………………...…..5

2.1 Forme de luptă împotriva sărăciei: legi și sisteme……...5

3. Problema războaielor…………………………………………….8

4. Munca…...………………………………………………………....9

5. Proprietatea și bogăția………………………….…………….....10

6. Probleme ale moralității personale și familiare……….………11

7. Scrierile Sfinților Părinți Bisericești-Epistola către Diognet…12

8. Concluzii…………………………………………………………12

10.Bibliografie…………………………………………………...…13

2
Introducere

“Fiindcă din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere,

desfrânări, hoții, mărturii mincinoase, defăimări.”(Matei 15, 19)

Biserica este instituția divino-umană întemeiată de Mântuitorul

pentru sfințirea și mântuirea oamenilor. Sub aspect existențial Biserica a fost
înființată prin jertfa și iubirea lui Isus Hristos. Biserica s-a constituit ca
societate comunitară la prima Cinzecime Crestină, atunci când Duhul Sfânt
s-a pogorât asupra apostolilor , când au fost botezați 5000 de oameni.
Constituie o convingere comună tuturor creștinilor nevoia
participării la abordarea și soluționarea problemelor sociale. Ceea ce este
firesc, întrucât scopul Bisericii nu este să rămână deoparte, ci să se apropie
de om în toate aspectele și manifestările vieții lui. Doar astfel îi slujește după
pilda Mântuitorului, Care nu a venit să I se slujească, ci să slujească și să Își
dea viața “răscumpărare pentru mulți”. 1
Odată cu apariția și consolidarea Bisericii Ortodoxe “asistăm la
o preocupare foarte mare acordată comuniunii și frăției sociale, aceasta
arătând că toate dogmele și crezurile sociale trebuie să scoată în relief și să
ducă la întânirea dintre Dumnezeu și lume, la înțelegerea realității sociale de
către oameni din perspectiva credinței Bisericii, și în urma prezenței lui
Dumnezeu în lume, într-un mod universal-uman și desăvârșit.”2
Creștinii sunt datori să se îngrijească de soluționarea
problemelor create de modul organizării vieții sociale, economice și
politice. Nedreptatea socială, tirania, exploatarea socială sau sclavia, munca,
sărăcia, razboaiele, probleme ale moralității personale și familiale, etc.
constituie probleme esențiale, care este firesc să îi intereseze pe credincioși.3
Romanitatea și credința creștină, în trăirea și rodirea ei
răsăritean-ortodoxă, sunt deci coordonatele structurale ale etniei ramane,ele
contopindu-se într-un tot unitar .Secole de-a rândul în cele două milenii de
existență ale erei creștine,Crucea și sabia s-au unit și au reușit să mențină
neamul românesc și valorile sale în această poartă a furtunilor, chiar dacă

1
Georgios Mantzaridis, “Morala creștină”, Ed. Bizantină, București, 2006, pag. 351.
2
Preot Mihai Himcinschi “Biserica în societate-Aspecte misionare ale Bisericii în societatea actuală”,
Ed.Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006, p.7
3
Georgios Mantzaridis, op.cit. , pag. 355.

3
răutățile vremii și lăcomia mai marilor zilei i-au tot ciuntit fruntăriile,
sângerânde și astăzi în prima decadă a celui de-al treilea mileniu creștin.4

1. Problema sclaviei

„Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel:”Lasă pe

poporul Meu să plece, ca să prăznuiască în pustie un praznic în cinstea
Mea”. Faraon a răspuns:”Cine este Domnul ca să ascult eu de glasul Lui,
și să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul și nu voi lăsa pe
Israel să plece.”(Exodul 5, 1-2)

În ultimii 5000 de ani a existat în cele mai multe societăți

umane. Cele mai cunoscute exemple de state sclavagiste sunt Grecia și
Roma antice și, mai recent cele două Americi.

Sclavia implică aflarea unei persoane sub proprietatea altcuiva, a unui

grup sau a unei instituții, cum ar fi un palat sau un templu. Cu alte cuvinte,
sclavii reprezintă o proprietate oricând la dispoziția stăpânelor sau stăpânilor
lor. În multe societăți sclavilor sau servitorilor li s-au oferit drepturi, dar
acestea erau de obicei drepturi esențiale:alegera soției/soțului, un cuvânt de
spus în ceea ce privea soarta copiilor lor și dreptul de a se bucura de roadele
muncii lor. Din punct de vedere istoric, sclavia înseamnă, prin definiție,
negarea egalității dintre oameni iar filosofii, de la Aristotel încoace, îi
descriau uneori pe sclavi ca o specie aparte și inferioară. Toate religiile
importante, inclusiv creștinismul și islamismul, au tolerat sclavia și foarte
puțini gânditori i s-au opus până în Epoca Iluminismului, în secolul al-
XVIII-lea, când s-au dezvoltat ideile umanitariste.5
Acum câteva secole sclavia era adeseori bazată exclusiv pe culoarea
pielii. Oamenii negri erau considerați sclavi din cauza rasei lor. Biblia
condamnă în mod clar această formă de sclavie, bazată pe rasă. Să ne
gândim la sclavia pe care au îndurat-o evreii pe vremea când erau in Egipt.
Evreii erau sclavi, nu prin alegere, ci pentru că erau evrei(Exod 13, 14).
Urgiile pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra Egiptului demonstrează
modul în care vede Dumnezeu sclavia rasială(Exod 7,11). Așadar, cu
siguranță că Biblia condamnă unele forme de sclavie.6

4
Pr. Dr. Alexandru M .Ioniță “Biserica și armata în slujba unității și a continuității românești”,
Ed.GARUDA-ART Vasiliana’98, Chișinău-Iași, 2007, p.7
5
http://www.scribd.com/doc/8790618/Sclavia, 9.12.2009, ora 8:51
6
http://www.gotquestions.org/Roman/sclavie-Biblie.html, 9.12.2009, ora 11:56

4
 Așadar, sclavia este o problemă socială și totodată o cauză a
altor probleme mult mai complexe.

2. Problema sărăciei și a bogăției

„Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care

iese din gura lui Dumnezeu.”(Matei 4, 4)
„Nu vă strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile
și rugina, și unde le sapă și le fură hoții, ci strângeți-vă comori în cer,
unde nu le mănâncă moliile și rugina, și unde hoții nu le sapă, nici nu le
fură.”(Matei 6, 19-20).

Este relevant faptul că în Sfânta Scriptură, și în special în Noul

Testament, împărțirea oamenilor în bogați și săraci se face, nu atât pe baza
posibilităților lor economice sau a situației lor sociale, cât pe baza poziției pe
care ei o adoptă față de Dumnezeu și voia Lui. Hristos Însuși Și-a petrecut
viața pământească în sărăcie, făra a avea “unde să își plece capul”(Matei 8,
20). Aceasta nu L-a impiedicat, însă , pe Hristos să Se comporte ca un om
sociabil.
Fiecare dintre noi a simțit uneori lipsa banilor. Aceasta este o
experiență individuală și nu înseamnă același lucru ca și problema socială a
sărăciei. Deșii banii sunt o măsură a bogăției, lipsa lor poate însemna lipsa
bunăstării dar nu și problema socială a sărăciei. Această problemă exista
încă din Antichitate. Sărăcia ca problemă socială este o ”rană „ cu rădăcini
adânci care afectează fiecare dimesiune a culturii și a societății. Mai mult,
"spiritul sărăciei" permite membrilor aceleiași comunități să creadă și să
împărtașească sentimente ca disperarea, lipsa de speranță, apatia și
timiditatea. Sărăcia, la fel ca și factorii care contribuie la apariția si
menținerea ei, reprezintă o problemă socială și, de aceea, soluția trebuie să
fie una socială. Sărăcia are multe cauze isorice: colonialismul, sclavajul,
războiul și cucerirea.7

2.1 Forme de luptă împotriva sărăciei: legi și sisteme

Întrucât nu dispăruse total imaginea negativă a sărăciei și a carității,
dar se instalase pentru totdeauna percepția pericolului social pe care-l
reprezentau masele sărace incontrolabile, gândirea religioasă a ajuns la un
compromis interpretativ: există o sărăcie în regiunea binelui moral(cea
7
http://www.scn.org/mpfc/modules/emp-poru.htm, 10.12.2009, ora 21:30

5
reprezentată de indivizii care primesc de bună voie și cu recunoștință
asistența acordată de societate în cadrul azilului) și o sărăcie nesupusă,
amenințătoare, diabolică (a celor care nu acceptă regimul de internare și
supunere față de ordinea impusă de stat).
Pentru a putea răspunde presiunilor tot mai mari din partea mulțimilor
crescânde de săraci, monarhia engleză dădea în secolul al-XVI-lea o serie de
legi care obligau comunitățile să se îngrijească de săracii din interiorul lor.
Aceste legi, reunite în Elisabethan Act (1601), transformau apelul la
generozitate voluntară într-o obligație socială. Tot în Anglia vom întâlni și
alte forme de luptă împotriva sărăciei: așa-numitele Workhouses, sistemele
Roundsman și Speenhamland. Încă din secolul al XVII-lea existau în unele
orașe ateliere publice (workhouses), în care cei săraci, indiferent de vârstă și
sex, puteau presa diferite munci, obținând un venit care le permitea să
supraviețuiască. O lege din 1722 generaliza la scara întregului regat sistemul
atelierelor publice. În cadrul lor, munca era deosebit de grea și prost plătită,
rostul atelierelor nefiind acela de a-i ajuta, ci de aa-i pedepsi și descuraja pe
săraci să vină în orașe. În mediul rural, unde atelierele publice erau puțin
numeroase și unde numărul săracilor crescuse spectaculos în urma
deposedărilor de pământ și a decăderii manufacturii textile familiale, se vor
utiliza alte metode de asistență.
Sistemul Roundsman presupunea întreșinerea șomerilor de către cetățenii
parohiei din care aceștia făceau parte. Sarcina aceasta socială revenea, pe
rând, fiecărui cetățean cu posibilități materiale.
Sistemul Speenhamland consta în acordarea unor compensații de venit
muncitorilor cu salarii mici, compensații care urmăreau atingerea unui prag
calculat în funcție de numărul copiilor pe care muncitorul îi avea în
întreținere. Sumele necesare compensațiilor salariale proveneau din banul
public. Întreprinzătorii bogați preferau acest sistem față obligativitatea
acordării unor salarii minime garantate, întrucât sarcina protecției sociale era
astfel repartizată pe toți membrii parohiei(ai comunității).
Dacă sistemul asistenței comunale convenea unor întreprinzători, el limita
practic orice posibilitate de creștere a salariilor și determina oprirea
cheltuielilor publice. Totodată, contravenea principiilor economiei liberale și
individualismului. Așa, încât la începutul secolului al XIX-lea, clasa înstărită
a făcut presiuni pentru reintroducerea unei forme dure de
asistență(workhouses), prin Poor Law Act din 1834. Legea din 1834 era
expresia unei teorii care postula că „asistența liberă era un dezastru pentru
individ ca și pentru țară, în timp ce asistența prin workhouses dure și duasive
era singura soluție reală la problema sărăciei”(George, 1973: 13).

6
 Câtă vreme legislația socială era elaborată de oameni care nu erau
aleși prin vot universal, ei legiferau doar în folosul marilor proprietari. Odată
cu acordarea dreptului de vot unui număr mai însemnat de cetățeni (în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea) și cu difuzarea ideilor socialiste ,
sărăcia a început să fie tratată ca o problemă socială care își are originea în
sistemul economic, și nu în decăderea morală a indivizilor, în lenea și în
caracterul lor mizerabil. Astfel, în primele două decenii ale secolului XX, în
numeroase țări europene au apărut legi prin care sistemul economic
capitalist era „umanizat” determinând o serie de prestații în favoarea
persoanelor în vârstă, a șomerilor și a celor care , din motive de sănătate nu
puteau munci. Legislația socială a acelor ani menținea sistemul atelierelor
publice, însă îl făcea mai puțin dur și inechitabil. Pentru ajutoarele acordate
pensionarilor se utiliza banul public, iar pentru celelalte forme de sprijin
economic s-a introdus sistemul cotizării și redistribuirii, specific asigurărilor
sociale.8
Poziția Bisericii față de bunurile materiale este pozitivă. Dar, această
poziție nu implică și abordarea favorabilă a bogăției sau acceptarea
strângerii de bunuri materiale, care de obicei este în legătură cu nedreptatea
și lăcomia.9 Posesia bogăției materiale îl înrobește pe om și îl împiedică să
intre în împărăția cerurilor. Creștini au fost, sunt și vor fi sfătuiți să aibă grijă
cum privesc bunurile materiale, bogăția și prisosință fiind de trebuință doar
în cele spirituale. Așadar, bogăția și luxul cultivă trufia, pe când sărăcia și
simplitatea nasc smerenia. După cum bogăția poate duce la împietrire și
trufie, tot așa și sărăcia îl poate împinge la disperare și indiferență morală.

8
. Cristian Bocancea și George Neamțu, „Elemente de asistență socială”, Ed. Polirom, Iași, 1999, pag. 61-
62.
9
Georgios Mantzaridis, op. cit., pag .358

7
3. Problema războaielor
“Voi astăzi sunteți aproape de lupta împotriva vrăjmașilor voștri.
Să nu vi se tulbure inima, fiți fără teamă, nu vă înspăimântați, nu vă
îngroziți dinaintea lor. Căci Domnul, Dumnezeul vostru, merge cu voi, ca
să bată pe vrăjmașii voștri, ca să vă mântuiască.” (Deutorom 20, 3,4)

Cuvântul “război” este un cuvânt de origine ebraică care înseamnă

“uciderea cu răutate intenționată, premeditată a unei alte persone”. Războiul
nu este niciodată un lucru bun, dar uneori este un lucru necesar. Intr-o lume
plină cu oameni păcătoși (Romani 3, 10-18), războiul este ceva inevitabil.10
După căderea în păcat, războaiele sunt o constantă a întregii istorii a
umanității și, după cuvântul Evangheliei, vor continua să o însoțească: “Iar
când veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie să nu vă tulburați, căci
ele trebuie să fie.”(Marcu 13, 7). De aceasta dă mărturie și Apocalipsa care
relatează despre ultima luptă între puterile binelui și ale răului pe muntele
Armaghedon (Apocalipsa 16, 16). Odrasle ale mândriei și impotrivirii față
de voia lui Dumnezeu, războaiele pâmântești sunt reflexul unui război
ceresc.11 Războiul este un lucru groaznic care se poate întâmpla. Războiul
este întotdeauna rezultatul păcatului(Romani 3, 10-18). În Vechiul
Testament, Dumnezeu a poruncit istraeliților: “Răzbună pe copiii lui Israel
împotriva madianiților”.(Numeri 31, 2). De asemenea, Deuteronom 20, 16-
17, “Dar în cetățile popoarelor acestora, a căror ţară ţi-o dă ca moştenire
Domnul, Dumnezeul tău, să nu laşi cu viaţă nimic care suflă. Ci să nimiceşti
cu desăvârşire popoarele acelea, pe Hetiţi, pe Amoriţi,pe Cananiţi, pe
Fereziţi, pe Heviţi, şi Iebusiţi, cum ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău.”
Exod 17, 16 declară, “El a zis: “Pentru că şi-a ridicat mâna împotriva
scaunului de domnie al Domnului, Domnul va purta război împotriva lui
Amalec, din neam în neam!” De asemenea, în1 Samuel 15, 18 scrie “Du-te,
şi nimiceşte cu desăvârşire pe păcătoşii aceia, pe Amaleciţi; războieşte-te cu
ei până îi vei nimici.” Aşadar, în mod clar Dumnezeu nu este împotriva
tuturor războaielor. Domnul Iisus este întotdeauna într-o înţelegere perfectă
cu Tatăl (Ioan 10, 30), aşa că nu putem argumenta că războiul a fost voia lui
Dumnezeu numai în Vechiul Testament. Dumnezeu nu se schimbă (Maleahi
3, 6; Iacov 1, 17).12
10
http://www.gotquestions.org/Roman/razboi.html, 12.12.2009, ora 11:40
11
Ioan I. Ică jr. si Germano Marani, “Gândirea socială a Bisericii-Fundamente-documente-analize-
pespective” , Ed.DEISIS, Sibiu, 2002, pag.218-219.
12
http://www.gotquestions.org/Romana/razboi.html, 12.12.2009, ora 12:48.

8
4. Munca
“Voi înșivă știți ce trebuie să faceți ca să ne urmați; căci noi n-am
trăit în neorânduiala între voi. N-am mâncat de pomană pâinea nimănui;
ci, lucrând și ostenindu-ne, am muncit zi și noapte, ca să nu fim povara
nimănui.”(2Tesaloniceni3, 7-8).

Munca este o manifestare firească în viața omului; omul e făcut pentru

a munci așa cum și pasărea e făcută să zboare. De aceea nu munca l-a făcut
pe om ci omul e făcut pentru munca. Dacă analizăm Sfânta Scriptura vedem
că încă de la inceput, în Paradis Dumnezeu le-a dat porunca primilor oameni
să lucreze și să păzească Gradina Eden(Fcere 2, 15). Munca în Paradis era o
plăcere, dar după păcat ea a devenit o necesitate vitală și motorul oricărui
progres și Dumnezeu a infuzat în om această tendință spre progres.13
Odată cu căderea în păcat caracterul muncii s-a schimbat: “În
sudoarea frunții tale îți vei mânca pâinea, până te vei întoarce în
pământ.”(Facere 3, 19). Cuvântul lui Dumnezeu atrage atenția oamenilor
asupra necesității indispensabile a muncii zilnice și îi stabileste un ritm
special. De aceea a patra poruncă a Decalogului zice: ”Aminteste-ți de ziua
de odihnă ca să o cinstești. Să lucrezi șase zile și să îți faci lucrul tău, dar
ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău; să
nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău,
nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta.”(Exodul 20, 8-10).
Prin această poruncă a Creatorului, procesul muncii omenești e pus în raport
cu creația divină care a dat naștere lumii.14

13
Notă de curs: “Teologie socială”, pag.14
14
Ioan I.Ică jr. și Germano Marani, op. cit. ,pag 213-214.

9
5. Proprietatea și bogăția
“Nu vă îngrijorați dar, zicând: “Ce vom mânca?“, sau “Ce vom
bea?” sau: “Cu ce ne vom îmbrăca?”; Fiindcă toate aceste lucruri
Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc știe că aveți trebuință de ele.
Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate
aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu vă îngrijorați dar de ziua de
mâine , căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăși. Ajunge zilei
necazul ei.”(Matei 6, 31-34).

Potrivit învățăturii Bisericii, oamenii primesc toate bunurile

pământesti de la Dumnezeu, Care deține în mod absolut dreptul de stăpânire
asupra lor. În pildele Sale despre via dată în folosință(Marcu 12, 1-9), despre
talanții împărțiți între oameni(Matei 25, 14-30) și despre averea încredințata
temporar spre a fi administrate(Luca 16, 1-13), Mântuitorul arată în mod
repetat relativitatea dreptului la proprietate.15 În vechime, dar și acum,
raportarea păcătoasă față de proprietate, manifestată în uitarea sau
respingerea conștientă a principiului spiritual(Dumnezeu este Proprietarul
absolut a toate), produce dezbinare si înstrăinare între oameni. Goana dupa
bogăție are un impact nociv asupra stării spirituale a omului și poate să-l
ducă la degradarea lui totală. De aceea, în convorbirea cu un tânăr, Domnul
a zis: ”Dacă vrei să fii desăvârșit , du-te, vinde-ți averile, dă-le săracilor și
vei avea comoară în cer, și vino de-Mi urmeaza Mie.”(Matei 19, 21).16
Cu toate acestea, și omul bogat se poate mântui, atât timp cât nu face
din bogăție un scop în viata. Totodată, Biblia recunoaște dreptul omului la
proprietate și condamnă orice violare a ei. În doua din cele zece porunci ale
sale, Decalogul, afirmă clar: “Să nu furi… să nu dorești casa aproapelui tău;
să nu dorești femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici
slujnica lui… .”(Exodul 20, 15-17).
Creștinii trebuie să considere proprietatea drept un dar al lui
Dumnezeu, dat spre a fi folosit spre binele său si al aproapelui său.

15
Ibidem, pag.216.
16
Ibidem, pag.217.

10
6. Probleme ale moralității personale și familiare
“De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va lipi de
femeia sa și se vor face un singur trup.”(Facere 2, 24)
“Oricine se uită la femeie poftind-o a și săvârșit adulterul cu ea in
inima lui.”(Matei 5, 28)

Încă din Antichitate, “căsătoria este o taină a iubirii, o iubire veșnică a

soților în Christos”. În conformitate cu vechile prescripții canonice, Biserica
nu sfintește nici astăzi prin cununie căsătoriile contractate între ortodoxi și
necreștini, recunoscându-le însă legalitatea și nu socotește ca cei ce se
găsesc în ele trăiesc în desfrâu. Biserica insistă asupra fidelității pe viață a
soților și asupra indisolubilității căsătoriei ortodoxe bazându-se pe cuvintele
Domnului Iisus Hristos: “Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă…
oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricina de desfrânare, și se va însura
cu alta, săvârșește adulter.”(Matei 19, 6-9). Divorțul este condamnat de
Biserică drept păcat, pentru că produce o mare suferință spirituală soților(cel
puțin unuia)și îndeosebi copiilor. Din nefericire, din cauza păcătoșeniei și
nedesăvârșirii lor, soții se pot arăta uneori incapabili de a păstra harul primit
prin Taina Cununiei și de a menține unitatea familiei. Legile bizantine
stabilite de împărații creștini și care n-au implinit nici o obiecție din partea
Bisericii admiteau diferite motive pentru divorț. În Imperiul rus, dizolvarea
căsătoriilor încheiate pe baze legale se făcea în tribunalul bisericesc. Virtutea
castității propovăduită de Biserică a fost și va fim mereu fundamentul
unității interioare a personalității umane, care trebuie să stea în crearea unei
armonii a puterilor sufletești și trupești. Desfrâul distruge în mod inevitabil
armonia și integritatea vieții omului, vătămând grav sănătatea sa spirituală.17
Așadar, Biserica condamnă desfrâul,
pornografia, adulterul, deoarece din cauza acestor fapte păcatul atrage după
sine consecințe sociale negative, mai precis degradarea relațiilor de familie,
a oamenilor și a întregii societăți.

7. Scrierile Sfinților Părinți Bisericești-Epistola către Diognet

17
Ibidem, pag.234

11
 Pe lânga aceste probleme destul de grave și de controversate cu care s-
a confruntat Biserica Creștină înca de la începutul existenței sale, au existat
și diferite scrieri ale Sfinților Părinți Bisericești dintre care: “Epistola către
Diognet”, “Didahia”, “Ignatie al Antiohiei”, “Policarp al Smirnei”, “Păstorul
lui Herma”, “Papias de Ieropole”, etc. Cea despre care vreau să spun câte
ceva este “Epistola către Diognet”. Această epistolă este documentul care
explică strategia credinței pastorale și sociale a Bisericii Sfinților Părinți,
tristele consecvențe multiseculare a convertirilor superficiale, care sunt
lăsate să subziste popoare profund păgâne și care provoacă Bisericii un
aspect negativ.18 “Ca să spun pe scurt, ce este sufletul în trup, aceea sunt
creștinii în lume. Sufletul este răspândit în toate mădularele trupului, iar
creștinii în toate orașele lumii. Sufletul locuiește în trup, dar nu este din trup;
creștinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume. Sufletul nevăzut este închis
în trupul văzut, și creștinii sunt văzuți, pentru că sunt în lume, dar credința
lor în Dumnezeu rămâne nevăzută.”19

8. Concluzii
Chiar dacă au trecut două secole de la apariția problemelor sociale,
asistăm la o mai mare adâncire a lor și acest lucru face ca relațiile de familie,
prietenie, religioase, politice și sociale să se denatureze. Consider că dacă
fiecare din noi am contribui cu un gând, un lucru, un cuvânt, situația s-ar
schimba, oamenii ar fi mai buni și ar ține mai mult la valorile societății. În
acest sens sunt de acord că Biserica este cea mai bună cale de îndreptare a
nostră, deoarece în Biserică vom găsi mereu alinare, un cuvânt care să ne
facă să uităm de toate problemele si, mai ales, un sprijin neconditionat,
iubirea lui Dumnezeu.

18
Pr. Mihai Himcinschi, “Biserica în societate-Aspecte misionare ale Bisericii în societatea actuală”, Ed.
Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006. pag.102.
19
“Epistola către Diognet”, trad. Pr. D. Feciorul, P. S. B. vol. 1, Ed. Institutul Biblic și de Misiune Al
Bisericii Ortodoxe Române, București 1997, pag.337.

12
 Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. “The Bible League”, traducere de

Cornilescu.

2. Alexandru M .Ioniță, “Biserica și armata în slujba unității și a

continuității românești”, Ed.GARUDA-ART Vasiliana’98, Chișinău-Iași,
2007.

3. Georgios Mantzaridis, “Morala creștină”, Ed.Bizantină, București, 2006.

4. Ioan I. Ică jr. și Germano Marani, “Gândirea socială a Bisericii

Fundamente-documente-analize-pespective” , Ed.DEISIS, Sibiu, 2002

5. Mihai Himcinschi, “Biserica în societate-Aspecte misionare ale Bisericii

în societatea actuală”, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006.

6. Trad. D. Feciorul, “Epistola către Diognet”, Pr. , P. S. B. vol. 1, Ed.

Institutului Biblic și de Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1997.

7. Notă de curs: “Teologie socială”.

8. http://www.gotquestions.org/Romana/razboi.html.

9. http://www.scn.org/mpfc/modules/emp-poru.htm.

10. http://www.scribd.com/doc/8790618/Sclavia

11. http://www.gotquestions.org/Roman/sclavie-Biblie.html

13
14
15