Despre locuire

„Veşnicia s-a născut la sat” şi s-a născut acolo pentru că satul era şi încă,
uneori, mai este singurul loc în care îşi poate găsi resursele şi mediul oportun
pentru a se naşte şi a dăinui la toate nivelurile. Satul este spaţiul în care fiecare
loc îşi are oamenii săi care sunt organic legaţi de locul de care aparţin şi care le
aparţine deopotrivă. În acest sens, locuirea are o semnificaţie mult mai profundă
decât simplul fapt că oamenii-proprietari îşi desfăşoară activităţile de zi cu zi
într-un spaţiu determinat şi care le aparţine – mai mult pe hârtie. Locuirea
înseamnă inter-relaţionare la nivel ontologic între om şi spaţiul fizic pe care îl
ocupă. Locuirea înseamnă existenţa oamenilor într-un anumit spaţiu şi a
spaţiului în oamenii ce locuiesc în el. De aici o întreagă filosofie ontologică iese
la iveală bazată efectiv pe legătura organică ce se stabileşte între aceste două
elemente inter-depentente. Oamenii nu pot exista în afara locului şi atunci când
îşi găsesc locul, abia atunci, apare fenomenul de locuire. Prin urmare nu orice
loc este locuibil de către oricine şi de ce să nu spunem că, dintru-nceput, nu
orice loc este locuibil în sine. Amintim în această direcţie şi credinţa ţăranului
român cu privire la locul bun şi respectiv locul rău şi toată dialectica ce se naşte
din această perspectivă1.

Locuirea aici presupune desfăşurare ontologică la toate nivelurile motiv

pentru care ţăranul român a transformat locul într-un univers în sine. Aici se
desfăşoară în toate ipostazele, aici începe şi se termină întreaga lui viaţă. Până şi
câmpul pe care îl lucrează este intim legat de existenţa lui, constituindu-se ca un
apendice al curţii. De observat că toate manifestările social-cultural-artistice

1
vezi Ernest Bernea, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005.
1
performate sunt indisolubil legate de trei spaţii determinante: casa, câmpul şi
drumul ca element de legătură între casă şi restul lumii. Dintre acestea drumul
are un rol dual aducând cu sine, în anumite momente, sentimentul de
nesiguranţă. De asemenea, majoritatea momentelor importante din viaţa
ţăranului şi chiar a satului sunt însoţite de manifestări muzicale – mai puţin
momentul naşterii.

Ce se întâmplă în mediul urban din perspectiva celor discutate mai sus

este un lucru greu de spus. Şi este greu nu pentru că lucrurile nu ar fi clare, ci
pentru că noi cei care suntem în ipostaza de a le scoate la iveală trăim şi într-o
oarecare măsură, pretindem că locuim în acest mediu. În aceste condiţii este
posibil ca concluziile pe care le tragem să aibă o marjă de eroare, uneori
considerabilă. Ar fi curios – cel puţin pe mine mă incită această perspectivă – să
sondăm opinia bătrânilor din satele aflate în preajma oraşelor, ai căror copii sau
nepoţi trăiesc în mediul urban, cu privire la modul în care văd ei această legătură
între om şi loc, la oraş. Dacă ar fi să privim aceste aspecte din perspectiva
blagiană cu privire la determinantele matricii stilistice – mai precis viziunea
asupra spaţiului – este destul de vizibil că în mediul urban aceasta dispare
proporţional cu dezvoltarea industrial-economică a oraşelor. Spun industrial
pentru că acest parametru a dus cândva la construirea cartierelor de blocuri,
lucru care s-a reluat în ultima vreme şi de această dată şi mai nefast din
perspectiva logicii amplasării lor. În aceste condiţii este destul de greu – dacă nu
chiar imposibil să faci dintr-un apartament un axis mundi. La aceasta se mai
adaugă faptul că locuinţele au ca scop doar acoperirea nevoilor primare şi cele
de ordin secund şi doar parţial cele de ordin terţiar. Cu alte cuvinte – chiar dacă
acum două decenii lucrurile stăteau altfel – locuinţa nu face corp comun cu cei
care o locuiesc, totul reducându-se la crearea de confort; confort care devine tot
mai pretenţios, este într-o perpetuă „evoluţie” şi schimbare ajungându-se până
acolo încât locuitorii devin sclavii locuinţei lor. Singurele manifestări cultural-
artistice se reduc la ceea ce se numeşte alegere şi consum. Alegem culoarea,
2
modelul, lucrurilor cu care ne ornamentăm2 locuinţa şi consumăm arta pe care
tot noi o alegem, atunci când avem dispoziţia necesară pentru a reacţiona la ea.
Cât priveşte manifestarea la nivel activ / creativ, aceasta are loc de cele mai
multe ori doar în măsura în care are loc la nivel profesional. Şi aici cred că este
oportun de remarcat un aspect alarmant – aş putea spune: oamenii de la oraş nu
mai ştiu să cânte şi nu mai ştiu în general să cânte, ca să nu mai vorbim de
cântarea de sine. De asemenea, ei nu mai ştiu să recite, nu mai ştiu să deseneze
şi nu mai ştiu să inventeze !

Am spus la început că „veşnicia s-a născut la sat”. Acest tip de veşnicie3

este unul liniar, am putea spune, la nivel ontologic în care eventualele culminaţii
au nevoie de pregătiri îndelungate în timp îşi găseşte complementarul – ca să nu
spunem, opusul – în ceea ce mediul urban a definit a fi perpetuum mobile. În
acest caz, liniaritatea tinde să dispară pentru că – şi aici vom vedea de ce
locuirea în mediul ruban este dificil de definit – cel ce trăieşte în acest mediu se
consumă pe sine între doi poli casă / loc de muncă. De remarcat două aspecte
fundamentale:

casă – acest concept este cel optim pentru a delimita un spaţiu de locuit
(!) în mediul urban; termenul acasă necesită mai mult decât atât şi din acest
motiv este oarecum impropriu de utilizat la oraş – cu unele excepţii. Pentru a
evindenţia această dihotomie să ne gândim doar la faptul că la sat, acasă este
locul în care te-ai născut.

locul de muncă – este un concept mult mai complex decât pare la prima
vedere pentru că:

1. la rândul său reprezintă un spaţiu determinat, pe care de cele mai multe

ori, în ultima vreme, îl ocupăm mai mult timp decât propria noastră
casă;
2
aş fi vrut să pot spune că o împodobim, dar dat fiind caracterul trecător al lucrurilor în discuţie pe
care le înlocuim de îndată ce apar altele mai la modă, mă rezum la atât.
3
cu îngăduinţa de a desparte acest concept chiar dacă nu îi cunoaştem limitele.
3
 2. necesită o pregătire îndelungă şi bine direcţionată pentru a-l ocupa,

devenind la un moment dat scop în sine;

3. ocuparea lui este un eveniment deosebit de important în existenţa celui

în cauză;

4. de cele mai multe ori şi din ce în ce mai des devine acel axis mundi

pentru cei ce îl ocupă, în jurul său desfăşurându-se bucuriile, tristeţile,

împlinirile şi eşecurile cele mai marcante şi care din nefericire
afectează celelalte planuri ale existenţei.

În aceste condiţii (a)casă tinde a se reduce la locul în care ne odihnim şi

acumulăm resurse necesare obţinerii de performanţe la locul de muncă. Casa
devine rampă de lansare spre locul de muncă şi nu numai. Poate acesta este şi
motivul pentru care satul românesc (casa tradiţională cu pridvor, curtea cu
animale, grdina, nucul de la stâlpul porţii) cu filosofia şi tradiţiile sale tinde să
devină o poveste spusă de bătrâni nepoţilor, legendă prea frumoasă pentru ca
cineva să mai creadă, peste vremuri, în veridicitatea ei.
Peste toate acestea se ridică în ultima vreme flamura-paradox „unitate în
diversitate” coborând peste sufletele oamenilor o ceaţă rece. Diversitatea
presupune cel puţin un punct fix pe care eu, cel puţin deocamdată, nu-l văd.

Cum evoluează manifestările cultural-artistice în aceste două zone, este

acum destul de uşor de observat. În câteva cuvinte am putea spune că este vorba
de acţiune şi reacţiune. Ţăranul român îşi pune amprenta asupra a tot ceea ce îl
înconjoară, chiar şi asupra lui însuşi – el îşi cântă lui, propriile gânduri, bucurii,
necazuri, împliniri şi eşecuri. Apare aici un fenomen foarte important legat de
cântec: pe lângă faptul că nu se cântă orice oricând, cel care cântă se cântă pe
sine – şi o face cu demnitate ! Asta în special pentru că există în fiecare membru
al comunităţii acea conştiinţă a eului colectiv care face ca acest tip de societate
să fie total diferită de cea urbană.

4
 În societatea urbană, fiecărui membru îi este inserat de la început
conceptul de independenţă şi va trebui să piardă cel puţin un sfert din viaţă –
sau chiar pe toată – până să-şi dea seama că independenţa este o crimă faţă de
umanitate. Acest sentiment ne face să nu ne mai cântăm pe noi înşine pentru a
nu ne descoperi celorlalţi. Cu toate acestea reacţionăm la cântecul „altora” care
de fapt nici ei nu se cântă pe sine, dar cântă un eu colectiv faţă de care
subconştientul recţionează prin noi în amintirea vremurilor, încă, nu demult
apuse.