Sunteți pe pagina 1din 46

COMPORTAMENTUL

PROCESE
Latura MENTALE
interna =>
intentia
Temperament
(reversibila) Caracter
Aptitudini
motorii

Latura ACTIUNE = Totalitatea – faptelor


externa => COMPORTAMEN – actelor sensibile
actele T – reactiilor
(ireversibile) non-verbale

Psihicul = Sistem informational de RASPUNS


la stimulii din mediul natural si social ce permite raportarea informatiei la
mediul extern dar si la sine (autoreglarea)

Instantele PSIHICULUI

 Temperament – lat. Energetica


 Atitudini (caracter) – lat. relationala
 Aptitudini – lat. instrumentala

Procesele PSIHICULUI

 Cognitive – evaluarea
 Motivational-aspirationale – incitarea
 Afective – aprobare/dezaprobare
 Decizional-volitionale – decizia

1
Exteriorizarea comportamentului

• Schitat
• EMG
• Gesturi discrete
• Manifest
• Verbal
• Motor
(vezi exteriorizarea furiei/surprizei
un grad de ireversibilitate)

VALOAREA SOCIALA (ROLUL)

 Comunicarea = val. max sociala a comportamentului


 Comunicarea depinde de
• Sinceritate
• Consecventa
 Se manifesta in:
• Statutul social
• Rolul social
 Durata:
• Zilnic
• Pe termen lung
 Caracter:
• Stereotip
• Variabil

Valoarea pt sanatate a instinctelor freudiene:

 Alimentatie
 Sexualitate
 Miscare
 Noutate

2
in cazul in care sunt echilibrate

COMPORTAMENTELE INSTINCTUALE

 Neglijare/reprimare/exacerbare
• Alimentatie
• Obezitate
• Anorexie
• Sexualitate
• TDS
• Nevroze
• Miscare
• Sedentarism -> patologie asociata
• Exces viteza -> accidente/deces
• Noutate (v.zoo-cusca)
• Subsolicitare -> ↓imunitatea
• Suprasolicitare -> F.R diversi

COMPORTAMENTE DE RISC

1. Exacerbare comp. instinctuale (v.ant)


2. Comp. induse de stresul psihic
3. Comp. generate de presiunea profesionala
4. Comp. distorsionate in familie
5. Non-comunicarea

SANATATE MENTALA

 Definitie globala

• Modalitate de
• Gandire
• Simtire
• Comportament

3
in conformitate cu normele (regulile) impuse de societate

 Definitie “mentala”

• Constientizarea
• realitatii exterioare
• propriilor calitati si limite
• Acceptarea
• Regulilor
• Constrangerilor
• Preocuparea – pt progresul personal

DETERMINANTI AI SANATATII MENTALE

 Biologici
• Ereditatea
• Particularitatile SNC
 Influente psiho-sociale – educatia
 Influente mediu: fizic, chimic si biologic
 Conditii personale
• De viata si munca
• De mediu macrosocial (socio-economic si cultural)

DIFERENTE DE VARSTA

 Stadializare Erickson – adaptarea si asimilarea la fact. sociali


determinanti:
• Parintii (0-6 ani)
• Scoala si familia (6-12 ani)
• Grupurile de aceeasi varsta (13-18 ani)
• Prietenii si relatia de cuplu (tinerete)
• Familia si societatea (adultul matur)
• Pensionarea si finalul vietii (varstnicul)

4
AFECTIVITATE
Afectivitatea este o componentă fundamentală a psihicului uman, la fel de
prezentă în comportamentul şi activitatea noastră cotidiană ca şi cogniţia. Nu
întâmplător, analiza psihologică s-a învârtit întotdeauna în jurul relaţiei
raţiune-emoţie, cu exagerările cunoscute – în direcţia supraestimării raţiunii
şi subestimării afectivităţii sau în direcţia supraestimării rolului trăirilor
emoţionale şi subestimării rolului raţiunii.

În mod firesc, opoziţiile exclusiviste şi absolutizările unilaterale nu pot


conduce decât la soluţii eronate. Realitatea psihologică a omului este de aşa
natură că nici una din cele două componente ale ei nu poate fi eliminată fără
a-i provoca o mutilare gravă. Dimpotrivă, modelul ideal al omului ar fi acela
în care ambele componente să atingă niveluri de dezvoltare cât mai înalte şi
să se echilibreze reciproc: câtă gândire, atâta şi sentiment, cât sentiment atâta
şi gândire. Filogenetic şi ontogenetic, proprietatea şi disponibilitatea vibrării
şi trăirii emoţionale preced disponibilitatea şi capacitatea nu numai a
gândirii, ci şi a percepţiei.

La subiectul adult, pragul răspunsului emoţional la un stimul vizual sau


auditiv este mai scăzut decât al percepţiei, astfel că se poate trage concluzia
generală că răspunsul primordial al nostru la stimulările din afară este unul
emoţional. Activarea emoţională nespecifică pregăteşte şi mediază activarea
perceptiv-cognitivă specifică. Pe măsura diferenţierii şi identificării
stimulului, reacţia emoţională primară, nespecifică, va fi înlocuită cu trăirea
emoţională specifică, adecvată naturii şi semnificaţiei stimulului. Reacţia

5
primară intră în componenţa reflexului necondiţionat de orientare, iar cea de-
a doua intră în componenţa actului cognitiv propriu-zis.

De aici decurge dubla condiţionare şi dublul rol al sferei afective. O primă


condiţionare rezidă în deficitul de informaţie despre stimul, iar cea de-a doua
în semnificaţia stimulului, stabilită în urma identificării lui.

Corespunzător celor două tipuri de condiţionare, vom avea şi cele două


roluri: unul de alertă-activare energetică, prin care se accelerează procesul
percepţiei sau interpretării, altul de selectare şi potenţare a atitudinii şi
comportamentului în raport cu stimulul. Şi într-un caz şi într-altul, la baza
producerii reacţiei şi trăirii emoţionale stă interacţiunea dintre subiect şi
situaţie. Semnificaţia care acţionează ca factor determinativ în apariţia
emoţiei rezultă din raportarea proprietăţilor obiective ale stimulului la
aşteptările şi stările de motivaţie ale subiectului.

În lumina celor de mai sus, putem defini afectivitatea ca fiind ansamblul


proceselor psihice care reflectă, sub forma unor trăiri subiective specifice,
raportul de concordanţă, respectiv, discordanţă, dintre dinamica
evenimentelor interne (stările proprii de necesitate, motivaţie) şi dinamica
evenimentelor externe (stimulii, situaţiile obiective şi proprietăţile lor).

Procesele afective, indiferent de forma în care se structurează, pun în


evidenţă câteva trăsături comune, şi anume: polaritatea, intensitatea, durata,
convertibilitatea şi ambivalenţa.

6
Conţinutul informaţional al afectivitaţii
Afectivitatea reflectă relaţiile dintre subiect şi obiect sub formă de trăiri
afective. Afectivitatea reflectă raportul de concordanţă sau discordanţă dintre
dinamica stărilor interne de necesitate şi dinamica evenimentelor, a
situaţiilor obiective externe.

Între stimulii interni şi realitatea înconjurătoare au loc confruntări şi ciocniri


ale căror efecte sunt tocmai procesele afective. Aprobarea sau satisfacerea
cerinţelor interne generează plăcere, mulţumire, entuziasm, pe când
nesatisfacerea acestor cerinţe generează stări de neplăcere, nemulţumire,
frustrare, tristeţe. Astfel, în cadrul proceselor afective pe primul plan se
situează valoarea şi semnificaţia obiectului pentru subiect.

Nu obiectul în sine este important, ci relaţia dintre el şi subiect, întrucât


numai într-o asemenea relaţie obiectul capătă semnificaţii, în funcţie de
gradul şi durata satisfacerii trebuinţelor. nistreana forever

Funcţiile afectivităţii
Afectivitatea îndeplineşte funcţii de alertă şi activare energetică, de
selectare şi potenţare a comportamentului, în raport cu stimulii şi
posibilităţile satisfacerii trebuinţelor. Afectivitatea are atât o funcţie
reflectorie, cât şi una adaptativ reglatorie. Ea organizează conduita, susţine
energetic activitatea, dar poate să o şi dezorganizeze la nivele de intensitate
prea ridicată.

7
Funcţia esenţială a afectivităţii în raport cu întreaga viaţă psihică este aceea
de susţinere şi potenţare energetică. Prin afectivitate, omul se manifestă ca o
fiinţă capabilă să vibreze, să empatizeze, să se transpună şi să trăiască în
plan intern raporturile sale cu lumea.

Structurile operatorii ale afectivităţii


Afectivitatea nu dispune de structuri operatorii, deoarece este un proces
pulsional, tensional. Raporturile afective cu lumea sunt foarte fluide, parcurg
o succesiune de stări ce nu pot fi subordonate sau manipulate prin intervenţia
unor operaţii automatizante.

Putem vorbi cel mult despre o serie de structuri şi reacţii emoţionale, de


expresii emoţionale dintre care unele sunt înnăscute şi identice la toţi
oamenii, iar altele sunt dobândite prin învăţare, imitaţie şi chiar
convenţionalizare.

Produsul afectivităţii
Afectivitatea este trăită în plan subiectiv ca o vibraţie concomitent organică,
psihică şi comportamentală. Ea este tensiunea întregului organism cu efecte
de atracţie sau respingere, căutare sau evitare. Procesele afective constituie
armonizarea sau conflictul individului cu lumea sau cu sine. Afectivitatea
reprezintă reflectarea lumii în subiect şi vibraţia subiectului în lumea sa.
Trăirile afective constituie deci produsul afectivităţii, ele sunt concomitent
stare şi acţiune, concentrate intern, dar şi şuvoi neîntrerupt de manifestări
exterioare.

Trăirile afective pot fi: trăiri afective primare, care au un caracter spontan,
fiind mai apropiate de instinct, mai slab conştientizate şi raţionalizate, (tonul
afectiv al proceselor cognitive, trăirile afective de provenienţă organică şi
afectele); complexe (emoţiile curente, emoţiile superioare, dispoziţiile
afective) şi superioare, (sentimentele şi pasiunile).

8
GÂNDIRE
Gândirea reprezintă nivelul cel mai înalt de prelucrare şi integrare a
informaţiei despre lumea externă şi despre propriul nostru EU. Prin ea se
realizează saltul calitativ al activităţii de cunoaştere de la particular la
general, de la accidental la necesar, de la simpla constatare a existenţei
obiectului la interpretarea şi explicarea lui legic-cauzală, se face trecerea de
la procesele psihice cognitiv senzoriale la cele cognitiv superioare.

Prin urmare, gândirea este procesul psihic de reflectare mijlocită şi


generalizat-abstractă - sub forma noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor -
a însuşirilor comune, esenţiale şi necesare ale obiectelor şi a relaţiilor legice,
cauzale între ele.

Caracterul mijlocit al gândirii constă în aceea că ea operează nu direct


asupra realităţii, ci asupra informaţiei furnizate de percepţii şi reprezentări.
Desfăşurarea ei presupune întotdeauna fie existenţa unei informaţii care se
extrage în prezent în cadrul contactului senzorial cu obiectul, fie a unei
informaţii evocate din tezaurul memoriei. În acest fel, chiar produsele unei
activităţi a gândirii devin, la rândul lor, obiect al unui proces ulterior de
gândire.

Dar, cum rezultă şi din definiţia de mai sus, deşi elaborarea gândirii este
precedată de formarea experienţei şi schemelor perceptive, şi a sistemului de
reprezentări, ea nu este o continuare în linie dreaptă a acestora, ci apare ca

9
un moment de discontinuitate, de salt, de restructurare calitativă a
mecanismelor şi principiilor comunicării informaţionale a omului cu lumea
externă.

Caracterul general-abstract al gândirii rezidă în aceea că ea se desfăşoară


permanent în direcţia evidenţierii însuşirilor generale şi esenţiale ale
obiectelor şi fenomenelor, şi a subordonării diversităţii cazurilor particulare
unor modele ideale generale – noţiuni, principii, legi.

Gândirea se organizează ca un sistem multifazic, întinzându-se pe toate cele


trei coordonate temporale: trecut, prezent şi viitor. Ea realizează o
permanentă corelare între diversele momente şi stări ale obiectului: foloseşte
informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui,
integrează informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a
determina starea lui în viitor. Ea realizează o reflectare de tip predictiv,
anticipativ, pe lângă funcţia interpretativ-explicativă, dobândind şi o funcţie
creatoare: elaborarea de modele, proiecte şi planuri ideale pe baza cărora, în
cursul activităţii practice, se realizează noi obiecte, noi configuraţii ale
mediului înconjurător.

Fiind procesul de cunoaştere de rangul cel mai înalt, care asigură


pătrunderea în esenţa lucrurilor, înţelegerea relaţiilor logice dintre acestea,
explicarea şi interpretarea lor, şi care face posibilă rezolvarea problemelor
complexe, de ordin teoretic şi practic, gândirea ocupă un loc central în
sistemul psihic uman.

Atributul centralităţii este conferit gândirii nu numai de faptul că se bazează


pe celelalte funcţii şi disponibilităţi ale subiectului (trecând succesiv de la

10
fenomen la esenţă, de la particular la general, de la concret-intuitiv la
abstract-formal), ci şi de faptul că ea acţionează ca un adevărat mecanism de
comandă-control asupra celorlalte procese psihice, organizându-le,
modificându-le în concordanţă cu criterii şi exigenţe logice obiective: într-un
cuvânt, le conferă dimensiunea raţionalităţii. De asemenea, centralitatea
gândirii în cadrul sistemului psihic uman se demonstrează şi prin aceea că
trăsăturile şi funcţiile conştiinţei îşi găsesc expresia cea mai înaltă în
structura şi dinamica ei.

Conţinutul informaţional al gândirii


Gândirea este un proces de cunoaştere, alături de senzaţii, percepţii,
reprezentări, memorie, imaginaţie. Procesele de cunoaştere au un punct
comun în reflectarea realităţii – ele reflectă aspecte, laturi, însuşiri ale
realităţii. Dar, în timp ce procesele senzoriale reflectă însuşiri concret
intuitive, accesibile simţurilor, gândirea reflectă însuşiri esenţiale (invarianţi
cognitivi). Un invariant cognitiv exprimă ceea ce este comun, constant,
invariabil şi definitoriu pentru o întreagă categorie de obiecte sau fenomene.

Însuşirile concret intuitive fiind accesibile simţurilor, ne apar aşa cum sunt
ele. În schimb, gândirea trece dincolo de aparenţă la esenţă, dincolo de
particular la general. Însuşirile esenţiale sunt impalpabile, inaccesibile
simţurilor. În schimb, sunt accesibile simţurilor prin intermediul unor
operaţii complexe de abstractizare şi generalizare. Însuşirile esenţiale sunt
extrase din realitate, îndepărtându-se tot ceea ce este conjunctural,
contextual, neesenţial.

11
Reflectarea din gândire este o reflectare multiplă, mijlocită prin intermediul
cunoaşterii perceptive, a reprezentărilor, a experienţei acumulate, dar mai
ales prin intermediul cunoaşterii ştiinţifice. Limbajul este un factor
mijlocitor şi un mecanism de integrare şi vehiculare a informaţiei.

Reflectarea din gândire, spre deosebire de cea din procesele senzoriale, se


desfăşoară pe axa timpului, între trecut, prezent şi viitor. Gândirea îşi
extrage conţinuturile din stocurile memoriei, le reactualizează selectiv în
raport cu cerinţele prezentului şi emite predicţii cu privire la viitor.
Reflectarea din gândire prezintă un grad înalt de libertate, astfel încât se
poate deplasa nu numai pe axa timpului, ci şi pe verticala cunoaşterii.

Funcţiile gândirii
Gândirea are o funcţie cognitivă, având rolul esenţial în cunoaşterea
abstractă, formală a realităţii. În baza acestei funcţii, gândirea realizează
trecerea dincolo de aparenţă la esenţă, dincolo de formă la conţinut.

O a doua funcţie este cea adaptativ reglatorie. Gândirea are un rol central în
sistemul psihic uman. Pe de o parte, gândirea valorifică rezultatele celorlalte
activităţi şi procese psihice, fiind multiplu mijlocită. Pe de altă parte,
gândirea valorizează, dezvoltă şi perfecţionează celelalte procese psihice. În
acest mod, se dezvoltă formele complexe ale percepţiei şi observaţia,
reprezentările generale, memoria logică, imaginaţia reproductivă, motivaţia
cognitivă etc.

12
STRUCTURILE OPERATORII ALE GÂNDIRII
Gândirea este procesul psihic care dispune de cel mai vast sistem de structuri
operatorii, fiind procesul psihic maximal operaţionalizat. Operaţiile
fundamentale ale gândirii sunt: analiza, sinteza, comparaţia, generalizarea,
abstractizarea şi concretizarea.

Produsul gândirii
Gândirea se finalizează prin concepte, judecăţi, raţionamente, prin sisteme
cognitive încheiate.

Unitatea de bază a gândirii este noţiunea – integrator categorial care


selectează şi sistematizează însuşirile esenţiale, legice şi necesare, cu privire
la o întreagă clasă de obiecte sau fenomene.

Structura de conţinut a procesului gândirii nu este o simplă înlănţuire de


noţiuni luate separat, ci un sistem de relaţionare logică a noţiunilor în
judecăţi şi a acestora în raţionamente.

Judecata este o structură informaţională mai complexă, care reflectă obiectul


în relaţie cu alte obiecte sau dezvăluindu-i anumite însuşiri, care în noţiunea
luată separat sunt ascunse. Raţionamentul este o structură informaţională
discursivă şi ierarhizată, în care gândirea porneşte de la anumite date
(judecăţi) şi ajunge la obţinerea altora noi (concluzii).

13
Cel mai important aspect psihologic al noţiunii ca produs al gândirii este
trăirea ei în plan subiectiv ca semnificaţie. A gândi înseamnă a înţelege, a
pătrunde semnificaţia noţiunilor cu care operăm. Altfel, noţiunile nu sunt
decât, cel mult, etichete verbale lipsite de conţinut.

Gândire critică
Gândirea critică constă din procesul mental de analiză sau evaluare a
informaţiei, mai ales afirmaţii sau propoziţii pretinse de unii oameni a fi
adevărate. Ea duce la un proces de reflecţie asupra înţelesului acestor
afirmaţii, exeminând dovezile şi raţionamentul oferit şi judecând faptele.

Gândirea are mai multe proceduri investigate prin intermediul cărora


discriminează modal realitatea, o descompune în părţi, relaţii şi acţiuni, o
analizează static şi dinamic încercând să identifice toate formele,
regularităţile şi calităţile care pot avea utilitate sau relevanţă.

Putem separa :

- Gândirea analitică - cercetează toate condiţionările între părţile unui


eveniment şi între evenimente, toate dependenţele mai evidente sau mai
ascunse care determină apariţia, evoluţia, consecinţele şi extincţia unui
fenomen natural sau social

- Gândirea sintetizantă sau sintetică, este acea strategie mentală care după
analiza precisă şi descompunerea unui proces în componentele structurale şi

14
interactive specifice trece la sinteza evolutiv cauzală a procesului, la punerea
în cuplaj şi acţiune a tuturor componentelor şi dependenţelor unui segment
natural, societal sau comportamental, modelând cât mai fidel calitativ,
cantitativ şi predictiv morfologia, funcţia sau procesul investigat.

Prin analiză, discernem modal şi interactiv mulţimea părţilor unui sistem


structural, separăm şi mulţimea relaţiilor dinamice între ele, care poartă
informaţii funcţionale, iar prin sinteză modelăm comportamentul sistemului,
îl punem în acţiune şi observăm cum se exprimă ca individualitate dinamică,
felul în care se desfăşoară şi se corelează mulţimea stărilor sale intern
funcţionale dând naştere unei unităţi energetice mecanice, electromagnetice,
informaţionale sau mixte.

Gândirea critică se manifestă şi în varianta analizată şi în cea sintetizantă de


proces, ea observă atent şi permanent domeniul fenomenal sau social cu care
este conectată şi valorifică optim mulţimea informaţiilor de care dispune, sau
pe care le primeşte, pentru a extrage un maxim de noutate conceptuală,
structurală, evolutivă şi cauzală din evenimentul cercetat.

A gândi critic înseamnă a evalua continuu plauzibilitatea şi relevanţa datelor


disponibile, a informaţiilor derivabile din observaţie sau experiment prin
raţionament, a corelărilor desprinse sau propuse şi a consecinţelor constatate.

Gândirea critică este un act mental continuu şi dificil de aplicat, ea cere


antrenament , perseverenţă, experienţă şi talent, din partea celui care o
însuşeşte, dezvoltă şi utilizează, dar odată preluată la nivel superior,
posesorul ei este capabil să extragă cea mai mare şi mai relevantă cantitate

15
de informaţie dintr-o observaţie, un experiment, un dialog, o confruntare
argumentată, o situaţie imprevizibilă şi complicată, sau o analiză de caz.

Cel care realmente gândeşte critic este capabil să propună cele mai simple,
generale, plauzibile şi uşor verificabile ipoteze modelante ale unui proces
natural sau social, sau a particularităţii comportamentale ale unui individ sau
grup socializat.

Gândire deziderativă
Gândirea deziderativă este formarea unor credinţe şi luarea deciziilor în concordanţă cu
ceea ce este plăcut a se imagina în loc să se apeleze la evidenţe sau raţiune.

Exemple
Celebre exemple de gândire deziderativă:

• Economistul Irving Fisher spunea că "preţul acţiunilor a atins ceea ce


pare un plafon inalt permanent" chiar cu câteva săptămani înainte de
Crahul Bursei Americane din 1929 care a fost urmat de Marea
Recesiune.

• Primul ministru britanic Neville Chamberlain informa opinia publică


in 1938 ca Acordul de la Muenchen garantează "pace în timpurile
noastre".

• Operaţiunea Barbarossa, Hitler plănuia invazia Uniunii Sovietice.

• Preşdintele SUA, John F. Kennedy credea în cazul fiascoului de la


Golful Porcilor, că dacă rebelii susţinuţi de CIA vor fi copleşiţi de
forţele cubaneze, vor putea "scăpa de represalii prin împrăştierea lor
în mediul rural".

16
Ca eroare logică
Dincolo de a fi o distorsiune cognitivă şi o modalitate ineficientă de a lua
decizii, gândirea deziderativă poate fi şi o eroare logică de argumentaţie
când se afirmă de către cineva că datorită dorinţei sale ca ceva să fie
adevărat sau fals, acel ceva de fapt în realitate este chiar adevărat sau fals.

LOGICA
Această eroare de logică are următoarea formă:

Eu doresc ca P să fie adevărat/fals.


Prin urmare P este adevărat/fals.

Vorbitorul(ea) vrea să sugereze că o afirmaţie este adevărată/falsă, pur şi


simplu pentru că el/ea speră cu tărie ca în realitate ceea ce a afirmat să fie
adevărat/fals. Dorind ca ceva să fie adevărat nu este relevant pentru ca
afirmaţia despre acel ceva să fie de fapt adevărată.

De exemplu:

Profesorul ne-a dat un test foate dificil la examen! Nu ar trebui să fim


supuşi la un asemenea stres în educaţia noastră.

Este posibil ca examenul să fi produs disconfort, dar asta nu înseamnă că


întotdeauna noi ar trebui să evităm lucrurile care produc disconfort.
Gândirea deziderativă se bazează pe apelul la emoţie şi de fapt este un
hering roşu.

Trebuie să fie o eroare în cărţile de istorie. Se spune că preşedintele


SUA Thomas Jefferson a avut sclavi. El a fost unul din cei mai buni
preşedinţi ale Statelor Unite, nu ar fi făcut un asemena lucru. Ar fi fost
groaznic.

De fapt preşedintele Thomas Jefferson chiar a avut sclavi.

17
Unii atei argumentează că mare parte a teologiei, în particular argumentele
pentru existenţa lui Dumnezeu, este bazată pe gândirea deziderativă
deaorece se ia concluzia dorită (că divinitatea sau divinităţile există) şi se
încearcă demonstrarea adevărului ei pe baza unor premise şi inferenţe care
pot fi analizate ca fiind incorecte, dar care totuşi sunt dorite ca fiind corecte
în mintea credinciosului. În schimb unii teologi argumentează că de fapt
ateismul este un produs al gândirii deziderative, deoarece ateii sunt cei care
nu vor să creadă în niciun fel de divinitate şi doresc să nu existe niciun fel de
Dumnezeu. Ambele argumente s-ar putea mai bine descrie ca fiind
distorsiuni de confirmare. De asemenea, pseudoştiinţele sunt generate şi
menţinute de gândirea deziderativă vizavi de abilităţile umane.

"Astăzi ipoteza divinităţii a încetat să mai fie perpetuată de ştiinţă ... şi


abandonarea ei adesea aduce un adânc sentiment de uşurare. Multe persoane
afirmă că această abandonare a ipotezei divinităţii înseamnă abandonarea
tuturor religiilor şi a tuturor sancţiunilor morale. Este pur şi simplu
neadevărat. Dar totuşi înseamnă că, odată ce uşurarea noastră datorată
înlăturării unei construcţii ideologice invechite va lua sfârşit, va trebui să
construim altceva pentru a-i lua locul."
{{{sursă}}}

ERORI LOGICE ÎNRUDITE


Erori de logică asemănătoare sunt dovada negativă şi argumentul ignoranţei
("nu a fost dovedit ca fiind fals, prin urmare trebuie să fie adevărat", şi
invers). Pentru început cineva care crede în OZN-uri va accepta faptul că

18
majoritatea pozelor cu OZN-uri sunt false, dar va afirma că cele care nu au
fost dezminţite, trebuie să fie autentice.

Logică
Logica este cuvânt derivat din termenul elin λόγος (logos). În limba greacă
veche expresia „logos” avea următoarele înţelesuri: cuvânt, idee, raţiune,
ordine.

Heraclit din Efes utiliza cuvântul „logos” cu înţelesul de ordine necesară,


proprie atât cosmosului, lumii materiale cât şi gândirii omeneşti în forma ei
superioară.

Filosofii stoici elini au dat cuvântului „logos” un sens idealist, înţelegând


prin logos raţiunea cosmică, divină.

Mai târziu filosoful Filon Iudeul a utilizat cuvântul „logos” desemnând prin
el raţiunea divină ca forţă mijlocitoare între Dumnezeu şi lume.

Teologii creştini au utilizat cuvântul „logos” pentru a desemna raţiunea


divină ca forţă mijlocitoare între Dumnezeu şi lume, identică cu Iisus.

Geneza logicii s-a produs în antichitate în lumea Greciei


sclavagiste.Necesitatea studierii raţionale a gândirii a fost determinată de
intensificarea preocupărilor de cunoaştere ştiinţifică a lumii faptuite de
învăţaţii elini.Astfel Democrit aproximativ între anii 460-370 î.e.n. pornind
de la cercetările naturii a fost determinat să studieze inducţia, analogia,

19
ipoteza şi a formulat legea raţiunii suficiente.În continuare la constituirea
logicii şi-au adus contribuţia filosofii sofişti prin practica demonstraţiei.
Gânditorul Socrate aproximativ între 469-399 î.e.n. prin centrarea reflecţiei
pe suflet a adâncit preocuparea pentru modurile de gândire.Discipolul lui
Socrate, Platon aproximativ între anii 427-347 î.e.n. ocupându-se de studiul
genurilor supreme ale ideilor a încercat o clasificare a categoriilor şi
formularea unor legi ale logicii.Logica a fost structurată, sintetizată şi
expusă într-o formă durabilă de către filozoful Aristotel (circa 384-322
î.e.n.). Aristotel a revizuit şi generalizat cunoştinţele de până la el despre
formele gândirii fiind primul gânditor care a scris o operă centrată special pe
studiul gândirii omului.A considerat că formele centrale ale gândirii sunt
noţiunea, judecata şi raţionamentul.Filozofii stoici au contribuit la
dezvoltarea logicii prin apropierea ei de retorică şi gramatică.

Prin tradiţie, logica este studiată ca disciplină filozofică, fiind una dintre cele
trei discipline ale clasicului trivium, alături de gramatică şi retorică.

Logica este o specie a cunoaşterii exacte. Obiectul cunoaşterii sale este


forma abstractă a gândirii umane. În studiul formelor gândirii umane logica
separă forma de conţinutul informaţional, afectiv şi volitiv precum şi de
mijlocul exteriorizării formei gândului adică limba naturală luând în
cercetare numai forma intelectivă, cognitivă, raţională, obiectivă a gândirii
considerând mijlocul de comunicare ca element convenţional. Odată făcută
această primă separaţie logica efectuează a doua operaţie: separarea formelor
corecte de cele incorecte adică a celor valide de cele nevalide. În continuare
se ocupă preponderent de cercetarea formelor valide de gândire. Scopul final
este practic, deoarece există nevoia individuală şi socială de eficienţă a
gândirii aplicate.

20
În prezent logica există pe mai multe nivele de structurare.Se practică logica
de bază în care coexistă logica tradiţională, aristotelică sau generală şi logica
modernă, matematică sau simbolică numită şi logistică.Alături de logica de
bază s-au iniţiat şi dezvoltat cercetări speciale de logică în conexiune sau în
baza altor discipline ştiinţifice dând naştere unor logici speciale.Asupra
sistemelor logice tradiţionale şi moderne în special s-au dezvoltat cercetările
logice care le depăşesc sub aspectul generalităţii, cercetări reunite sub
numele de metalogică.Reflecţiile cele mai generale asupra logicii actuale se
fac asupra conceptelor logice fundamentale, asupra condiţiilor şi metodelor
formale şi asupra finalităţii logicii, reflecţii ce poartă denumirea de filozofia
logicii sau logică filozofică.

21
LOGICA FORMALĂ ŞI CELELALTE ŞTIINŢE

Logica studiind forma gândirii se deosebeşte de toate celelalte ştiinţe care


reţin conţinutul gândirii. Pe fizician, pe chimist, pe biolog, pe sociolog îl
interesează în primul rând ce anume se afirmă sau se neagă într-un act de
găndire.

Un raport aparte există între psihologie şi logică. Psihologia studiază


fenomenele psihice printre care există şi gândirea.Ea cercetează gândirea ca
proces psihic în complexitatea lui internă şi externă adică în legile sale de
proces psihic de cunoaştere normală şi patologică şi în relaţiile sale cu
condiţiile şi factorii externi gândirii cum ar fi memoria, afectivitatea,
imaginaţia, stările neurofiziologice, cu evoluţia individuală. Logica se ocupă
numai de condiţiile gândirii normale, corecte luând în considerare formele
eronate doar în vederea delimitării şi prescrierii formelor corecte de gândire.
În această situaţie logica nu este în conflict cu psihologia ci în colaborare
pentru că înformaţiile privitoare la condiţiile preliminare ale unei gândiri
normale sunt necesare pentru accesul la formele corecte de gândire urmărite
de cercetarea logică.În această fază logica încă mai are de a face cu
psihologia deoarece o categorie de cauze ce determină abaterea gândirii de la
corectitudine este de natură extralogică cauze denumite paralogisme ce sunt
de competenţă comună psihologiei şi logicii. După detaşarea de factorii
paralogici, logica îşi preia mai deplin obiectul mai având de luptat cu a doua
categorie de factori care ţin într-adevăr de corectitudinea formelor şi
operaţiilor găndirii, anume cu grupul sofismelor adică a erorilor logice

22
propriu zise. Însă odată obţinute condiţiile normalităţii gândirii şi realizată
trecerea la formele corecte, logica se află pe tărâmul ei unde poate opera
distincţiile proprii între genurile şi speciile formelor corecte şi celor
incorecte. În acest stadiu logica nu mai are de a face de loc cu fenomene
afective, volitive sau de altă natură preocupându-se exclusiv de aspectul
obiectiv al formelor gândirii.

O altă disciplină care se intersecteză cu logica este lingvistica. Cauza care


face ca lingvistica să se întâlnească cu logica este strânsa legătură dintre
limbaj şi procesul gândirii. Pentru ca o formă de gândire să existe ea are
nevoie de o materializare fie şi în forme interiorizate, subiective. Fără
această materializare nu pot fi executate operaţii nici asupra formelor nici
asupra conţinutului informaţional al gândirii. Lingvistica a descoperit că
între materializarea formelor gândirii şi formele sale pure nu este o
dependenţă absolută ci relativă astfel încât o formă de gândire şi un conţinut
se pot materializa în moduri diferite putându-se exprima de exemplu aceeaşi
judecată cu acelaşi conţinut în limbi diferite. Deci raportul dintre forma
mentală a gândirii şi materializarea sa lingvistică este totodată necesar şi
convenţional. Nu există o relaţie de identitate între semn şi înţeles. Totuşi
raportul dintre forma gândirii, conţinutul informaţional al ei şi materializarea
acestora este de subordonare. Gândirea subordonează limbajul. Datorită
acestor relaţii lingvistica prin cercetarea şi adecvarea limbajului ca vocabular
şi gramatică are o contribuţie substanţială la elucidarea problemelor calităţii
actului de gândire.

23
Metodă
Pentru logică metoda este un ansamblu de prescripţii obţinute prin
transformarea propoziţiilor unei teorii în reguli de acţiune practică şi
intelectuală în scopul rezolvării problemelor de logică.

Logica de bază (logica tradiţională, aristotelică sau generală şi logica


simbolică modernă, matematică sau simbolică) se caracterizează prin trei
metode fundamentale: standardizarea, simbolizarea şi formalizarea.

Standardizare logică

Standardizarea logică este transformarea enunţărilor din limba naturală, fără


a le altera conţinutul, în expresii din care poate fi detaşată structura lor
logică.

24
Simbolizare

Simbolizarea este introducerea de simboluri speciale -constante şi variabile-


cu ajutorul cărora forma logică a acestor enunţuri este fixată în formule
specifice.Se utilizează numai parţial în logica generală şi extins în logica
simbolică.

Formalizare

Formalizarea este finalizarea teoriei logice într-o formă calculatorie.Se


utilizează numai în logica simbolică fiind un criteriu eficace de deosebire
între logica generală şi logica simbolică.

În contemporaneitate logicienii dispun de mai multe clase de metode de


cunoaştere logică datorită potenţialului generalizator al metodelor
matematice moderne pe care logica le-a preluat foarte productiv în planul
cunoaşterii.

Clase de metode

• Limbaje simbolice

• Metode algoritmice

• Metode axiomatice

• Formalizare

• Metode matematice


o Metodele cantitative şi geometrice


o Metoda teoriei mulţimilor


o Metoda structurilor matematice


o Metoda aritmetizării

25

o Metode cu caracter special


o
 Metoda diagonalelor lui Cantor


o
 Metoda inducţiei matematice


o
 Metoda recursivă

Valoare acţională
Aplicaţiile logicii

Aplicaţiile logicii sunt mult mai complexe decât aplicaţiile altor ştiinţe
constând în următoarele:

1.Verificarea proceselor de gândire şi cale de construcţie a teoriilor

Este cea mai importantă aplicaţie a logicii şi totodată cea mai dificilă.

Sub aspect praxiologic logica poate converti adevărurile achiziţionate în


norme de acţiune aplicabile asupra gândirii individuale sau colective

26
modificând eficacitatea gândirii şi indirect a acţiunii individului sau
grupului.

Logica este totodată şi o specie a acţiunii. Rezultatele distincţiei între


formele corecte şi cele incorecte ale gândirii se convertesc în reguli după
care alţi oameni pot să gândească eficient adică având randament maxim în
obţinerea de cunoştinţe adevărate şi de rezultate faptice dorite. De exemplu,
din cunoştinţa logică "A este identic cu A şi numai cu A" extragem regula de
acţiune că nici un om nu poate fi altul decât el însuşi. Deci ori este el ori nu
este el, ceea ce determină excluderea lui din lista autorilor prezumtivi ai unei
acţiuni.

Gândirea corectă se distinge prin următoarele caracteristici: claritate,


precizie, ordine, consistenţă, coerenţă, întemeiere.În acest scop trebuie
aplicate regulile definirii, clasificării şi argumentării.

Formarea gândirii logice este un proces mai greu decât formarea


vorbirii.Oamenii se nasc cu înclinaţii mai mari sau mai mici spre gândirea
logică.Chiar dacă nu toţi pot atinge aceleaşi performanţe de gândire logică
există un folos chiar şi pentru cei care nu ajung să gândească spontan logic;
ei se lasă mai uşor corectaţi de către cei ce gândesc mai bine.Scopul formarii
gândirii logice este triplu: dezvoltarea gândirii logice spontane, formarea
gândirii logice conştiente astfel încât individul să ajungă în stadiul
autocontrolului logic al gândirii şi controlul logic al gândirii celorlalţi
oameni materializată în vorbire, în scriere sau în actiuni.Formarea gândirii
logice trebuie să înceapă cât mai devreme.Ea trebuie să înceapă în limbaj
natural prin expunere şi aplicaţii,să utilizeze limbajul de masă, trecându-se
prin gândirea comună spre gândirea ştiinţifică în general.În educaţia gândirii

27
logice nu este bine să se înceapă prin logica modernă, la aceasta ajungându-
se abia ulterior după educarea prin logica tradiţională.Motivele sunt
următoarele:accesul la gândirea logică este posibil numai prin limbajul
natural,în majoritatea domeniilor de activitate se utlizează logica exprimată
în limbaj natural, gândirea comună nu utilizează limbajul simbolic.Logica
simbolică prin forma ei s-a îndepărtat de mase devenind un bun al
elitei.Chiar şi cei care reuşesc să o înveţe nu totdeauna reuşesc să o aplice în
corectarea gândirii.În logica simbolică există pericolul de a face
combinatorică sterilă deci fără efect practic asupra evoluţiei efective a
gândirii individului supus educaţiei.În formarea şi dezvoltarea gândirii
logice o altă activitate necesară este disputa intelectuală în care trebuie să se
urmarească distingerea poziţiei juste.Când educaţia gândirii logice începe
prea târziu se pot învăţa reguli de gândire dar nu şi abiliatea de a le aplica.

2.Trecerea de la variabilele ei la un sistem de constante;

Această aplicaţie este o rezolvare relativ mecanică a unor probleme tratabile


logic.

3.Aplicarea logicii la tehnică prin interpretarea adecvată a formalismelor ei;

4.Modelarea proceselor logice.

Produsele logice

Rezultatele reflecţiei logice asupra formelor corecte ale gândirii se


concretizează în reguli sau principii logice menite să asigure corectitudinea
noţiunilor, judecăţilor, raţionamentelor. Prin urmare logicianul dă norme

28
generale şi norme speciale pe care trebuie să le satisfacă formele logice
pentru a fi corecte.

Legi generale ale gândirii

Valabilitatea legilor gândirii umane corecte este condiţionată de stabilitatea


relativă a obiectului gândirii. În condiţiile devenirii obiectului legile gândirii
formale trebuie integrate în sisteme de legi de ordin superior.

1.Legea identităţii

Orice lucru este identic cu el însuşi şi numai cu el însuşi.

Din acest principiu se deduce că putem avea un act de gândire corect dacă şi
numai dacă păstrăm în cursul unuia şi aceluiaşi act de gândire acelaşi înţeles
al unui cuvânt.

2.Legea noncontradicţiei

Un lucru este sau nu este în acelaşi timp.

Deci un lucru nu este şi totodată este. Cu privire specială la raportul între


două judecăţi dintre care una neagă ceea ce cealaltă afirmă nu pot fi ambele

29
adevărate. Suntem obligaţi să nu ne contrazicem pe noi înşine când gândim
sau eventual când comunicăm.

3.Legea terţului exclus

Din două judecăţi în care una neagă ceea ce cealaltă afirmă, una din ele este
cu necesitate adevărată, altă posibilitate neexistând.

Această lege obligă la admiterea a două şi numai două valori de adevăr


pentru judecată. Deci judecata poate fi sau adevărată sau falsă.

4.Legea raţiunii suficiente

Orice lucru are un temei.

Deci nu există ceva fără bază. Nu există ceva fără cauză. Tot aşa orice
judecată trebuie să aibă un temei constând în dovezi, argumente, probe.

Legi speciale

Regulile speciale ale corectitudinii formelor gândirii se adresează formelor


particulare pe care le iau noţiunile, judecăţile şi raţionamentele.În general
legile logice speciale sunt forme particularizate de actiune a celor patru legi
generale.

Exemple

• Reguli ale sistemelor axiomatice

1.Consistenţă

30
O construcţie axiomatică este formal consistentă dacă şi numai dacă ea nu
conţine contradicţii.Dacă ea conţine atât o formulă cât şi contradictoria ei
atunci ea este formal inconsistentă.Inconsistenţa este dată de proba
conjuncţiei celor două formule care este o autocontradicţie.Este un caz
particular de manifestare a legii noncontradicţiei.

2.Completitudine

Orice propoziţie A aparţinând sistemului poate fi sau demonstrată sau


respinsă adică din orice cuplu de propoziţii contradictorii A şi non A, din
sistem, tebuie să fie demonstrată cel puţin una.

3.Independenţa

Această regulă se referă la independenţa axiomelor.Este cerinţa ca nici una


din axiome să nu derive din celelalte.Nici unul din enunţurile componente
ale bazei axiomatice nu trebuie să fie deductibil din celellalte.Proba
independenţei se face ori prin scoaterea axiomei vizate ori prin substituirea
ei cu contradictoria sa cu condiţia ca sistemul să nu devină incosistent.

31
Codul deontologic al medicului
dentist
Decizia nr. 1 din 25 iunie 2005
Codul Deontologic cuprinde normele de conduită morală şi profesională
obligatorii privind exercitarea drepturilor şi îndatoririlor medicului ca
profesionist.

Adunarea generală naţională a Colegiului Medicilor Dentişti din România,


întrunită în şedinţa din data de 25 iunie 2005, hotărăşte:

Art. 1. - Se adoptă Codul deontologic al medicului dentist, prevăzut în


anexa nr. 1 care face parte integrantă din prezenta decizie.
Art. 2. - Se adoptă Regulamentul de organizare şi funcţionare al Colegiului
Medicilor Dentişti din România, prevăzut în anexa nr. 2 care face parte
integrantă din prezenta decizie.
Art. 3. - Codul deontologic al medicului dentist şi Regulamentul de
organizare şi funcţionare al Colegiului Medicilor Dentişti din România se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Capitolul I
Dispoziţii generale
Art.1 – Codul Deontologic cuprinde normele de conduită morală şi
profesională obligatorii, în legătură cu exercitarea drepturilor şi îndatoririlor
medicului ca profesionist, atât în legătura cu pacienţii, cât şi cu comportarea
faţă de confraţi.
Art.2 – Codul deontologic are rolul:
a) de a promova o relaţie de încredere între medicul dentist şi pacient;

32
b) de a garanta calitatea pregătirii profesionale şi a manoperelor medicale ale
medicilor dentişti;
c) de a promova un comportament profesional-dentologic între membrii
echipei medicale;
d) de a defini, preveni şi sancţiona eventualele abateri;
e) de a apăra reputaţia corpului medicilor dentişti şi libera practică a
profesiunii de medic dentist;
f) de a garanta secretul profesional.
Art.3 – Prevederile prezentului cod deontologic sunt obligatorii pentru toţi
membrii Colegiului Medicilor Dentişti din România.
Art.4 – Toti membrii Colegiului Medicilor Dentişti din România au drepturi
egale.
Art.5 – Medicul dentist are obligaţia de a apăra drepturile fundamentale ale
profesiei - libertatea alegerii manoperelor diagnostice şi terapeutice,
prescripţiilor medicale - cât şi prestigiul acesteia.
Art.6 – Medicul dentist trebuie să-şi perfecţioneze cunoştinţele profesionale
prin forme de educaţie medicală continuă pe tot parcursul activităţii sale
profesionale.
Art.7 – Medicul dentist nu trebuie să accepte exercitarea profesiei în condiţii
susceptibile de a compromite calitatea actului medical şi securitatea
pacientului.
Art.8 – Un medic dentist salariat al unei instituţii medicale nu trebuie să
accepte un contract care prevede retribuirea bazată pe norme de
productivitate sau alte dispoziţii, care au drept consecinţă afectarea calităţii
tratamentelor.
Art.9 – Medicul dentist nu trebuie sa efectueze tratamente şi/sau să
formuleze prescripţii medicale în domenii care depăşesc competenţa sa
profesională.
Art.10 – Medicul dentist are datoria de a-şi trata pacienţii după normele
profesionale medico-dentare recunoscute de Colegiul Medicilor Dentişti din
România şi incluse în ghidurile de practică medicală.
Art.11 – Medicul dentist care din diverse motive nu mai profesează sau
părăseşte ţara este obligat să anunţe, după caz, colegiul medicilor judeţean
respectiv al municipiului Bucureşti, care la rândul său va informa Colegiul
Medicilor Dentişti din România.
Art.12 – Pentru orice manoperă de diagnostic şi tratament, se va cere
consimţământul pacientului. Dacă aceasta comportă un risc crescut, se va
cere consimţământul în scris pe documentul de evidenţă primară.

Capitolul II

33
Relaţia dintre medicul dentist şi pacienţi
Art.13 – Medicul dentist nu va aplica decât metodele de diagnostic şi
tratament pentru care are competenţă. În caz contrar, va colabora cu un coleg
care are competenţa necesară sau va dirija pacientul către un alt specialist.
Art.14 – Medicul dentist trebuie să asculte, să examineze şi să trateze fără
discriminare toate persoanele.
Art.15 – Medicul dentist trebuie să aibă întotdeauna o atitudine corectă şi
atentă faţă de pacient.
Art.16 – (1) Cu excepţia unor cazuri de urgenţă, medicul dentist are dreptul
de a refuza un pacient din motive profesionale sau personale.
(2) Se consideră urgenţă medico-dentară dacă pacientul are nevoie de
îngrijiri medicale imediate pentru controlul durerii, infecţiei sau sângerării.
Art.17 – Medicul dentist nu poate, fără un motiv legitim, să întrerupă un
tratament în curs fără a lua măsurile necesare asigurării continuităţii
tratamentului de către un coleg având competenţele necesare.
Art.18 – Medicul dentist trebuie să discute pe larg cu pacientul planul de
tratament şi costul acestuia.
Art.19 – (1) Onorariile trebuie fixate cu tact şi măsură. Este indicat ca
medicul dentist să prezinte pacientului în prealabil costurile estimative.
(2) Este interzisă reducerea onorariilor în scopul atragerii clientelei.
(3) Medicul dentist poate acorda şi îngrijiri medicale gratuite.
Art.20 – În situaţia în care se impune o consultarea interdisciplinară între
medicul dentist curant şi alt medic sunt admisibile tarife distincte.
Art.21 – (1) În situaţia în care îi este imposibil de a obţine în timp util
consimţământul pacientului ori a reprezentantului legal al acestuia, medicul
dentist trebuie să acorde îngrijirile medico-dentare de urgenţă.
(2) Când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar este necesară o
intervenţie medicală de urgenţă, personalul medical are dreptul să deducă
acordul pacientului dintr-o exprimare anterioară a voinţei acestuia.
(3) Consimţământul pacientului este obligatoriu în cazul participării sale în
învăţământul medical clinic şi la cercetarea ştiinţifică.
(4) Nu pot fi folosite pentru cercetare ştiinţifică persoanele care nu sunt
capabile să îşi exprime voinţa, cu excepţia obţinerii consimţământului de la
reprezentantul legal şi dacă cercetarea este făcută şi în interesul pacientului.
Art.22 – (1) În cazul în care furnizorii de servicii medicale consideră că
intervenţia este în interesul pacientului, iar reprezentantul legal refuză să îşi
dea consimţământul, decizia este declinată unei comisii de arbitraj de
specialitate.
(2) Comisia de arbitraj este constituită din 3 medici pentru pacienţii internaţi
în spitale şi din 2 medici pentru pacienţii din ambulator.

34
Art.23 – (1) Medicul dentist şi persoanele care îl asistă vor respecta cu
stricteţe secretul profesional. Dacă va utiliza fotografiile medicale în
publicaţiile ştiinţifice, medicul dentist va avea grijă ca identificarea
pacientului să nu fie posibilă.
(2) Secretul profesional, instituit în interesul pacientului, este impus tuturor
medicilor, în condiţiile legii.
(3) Secretul reprezintă tot ceea ce medicului i se aduce la cunoştinţă prin
exercitarea profesiunii, şi anume nu numai ceea ce i s-a spus, ci şi ceea ce a
văzut, auzit sau a înţeles.
(4) Medicul dentist trebuie să vegheze ca persoanele care îl asistă în
exerciţiul profesiei să fie instruite şi să se conformeze în ceea ce priveşte
secretul profesional. De asemenea, trebuie să aibă grijă ca nici o persoană din
anturajul său să nu aducă prejudicii secretului profesional sau asociat
corespondenţei medicale.
Art.24 – Mass-media are dreptul să intre în cabinetul de medicină dentară
doar cu acceptul medicului coordonator, al medicului curant şi al pacientului.

Art.25 – Medicul dentist este obligat să respecte dreptul pacientului de a-şi


alege liber medicul dentist.
Art.26 – Medicul dentist are datoria de a-şi asuma responsabilitatea
tratamentelor efectuate. El nu trebuie să garanteze direct sau indirect reuşita
tratamentelor.
Art.27 – (1) Medicul dentist nu poate participa la cercetări biomedicale
asupra persoanelor decât în condiţiile legii. El trebuie să se asigure de
pertinenţa cercetărilor respective şi de obiectivitatea concluziilor studiului.
(2) Medicul dentist care participă la cercetări biomedicale trebuie să vegheze
ca studiul să nu lezeze încrederea pacientului şi nici continuitatea
tratamentului.
Art.28 – (1) Medicul dentist trebuie să întocmească pentru fiecare pacient un
document de evidenţă primară - fişă, registru de consultaţii, document în
format electronic - cu antecedentele medicale şi dentare, constatările clinice,
diagnosticul şi tratamentul.
(2) Acesta trebuie păstrat în arhivă timp de 5 ani. O copie a acestui document
de evidenţă primară poate fi înmânată la cerere pacientului, reprezentantilor
legali sau instanţelor de judecată.
Art.29 – Medicul dentist trebuie să informeze periodic pacientul asupra
derulării tratamentului.
Art.30 – (1) Medicul trebuie să se abţină să expună pacientul unui risc
nejustificat în investigaţiile, intervenţiile sau actele terapeutice pe care le
prescrie.

35
(2) Nici o intervenţie mutilantă nu poate fi practicată fără un motiv medical
foarte serios, fără a informa şi a cere consimţământul pacientului. Excepţie
fac cazurile de urgenţă sau când medicul este în imposibilitate de a lua
consimţămîntul pacientului ori a reprezentantului său legal.
Art.31 – Un prognostic neplăcut, fatal trebuie comunicat cu prudenţă.
Familia sau aparţinătorii trebuie să cunoască realitatea.
Art.32 – Un medic dentist trimis să examineze sau să trateze o persoană
privată de libertate, nu va influenţa în nici un mod, direct sau indirect, nici
măcar prin propria sa prezenţă, integritatea fizică sau mentală a acelei
persoane, sau demnitatea acesteia. Dacă medicul dentist constată că acelei
persoane i s-au aplicat rele tratamente, acesta trebuie să informeze
autorităţile judiciare, sub rezerva acordului celui interesat.

Capitolul III
Relaţiile între medici
Art.32 – (1) În relaţiile intercolegiale medicul dentist trebuie să-şi trateze
confraţii aşa cum ar dori el însuşi să fie tratat de ceilalţi.
(2) Medicii dentişti trebuie să întreţină între ei relaţii cordiale. Ei au datoria
de a lua apărarea unui coleg acuzat pe nedrept.
Art.33 – În cazul unor divergenţe profesionale cu un coleg, medicul dentist
va face eforturi pentru reconciliere. Dacă divergenţele nu se rezolvă, se face
apel la orgnizaţia profesională în vederea medierii divergenţelor.
Art.34 – (1) Medicul dentist nu are dreptul să se pronunţe cu privire la
tratamentele altui coleg.
(2) Dacă sănătatea pacientului este pusă în pericol, este obligaţia medicului
să avertizeze pacientul.
Art.35 – Deturnarea pacienţilor sau tentativa sunt interzise.
Art.36 – (1) Când mai mulţi medici dentişti colaborează la examinarea sau
tratamentul unui pacient, aceştia trebuie să se informeze reciproc.
(2) Fiecare medic dentist îşi asumă responsabilitatea manoperelor medicale
efectuate.
Art.37 – Medicul dentist trebuie să-şi încurajeze colegii mai tineri,
susţinându-i în special la debutul lor în activitatea profesională.
Art.38 – Medicii dentişti, în cursul raporturilor lor profesionale cu colegi de
alte specialităţi trebuie să respecte independenţa profesională a acestora.

Capitolul IV
Reclama şi publicitatea
Art.39 – (1) Reputaţia medicului dentist trebuie să se sprijine doar pe
competenţă şi demnitate, fără contribuţia reclamei de orice fel.

36
(2) Profesia de medic dentist nu trebuie practicată ca o activitate comercială.
Art.40 – (1) Într-un anuar sau alte publicaţii sunt autorizate să apară numai
următoarele indicaţii:
a) nume, prenume, adresă, număr de telefon, fax, programul de consultaţii;
b) specialitatea/competenţa, grad profesional.
(2) Orice alte date şi informaţii publicate sunt considerate publicitate şi sunt
interzise.
Art.41 – (1) Pe firma cabinetului de la intrarea în imobil sau cabinet este
obligatorie şi conţine următoarele elemente:
a) nume, prenume, societatea;
b) grad profesional, specialitate/competenţă;
c) programul de consultaţii, numărul de telefon.
(2) Pot fi menţionate, de asemenea, originea diplomei şi asociaţiile
profesionale din care face parte titularul cabinetului medical.
(3) Dimensiunile firmei şi aspectul vor fi unice pe ţară.
Art.42 – (1) Este interzisă editarea şi distribuirea de broşuri publicitare în
legătură cu activitatea profesională.
(2) Este interzisă reclama comercială, publicitatea personală inclusiv în
interesul unor terţi.
Art.43 – Orice consultaţie efectuată în afara cabinetului de medicină dentară
legal autorizat este interzisă.
Art.44 – Medicul dentist trebuie să participe la educaţia sanitară a populaţiei
susţinând punerea în aplicare a programelor profilactice de sănătate.Medicul
dentist ce participă la astfel de acţiuni va evita orice activitate de reclamă
personală în scopul atragerii pacienţilor.
Art.45 – (1) Este interzisă perceperea unei sume de bani de la un alt medic în
vederea obţinerii de pacienţi.
(2) Orice acord neprincipial cu alţi medici, farmacişti, personal auxiliar în
scopul creşterii numărului de pacienţi este interzis.
Art.46 – Medicul dentist care participă la acţiuni de informare a publicului cu
caracter educativ sanitar nu va utiliza decât date confirmate ştiinţific. El va
evita cu această ocazie orice atitudine publicitară, fie în scop personal, fie în
favoarea instituţiei în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea.
Art.47 – Atunci când un medic participă la acţiuni de informare a publicului
şi de educaţie sanitară, va face uz numai de date medicale confirmate, cu
prudenţă în ceea ce priveşte repercusiunile afirmaţiilor sale asupra publicului.
El trebuie să se abţină de la orice atitudine publicitară, atât personală, cât şi
în favoarea unor instituţii unde îşi desfăşoară activitatea, sau în favoarea unei
cauze care nu este de interes general.
Art.48 – Medicul nu trebuie să prezinte în mediile medicale şi mai ales

37
nemedicale, procedee diagnostice sau terapeutice noi insuficient testate, fără
comunicarea rezervelor pe care acesta le are faţă de noul procedeu.
Art.49 – Medicului dentist care îndeplineşte o funcţie administrativă îi este
interzis a uza de aceasta pentru a-şi spori numărul de pacienţi.
Art.50 – La eliberarea de documente medicale, orice act va oglindi realitatea
obiectivă, fiind interzisă eliberarea de certificate de complezenţă, care ar
duce la obţinerea ilegală de către pacient a unor avantaje materiale sau
sociale.
Art.51 – Colaborarea cu presa scrisă şi audio-vizuală trebuie facută doar în
scopul informării publicului în legatură cu problemele medicinii dentare.
Prioritate se acordă subiectelor de interes public şi nu persoanei medicului
dentist.

Capitolul V
Dispoziţii finale şi tranzitorii
Art.52 – Toţi medicii dentişti au obligaţia de a informa Consiliul Judeţean al
Colegiului Medicilor de modificările survenite în situaţia lor profesională.
Consiliul Judeţean va informa Consiliul Naţional cu privire la aceste
modificări.
Art.53 – Deciziile luate de Consiliile Judeţene ale CMDR cu privire la
încălcarea prevederilor Codului deontologic pot fi modificate sau anulate de
Consiliul naţional fie din oficiu, fie la cererea celor interesaţi.
Art.54 – Consiliile judeţene respectiv cel al municipiului Bucureşti vor aduce
la cunoştinţa tuturor membrilor Codul Deontologic.
Art.55 – Completarea sau modificarea Codului Deontologic se va face de
către Adunarea generală naţională la propunerea Consiliului naţional.
Art.56 – Codul Deontologic al medicului dentist va intra în vigoare în termen
de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României.

38
LEGEA DREPTURILOR PACIENTULUI

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 70 din 03/02/2003

Capitolul 1 - Dispozitii generale

Art. 1
In sensul prezentei legi:
a) prin pacient se intelege persoana sanatoasa sau bolnava care utilizeaza
serviciile de sanatate;
b) prin discriminare se intelege distinctia care se face intre persoane aflate in
situatii similare pe baza rasei, sexului, varstei, apartenentei etnice, originii
nationale sau sociale, religiei, optiunilor politice sau antipatiei personale;
c) prin ingrijiri de sanatate se intelege serviciile medicale, serviciile
comunitare si serviciile conexe actului medical;
d) prin interventie medicala se intelege orice examinare, tratament sau alt act
medical in scop de diagnostic preventiv, terapeutic ori de reabilitare;
e) prin ingrijiri terminale se intelege ingrijirile acordate unui pacient cu
mijloacele de tratament disponibile, atunci cand nu mai este posibila
imbunatatirea prognozei fatale a starii de boala, precum si ingrijirile acordate
in apropierea decesului.

Art. 2
Pacientii au dreptul la ingrijiri medicale de cea mai inalta calitate de care
societatea dispune, in conformitate cu resursele umane, financiare si
materiale.

Art. 3
Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoana umana, fara nici o
discriminare.

39
Capitolul 2 - Dreptul pacientului la informatia medicala

Art. 4
Pacientul are dreptul de a fi informat cu privire la serviciile medicale
disponibile, precum si la modul de a le utiliza.

Art. 5
(1) Pacientul are dreptul de a fi informat asupra identitatii si statutului
profesional al furnizorilor de servicii de sanatate.
(2) Pacientul internat are dreptul de a fi informat asupra regulilor si
obiceiurilor pe care trebuie sa le respecte pe durata spitalizarii.

Art. 6
Pacientul are dreptul de a fi informat asupra starii sale de sanatate, a
interventiilor medicale propuse, a riscurilor potentiale ale fiecarei proceduri,
a alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuarii
tratamentului si nerespectarii recomandarilor medicale, precum si cu privire
la date despre diagnostic si prognostic.

Art. 7
Pacientul are dreptul de a decide daca mai doreste sa fie informat in cazul in
care informatiile prezentate de catre medic i-ar cauza suferinta.

Art. 8
Informatiile se aduc la cunostinta pacientului intr-un limbaj respectuos, clar,
cu minimalizarea terminologiei de specialitate; in cazul in care pacientul nu
cunoaste limba romana, informatiile i se aduc la cunostinta in limba materna
ori in limba pe care o cunoaste sau, dupa caz, se va cauta o alta forma de
comunicare.

Art. 9
Pacientul are dreptul de a cere in mod expres sa nu fie informat si de a alege
o alta persoana care sa fie informata in locul sau.

Art. 10

40
Rudele si prietenii pacientului pot fi informati despre evolutia investigatiilor,
diagnostic si tratament, cu acordul pacientului.

Art. 11
Pacientul are dreptul de a cere si de a obtine o alta opinie medicala.

Art. 12
Pacientul are dreptul sa solicite si sa primeasca, la externare, un rezumat
scris al investigatiilor, diagnosticului, tratamentului si ingrijirilor acordate pe
perioada spitalizarii.

Capitolul 3 - Consimtamantul pacientului privind interventia


medicala

Art. 13
Pacientul are dreptul sa refuze sau sa opreasca o interventie medicala
asumandu-si, in scris, raspunderea pentru decizia sa; consecintele refuzului
sau ale opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului.

Art. 14
Cand pacientul nu isi poate exprima vointa, dar este necesara o interventie
medicala de urgenta, personalul medical are dreptul sa deduca acordul
pacientului dintr-o exprimare anterioara a vointei acestuia.

Art. 15
In cazul in care pacientul necesita o interventie medicala de urgenta,
consimtamantul reprezentantului legal nu mai este necesar.

Art. 16
In cazul in care se cere consimtamantul reprezentantului legal, pacientul
trebuie sa fie implicat in procesul de luare a deciziei atat cat permite
capacitatea lui de intelegere.

Art. 17
(1) In cazul in care furnizorii de servicii medicale considera ca interventia
este in interesul pacientului, iar reprezentantul legal refuza sa isi dea
consimtamantul, decizia este declinata unei comisii de arbitraj de
specialitate. (2) Comisia de arbitraj este constituita din 3 medici pentru

41
pacientii internati in spitale si din 2 medici pentru pacientii din ambulator.

Art. 18
Consimtamantul pacientului este obligatoriu pentru recoltarea, pastrarea,
folosirea tuturor produselor biologice prelevate din corpul sau, in vederea
stabilirii diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este de acord.

Art. 19
Consimtamantul pacientului este obligatoriu in cazul participarii sale in
invatamantul medical clinic si la cercetarea stiintifica. Nu pot fi folosite
pentru cercetare stiintifica persoanele care nu sunt capabile sa isi exprime
vointa, cu exceptia obtinerii consimtamantului de la reprezentantul legal si
daca cercetarea este facuta si in interesul pacientului.

Art. 20
Pacientul nu poate fi fotografiat sau filmat intr-o unitate medicala fara
consimtamantul sau, cu exceptia cazurilor in care imaginile sunt necesare
diagnosticului sau tratamentului si evitarii suspectarii unei culpe medicale.

Capitolul 4 - Dreptul la confidentialitatea informatiilor si viata


privata a pacientului

Art. 21
Toate informatiile privind starea pacientului, rezultatele investigatiilor,
diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidentiale
chiar si dupa decesul acestuia.

Art. 22
Informatiile cu caracter confidential pot fi furnizate numai in cazul in care
pacientul isi da consimtamantul explicit sau daca legea o cere in mod expres.

Art. 23
In cazul in care informatiile sunt necesare altor furnizori de servicii medicale
acreditati, implicati in tratamentul pacientului, acordarea consimtamantului
nu mai este obligatorie.

Art. 24

42
Pacientul are acces la datele medicale personale.

Art. 25
(1) Orice amestec in viata privata, familiala a pacientului este interzis, cu
exceptia cazurilor in care aceasta imixtiune influenteaza pozitiv diagnosticul,
tratamentul ori ingrijirile acordate si numai cu consimtamantul pacientului.
(2) Sunt considerate exceptii cazurile in care pacientul reprezinta pericol
pentru sine sau pentru sanatatea publica.

Capitolul 5 - Drepturile pacientului in domeniul reproducerii

Art. 26
Dreptul femeii la viata prevaleaza in cazul in care sarcina reprezinta un
factor de risc major si imediat pentru viata mamei.

Art. 27
Pacientul are dreptul la informatii, educatie si servicii necesare dezvoltarii
unei vieti sexuale normale si sanatatii reproducerii, fara nici o discriminare.

Art. 28
(1) Dreptul femeii de a hotari daca sa aiba sau nu copii este garantat, cu
exceptia cazului prevazut la art. 26.
(2) Pacientul, prin serviciile de sanatate, are dreptul sa aleaga cele mai sigure
metode privind sanatatea reproducerii.
(3) Orice pacient are dreptul la metode de planificare familiala eficiente si
lipsite de riscuri.

Capitolul 6 - Drepturile pacientului la tratament si ingrijiri


medicale

Art. 29
(1) In cazul in care furnizorii sunt obligati sa recurga la selectarea pacientilor
pentru anumite tipuri de tratament care sunt disponibile in numar limitat,
selectarea se face numai pe baza criteriilor medicale.
(2) Criteriile medicale privind selectarea pacientilor pentru anumite tipuri de
tratament se elaboreaza de catre Ministerul Sanatatii si Familiei in termen de

43
30 de zile de la data intrarii in vigoare a prezentei legi si se aduc la
cunostinta publicului.

Art. 30
(1) Interventiile medicale asupra pacientului se pot efectua numai daca
exista conditiile de dotare necesare si personal acreditat.
(2) Se excepteaza de la prevederile alin. (1) cazurile de urgenta aparute in
situatii extreme.

Art. 31
Pacientul are dreptul la ingrijiri terminale pentru a putea muri in demnitate.

Art. 32
Pacientul poate beneficia de sprijinul familiei, al prietenilor, de suport
spiritual, material si de sfaturi pe tot parcursul ingrijirilor medicale. La
solicitarea pacientului, in masura posibilitatilor, mediul de ingrijire si
tratament va fi creat cat mai aproape de cel familial.

Art. 33
Pacientul internat are dreptul si la servicii medicale acordate de catre un
medic acreditat din afara spitalului.

Art. 34
(1) Personalul medical sau nemedical din unitatile sanitare nu are dreptul sa
supuna pacientul nici unei forme de presiune pentru a-l determina pe acesta
sa il recompenseze altfel decat prevad reglementarile de plata legale din
cadrul unitatii respective.
(2) Pacientul poate oferi angajatilor sau unitatii unde a fost ingrijit plati
suplimentare sau donatii, cu respectarea legii.

Art. 35
(1) Pacientul are dreptul la ingrijiri medicale continue pana la ameliorarea
starii sale de sanatate sau pana la vindecare.
(2) Continuitatea ingrijirilor se asigura prin colaborarea si parteneriatul
dintre diferitele unitati medicale publice si nepublice, spitalicesti si
ambulatorii, de specialitate sau de medicina generala, oferite de medici,
cadre medii sau de alt personal calificat. Dupa externare pacientii au dreptul
la serviciile comunitare disponibile.

Art. 36

44
Pacientul are dreptul sa beneficieze de asistenta medicala de urgenta, de
asistenta stomatologica de urgenta si de servicii farmaceutice, in program
continuu.

Capitolul 7 - Sanctiuni

Art. 37
Nerespectarea de catre personalul medico-sanitar a confidentialitatii datelor
despre pacient si a confidentialitatii actului medical, precum si a celorlalte
drepturi ale pacientului prevazute in prezenta lege atrage, dupa caz,
raspunderea disciplinara, contraventionala sau penala, conform prevederilor
legale.

Capitolul 8 - Dispozitii tranzitorii si finale

Art. 38
(1) Autoritatile sanitare dau publicitatii, anual, rapoarte asupra respectarii
drepturilor pacientului, in care se compara situatiile din diferite regiuni ale
tarii, precum si situatia existenta cu una optima.
(2) Furnizorii de servicii medicale sunt obligati sa afiseze la loc vizibil
standardele proprii in conformitate cu normele de aplicare a legii.
(3) In termen de 90 de zile de la data intrarii in vigoare a prezentei legi,
Ministerul Sanatatii si Familiei elaboreaza normele de aplicare a acesteia,
care se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

Art. 39
Prezenta lege intra in vigoare la 30 de zile de la data publicarii in Monitorul
Oficial al Romaniei, Partea I.

Art. 40
La data intrarii in vigoare a prezentei legi se abroga art. 78, 108 si 124 din
Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sanatatii populatiei, publicata in
Buletinul Oficial, Partea I, nr. 54 din 10 iulie 1978, precum si orice alte
dispozitii contrare. Aceasta lege a fost adoptata de Senat in sedinta din 19
decembrie 2002, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Constitutia
Romaniei.

45
46