Sunteți pe pagina 1din 5

Adevarul

Basma Andra, Filosofie, anul III


Inca din cele mai vechi timpuri, adevarul a reprezentat pentru omenire un subiect
controversat. De-a lungul timpului s-au oferit o serie de definitii acestui concept, unele
mai complexe decat altele, insa, in cele din urma, toate aceste teorii si-au dovedit limitele.
Aceste limite insa, nu au dus la o stagnare in vederea cercetarii si teoretizarii referitoare
la tema adevarului, ci dimpotriva, s-a incercat cu o si mai mare inversunare sa se explice
si sa se inteleaga acest concept si sfera acestuia de raportare. Majoritatea filosofilor au
fost interesati de ceea ce inseamna adevarul in general si nu in mod special de ceea ce
este adevarul stiintific, adevarul religios, adevarul istoric etc. Problema adevarului a fost
pusa cu claritate in discutie de catre Socrate si a fost dezvoltata mai apoi de Platon si
Aristotel.
In opera Metafizica, Aristotel desemneaza filosofia ca fiind stiinta adevarului.
Aceasta stiinta a adevarului se imparte in doua ramuri: stiinta teroretica si stiinta practica.
Scopul stiintei teoretice este adevarul iar scopul stiintei practice este aplicarea. In cadrul
stiintei teoretice, vorbind despre cunoastere, Aristotel elaboreaza teoria adevarului-
corespondenta. Adevarat este un enunt in care se spune ca nu este ceea ce nu este si ca
este ceea ce este iar fals este un enunt care ne spune ca nu este ceea ce este si ca este ceea
ce nu este. Insa ceea ce este important sa stim, dupa parerea lui Aristotel, este faptul ca
cunoasterea adevarului este inseparabila de cunoasterea cauzei. “De aceea, în chip
neapărat, principiile celor veşnic existente conţin cea mai mare doză de adevăr. Căci ele
n-au însuşirea de a fi adevărate doar în chip temporar, iar temeiul adevărului lor nu stă în
afară de ele, ci ele sunt temeiul adevărului celorlalte lucruri. Aşa că fiecare lucru participă
la adevăr în măsura în care participă la fiinţă.” (Metafizica). Ceea ce afirma aici Aristotel
este ca o cunostinta isi dobandeste proprietatea de a fi adevarata in masura in care are in
proximitatea ei si ca fundament principiul vesnic, adica Fiinta. Cu cat aceasta cunostinta
este mai aproape de principiile vesnice cu atat mai mult i se poate oferi satutul de
cunoastere adevarata, deoarece principiul suprem si vesnic, si anume Fiinta, este suportul
absolut pe care se poate intemeia cunoasterea adevarata.
Cu toate ca Aristotel considera ca participarea unui lucru la Fiinta este un semn ca
acel lucru participa la adevar, totusi el nu se opreste aici. Problema stabilirii daca o
judecata este adevarata sau falsa este mult mai complicata si trebuie sa se fixeze o metoda
prin care enunturilor si judecatilor sa li se atribuie in mod veridic o valoare logica
(adevarat sau fals). Aceasta indeletnicire apartine logicii, stiinta a demonstratiei, al carei
obiect este stabilirea conditiilor corectitudinii gandirii, a formelor si a legilor generale ale
rationarii corecte. Logica generala care studiaza formele logice fundamentale (notiunea,
judecata, rationamentul), precum si principiile gandirii este de traditie aristotelica.
Aristotel se foloseste de aceasta stiinta pentru a-si intemeia intregul sistem filosofic.
Necesar pentru intemeierea cunoasterii autentice este ca enunturilor si judecatilor
pe care le emitem, sa li se poata stabilii anumite atribute. Pentru Aristotel, exista doua
atribute care pot fi puse in raport cu afirmatiile noastre. Aceste doua atribute esentiale
sunt de fapt valorile pe care le atribuim enunturilor, si anume, acelea de adevarat sau fals.
Aristotel remarca faptul ca o cunostinta este adevarata daca si numai daca acea cunostinta
corespunde realitatii la care se refera si a acea cunostinta devine falsa daca si numai daca
ea nu corespunde realitatii la care se refera. Stabilirea valorii de adevar, in mod veridic, a
unei judecati, este de fapt rezultatul procesului de cunoastere. Un lucru important pe care
trebuie sa il stim, este, dupa Aristotel, acela ca numai cunostintele pot fi adevarate sau
false. Pentru a ne convinge de acest lucru, Aristotel ne da un exemplu simplu si elocvent.
Forma de baza si originara in constituirea cunoasterii este notiunea. Prin inlantuirea
logica a notiunilor si a verbelor se constituie enunturile si judecatile. Inlantuirea logica a
mai multor judecati care conduc spre o concluzie, formeaza rationamentul. Aristotel
remarca faptul ca doar judecatile si rationamentele pot poseda valori de adevar, iar
notiunile si verbele nu pot avea asemenea atribute. Nu putem spune despre notiunea de
“casa” ca poate fi adevarata sau falsa. Doar prin relationarea logica a unei notiuni cu un
verb putem stabili daca acel enunt este adevarat sau fals. Mergand mai departe, Aristotel
observa ca si in cazul enunturilor exista exceptii de acest fel, si anume, nu orice enunt
poate dobandi atributele de adevarat sau fals. Exemplul pe care ni-l da Aristotel este acela
ca o rugaminte este un enunt dar ca nu poate fi nici adevarat nici fals. Enunturile care
exprima o rugaminte nu pot fi considerate ca fiind enunturi ce exprima o realitate data, ci
ele reprezinta indemnuri catre cineva pentru a face ceva si tocmai de aceea nu putem
socoti ca adevarat sau fals un imbold. Insa despre lucruri si notiuni ca atare, Aristotel
spune ca despre acestea nu putem afirma decat ca sunt sau nu sunt, ca exista sau nu
exista.
Din perspectiva lui Aristotel, o judecata este adevarata atunci cand intre subiect si
predicat exista o unire potrivita cu realitatea iar atunci cand aceasta unirea nu corespunde
realitatii acea judecata este eronata. Din definitia data de Aristotel, deducem cu usurinta
ca adevarul reprezinta de fapt concordanta ideilor noastre cu realitatea. Judecata pe care
se intemeiaza adevarul are, la Aristotel, caracter ontologic si isi pierde consistenta daca
nu se raporteaza la realitatea inconjuratoare. Judecata este raportul dintre general si
individual iar acest raport poate fi enuntat. Raporturile dintre idei se exprima in judecati
reale avand un fond ontologic. Prin acest act revelator, numit judecata, se afirma sau se
neaga raportul dintre idei. Daca o expresie sau o judecata nu are referire la o realitate
obiectiva, atunci valoarea de adevar a acelei judecati nu are sens.
Ceea ce il distinge net pe Aristotel de ceilalti filosofi (sofistii), este ca el
elaboreaza teoria despre adevarul obiectiv. Sofistii, filosofi contemporani cu Aristotel,
dezvolta o conceptie diferita fata de acesta, punand in prim plan subiectivitatea umana.
Renumitul filosof sofist, Protagoras, evidentiaza faptul ca oamenii se raporteaza diferit la
lucrurile si fenomenele exterioare. Afirmatia sa rasunatoare ca “Omul este masura tuturor
lucrurilor” ilustreaza un profund relativism- individualist. Pin afirmatia sa, Protagoras,
aseaza omul in centrul lumii, declarandu-i statutul de unica fiinta ce poate oferi valoare
lucrurilor. Dar asta inseamna ca toate lucrurile sunt dependente de gandirea umana, iar un
lucru exista sau nu exista in masura in care omul ii da aceste atribute. In acest fel, toti
avem dreptate orice am afirma iar adevarurile universal valabile sunt eliminate din
peisajul filosofic. Acest lucru nu este acceptat de Aristotel, care considera ca
subiectivitatea este un atribut al sentimentelor iar in dobandirea cunoasterii trebuie sa ne
folosim de ratiune pentru a fi aproape de adevar. De asemenea, adevarul si falsul sunt
moduri particulare ale Fiintei si Nefiintei. Astfel nu depinde de gandirea noastra daca un
lucru este adevarat sau fals, ci de masura in care acel lucru participa la Fiinta sau nu. Noi
doar luam cunostinta daca un lucru este sau nu este, exista nu exista, dar ceea ce face ca
lucrurile sa fie asa cum sunt, este mai presus de puterea noastra de decizie si actiune.
Adevarul nu se judeca dupa lucrurile materiale pieritoare si schimbatoare, ci dupa acele
lucruri care sunt vesnice si neschimbatoare, care participa in mod constant la Fiinta.
Opunandu-se teoriilor sofiste care pun adevarul lucrurilor in mana fiintei umane, precum
si teoriei platoniciene care considera ca existenta adevarului este cu totul independenta de
omenire, Aristotel se situeaza pe o pozitie chibzuita si potrivita din punct de vedere
filosofic.
Dupa cum afirma si Gheorghe Enescu in “Logica si adevar”, filosofia adevarului
la Aristotel nu este una care are in vedere un anumit gen de realitate (materiala sau
ideala) ci se refera la realiatate in general iar prin adevarul obiectiv pe care il
promoveaza, filosoful peripatetic, ilustreaza distinctia dintre existenta lucrului ca atare si
existenta enuntului. Un lucru demn de observat in filosofia lui Aristotel, este aceea ca el
sustine determinismul existentei lucrului asupra adevarului enuntului. Cu alte cuvinte, noi
afirmam ca un lucru exista in masura in care realitatea ne spune acest lucru. Tot ce
afirmam depinde de realitatea inconjuratoare si nu invers, realitatea depinde de ceea ce
afirmam noi. Daca adevarul este concordanta dintre gandire si realitate atunci falsul apare
cand realitatea se reflecta in gandire deformat si eronat. Legile si regulile gandirii
(logicii) au un fundament obiectiv si independent de vointa oamenilor, ele exista cu
necesitate, si nu intr-un mod arbitrar. Pentru a ne considera pe calea adevarului suntem
obligati sa respectam aceste reguli in procesul demonstrarii unei teze sau mai bine zis in
procesul dovedirii adevarului. Discutand despre principiul tertului exclus, Aristotel
remarca faptul ca orice in lume este necesar sau sa fie sau sa nu fie, a treia varianta este
exclusa.
Pentru ca problema adevarului nu tine doar de logica si nu este proprie doar
stiintelor teoretice, Aristotel foloseste acest concept si in opera sa veritabila “Etica
nicomahica”. Aceasta opera reprezinta, in cadrul gandirii lui Aristotel, domeniul care se
ocupa cu aplicarea cunostintelor teoretice in viata de zi cu zi. Aceasta el o numeste stiinta
practica. Lucrul de la care trebuie sa plecam, in vederea obtinerii adevarului, este
renuntarea la afectele si sentimentele personale. Ceea ce trebuie sa folosim cand vine
vorba de cercetarea adevarului este ratiunea. Doar ea ne poate indruma in mod autentic
inspre o cunoastere bine inchegata. In opera sa, Aristotel remarca faptul ca binele este
acela care se adapteaza la adevar, iar in masura in care avem o cunoastere corecta vom
putea si actiona in acord cu binele suprem. Cand vine vorba de comportamentul fiintei
umane, aceasta trebuie sa actioneze conform cumpatarii. Omul care se supune adevarului
si binelui, adopta o atitudine care nu este caracterizata prin insufiecienta sau exces, ci
alege cumpatarea ca mod de vietuire. Desi omul detine trei factori suflestesti capabili
de actiune (senzatia, dorinta si intelectul), doar dorinta si intelectul pot fi factori ce
determina adevarul. Binele si raul, elemente ale stiintei practice, au ca reprezentanti in
cadrul stiintei teoretice adevarul si falsul. Ne putem considera pe calea dreptatii daca si
numai daca factorul intelectiv, careia ii este specific adevarul, se afla in armonie cu
justetea dorintei. Procedeele prin care sufletul exprima adevarul sunt, dupa Aristotel: arta,
stiinta, intelepciunea practica, intelepciunea speculativa si intelectul intuitiv. In legatura
cu intelepciunea practica, omul nu trebuie sa se rezume doar la acele adevaruri
universale, ci dimpotriva, el trebuie sa tina cont mai ales de particular si individual,
deoarece, in acest mod devine mai susceptibil actiunii, si astfel devine un om cu
experienta.
Vorbind despre adevar, este cu neputinta sa nu vorbim si despre om si starile
acestuia care ii induc senzatia ca se afla pe calea adevarului. Un om bolnav se
diferenteaza de un om sanatos din prisma senzatiilor pe care le are. De exemplu, la un om
sanatos gustul unei prajituri poate fi dulce iar la un om bolnav poate fi amar. Dar aici nu e
vorba doar in cazul in care un om are atributul sanatatii sau nu. Tot la fel poate fi si in
cazul a doi oameni perfect sanatosi. Un om care are mainile reci si isi pune mainile in apa
calda, va simti ca apa este fierbinte. Un alt om care are o temperatura normala a mainilor
si isi pune mainile in acea apa calda, va simti adevarata temperatura a apei, adica va
constata ca este calda. In aceste cazuri cine are dreptate? Care dintre cei doi oameni este
pe calea adevarului? Aristotel ne da aici un raspuns foarte simplu si elocvent. Pe calea
adevarului este acel om care este intr-o stare psihica si fizica normala. Deoarece starile de
boala a unei fiinte duc la o diminuare a functiilor senzitive este firesc ca acea persoana sa
nu isi mai poate folosi aceste functii intr-un mod natural, tocmai de aceea fie ca suntem
bolnavi sau nu, senzatiile ne pot induce in eroare. In descoperirea adevarului trebuie sa
ne conducem dupa ratiune, facultate a fiintei umane de a cunoaste si de a gandi logic, de
opera cu notiuni, judecati si rationamente, fapt ce duce la strapungerea aparentelor
lucrurilor si fenomenelor.
Ceea ce este important in cercetarea adevarului este ca, studiind stiinta logici lui
Aristotel, ajungem sa intelegem legile, regulile si modalitatile gandirii si nu in ultimul
rand, devenim constienti de aceste procese ale sufletului. Intemeiata de Aristotel, logica
este stiinta demonstratiei adevarului si nu a descoperirii adevarului. Cu ajutorul acestui
instrument de cerecetare, oamenii pot demonstra ca sunt pe calea adevarului, ca gandesc
intr-un mod corect si coerent. Ne folosim de logica pentru a dovedi ca spunem adevarul,
pentru a convinge de corectitudinea gandirii si a justei rationari. Aristotel, acest titan al
gandirii, a reusit, prin operele sale de mare amploare, sa ne ofere o posibilitate reala si
autentica in vederea investigarii si verificarii adevarului.