Sunteți pe pagina 1din 4

Emil Cioran

Nu pare sedus de utopie deşi analiza imaginarului acesteia face obiectul a


numeroase pagini din eseul Istorie şi utopiei, apărut pentru prima oară în 1960. Filosoful
încearcă aici să înţeleagă mecanismul complicat al producerii gândirii, atitudinii în
universul utopic, pornind de la legitimitatea acţiunilor fiinţei; el recunoaşte că acţionăm
doar “sub fascinaţia imposibilului” ce deschide larg porţile imaginarului unde “ideea de
fericire” joacă cel mai important rol în geneza imaginii utopice. Omul este văzut, prin
urmare, ca “un amator de fericire imaginată”, creator de himere plasate cu sarcasm în
categoria prostului gust sau catalogate ca fiind un rezultat al debilităţii mintale.
Sursa imaginarului utopic este, în opinia lui Cioran, o frază premonitorie din
Apocalipsă: “În curând va veni sfârşitul a toate cele; şi va fi un nou cer şi un nou
pământ”: taina şi formula oricărui sistem utopic stă în imaginarea acestui ’nou pământ’
apărut în urma sfârşitului sau mai degrabă, am observa noi, apariţia unei lumi noi apare
condiţionată de un sfârşit apocaliptic al celei vechi. Nu este tocmai modelul tradiţional de
utopie familiar nouă, animat de entuziasmul schimbării înnoitoare, aducătoare de fericire;
dimpotrivă, ironia şi sarcasmul ce reclamă câteva din miile “de minunăţii greţoase”, cu
existenţă obligatorie în scenariul unei lumi perfecte, ne reamintesc că aceasta este o lume
“născocită”, marcată de febra unei “aşteptări esenţiale” dar şi urmărită de ridicol. Întâi de
toate pentru că a plănui o “adevărată utopie” presupune un incomod amestec de
“candoare”, “ba chiar nerozie”, observă filosoful, şi mizerie – despre care spune că este
“marele reazem al utopistului”. Văzută de Cioran, înţelegem utopia nu ca pe un produs al
socialului ci ca un rezultat al individualului aşezat faţă în faţă cu Lumea: “îţi cheltui
timpul şi energia ca să reformezi toate cele – dar în gând, adică fără rezultat…” Cum am
văzut - produs al mizeriei – utopia, afirmă sarcastic filosoful, e scrisă pentru sărăcime,
însă nu uită să descrie această ‘grijă’ pentru mase, subliniind cu ironie sensul cuvântului
utopie, adică ‘niciunde’.
Tabloul ce reuneşte caracterisiticile mecanismului utopic este cu atât mai sugestiv
cu cât e prezentat în contrast cu viaţa ‘reală’: utopia este ostilă anomaliei, diformităţii,
neregularităţii, afirmând omogenitatea, tipicitatea, repetiţia, ortodoxia. Este astfel opusul
vieţii în care Cioran vede “ruptură, erezie, derogare de la normele materiei, victoria
individualului, a capriciului”. O altă dualitate ce întregeşte imageria utopiei este tandemul
utopie-istorie: Cioran observă că prin negarea iraţionalului şi ireparabilului, utopia se
opune tragediei, paroxismului şi chintesenţei istoriei. Ferită de hazard şi fragmentare,
utopia ni se înfăţişează ca “un amestec de raţionalism pueril şi sfinţenie secularizată”.
Utopia închipuită de om este însă un Paradis pe pământ, acel ‘regat universal’ cu care
Satana l-a ispitit pe Isus, şi acest impas al imaginaţiei omeneşti, incapabilă de mai mult
decât o “nostalgie inversată”, prin proiectarea Vârstei de Aur în viitor, este unul din
neajunsurile profunde ale utopiei, în opinia filosofului. Utopia este astfel definită drept
“replică temporală, metamorfoză strâmbată a paradisului original” ce îşi bazează visele
despre o lume mai bună “pe o imposibilitate teoretică”.
Din aceste motive, procedeul artistic preponderent în utopia literară este
descrierea prin intermediul căreia intrăm, cum spune Cioran, ”în detaliile
inimaginabilului”. El face răspunzători de oroarea care este “însăşi ideea unei cetăţi
ideale” două nume de referinţă ale utopiei: Platon şi Thomas Morus. Primul este
“strămoşul acestor aberaţii” iar al doilea “fondatorul iluziilor moderne”, cei care au
reglementat şi catalogat actele omenirii sub genericul unei “etichete teribile” şi au creat o
“instituţie filantropică” cu “ajutorul diavolului”. Filosoful detectează pericolul
ambiguităţii născută din obsesia constructelor utopice: regat necesarmente exterior,
dominat de istorie, fără nici o legătură cu ‘salvarea individuală’, ori regat interior, sustras
timpului, născut din slăbiciunea de a accepta martirajul pentru o himeră dar nu şi pentru o
realitate. Astfel, cadrul propice dobândirii “bunăstării complete” va acţiona asupra
instituţiilor imaginând scheme ale unui vis “de transmutare” menit să redea chintesenţa la
nivelul istoriei. Pentru că, explică filozoful, “o societate nu evoluează şi nu se afirmă
dacă nu-i sunt sugerate şi nu i se inculcă idealuri pe măsura a ceea ce este ea; cu alte
cuvinte, utopia îndeplineşte în viaţa colectivităţilor funcţia care se atribuie ideii de
misiune în viaţa popoarelor.” De aici până la a o asocia cu viziuni de aceeaşi natură
(mesianice sau utopice) ori cu ideologii, nu este decât un singur pas.
În ceea ce priveşte ideologiile, fără a le considera bune sau rele, el apreciază că
“Totul depinde de momentul în care acestea sunt adoptate”, moment ce suferă “analogii
de ordin istoric”, bazate pe înclinaţia spre “plăcerea de a spera”. Ironia cu care sunt
enumerate “meritele” revelatorii ale utopiei atinge pe alocuri nuanţe de pamflet:
”neajunsurile proprietăţii”, “calamităţile” pe care aceasta le cauzează, imaginea
proprietarului dezumanizat, ajutat de revoluţie să-şi recâştige “sufletul” şi consimţind la
propria ruinare, diversele forme de proprietate capabile să degradeze ‘monstrul’ ascuns în
fiecare dintre noi, toate acestea, anihilate apoteotic de o observaţie sarcastică: “Ce
mândrie să descoperiţi că nimic nu vă aparţine, ce revelaţie!” Dincolo de substanţa şi
mecanismul utopiei surprinse cu detaşarea scepticului, probabil că singura trăsătură cu
adevărat meritorie a acesteia este “forţa sa de negare”, dorinţa de “a bulversa ordinea
socială” ce va scoate la iveală o altă slăbiciune a imaginarului utopic despre care vom
mai vorbi, şi anume ambiguitatea indusă de utopism, dualitatea necondiţionată a acestuia,
pe care Cioran o explică în felul următor: “…începând cu Renaşterea, spiritele au fost
atrase, la suprafaţă, de liberalism, şi în profunzime, de comunism, care este (...)
moştenitorul sistemelor utopice şi beneficiarul unei îndelungate acţiuni în subsidiar…” ca
apoi să concluzioneze şocant: “…în grade diferite, noi toţi suntem comunişti…”
Eseul se încheie cu aşezarea alături de utopie a celui mai îndrăzneţ şi
autodistrugător vis al ei – comunismul. Dacă utopia, spune Cioran, este “iluzie
ipostaziată”, comunismul va fi, şarjând, “iluzia decretată, impusă” o “provocare/ sfidare
adresată omniprezenţei răului, un optimism obligatoriu” care va dezvălui faţete noi ale
imaginarului utopicii. În zilele noastre, ea pare a se contamina de imaginea Apocalipsei şi
filosoful aşează premonitoriu alături cele două genuri – utopicul şi apocalipticul iii-
convingându - ne că acestea se întrepătrund pentru a forma un al treilea, capabil să
reflecte în cel mai înalt grad, “tipul de realitate care ne ameninţă şi pe care o aprobăm
necondiţionat”. Găsim în aceste ultime reflecţii cioraniene esenţa macrosimbolului utopic
contemporan în care mentalitatea utopică constructivă operează depersonalizarea
modelului şi preschimbarea acestuia în reversul său prin acea ‘sclerozare/osificare’ a
structurilor ce inhibă umanitatea, o fac mai săracă şi o lipsesc de neprevăzutiv.
Eseul Istorie şi utopie conturează imaginea unui sceptic ce-şi râde visele cu
discreţie, nu fără a încerca o umbră de iritare cauzată de tuşa prea groasă a ironiei care îl
împiedică adesea să se abandoneze el însuşi propriilor idealuri de perfecţiune; el
recunoaşte: “Oricât de aproape am fi de paradis, ironia vine să ne îndepărteze de el.”
i
Emil Cioran, Histoire et utopie, Gallimard, 1960.
ii
Extrapolând şi reluând discuţia asupra imaginarului, J. J. Wunenburger îl defineşte la un moment dat
ca fiind adesea doar “un termen comod care regrupează un ansamblu heteroclit de producţii mintale,
prin care căutăm să blamăm puterea nocivă sau să preamărim autorităţile”, Viaţa imaginilor, p. 19.
iii
Vorbind despre acel presentiment al extraordinarului, al unui “eveniment capital” care populează
imageria utopică, E. Cioran observa că aşteptarea aceea intensă se poate preschimba în iluzie, “şi
atunci va fi speranţa într-un paradis pe pământ sau în altă parte; ori în anxietate (s.n.), şi atunci va fi
viziunea unui dezastru ideal, a unui cataclism ce inspiră o teamă voluptoasă.”, în Istorie şi utopie, p.
101.
iv
cf. Wunenburger, vezi L’outopie ou la crise de l’imaginaire şi cap. Criza imaginilor contemporane
din Viaţa imaginilor aparţinând aceluiaşi autor.