Sunteți pe pagina 1din 4

Eminescu – o identitate în mişcare

Autor: Dana PÎRVAN-JENARU | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin: Tipareste pagina Marime text


În Iluziile literaturii române, Mihai Eminescu este unul dintre puţinii scriitori pe care Eugen
Negrici îi apreciază ca valoroşi în cadrul literaturii române, subliniind ideea că acesta mai are
multe să ne spună şi deplîngînd lipsa lucidităţii şi prejudecăţile abordărilor menite să
analizeze opera acestuia, cu tot ceea se ascunde în spatele formulelor inerte, a „exagerărilor
pioase şi a deliraţiei la geniu“, ce trădează o nocivă şi prelungită „încremenire în respect“.
Cunoaşterea adevăratului Eminescu apare ca extrem de importantă, legată fiind chiar de
identitatea noastră naţională: „Eminescu este şi rămîne un mit şi pentru că întruchipează ceea
ce nu avem în structura noastră psihică şi temperamentală şi ceea ce ne-am fi dorit, probabil,
să avem: statornicie în credinţă şi sentimente, tenacitatea zidirii pînă la capăt, trăire în numele
unui ideal, departe de interesul meschin şi imediat“. Izvorîtă din necesitate sau din gratuitate,
întrebarea „cine a fost şi cine este (sau poate fi), de fapt, Emi-nescu?“ este cît se poate de
legitimă, şi în nici un caz retorică.

Un pas înainte în dezvăluirea adevăratei identităţi a lui Eminescu (viaţă şi operă) este făcut
anul acesta de doi critici: Iulian Costache, cu volumul Eminescu. Negocierea unei imagini, şi
Ilina Gregori, cu volumul Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze. sînt două
volume de cercetare întreprinsă cu profesionalism, răspundere şi bună-credinţă, aşa cum este
şi monografia semnată de Caius Dobrescu, apărută în 2004, însă neluată suficient în seamă.
Judecate în ansamblu, cele trei cărţi avansează ipoteze suple, nu doar captivante, ci şi
pertinente prin coerenţa argumentării, deşi „stilurile“ de cercetare sînt variate, ca şi gradul de
documentare. Toate trei au drept scop demontarea şabloanelor, sporind, în acelaşi timp,
densitatea semnificativă a scrierilor eminesciene, fiind nişte lecturi sensibile la identităţi şi
corespondenţe, la similitudini şi opoziţii evidenţiate dintr-o perspectivă istorică.

Iulian Costache actualizează necesitatea de a şti cine a fost cu adevărat Mihai Eminescu, prin
aducerea în discuţie a intersectării inevitabile a canonului local cu cel european, în cadrul
paradigmei „satului global“. Aceasta deoarece Eminescu este un „brand“ consacrat al
literaturii române, un punct fix pe harta patrimoniului culturii noastre, problema punîndu-se în
termeni de legitimitate, redesenare şi gestionare, în contextul unei pieţe europene a bunurilor
simbolice, a posibilităţii inserţiei unor referinţe ale canonului cultural local în cadrul
dezbaterilor ce structurează canonul şi piaţa occidentală a acestei categorii de bunuri. Atîta
timp cît literatura apare ca un „imens joc de negociere şi strategie“, iar „hărţile simbolice
reprezintă nişte lecturi cu geometrie variabilă, nefiind aşadar omologabile, ci doar
negociabile“, locul lui Eminescu în cadrul patrimoniului european sau mondial (nu doar în
imaginarul românesc) rămîne deschis… negocierii, dincolo de reflexele mimetice şi admiraţia
hieratică a consfinţirii canonice ce privilegiază pre-lectura şi anulează posibilitatea unui
orizont interogativ şi speculativ.

Pentru reînfiinţarea lui Eminescu, Iulian Costache urmăreşte îndeaproape una dintre cele mai
spectaculoase perioade ale receptării scriitorului, între anii 1870-1900, înainte de punerea în
circulaţie a postumelor sale. Pentru a-l vedea noi pe Eminescu aşa cum a fost în vremea sa,
criticul recurge la „re-construirea, re-inventarea imaginii lor, a contemporanilor poetului,
despre cel care avea să devină în timp o marcă de referinţă a culturii române“. Folosindu-se de
relecturi, reinterpretări, de analiza speciilor extraliterare de discurs, prin aducerea la lumină a
valorizărilor negative recontextualizate, dar şi prin urmărirea transmiterii mesajului cultural la
trei categorii de public (critici, cititori fideli şi public larg), toate sub semnul noutăţilor de
interpretare şi al teoriilor receptării, Iulian Costache reuşeşte să surprindă factorii ce au
contribuit la crearea mitului eminescian şi identificarea punctelor de plecare a clişeelor cu
care imaginarul românesc s-a complăcut ani buni. sînt urmărite felul în care imaginea a
devansat portretul critic, rolul jucat de scenariul de lectură gîndit de Titu Maiorescu,
consecinţele încadrării lui Eminescu în categoria sfinţilor şi a eroilor de legendă de către
Caragiale, impactul epigramei lui Macedonski, viziunile critice ale lui Gherea, Al. Grama,
Călinescu, Ibrăileanu, dar şi ale altor critici mai puţin cunoscuţi, care au contribuit însă, într-o
măsură mai mare sau mai mică, la agregarea imaginii publice a lui Eminescu.

Extrem de importantă este cercetarea (riguros documentată!) şi interpretarea semiozei


extraliterare, în condiţiile în care, după 1883 – ne demonstrează studiul lui Iulian Costache –,
comunicarea literară pierde teren în favoarea comunicării extraliterare. Autorul analizează cu
multă atenţie maniera în care evoluţia imaginii lui Eminescu este determinată de aspecte care
nu ţin de esenţa operei sale: îmbolnăvirea poetului, informaţiile referitoare la evoluţia bolii,
disputele din jurul epigramei lui Macedonski sau al acordării unei pensii viagere, campaniile
de colectare de fonduri, organizarea de diverse evenimente de celebrare a scriitorului, retorica
funerară etc., cele mai multe concretizate în stereotipii specifice genului gazetăresc şi care au
determinat o extensie de imagine, o glisare de la o imagine culturală la o imagine publică.
Aceasta din urmă a avut un impact mai puternic, deseori constatîndu-se migrarea
perturbatoare a „rumorilor“ în discursul critic, biografia mediatică a scriitorului influenţînd
astfel receptarea critică, copleşită de multe ori de imaginea tînărului genial, dar nefericit,
campaniile de presă impunînd şi alte locuri comune, cum ar fi sărăcia, nostalgia operei
perfecte, indiferenţa publicului.
Abordînd relaţia dintre viaţă şi operă, Iulian Costache constată că, în cazul lui Eminescu, în
viziunea contemporanilor săi, nu opera copiază viaţa, ci viaţa copiază opera, înregistrîndu-se o
„mimeză inversă“, în care identitatea în mişcare a lui Eminescu se ascunde în spatele sosiilor,
al măştilor şi al epigonilor, dar şi al „operaţiilor estetice“ aplicate operelor sale.

Despre dificultatea de a fixa identitatea lui Eminescu scrie şi Ilina Gregori, care pleacă de la
premisa că Eminescu este încă „insuficient cunoscut sub aspect biografic, subevaluat sub
aspect intelectual şi, ca «poet naţional», prea îngust înţeles“. Autoarea supune atenţiei
perioada studiilor la Berlin dintre 1872-1874, recurgînd la „parabiografie“ şi „onirologie“,
pentru a surprinde „umbra“ lui Eminescu, schimbul dintre el şi mediul în care a trăit,
cercetătoarea reproşînd studiilor care au încercat să investigheze perioada respectivă
despărţirea lui Eminescu de ambianţa culturală, ştiinţifică, economică şi politică pe care a
traversat-o şi care, inevitabil, l-a influenţat.

Depistarea acestor influenţe care anulează alte imagini stereotipe despre Eminescu este miza
cărţii sale, autoarea reuşind să deschidă noi drumuri. După cum se ştie, perioada berlineză a
fost percepută de vocile criticilor ca un eşec, deoarece Eminescu nu s-a întors în ţară cu
diploma mult aşteptată de Maiorescu, pentru a-l numi la catedra de filozofie ce-i fusese
sortită, iar, pe de altă parte, nici numărul poeziilor scrise acum nu este mulţumitor. Autoarea
descoperă noi ipostaze ale personalităţii lui Eminescu şi demonstrează, prin analiza operei, a
corespondenţei şi a caietelor de curs, că perioada respectivă a fost departe de a fi infertilă
pentru tînărul doctorand, atenţia acestuia fiind focalizată pe acumulări de natură ştiinţifică,
teoretică, în special în egiptologie, etnopsihologie şi filozofie, rigoarea şi standardul
profesional şi moral al profesorilor de aici influenţîndu-l, de asemenea. Din această perioadă
datează proiectele de proză şi teatru şi, tot atunci, Eminescu descoperă mitul naţional,
valorificînd folclorul ca o compensaţie la atmosfera înăbuşitoare a „oraşului-furnicar“, aflat în
plin proces de industrializare. În asemenea condiţii, dorinţa poetului de evadare dintr-un
infern urban apare ca normală şi nu mai poate fi pusă „pe seama unei singularităţi
psihotemperamentale sau a unui tip anacronic de sensibilitate, refractar chiar prin constituţia
sa la modernitate“, aşa cum se vehiculase pînă acum. Trăind la Berlin în plin proces de
„urîţire a lumii“, „criza“ lui Eminescu apare ca una de natură intelectuală, motivată din
exterior, fără legătură cu presupusa stare de spirit instabilă.

Scriitoarea insistă pe aspecte mai puţin cunoscute despre Eminescu, precum relaţia acestuia cu
Editura Brockhaus şi colaborarea sa la celebra enciclopedie din Leipzig, contribuind astfel
nemijlocit la pătrunderea României în conştiinţa culturală germană. Alte piste de relectură, de
reinterpretare lansate de Ilina Gregori sînt acelea care ne dezvăluie în paginile operei lui
Eminescu anticipări ale psihologiei abisale jungiene şi elemente ale unei concepţii moderne
despre istorie, ţinînd seama de rolul inconştientului ca factor genetic al civilizaţiei. În plus,
autoarea descoperă în scrierile sale elemente care anticipează hermeneutica modernă, de
inspiraţie freudiană, a istoriei. Cititorul întîlneşte şi un Eminescu precursor al
suprarealismului, iar în concepţiile desprinse din corespondenţa sa, cercetătoarea descifrează
„o teorie in nuce a ceea ce psihanaliza va numi mai tîrziu «acte ratate»“, fenomen care,
conform verdictului unanim acceptat, ar fi fost descoperit de Freud. Imaginea unui Eminescu
hoinar şi boem, impusă de Călinescu, este înlocuită cu imaginea unui tînăr extrem de serios în
preocupările sale, scrupulos şi consecvent.

De o nouă cheie de lectură, extrem de fecundă, se bucură opera lui Eminescu şi în cartea lui
Caius Dobrescu. Scriitorul dezvăluie un context intelectual inedit şi noi reţele complicate ale
poeziei, prozei şi publicisticii eminesciene, recurgînd la o grilă de interpretare ce privilegiază
opoziţia dintre spaţiul public şi cel privat, reprezentarea spaţiului privat ca refugiu şi ca
evaziune – loc comun în comentarea operei lui Eminescu – fiind complet nesatisfăcătoare din
punctul său de vedere. Incitante sînt rezonanţele nietzscheene („presimţirea“ unei filozofii a
exuberanţei vitale, manierismul efectelor vizuale ce amintesc de eterna reîntoarcere a
filozofului german) pe care Caius Dobrescu le sesizează în scrierile lui Eminescu, precum şi
afinităţile cu naturalismul ibsenian, cu estetismul şi decadentismul, dar şi cu canonul de
stilizare a percepţiei vizuale care va fi numit, în jurul anului 1900, Jugendstil – în Austria şi
Germania, şi Art Nouveau – în Franţa, ori cu ideologia lui Max Weber. Importantă mi se pare
şi evidenţierea impactului puternic şi pe termen lung al operei lui Eminescu asupra procesului
de rafinare a moravurilor private în spaţiul civilizaţiei moderne româneşti: „acţiunea operei
eminesciene asupra mentalităţilor sociale româneşti este contradictorie: prin ceea ce spune
explicit, ea a stimulat nu o dată predispoziţia spre violenţă, radicalism nediscriminativ,
intoleranţă – prin mesajul ei implicit, însă, a generat un efect contrar, de civilizare, de
intelectualizare a comportamentelor“.

Afirmaţia lui Eugen Negrici, conform căreia Eminescu mai are multe să ne spună, este
confirmată în cele trei cărţi ce etalează şi deschid un orizont speculativ inedit (pertinent, dar şi
interpretabil!), care, aspect esenţial, porneşte chiar de la Eminescu însuşi, de la viaţa şi opera
acestuia. Şi, după cum se vede, acestea nu pot fi despărţite, dacă se vrea să se ajungă la o
imagine, nu desăvîrşită, dar cel puţin obiectivă a celui care a fost Eminescu.