Sunteți pe pagina 1din 78

CURS UNIVERSITAR

DEZVOLTAREA DURABILĂ
ŞI CONEXIUNILE SALE
2008

CUPRINS

Curs 1 Aspecte generale privind problematica protecţiei mediului 3


1.1 Aspecte generale privind problematica protecţiei mediului 3
1.2 Conceptul de dezvoltare durabilă 4
Curs 2 Educaţia pentru dezvoltarea durabilă 10
2.1 Educaţia pentru dezvoltarea durabilă 10
2.2 Principiile dezvoltării durabile 10
2.3 Educaţia - promisiuni şi paradoxuri 11
2.4 Societate durabila 12
Curs 3 Comunitatea durabilă 19
3.1 Dezvoltarea durabilă necesită un demers strategic 19
3.2 Specificaţii metodologice şi tehnice 19
3.3 Ce este un PLAM? 21
Curs 4 Economia de piaţă, globalizarea şi dezvoltarea durabilă 26
4.1. Probleme pe calea spre o dezvoltare durabilă 27
Curs 5 ONG-urile în dezvoltarea durabilă 33
5.1 Intersectarea principiilor dezvoltării durabile şi a valorilor societăţii
civile 33

5.2 Parteneriatul ONG-urilor cu autorităţile publice 35


5.3 Modalităţi de acţiune a ong-urilor în relaţiile cu 36
5.4 ONG-urile în dezvoltarea durabilă . Concluzii 37
Curs 6 Strategii de realizare a dezvoltării durabile 39
6.1 Politici de protecţie a mediului 39
6.2 Elemente directoare ale managementului in spiritul
dezvoltării durabile 40

6.3 Sisteme de management de mediu 42


6.4 Etape de evoluţie în managementul de mediu 43
6.5 Ce este, de fapt, un sistem de management de mediu? 43
6.6 Sistemul de standarde iso 14000 46
Curs 7 Dezvoltarea durabilă în context internaţional 49
7.1 Posibiltati de operaţionalizare pentru o dezvoltare durabilă 51
7.2 Criterii de alegere a indicatorilor dezvoltării durabile. 54
7.3 Comparaţie intre indicatorii tradiţionali şi indicatorii dezvoltării
durabile 56

Cursul 8 Impactul politicii de mediu asupra organizaţiei economice 60


8.1. Strategii şi politici de mediu la nivel naţional şi sectorial 60

2
8.2. Consideraţii generale privind managementul mediului 65
BIBLIOGRAFIE 76
Curs nr. 1

ASPECTE GENERALE PRIVIND PROBLEMATICA


PROTECŢIEI MEDIULUI

1.1. Aspecte generale privind problematica protecţiei mediului

Societatea umană, la acest sfârşit de mileniu, poate fi caracterizată ca o lume a


contrastelor. Daca ne putem mândri cu realizările programului de cercetări spaţiale, cu
realizările din domeniul studierii microcosmosului, cu performanţele din domeniul
telecomunicaţiilor sau al calculatoarelor, gravele disfunctionalităţi sociale şi economice sau
lipsa de eficienţă a unor tehnologii, reprezintă pete de umbră în această imagine de ansamblu a
omenirii.
Imaginile de vis ale unor hoteluri luxuriante sunt umbrite de sutele de săraci, care dorm
lipiţi de pereţii de marmură ai hotelului, locul acesta fiind singura bogaţie de care dispun.
Climatizarea din interiorul hotelului este realizată cu echipamente ce încă utilizează substanţe
ce afectează stratul protector de ozon, punând astfel în pericol existenţa fiinţei umane şi chiar a
vieţii pe pământ.
Eliminarea acestor pete de umbră, găsirea unor soluţii de minimizare a
disfuncţionalităţilor amintite, trebuie să constituie şi chiar constituie priorităţi ale societăţilor
dezvoltate. Într-o logică a faptelor, disfuncţionalităţile trebuie identificate, studiate, evaluate
şi, în fînal, soluţionate.
Într-o primă încercare de identificare a lor, s-a alcătuit lista A din tabelul nr.1.1. în care
se regăsesc în această listă elementele sociale (criminalitatea sau înstabilitatea socială),
economice (înstabilitate economică), tehnice (război nuclear) sau ambientale (schimbări
climatice).
Soluţionarea disfuncţionalităţilor menţionate (şi se atenţionează că lista A nu epuizează
problemele cu care se confruntă în prezent omenirea) presupune o abordare sectorială a
fiecăreia în parte, dar şi o abordare întegrată în evidentă conexiune a acestora.
Desigur că, din punct de vedere al protecţiei mediului, prezintă importanţă
disfuncţionalităţile sau crizele ambientale. În acest sens, analiza în detaliu a listei A permite
întocmirea listei B, specifică formelor de manifestare a problemelor de mediu.

3
Tabelul. 1.1. PROBLEME ACTUALE ALE OMENIRII
PROBLEME DE MEDIU
PROBLEME GLOBALE

SCHIMBĂRI CLIMATICE
SUPRAPOPULAREA
DEPRECIEREA STRATULUI
PENURIE DE HRANĂ DE OZON
POLUARE ACCIDENTE MAJORE
SCHIMBĂRI CLIMATICE ACIDIFIEREA
EPUIZARE RESURSE PIERDERI IN
BIODIVERSITATE
INSTABILITATE
ECONOMICĂ OZON TROPOSFERIC ŞI
ALŢI POLUANŢI OXIDANŢI
DISPARIŢII SPECII
GESTIUNE DEFICITARĂ A
ANALFABETISM APEI DULCI
INSTABILITATE DEGRADAREA PĂDURII
SOCIALĂ ŞI POLITICĂ
INSTABILITATEA
SISTEM SANITAR ZONELOR DE COASTĂ
INADECVAT
DEŞEURI
AMENINŢARE RĂZBOI
NUCLEAR STRESUL URBAN
CRESTEREA RISC CHIMIC
CRIMINALITĂŢII
B
A

1.2. Conceptul de dezvoltare durabilă.

4
Într-o accepţiune foarte generală, conceptul de dezvoltare durabilă cuprinde ideea
dezvoltării fară epuizarea resurselor prin trecerea dincolo de limita de suportabilitate şi
regenerare a ecosistemelor.
Fundamental pentru acest concept este necesitatea întegrării obiectivelor economice cu
cele ecologice şi de protecţie a mediului.
O lungă perioada de timp, până în urmă cu cca 20 de ani, se acorda prioritate creşterii
economice, excluzând problemele de protecţia mediului. Formele grave de manifestare a
deteriorării componentelor mediului înconjurător au impus schimbarea acestei optici.
Desigur că perspectiva creşterii economice înaintea protecţiei mediului este posibilă. Se
poate susţine o astfel de strategie prin faptul că o economie stabilă generează fonduri şi permite
o intensă muncă socială în domeniul protecţiei mediului. Dar o astfel de abordare nu permite
acestor ţări să se dezvolte susţinut, pe termen lung, fapt ce se aplică mai ales în cazul ţărilor în
curs de dezvoltare. Se favorizează pagubele ecologice şi consecinţele asupra sănătăţii
generaţiilor prezente şi viitoare.
De asemenea, nu este sesizată problema necesităţii participării tuturor ţărilor la
rezolvarea aspectelor globale ale protecţiei mediului (schimbări climatice, deprecierea stratului
de ozon, deşertificarea, etc.). Ţările în curs de dezvoltare sunt confruntate cu grave probleme de
protecţia mediului la nivel local sau naţional, nemaiavând disponibilităţi, mai ales materiale, de
a contribui la rezolvarea celor globale.
Pe de altă parte, însuşi principiul de a aborda mai întâi paguba şi apoi eliminarea cauzei
este pus în discuţie şi nu constituie singura cale. În ecologie, ca şi în medicină, prevenirea este
întotdeauna mai bună şi mai economică decât tratarea.
Iata de ce : este esenţial ca, în această etapă de dezvoltare a omenirii, în toate ţările,
obiectivele economice şi cele ecologice, încluzând şi acţiunile de protecţia mediului, să fie
întegrate de la început, cu scopul de a minimiza pagubele economico-ecologice.
În ultimii 20 de ani, specialiştii şi numeroşi factori de decizie din politică şi economie
au înţeles acuitatea acestor probleme, căutând soluţii locale sau globale, la nivelul sectoarelor
economice, tehnice sau politice.
Una dintre cele mai eficiente soluţii s-a dovedit promovarea conceptului Evaluării
Impactului Ecologic (EIE), ca o cerinţă minimă şi de început în conceptul dezvoltării durabile.
Precizăm că : Într-o defîniţie generală a conceptului de dezvoltare durabilă se
consideră că acesta are ca obiectiv găsirea optimului interacţiunii dintre patru sisteme:
economic, tehnologic, ambiental şi uman. Nivelul optim al echilibrului ecologic corespunde
acelei dezvoltări de lungă durată, ce poate fi susţinută de către cele patru sisteme.
În general, cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile includ următoarele :
-redimensionarea creşterii economice, având în vedere o distribuţie mai echitabilă a
resurselor şi accentuarea laturilor calitative ale producţiei;
-conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii ecosistemelor,
supravegherea impactului activităţii economice asupra mediului;
-reorientarea tehnologiilor şi punerea sub control a riscurilor;
-descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la luarea
deciziilor ;
-coroborarea deciziilor privind mediul şi dezvoltarea pe plan naţional cu cele din plan
internaţional.
În ultimii ani, conceptul dezvoltării durabile a devenit un obiectiv strategic pentru
întreaga ţară.
De precizat că acest concept trebuie adaptat la specificul fiecărui judeţ, a fiecărei unităţi
cu impact asupra mediului.
Dezvoltarea durabilă este un concept foarte dinamic cu multe dimensiuni şi
interpretări, văzut ca un proces al schimbării permanente, foarte legat de contextul local,
nevoi şi priorităţi zonale. Faptul că mulţi dintre specialişti nu simt nevoia unei definiţii unice

5
asupra acestui concept, conduce firesc la conştientizarea faptului că indiferent cum o spunem
şi cum o definim, problema este aceeaşi; şi această problemă se numeşte nevoia de a asigura
un viitor durabil popoarelor lumii şi planetei Pământ. Iar acest deziderat presupune
existenţa unei cooperări internaţionale extinse, o gestionare foarte atentă a procesului,
implicare politică şi multă energie şi dedicare.
Conceptul de dezvoltare durabilă a apărut în 1980 ca răspuns la nevoia de a realiza un
echilibru între progresul economic şi social, pe de o parte, şi grija faţă de mediu şi
gestionarea resurselor naturale, pe de altă parte. În ani, conceptul de dezvoltare durabilă a
câştigat multi adepţi, demonstrându-şi dimensiunea globală. De aceea, comunitatea
mondială a realizat faptul că o examinare mai îndeaproape a noilor date şi noilor interrelaţii şi
interdependenţe dintre mediul înconjurator şi problemele socio-economice, de tipul sărăcie şi
subdezvoltare, este foarte necesară, constituind în acelaşi timp şi o mare provocare.
Dar pe cât de multe progrese s-au făcut în şlefuirea şi nuanţarea conceptului de
dezvoltare durabilă, pe atât de mari au devenit presiunile asupra mediului şi resurselor
naturale, menţinând statele lumii într-un echilibru extrem de instabil din punct de vedere al
mediului înconjurător. Sărăcia a crescut fară putinţă de tăgadă, iar producţia şi consumul cu
caracter total nesustenabil abundă în multe părti de pe glob. Accelerarea extremelor a dus la
adoptarea de măsuri concrete şi identificarea de soluţii cuantificabile, în scopul menţinerii unui
echilibru, necesitând implicarea factorilor de decizie la cel mai înalt grad.
Conceptul de dezvoltare durabilă reprezintă o nouă paradigmă a dezvoltării promovat
în cadrul Conferinţei Mondiale pentru Dezvoltare Durabilă, organizată de Naţiunile Unite la
Rio de Janeiro în 1992. Conceptul marchează o schimbare majoră în abordarea
problemelor dezvoltării umanităţii prin opţiunile de asigurare a unui echilibru dinamic între
componentele capitalului natural şi sistemele socio-economice.
,,Dezvoltarea durabilă răspunde necesităţilor generaţiilor actuale fără a
compromite abilitatea generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor necesitaţi "
(Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare). Astfel, dezvoltarea poate genera
prosperitate, dacă se regenerează resursele şi se protejează mediul.
Dezvoltarea durabilă abordează conceptul calităţii vieţii în complexitate, sub aspect
economic, social şi de mediu, promovând ideea echilibrului între dezvoltarea economică,
echitatea socială, utilizarea eficientă şi conservarea mediului înconjurător. Elementul cheie al
dezvoltării durabile îl reprezintă reconcilierea între procesul de dezvoltare şi calitatea mediului,
promovarea procesului întegrat de elaborare şi luare a deciziilor, atât la nivel global, cât şi
regional, naţional sau local. De asemenea, dezvoltarea durabilă depinde de distribuirea corectă
a costurilor şi beneficiilor dezvoltării între generaţii şi naţiuni.
Conceptul dezvoltării durabile este unul fluid, care va evolua în timp. Însă principiile
majore ce îl caracterizează sunt următoarele:
1. Preocuparea pentru echitate şi corectitudine între tări şi între generaţii;
2. Viziunea de lungă durată asupra dezvoltării;
3. Gândirea sistemică - interconexiunea între mediu, economie şi societate.
Strategiile de dezvoltare durabilă evidenţiază interdependenţa între local şi global, între
tările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, accentuând necesitatea cooperării în cadrul şi între
sectoarele economic, social şi de mediu.
Dezvoltarea durabilă înseamnă "A gândi global şi a acţiona local".
Dezvoltarea durabilă este forma de creştere economică care satisface nevoile societăţii
în termeni de bunăstare pe termen scurt, mediu şi lung. Ea se fundamentează pe considerentul
că dezvoltarea trebuie să vină în întâmpinarea nevoilor prezente fără să pună în pericol pe cele
ale generaţiilor viitoare.
Necesitatea dezvoltării durabile a societăţii a fost evidentă încă din 1992 la Summitu-ul
Pământului de la Rio de Janeiro şi s-a reinterat la Summit-ul Mondial pentru Dezvoltare
Durabilă de la Johannesburg în 2002.

6
În perioada de tranziţie la economia de piaţa şi spre o societate democratică deschisă,
comunităţile locale se confruntă cu multe probleme de ordin economic şi social. Comunităţile
sunt puse în situaţia sa găsească soluţii noi pentru problemele cu care se confruntă, lucru
dificil în condiţiile schimbării continue a valorilor, în lipsa unor capacităţi şi abilităţi necesare
într-o societate liberă şi o economie de piaţă. Şi mai ales în cazul unei înfrastructuri locale
aproape distruse sau care necesită renovare.
Apatia şi dezinteresul locuitorilor pentru prezentul şi viitorul comunităţii lor lasă,
deocamdată, fără răspuns întrebarea: "Vor supravieţui oare comunităţile locale din ţara
noastră?". Sunt şi exemple de reuşită - comunităţi care răspund activ provocărilor şi
problemelor cu care se confruntă, care încurajează un răspuns pozitiv la această întrebare.
Reuşita acestor comunităţi stă în mobilizarea eforturilor şi resurselor locale, în încurajarea
participării active a populaţiei la viaţa comunităţii, în asumarea nemijlocită a
responsabilităţii pentru destinul localităţii, pentru destinul generaţiilor actuale şi cel al
generaţiilor viitoare.
Dezvoltarea durabila a comunităţilor locale reprezintă o provocare şi o prioritate în
acelaşi timp. O provocare, pentru că o comunitate trebuie să fie receptivă la transformările şi
schimbările externe şi interne care o pot afecta, adaptându-se acestor schimbări prin
acţiuni şi îniţiative strategice locale. O prioritate, pentru ca modul în care se dezvolta
localitatea îi afectează prezentul şi şansele de viitor.
Dezvoltarea durabilă a comunităţilor are ca obiective majore protejarea mediului,
eradicarea sărăciei, îmbunătăţirea calităţii vieţii, dezvoltarea şi menţinerea unei economii locale
viabile şi eficiente. O comunitate durabilă apreciază şi promovează ecosisteme sănătoase,
utilizează eficient resursele, dezvoltă şi asigură o economie locală viabilă. Comunitatea
durabilă are o viziune asupra dezvoltării susţinută şi promovată de toate sectoarele comunităţii,
asociaţiile civice, autorităţile locale, organizaţiile religioase, tineri, etc.
O comunitate durabilă este cea care deţine controlul asupra procesului de dezvoltare, a
deciziilor pe care le elaborează şi le adoptă, asigurând durabilitatea la nivel local. Aceasta
comunitate durabilă posedă o structură socială activă - actori, grupuri, asociaţii şi instituţii
capabile să se mobilizeze pentru acţiuni comune de lungă durată şi să-şi asume
responsabilitatea pentru acest proces contînuu de dezvoltare.
La prima vedere, "dezvoltarea durabilă" pare doar un termen rupt din teoriile
economice sau din ştiinţele sociale, dar acesta a fost generat de realităţi cât se poate de
palpabile. V-aţi gândit vreodată că, peste o jumătate de secol, o parte importantă din resursele de
petrol ale planetei vor fi aproape epuizate? Dezvoltarea durabilă priveşte în viitor, iar viitorul
ne priveşte pe toţi. Dacă nu ne gândim la cei din jur sau la cei care vin după noi, să aruncăm o
privire la noi înşine. Cum vom trăi peste 20 de ani, dacă "înghiţim" toate noxele emanate de
autoturismele poluante? Vom plăti la fel pentru utilităţi, pentru apă, pentru energia electrică,
pentru gaze, dacă aceste resurse se vor diminua? Cu siguranţă vom plăti mai mult şi aceasta în
condiţiile în care, poate, nu vom mai avea acces la ele la fel de uşor ca în prezent.
Vom mai găsi hârtie pe piaţă, dacă consumăm în exces şi nu reciclăm deşeurile? Unde
vor fi cultivate produsele de agricultură, dacă parte din terenuri vor fi inutilizabile, pentru că
îngrăşămintele chimice au distrus solul? Unde ne vom refugia când schimbările de climă
cauzate de efectul de seră vor genera catastrofe naturale? Comoditatea oferită de societatea de
consum trebuie dublată de o atitudine activă a consumatorului. Nu contează numai ce
consumi, ci şi cât şi cum consumi. Trebuie doar amîntite câteva din principiile Agendei 21,
programul stabilit în 1992 la Conferinţa ONU pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio:
Sănătatea ecologică prin recunoaşterea naturii ca o moştenire comună pentru generaţiile
viitoare, dezvoltarea economică viabilă, bazată pe echitate între comunităţi, vârste, clase
sociale, grupuri etnice, zone geografice, generaţii, distribuţia populaţiei astfel încât să nu
depăşească capacitatea de suport a mediului şi echitatea între zone bio-geografice în
managementul resurselor naturale.

7
Problemele de mediu sunt evidente şi nu au apărut în ultimii ani, ci îşi au originea încă
de acum o sută de ani, când a început industrializarea masivă. Abia în anii 70, la primele
congrese dedicate mediului, s-au tras primele semnale de alarmă. Punctul pe ,,I" a fost pus de
Raportul Buntland, care spunea, printre altele, că "Schimbări majore neintenţionate au loc în
atmosferă, pământ, apă, printre plante şi animale. Natura este generoasă, dar este, de asemenea,
fragilă şi într-un echilibru precar. Sunt nişte limite care nu pot fi încălcate fără a pune în pericol
integritatea de bază a sistemului. Astăzi suntem foarte aproape de aceste limite".
Dezvoltarea durabilă implică totodată instituţiile statului, companiile, organizaţiile
neguvernamentale şi, până la urmă, fiecare individ în parte.
Responsabilitatea socială revine, deci, fiecărui actor al societăţii moderne. Toţi
interacţionăm cu mediul, consumăm resurse, suntem parte a unor organizaţii. Instituţiile
statului sunt cele ce pot impune, prin reglementări clare şi convenţii internaţionale la care
aderă, norme aplicabile de dezvoltare durabilă.
Integrarea în Uniunea Europeană presupune şi norme stricte de protecţie a mediului,
precum cunoscutele standarde de emisie a noxelor auto (care au ajuns la Euro IV în statele
occidentale şi la Euro III în România). Strategia de dezvoltare durabilă a României a fost
dezvoltată de o comisie specială, sub genericul "Orizont 2025". De asemenea, există legi
dedicate protecţiei mediului, gradului de poluare şi a colectării deşeurilor. Alte înstituţii
guvernamentale sau autorităţi îndependente stabilesc cote ale consumului de resurse, astfel
încât să se asigure continuitatea lor de-a lungul timpului. Organizaţiile nonguvernamentale sunt
poate cei mai activi actori ai dezvoltării durabile şi sunt simbolul responsabilităţii sociale.
La nivel internaţional, este binecunoscută organizaţia Greenpeace, pentru acţiunile de
protest împotriva poluării şi a distrugerii mediului înconjurător. La nivel local, în România,
există organizaţii, precum "Salvaţi Vama Veche", ONG-uri care militează pentru păstrarea
Deltei Dunării şi încetarea construirii Canalului Bâstroe, care ar distruge echilibrul
ecologic în zonă. La nivel naţional, în multe judeţe sunt elaborate programe de dezvoltare
durabilă pentru obiective specifice.
Dezvoltarea durabilă nu ar fi posibilă fără aportul fiecărui individ în parte. Aici apare
responsabilitatea socială a fiecăruia dintre noi. Aruncarea deşeurilor în centre specializate,
consumul produselor ecologice, economia de energie, toate acestea au efecte pe termen lung.
Sunt, cu alte cuvinte, laturi ale durabilităţii. Jumătatea goală a paharului este dată, însă, de o
realitate curentă: consumul ecologic nu poate fi realizat decât în condiţiile în care consumatorul
şi le poate permite. Cu alte cuvînte, într-un climat social acceptabil.
Aşa se poate explica prezenţa în număr mare pe şoselele României a maşinilor foarte
vechi, cu grad mare de poluare, numărul mic al gropilor de gunoi ecologice (deşi foarte multe
sunt în plan) sau munţii de gunoi de la margînea oraşelor şi satelor. Realist vorbind, oamenii vor
fi mai responsabili şi vor privi spre viitor atunci când grija pentru prezent nu le va mai ocupa tot
timpul.
Înstitutul pentru Comunităţi Durabile a identificat următoarele componente ale unei
comunităţi durabile (vezi A Guide to implementing Local Environmental Action Programs,
Regional Environmental Centre for Central and Eastern Europe, 2000):
Integritate Ecologică
- Satisfacerea necesităţilor umane de bază pentru aer şi apă curată, hrană nutritivă,
necontaminată
- Protejarea şi dezvoltarea ecosistemelor locale şi regionale şi a diversităţii biologice
- Conservarea apei, solului, energiei şi a resurselor neregenerabile, inclusiv utilizarea
maximă a deşeurilor.
- Aplicarea strategiilor de prevenire şi a tehnologiilor moderne pentru minimalizarea
poluării
- Foloşirea resurselor regenerabile în conformitate cu rata de regenerare
Securitate Economică

8
- O baza economică diversă şi financiar viabilă
- Reînvestirea resurselor în economia locala
- Participarea activa a businessului local în dezvoltarea economiei
- Oportunităţi de angajare pentru cetăţeni
- Înstruire şi educaţie necesară pentru ajustarea la cerinţele de angajare pentru viitor
- Responsabilitate şi împuternicire
- Oportunităţi egale pentru toate persoanele în a participa şi înfluenţa deciziile care le
afectează viaţa.
- Acces la înformaţia cu caracter public.
- Un sector viabil al ONG-urilor .
- atmosfera a respectului şi tolerantei pentru puncte de vedere diferite, valori şi tradiţii.
Stabilitate politică
- Încurajarea persoanelor de toate vârstele, genurile, etnie, religie şi abilităţi fizice în
asumarea responsabilităţii proprii pentru procesul dezvoltării comunităţii .
- Necompromiterea dezvoltării durabile a altor comunităţi.
Bunăstare socială
Servicii medicale relevante, locuinţe sigure şi sănătoase, instituţii de învăţământ de
calitate pentru toţii membrii comunităţii.
Securitatea asigurată.
- Stimularea expreşiei creative prin arte.
- Protejarea şi asigurarea spaţiilor publice şi a resurselor istorice .
- Un mediu de activitate sănătos.
- Adaptare la schimbări şi provocări externe.
Dezvoltarea durabilă a comunităţilor are ca scop major eradicarea sărăciei la nivel local,
punând accent pe resursele locale, care pot fi structurate în patru categorii:
• Capitalul uman: cunoştinţe, abilitaţi, capacităţi, creativitate, strategii de adaptare
• Capitalul fizic: clădiri, drumuri
• Capital natural: soluri, aer, apa, plantaţii forestiere
• Capital social: structuri de guvernare şi luare a deciziilor, comunitatea, cultura
Dezvoltarea durabilă a comunităţii se bazează pe resursele locale şi strategiile de
adaptare elaborate şi promovate în cadrul comunităţii. Aceasta abordare vine să consolideze
realizările comunităţilor în domeniul dezvoltării.
Astăzi în lume sunt peste 6416 comunităţi locale (municipii, oraşe, sate) care elaborează
şi implementează strategii şi planuri locale de acţiuni de dezvoltare durabilă - Agenda Locala
21, recunoscînd astfel importanţa procesului de planificare durabilă. Acest proces a fost
impulsionat de Agenda 21 - Planul Global de Acţiuni pentru Dezvoltare Durabilă în secolul
21, adoptat la Rio de Janeiro în 1992. Agenda 21 reflectă consensul global şi angajamentul
politic la cel mai înalt nivel privind dezvoltarea durabilă.
Cele patru domenii ale Agendei 21 - Dimeniiuni Sociale şi Economice, Conservarea şi
managementul resurselor pentru dezvoltare, Consolidarea rolului Grupurilor Majore, Mijloace
de implementare - evidenţiază obiectivele şi activităţile prioritare de dezvoltare la nivel global,
orientând acţiunile la nivel naţional şi local.
A ne dezvolta durabil înseamnă a aborda în complexitate problemele cu care ne
confruntăm, a adopta politici întegrate de soluţionare a problemelor de mediu, sociale şi
economice, a implica grupurile majore - autorităţile publice locale, ONG-urile, femeile, tinerii,
sectorul privat, înstituţiile academice - în procesul de planificare a dezvoltării şi a luării
deciziilor.
Mandatul Agendei Locale 21 este prescris de capitolul 28, care menţionează rolul
important pe care autorităţile publice locale îl au în procesul de dezvoltare durabilă, şi anume
rolul lor în elaborarea şi implementarea politicilor de dezvoltare în parteneriat cu grupurile
majore ale comunităţii. Autorităţile publice locale aplică principiile de dezvoltare durabilă la

9
nivel local prin elaborarea, în consens cu populaţia, a Agendei Locale 21, care răspunde
necesităţilor şi posibilităţilor locale existente.

Curs nr. 2

2.1. Educaţia pentru dezvoltarea durabilă


Dezvoltarea durabilă este un concept destul de greu de defînit. Faptul că evoluează în
mod continuu adăugându-i noi valenţe îl face de două ori mai greu de definit. În general când
vorbim de dezvoltare durabilă avem în vedere trei componente: mediul, societatea şi
economia. În momentul de faţă cele trei domenii sunt interdependente, astfel că nu putem
atinge o stare de bine în una dintre cele trei arii fără a tine cont de celelalte. De exemplu -o
societate sănătoasă şi prosperă se bazează pe un mediu sănătos care îi furnizează hrană şi
resurse, apa curată, potabilă şi un aer bun pentru locuitorii săi.
Sustenabilitatea este o paradigmă în care viitorul este gândit ca un echilibru între
mediu, societate şi economie în scopul de a dezvolta şi îmbunatăţii calitatea vieţii.
2.2 Principiile dezvoltării durabile
Dezvoltarea durabilă înseamnă mai mult decât o definiţie. Declaraţia de la Rio pune în
evidenţă 18 principii pentru dezvoltarea durabilă:
■ Oamenii au dreptul la o viaţă sănătoasa şi prosperă în armonie cu
mediul înconjurator.
■ Dezvolatarea de azi nu trebuie să submineze necesităţile de dezvoltare şi de
mediu ale generaţiilor viitoare.
■ Naţiunile au dreptul suveran de a-şi exploata resursele, dar fara a cauza
distrugeri în afara graniţelor lor.
■ Naţiunile trebuie sa propună legi internaţionale care să acorde compensaţii
pentru daunele cauzate în afara graniţelor tării lor.
■ Naţiunile trebuie să protejeze mediul. Atunci când exista riscul de daune
majore, ireversibile, nesiguranţa ştiinţifică nu trebuie pusă mai presus de măsurile clare de
prevenire a degradării mediului.
■ Pentru a obţine o dezvoltare durabilă, protecţia mediului trebuie să devină
parte integrantă a procesului de dezvoltare. Reducerea sărăciei şi dispariţia diferenţelor
economice între diverse părti ale lumii sunt esenţiale pentru realizarea dezvoltării durabile.
■ Naţiunile trebuie să coopereze pentru conservarea şi protejarea
ecosistemului Pământului.
■ Naţiunile ar trebui să reducă şi să elimine modelele nesustenabile de producţie
şi consum şi să implementeze politici demografice potrivite.
■ Problemele de mediu sunt mai bine rezolvate cu participarea tuturor
cetăţenilor. Naţiunile ar trebui să faciliteze şi să încurajeze participarea cetăţenilor la rezolvarea
problemeor de mediu, de aceea înformaţiile despre mediu trebuie făcute accesibile publicului
larg.
■ Naţiunile trebuie sa aprobe legi care să protejeze mediul, să apere
victimele poluării şi atunci când este cazul să împiedice acţiunile asupra mediului care ar
avea impact negativ ireversibil.
■ Naţiunile ar trebui să coopereze pentru crearea unui mediu economic deschis
care sa asigure tuturor ţărilor dezvoltarea în spiritul sustenabilitătii.
■ Poluatorul trebuie să acopere costurile pagubelor produse.
■ Naţiunile trebuie să se informeze reciproc despre dezastrele naturale sau nu, ce
au impact în afara graniţelor.
■ Dezvoltarea durabilă necesita o abordare ştiinţifica a problemei. Naţiunile
trebuie să împărtăşească cunoştinţele şi tehnicile inovative pentru a realiza scopul
dezvoltării durabile.

10
■ Pentru realizarea dezvoltării durabile trebuie folosite resursele de creativitate,
curaj şi inovare ale tuturor categoriilor sociale, (implicarea deplină a femeilor în acest
proces şi a tinerilor). Naţiunile trebuie să recunoască şi încurajeze iniţiativele de
dezvoltare durabilă ale tuturor persoanelor ingenioase.
■ Războiul este duşmanul dezvoltării durabile. Naţiunile trebuie sa aibă în
vedere protejarea mediului în zonele de conflict, să respecte legile cu privire la mediu pe
timpul conflictului armat şi să participe la recostruirea lui după încetare.
■ Pacea, dezvoltarea şi protecţia mediului sunt înseparabile.
Principiile de la Rio ne dau parametrii în care trebuie să vizualizăm propria
dezvoltare durabilă, ţinând cont de particularităţile noastre ca naţiune, de cultură şi
de obiceiurile ţării noastre de specificul local. Aceste principii ne ajută să apropiem
noţiunea de dezvoltare durabilă, să o personalizăm în funcţie de necesităţile locale
şi să o implementăm.
Grija şi speranţa întregii lumi s-a îndreptat spre cei care vor fi în acelaşi timp atât
beneficiarii un mediu sănătos, cât şi cei de care depinde menţinerea şi îmbunătăţirea
relaţiei OM - NATURA: tinerii. Iar pentru asta, Naţiunile Unite au declarat ca deceniul 2005
- 2014 să fie un deceniu al EDUCAŢIEI PENTRU O DEZVOLTARE DURABILĂ.
Iată, aşadar, că va fi necesară integrarea conceptelor şi instrumentelor din nenumărate
discipline pentru a ajuta la o mai bună întelegere a lumii în care trăim. Atitudinea
proactivă, conceptul de înter şi transdisciplinaritate, va trebui să caracterizeze atât
profesorii, cât şi învăţăceii; să reflecte în mod critic şi realist propria comunitate; să
identifice elementele neviabile din viaţa lor; să exploreze dimensiunile conflictuale şi să
definească ţelurile de atins. Educaţia pentru dezvoltare durabilă aduce în acelaşi timp o nouă
motivare a actului educaţional, dând posibilitate studenţilor să participe creativ la găsirea
variantelor şi evaluarea alternativelor pentru un viitor sustenabil.
Dintre organismele Naţiunilor Unite, UNESCO este agenţia desemnată coordonatoare
şi promotoare a acestei decade şi cea care implementează programe de Educaţie pentru
dezvoltare durabilă.
UNESCO a şi lansat deja un program ce se va defăşura pe parcursul mai multor ani şi
va precede decada, intitulată "Uniting the Seas (Baltic, Black and Caspian) in favour of
World"
,,Heritage Education for Sustainable Development with the Support of ICTs" ce
implică participarea a 16 tări, printre care şi România.
Deceniul dedicat Dezvoltării Durabile este de fapt un pretext şi o ocazie de a reorienta
educaţia către conştientizarea faptului că noi toţi împărţim aceeaşi planetă şi dorim ca atât
populaţia globului cât şi planeta însăşi să aibă un VIITOR.
Capitolul 36 din Agenda 21 se referă la importanţa educaţiei pentru dezvoltare durabilă
în următorii termeni:
- necesitatea reorietării educaţiei ca promotor al dezvoltării durabile
- conştientizarea necesităţii dezvoltării durabile
- importanţa training-ului
Educaţia, atât cea formală şi cea informală trebuie recunoscute ca procese prin
care deopotrivă fiinţele umane şi societatea îşi pot atinge maximul de potenţial.
Trainingul este privit ca baza a acţiunii, un instrument important pentru
dezvoltarea potenţialului uman şi pentru facilitarea realizării unei lumi durabile.
Ca şi în alte ţări, şi în România îniţiativa educaţiei pentru dezvoltare durabilă a fost
făcută de instituţii cu alt scop decât cel educaţional. Parametrii pentru dezvoltare durabilă
sunt discutaţi de către ministere precum cel al mediului şi sănătăţii. Ele trebuie transpunse în
informaţii pe care educatorii (atât cei din mediul formal cat şi din cel informal) să le poată
transmite mai departe pentru a se realiza - conştientizarea publică.
2.3 Educaţia - promisiuni şi paradoxuri

11
În mod obişnuit educaţia cu privire la mediu se ocupă de două aspecte: protecţia
mediului şi folosirea resurselor.
Paradoxal cu cât o societate este mai educată şi mai înstărită cu atât impactul ei
negativ asupra mediului este mai mare, necesităţile de consum sunt mai mari şi poluarea la fel.
Ceea ce duce la concluzia că doar educarea cetăţenilor nu este suficientă pentru realizarea
dezvoltării durabile. Provocare este să educăm fără a creşte nevoia de consum a populaţiei,
modificând paternurile de consum şi limitând poluarea.
În zonele cu educaţie redusă în general economia se reduce la agricultură şi extragerea
resurselor. Cu cât nivelul de educaţie creşte - apar industrii din ce în ce mai sofisticate şi
gradul de comsum este ridicat, poluarea este mai mare etc.
Legătura dintre dezvoltare durabilă şi educaţia este deci complexă. Cercetările arată de
ce educaţia este cea care ajută tările să îşi atingă obiectivele de dezvoltare durabilă. Impactul
este asupra creşterii productivităţii în agricultură, creste gradul de atenţie acordată
sănătăţii, reduce rata de creştere a populaţiei şi în general creste nivelul de trai.
În reorientarea educaţiei către dezvoltarea durabilă, cei care dezvoltă programe de
educaţie trebuie să gasesască echilibre între cunoştiînţele viitorului şi modul tradiţional de
viaţă. De mute ori modul tradiţional de viaţă ne surprinde cu rezolvări foarte ecologice
ale problemelor legate de folosirea resurselor. Reîntorcerea la un mod de viaţă tradiţional ete
imposibilă pentru cei care duc o viaţă urbană, însă cultivarea valorilor tradiţionale poate fi un
bun suport pentru dezvolatarea durabilă a secolului 21.
2.4 Societate durabila
Vrei ca mediul în care trăieşti să fie mai puţin poluat? Eşti adeptul energiilor
neconvenţionale, care nu consumă resurse? Atunci, chiar dacă nu ţi-ai dat seama până acum,
ai o gândire durabilă. Cine este interesat de o societate durabilă gândeşte pe termen lung.
Aceasta este ideea în jurul căreia navighează tot ce ţine de conceptul durabilităţii, pornit în
urmă cu 30 de ani de la problemele legate de mediu şi de resursele epuizabile.
Mai simplu spus, trebuie sa facem ceva cât încă mai este timp de făcut. Companiile
au înteles, iar învestiţiile pentru protecţia mediului nu mai sunt demult o curiozitate.
Corporaţiile şi le-au asumat ca nişte obligaţii atât faţă de comunităţile în care işi desfăşoară
activitatea, cât şi faţă de viitor.
Gândirea durabilă asigură liniştea generaţiilor care urmează. Atenţia acordată
resurselor, mediului înconjurător, responsabilităţii sociale sunt elementele de bază ale
dezvoltării durabile. Poate nu aţi întâlnit foarte des acest concept, dar cu siguranţă aţi
observat orientarea către reciclarea deşeurilor, către obţinerea unor combustibili sintetici
nepoluanţi sau către sursele de energie neconvenţionale, precum cea solară sau eoliană. Aţi
auzit de staţii ecologice de epurare a apei, de becuri economice, de aparate electrocasnice clasa
A, de produse ecologice, de centrale termice care funcţionează pe bază de deşeuri, de
companii care susţin programe de cercetare în folosul comunităţii. înseamnă ca aţi auzit
despre dezvoltarea durabilă. Sună mai prietenos acum, nu? V-aţi dat seama dacă aveţi o
gândire orientată către o societate durabilă?
Ţinând cont că un mediu sănătos este esenţial pentru asigurarea prosperităţii şi
calităţii vieţii şi de realitatea că daunele şi costurile produse de poluare şi schimbări climatice
sunt considerabile, Guvernul României promovează conceptul de de-cuplare a impactului şi
degradării mediului de creşterea economică prin promovarea eco-eficienţei şi prin
interpretarea standardelor ridicate de protecţia mediului ca o provocare spre inovaţie,
crearea de noi pieţe şi oportunităţi de afaceri.
Având ca obiective principale întărirea structurilor admînistrative, ca element de
bază pentru construirea unui sistem solid de management de mediu şi contribuţia la dezvoltarea
durabilă, activitatea Guvernului României în acest domeniu se va concentra pe
următoarelor priorităţi:
• integrarea politicii de mediu în elaborarea şi aplicarea politicilor sectoriale şi

12
regionale;
• evaluarea stării actuale a factorilor de mediu şi fundamentarea unei
strategii de dezvoltare pe termen lung în domeniul mediului, al resurselor regenerabile şi
neregenerabile;
• întărirea capacităţii înstituţionale în domeniul mediului;
• ameliorarea calităţii factorilor de mediu în zonele urbane şi rurale;
• extinderea reţelei naţionale de arii protejate şi rezervaţii naturale, reabilitarea
infrastructurii costiere a litoralului românesc, redimensionarea ecologică şi economică a
Deltei Dunării;
• întărirea parteneriatului transfrontalier şi înternaţional cu instituţiile similare din alte
ţări în scopul monitorizării stadiului de implementare a înţelegerilor înternaţionale;
• elaborarea strategiilor de protejare a cetăţenilor împotriva calamităţilor
naturale, accidentelor ecologice şi expunerii în zone cu risc ecologic;
• întărirea parteneriatului cu organizaţiile neguvernamentale în procesul de
elaborare şi aplicare a politicilor publice în domeniu. Pentru protejarea şi exploatarea
echilibrată a resurselor mediului, Guvernul României va acţiona pe următoarele direcţii:

1. Integrarea politicii de mediu în elaborarea şi aplicarea politicilor sectoriale şi


regionale, prin:
- statuarea Ministerului şi a Agenţiei Naţionale de Mediu într-o poziţie de decizie
care să intersecteze orizontal toate politicile sectoriale (industrie, energie, transporturi,
agricultură, turism, politici regionale, administraţie locală, sănătate);
- introducerea efectivă a evaluării de mediu ca mecanism de integrare pentru
politicile nou formulate şi formularea unor indicatori de măsurare efectivă a progreselor
înregistrate în cazul strategiilor şi politicilor existente;
- intensificarea acţiunilor de integrare a politicii de mediu în cinci sectoare
prioritare cu impact semnificativ asupra mediului, respectiv: industrie, energie, transport,
agricultură şi turism, prin:
• aplicarea standardelor comunitare privind procesele de producţie şi produsele;
• întărirea dialogului cu agenţii economici din îndustrie şi încurajarea promovării de
către aceştia a schemelor voluntare de management de mediu şi a altor forme de auto-
reglementare;
• îmbunătăţirea managementului resurselor, în vederea reducerii utilizării acestora
şi creşterii competitivităţii produselor pe piaţă;
• îmbunătăţirea eficienţei energetice şi promovarea utilizării energiilor regenerabile;
• îmbunătăţirea planificării, managementului şi utilizării înfrastructurilor şi
facilităţilor de transport, prin includerea costurilor reale legate de infrastructură şi mediu în
politicile de învestiţii, pe de o parte şi în costurile pentru utilizatori, pe de alta parte;
• dezvoltarea transportului public şi îmbunătăţirea competitivităţii acestuia;
• înoirea parcului auto şi încurajarea utilizării combustibililor mai puţin poluanţi;
• utilizarea durabilă a resurselor naturale şi promovarea unei agriculturi şi
dezvoltări rurale durabile;
- asigurarea fondurilor necesare, inclusiv prin utilizarea Fondului de Mediu,
pentru realizarea investiţiilor de mediu necesare îndeplinirii angajamentelor asumate de
România în procesul de negociere a Capitolului 22 al acquis-ului comunitar, în special
pentru implementarea directivelor UE costisitoare, legate de controlul poluării
industriale, calitatea apei, managementul deşeurilor, calitatea aerului;
- promovarea progresivă a instrumentelor economice pentru implementarea politicilor
de mediu.

13
2. Evaluarea stării actuale a factorilor ecologici şi fundamentarea unei strategii
de dezvoltare pe termen lung în domeniul mediului, al resurselor regenerabile şi
neregenerabile, prin:
- elaborarea în cadrul unui Program Naţional a parametrilor de evaluare a stării
factorilor ecologici la nivelul existent în prezent (pe baza studiilor generale de încărcare a
factorilor de mediu: aer, apă, sol, vegetaţie, faună);
- elaborarea şi aplicarea unei strategii sustenabile în domeniul calităţii mediului.
- întărirea capacităţii instituţionale în domeniul mediului, prin:
- asigurarea resurselor financiare şi umane la nivelul autorităţilor centrale, regionale
şi locale de mediu, conform obligaţiilor asumate în cadrul negocierilor cu CE a Capitolului
22 - Mediu;
- reunificarea Gărzii de Mediu cu Agenţiile de Mediu, păstrându-se
caracterul deconcentrat al acesteia;
- asigurarea necesităţilor de instruire a personalului autorităţilor centrale,
regionale şi locale de mediu în vederea asigurării implementării şi controlului eficient al
conformării cu legislaţia de mediu;
- utilizarea transparentă a fondurilor acordate de UE prin programele
PHARE, ISPA şi SAP ARD, concomitent cu accelerarea ritmului de absorbţie a acestor
fonduri;
- asigurarea resurselor financiare şi umane pentru dezvoltarea autorităţii de
management a fondurilor structurale şi de coeziune la nivel central şi a structurilor
întermediare la nivel regional, pentru programul operaţional de mediu;

3. Ameliorarea calităţii factorilor de mediu în zonele urbane şi rurale, privind:


• Îmbunătăţirea calităţii aerului prin:
- punerea în aplicare a Strategiei şi a Planului de acţiune pentru protecţia atmosferei
şi sistemelor de monitorizare în sectorul calităţii aerului;
- realizarea evaluărilor preliminare privind calitatea aerului la nivel regional
şi pe baza acestora a programelor/planurilor de îmbunătăţire a calităţii aerului;
- finalizarea transpunerii legislative în domeniu instalaţiilor mari de ardere şi
promovarea legislaţiei privînd stabilirea plafoanelor naţionale de emisie pentru anumiţi
poluanţi;
- implementarea măsurilor prevăzute în Programul Naţional de Reducere a
Emisiilor provenite de la instalaţiile mari de ardere;
- dezvoltarea Sistemului Naţional de Monitorizare a Calităţii Aerului şi a
Sistemului Naţional de Inventariere a Emisiilor de Poluanţi în Aer;
- asigurarea calităţii corespunzătoare a benzinei şi motorinei şi operaţionalizarea
sistemului de monitorizare calitativă şi cantitativă pentru benzină şi motorină;
• Îmbunătăţirea şi implementarea programului naţional de management al
deşeurilor, prin:
- dezvoltarea unui sistem integrat de management al deşeurilor solide în
localităţile urbane şi rurale, incluşiv implementarea sistemelor de colectă selectivă şi
valorificare a deşeurilor şi ambalajelor la nivelul persoanelor fizice şi a agenţilor economici;
- constituirea parteneriatelor de tip public-privat în ceea ce priveşte reducerea,
refoloşirea şi reciclarea deşeurilor, tratarea corespunzătoare a deşeurilor periculoase
(incinerare, depozitare);
- elaborarea planurilor regionale de gestionare a deşeurilor, inclusiv evaluarea
situaţiei actuale, elaborarea prognozelor pasive şi a obiectivelor generale şi specifice pentru
fiecare regiune; stratificarea hărţilor prin care să se identifice viitoarele locaţii posibile
ale facilităţilor de gestionare a deşeurilor;
- înfiinţarea Laboratorului Naţional de Referinţă pentru deşeuri şi a

14
laboratoarelor regionale pentru analiza deşeurilor;
- finalizarea transpunerii reglementărilor comunitare privind depozitarea şi
incinerarea deşeurilor;
- completarea cadrului legislativ privind deşeurile din industria dioxidului de
titan, a vehiculelor uzate şi a echipamentelor electrice şi electronice, precum şi a
substanţelor periculoase din acestea;
• Managementul resurselor de apă, în conformitate cu regimul impus de Acordurile,
Protocoalele şi Convenţiile la care România este parte şi a rezultatelor negocierilor cu CE.
Aceasta se va realiza prin:
- elaborarea Programului de reactualizare a standardelor şi reglementărilor
tehnice privind construcţia şi exploatarea sistemelor de colectare şi a staţiilor de epurare a
apelor uzate orăşeneşti;
- elaborarea planurilor de management a bazinelor hidrografice pe baza
caracteristicilor acestora, impactul activităţii umane asupra stării apelor, analiza
economică a utilizării apelor, calitatea apei potabile şi a apei de îmbăiere;
- amendarea legislaţiei privind condiţiile de descărcare în mediul acvatic a apelor
uzate;
- stabilirea obiectivelor de calitate aplicabile apelor marine;
- identificarea, catalogarea şi monitorizarea apelor salmonicole;
- asigurarea alimentării cu apă a localităţilor urbane şi rurale la standarde
europene, prin realizarea lucrărilor de distribuţie a apei şi/sau modernizare a celor existente şi a
staţiilor de tratare aferente;
- contractarea, implementarea şi finalizarea proiectelor de alimentare cu apă,
reabilitare a sistemelor de canalizare şi punere în funcţiune a staţiilor de epurare fînanţate din
fonduri ISPA (Bacău, Braşov, Bucureşti, Buzău, Piatra Neamţ, Piteşti, Şibiu, Satu-Mare);
- pregătirea unui portofoliu de proiecte, asigurând documentaţiile şi studiile
necesare, pentru modernizarea şi construcţia sistemelor de alimentare cu apă, a staţiilor de
tratare, sistemelor de canalizare şi a staţiilor de epurare pentru localităţile urbane eligibile
a fi finanţate din fondurile ISPA şi SAMTID şi a celor rurale din SAP ARD, în vederea
asigurării capacităţii de absorbţie a fondurilor respective.
• Controlul poluării industriale prin:
- înfiinţarea centrului de coordonare, informare şi reactualizare a documentelor
BAT (cele mai bune tehnici disponibile) pe sectoare de activitate;
- realizarea şi/sau reactualizarea inventarelor naţionale, regionale şi locale ale
instalaţiilor care intră sub incidenţă, prevenirea şi controlul integrat al poluării;
- realizarea Registrului de Poluanţi Emişi (EPER) la nivel naţional, regional şi
local, în conformitate cu cerinţele UE;
- elaborarea şi aprobarea programelor de reducere progresivă a emisiilor de
dioxid de sulf, oxizi de azot şi pulberi în vederea atingerii valorilor limită de emisie
stabilite de standardele UE;
- finalizarea transpunerii şi accelerarea implementării legislaţiei privind limitarea
emisiilor de compuşi organici volatili provenite din utilizarea solvenţilor organici în
anumite activităţi şi instalaţii;
- controlul accidentelor majore care implică substanţe periculoase;
- accelerarea procesului de introducere a etichetelor ecologice şi încurajarea
sectorului privat privind introducerea sistemelor de management de mediu şi a auto-
monitorizării emisiilor;
• Managementul substanţelor chimice şi monitorizarea organismelor modificate
genetic şi interzicerea folosirii pe teritoriul României a celor periculoase pentru sănătatea
populaţiei, prin:

15
- transpunerea şi implementarea legislaţiei privind evaluarea şi controlul riscului
chimicalelor periculoase pentru sănătatea umană şi mediu;
- dezvoltarea cadrului naţional de biosecuritate pentru implementarea
Protocolului de la Cartagena (Legea nr. 59/2003);
- reactualizarea inventarului substanţelor active utilizate în produsele biocide
existente plasate pe piaţă în România;
- implementarea Planului Naţional de Management al Halonilor;
- dezvoltarea laboratoarelor autorităţilor locale/regionale de mediu pentru
determinarea conţinutului de asbest din efluenţi lichizi şi gazoşi în zonele în care există agenţi
economici care utilizează asbestul în procesul de producţie;
- asigurarea cadrului legislativ privind transportul peste frontieră a produselor
modificate genetic, urmărirea şi etichetarea acestora şi a produselor alimentare şi
furajelor produse din organisme modificate genetic;
- constituirea unui Catalog naţional al organismelor modificate genetic
acceptate pe teritoriul României, accesibil populaţiei;
- crearea şi dezvoltarea laboratoarelor specializate în detectarea organismelor
modificate genetic;
- participarea la Mecanismul Privind Schimbul de Informaţii în Domeniul
Biosecurităţii (Biosafety Clearing House);

• Schimbările Climatice prin:


- elaborarea Strategiei Naţionale şi a Planului Naţional de Acţiune în
domeniul schimbărilor climatice;
- aşigurarea capacităţii instituţionale prin înfiinţarea la nivelul autorităţii centrale
de mediu a Unităţii de Schimbări Climatice pentru dezvoltarea reglementărilor specifice
necesare implementării strategiei şi planului de acţiune în domeniu, conform obligaţiilor
asumate în procesul de negociere cu CE;
- evaluarea impactului transpunerii în legislaţia naţională a reglementărilor
comunitare privind comercializarea permiselor de emisii de gaze cu efect de seră asupra
sectorului industrial, în principal a celui energetic, în vederea asigurării statului de
participant real pe Piaţa Europeană de Carbon a României;
- înfiinţarea Sistemului Naţional pentru estimarea emisiilor antropice la surse
şi a reţinerilor prin absorbţie a gazelor cu efect de seră;
- elaborarea Registrului Naţional de emisii de gaze cu efect de seră;
- estimarea emisiilor viitoare de gaze cu efect de seră;
- dezvoltarea proiectelor de tip "implementare în comun" care să vizeze
reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, prin îmbunătăţirea eficienţei energetice în
producerea de energie şi căldură şi transformarea unor industrii utilizatoare de
combustibili fosili, inutilizatoare de biomasă, utilizarea altor surse de energie regenerabilă;
- realizarea Programului Naţional de prevenire şi combatere a eroziunii solului,
instituirea sistemului de protecţie, ameliorare şi utilizare durabilă a solurilor şi monitorizarea
zonelor afectate de secetă şi deşertificare, în condiţiile schimbărilor climatice - adoptarea unei
noi legi.

4. Extinderea reţelei naţionale de arii protejate şi rezervaţii naturale, reabilitarea


infrastructurii costiere a litoralului românesc, redimensionarea ecologică şi economică a Deltei
Dunării, prin:
- modificarea Anexei la Legea nr. 462/2001 privind regimul ariilor protejate,
conservarea habitatelor naturale a florei şi faunei sălbatice;
- asigurarea unui managementul performant la nivelul cerinţelor UE şi al
convenţiilor la care România este parte, a reţelei naţionale de arii protejate;

16
- finalizarea cadastrului tuturor ariilor protejate şi utilizarea acestor date în
inventarierea siturilor Natura 2000 în România;
- realizarea bazelor de date privind speciile de floră şi faună sălbatică şi habitatele
naturale de interes comunitar existente în România;
- pregătirea listei cu situri propuse să facă parte din reţeaua Natura 2000, de
înteres comunitar, şi desemnarea zonelor special protejate;
- extinderea ariilor naturale declarate arii speciale de conservare şi înfiinţarea
de noi arii protejate pe ecosisteme în principalele zone bioclimatice;
- protecţia ecosistemului Dunăre-Delta Dunării-zona teritorială a Mării Negre,
prin crearea unei infrastructuri la nivelul cerinţelor UE privind folosirea ecosistemelor,
monitorizarea riguroasă a surselor de poluare şi măsuri pentru diminuarea acestora;
- redimensionarea ecologică şi economică a Deltei Dunării, în scopul protecţiei
pe termen lung a acestui ecosistem şi a dezvoltării economice şi sociale în conformitate cu
Convenţia Internaţională a Deltei Dunării.

5. Întărirea parteneriatului transfrontalier şi internaţional cu instituţiile similare din alte


ţări în scopul monitorizării stadiului de implementare a înţelegerilor înternaţionale, prin:
- realizarea de Convenţii, Acorduri şi Cooperări Bilaterale şi Multilaterale în
domeniul Protecţiei Mediului la nivel european şi mondial în vederea valorificării
oportunitţilor şi facilităţilor de asistenţă tehnico-fînanciară instituţională şi ştiînţifică şi
identificării unor posibilităţi de finanţare a proiectelor de refacere a mediului;
- respectarea cerinţelor de nortificare, raportare asumate de România ca Parte în
diferite Convenţii, Protocoale şi Acorduri internaţionale;
- asigurarea cadrului instituţional stabilit prin diferite acorduri bilaterale şi
multilaterale în vederea asigurării respectării implementării convenţiilor care
reglementează poluarea transfrontalieră, prevenirea şi reducerea acesteia (Convenţia de la
Espoo privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontieră, Convenţia
de la Aarhus privind accesul la informaţie, participarea publică la luarea deciziilor şi
accesul la justiţie în probleme de mediu, Convenţia de la Helsinki privind accidentele
industriale cu impact semnificativ asupra mediului în context transfrontieră).

6. Elaborarea strategiilor de protejare a cetăţenilor împotriva calamităţilor


naturale, accidentelor ecologice şi expunerii în zone cu risc ecologic, prin:
- adoptarea de urgenţă a noii legi a protecţiei civile;
- implementarea sistemului CECIS (Sistem Comunitar de Comunicaţii şi
Informaţii de Urgenţă) prin operaţionalizarea şi funcţionarea Centrului Naţional de
Informare şi Comunicare pe linie de protecţie civilă, care să asigure sistemul de comunicaţii
precum şi alarmarea populaţiei în caz de dezastru;
- operaţionalizarea echipelor naţionale de protecţie civilă;
- Program Naţional de împădurire a mînimum 1% din Fondul Forestier
Naţional pe perioada 2005-2008, pentru extinderea suprafeţei de păduri, combaterea
eroziunii solului, diminuarea riscului de inundaţii şi ameliorarea climatului;
- Program Naţional de creare a perdelelor de protecţie a câmpului, a căilor de
comunicaţie şi a aşezărilor umane (înfiinţarea a minim 500 de km/an perdele forestiere);
- amenajarea bazinelor hidrografice în scopul diminuării inundaţiilor;
- elaborarea de norme stricte în ceea ce priveşte amenajările pentru construirea
sau protejarea haldelor (de cenuşă, steril), a batalurilor (reziduuri petroliere, reziduuri
provenite de la îndustria neferoasă).şi a standardelor ecosistemelor similare pe plan
mondial.

17
7. Întărirea parteneriatului cu organizaţiile neguvernamentale în procesul de elaborare
şi aplicare a politicilor publice în domeniu, prin:
- acordarea unei atenţii prioritare educării ecologice a populaţiei prin
conceperea şi implementarea unui plan naţional de acţiuni pentru sensibilizarea şi
constientizarea publicului faţă de problematica protecţiei mediului;
- implementarea cerinţelor Convenţiei de la Aarhus cu privire la accesul la
înformaţie, participarea publicului la luarea deciziilor şi accesul la justiţie în probleme de
mediu, prin definitivarea cadrului legislativ, introducerea unui sistem informatizat la nivel
central, regional şi local privind gestionarea informaţiei de mediu;
- realizarea unor campanii anuale de conştientizare a publicului cu privire la
participarea publică la luarea deciziilor de mediu, în special cu privire la rolul publicului în
procesele de evaluare a impactului asupra mediului pentru proiectele cu impact
semnificativ, autorizare, evaluare de mediu pentru planuri şi programe;
- mediatizarea unor probleme punctuale de protecţia mediului: organisme
modificate genetic (GMO - Genetically Modified Organisms), poluanţi organici persistenţi
(POPs - Persistent Organic Pollutants), bifenili policloruraţi (PCBs), schimbări climatice în
scopul de a proteja nu doar mediul, ci şi sănătatea umană de efectul dăunător al acestora.

18
Curs nr. 3

COMUNITATEA DURABILĂ
3.1. Dezvoltarea durabilă necesită un demers strategic
O comunitate durabilă este cea care deţine controlul asupra procesului de dezvoltare, a
deciziilor pe care le elaborează şi le adoptă, asigurând durabilitatea la nivel local. Comunitaţile
durabile prosperă pentru că populaţia lucrează în colaborare şi parteneriat pentru îmbunătăţirea
calităţii vieţii. Comunitatea durabilă utilizează resursele proprii pentru a asigura necesitaţile
generaţiilor actuale, asigurând, în acelaşi timp, resursele necesare pentru generaţiile viitoare.
Ea îsi mobilizează capacitaţile pentru a asigura servicii medicale calitative, un nivel de viaţă
ridicat pentru toţi rezidenţii săi prin limitarea deşeurilor, prevenirea poluării, maximizarea
conservării şi prin dezvoltarea resurselor locale şi a utilizării eficiente a lor pentru revitalizarea
economiei locale.
Dezvoltarea durabilă a comunităţilor locale reprezintă o prioritate pentru că modul în
care se dezvoltă localitatea îi afectează prezentul şi sansele de viitor. O comunitate durabilă
apreciază şi promovează un mediu înconjurător sănătos, utilizează eficient resursele, dezvoltă
şi asigură o economie locală viabilă. Comunitatea durabilă are o viziune asupra dezvoltării
susţinută şi promovată de toţi membrii ei.
Strategia locală de dezvoltare durabilă reprezintă un instrument participativ ce are drept
scop asigurarea progresului economic, echitabil pe plan social, protejând, în acelaşi timp,
resursele şi mediul pentru generaţiile viitoare. Este un demers pe termen lung, un proiect de
viitor. Este viziunea viitorului comunităţii, viziune împărtăşită la nivel local şi transpusă în
obiective complementare şi interdependente şi planuri de acţiune concrete.
Acest cadru de referinţă este menit să faciliteze luarea deciziilor la nivel local. Nu
este doar un plan de acţiuni şi nici un plan gravat în piatră, ci poate fi evaluat periodic şi astfel
îmbunătăţit în mod continuu.
Strategia de dezvoltare locală trebuie fundamentată pe o analiză relevantă a stării
existente a comunităţii. Această analiză a resurselor de care dispune comunitatea va releva
punctele tari şi punctele slabe ale comunităţii şi mediului ei, oprtunităţile de dezvoltare şi
posibilele riscuri ce trebuie evitate.
3.2. SPECIFICAŢII metodologice şi tehnice
3.2.1. Principii generale
Procesul de elaborare a strategiei locale de dezvoltare durabilă trebuie să aibă o
dimensiune participativă şi să respecte principiile dialogului, comunicării şi consultării.
Stabilirea profilului comunitar al comunei reprezintă un demer important pentru
determinarea gradului de dezvoltare al localităţii. Deosebit de utilă este, astfel, folosirea
indicatorilor din aşa-zisa matrice „soft” ce evaluează competitivitatea regională, precum şi
construirea indicelui competitivităţii comunitare şi regionale. (vezi Anexa 1 – Matricea „soft”)
Analiza situaţiei actuale trebuie să fie cât mai realistă, motiv pentru care colectarea
datelor din teritoriu trebuie efectuată în colaborare cu autoritatea locală, instituţiile locale şi
membrii comunităţii locale. De asemenea, definirea obiectivelor de dezvoltare trebuie realizată

19
prin metoda participativă, adică prin consultarea tuturor partenerilor şi a grupurilor interesate
sau direct influenţate de rezultatele acestor obiective.
3.2.2. Metodologie şi etape pentru elaborarea strategiei
Metodologia de lucru trebuie să respecte logica elaborării oricărei strategii :
1) Diagnosticul teritoriului va fi bazat pe datele existente şi va fi realizat cu
implicarea actorilor locali. Această analiză, ce conţine o dimensiune tematică dar şi una
integrată, va servi drept material de lucru grupului sau grupurilor de lucru formate din actorii
locali.
2) Analiza SWOT va evidenţia punctele forte şi dimpotrivă slabe, oportunităţile şi
riscurile rezultate din diagnosticul teritoriului.
3) Strategia propriu-zisă va conţine obiectivele generale şi specifice de dezvoltare.
Acestea trebuie să fie măsurabile în termeni de timp, relevanţă şi rezultate concrete.
4) Planul operaţional va inventaria şi prioritiza acţiunile concrete de întreprins pentru
atingerea obiectivelor specifice de dezvoltare stabilite în strategie.
Principalele etape ale procesului de elaborare a strategiei:

Exista 8 componente ale unei comunităţi durabile:


- Guvernarea (administraţia
- Transportul şi telecomunicaţiile
- Serviciile
- Mediul
- Echitatea
- Economia

20
- Casele şi mediul construit
- Socialul şi culturalul

3.3. Ce este un PLAM?

Programele Locale de Acţiune pentru Mediu (PLAM – uri) au un


mare potenţial în soluţionarea problemelor de mediu la nivel local din
Europa Centrală şi de Est (ECE). PLAM presupune dezvoltarea unei viziuni
comunitare, evaluarea aspectelor de mediu, stabilirea priorităţilor,
identificarea celor mai adecvate strategii de rezolvare a celor mai
importante probleme şi realizarea de acţiuni constând în îmbunătăţiri reale
ale situaţiei mediului şi aspectelor de sănătate publică.

PLAM oferă un cadru de întâlnire a diverselor grupuri de indivizi


având idei, interese, valori şi perspective diferite. PLAM sunt adesea
conduse de un Grup de Lucru (GL), care cuprinde reprezentanţi ai tuturor
instituţiilor importante ale comunităţii, inclusiv oameni de afaceri,
organizaţii non-guvernamentale (ONG), instituţii academice şi ştiinţifice,
precum şi agenţii guvernamentale. Aceste persoane lucrează împreună pe

21
durata a 12-14 luni pentru a obţine consensul asupra priorităţilor şi
acţiunilor prin care se pot aborda problemele de mediu. Aceste priorităţi şi
acţiuni sunt incluse într-un Planul de Acţiune pentru Mediu (PAM) care se
constituie într-un proiect al investiţiilor viitoare din respectiva comunitate.
Recomandările PLAM sunt apoi încorporate în deciziile consiliilor locale şi
ale altor autorităţi locale.
Planurile Locale de Acţiune pentru Mediu elaborate în Europa
Centrală şi de Est au avut, printre altele, următoarele obiective:
 să îmbunătăţească condiţiile de mediu;
 să promoveze conştientizarea publicului;
 să întărească capacitatea atât a autorităţii locale cât şi a ONG
pentru a coordona şi realiza programe de mediu;
 să promoveze parteneriatul, între actorii implicaţi în procesul
decizional de mediu;
 să identifice, să evalueze şi să stabilească priorităţi de acţiune;
 să respecte cerinţele legislative naţionale de elaborare PAM.
Programul de Acţiune pentru Mediu conturează un proces în mai
mulţi paşi care trebuie urmat de autorităţile centrale în vederea stabilirii
priorităţilor de mediu şi luării măsurilor adecvate pentru îmbunătăţirea
condiţiilor de mediu în regiune.
Programul subliniază importanţa identificării acţiunilor prioritare în
vederea diminuării efectelor negative asupra calităţii vieţii şi sănătăţii
ecosistemelor locale datorate poluării mediului.
Cetăţenii din comunităţile locale din lumea întreagă sunt interesaţi să
urmeze o nouă direcţie de dezvoltare prin care se vizează în acelaşi timp
protejarea mediului, îndepărtarea sărăciei şi a bolilor, îmbunătăţirea
calităţii vieţii şi asigurarea unei economii puternice şi dinamice.
PLAM – urile oferă un punct de pornire excelent în dezvoltarea unei
comunităţi durabile, şi de asemenea oferă garanţia faptului că respectiva
comunitate a abordat şi examinat adecvat principalele aspecte de mediu
care afectează în mod nefavorabil atât sănătatea umană cât şi sănătatea
ecosistemului.

Elementele principale ale Planului Naţional de


Acţiune pentru Mediu

Începând cu 1990, în România, în perioada de tranziţie, modul de


abordare a problemelor de protecţie a mediului s-a schimbat şi cel mai
important obiectiv al activităţilor prezente este de a asigura o dezvoltare
durabilă a societăţii. Pentru a atinge acest scop trebuie luate în considerare
următoarele principii şi strategii:
 principiul precauţiei în luarea deciziei;
 principiul integrării politicii de mediu în celelalte politici
sectoriale;
 principiul reţinerii poluanţilor la sursă;
 principiul prevenirii riscurilor ecologice;
 principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice
cadrului biogeografic natural;
 principiul „poluatorul plăteşte”;

22
 utilizarea durabilă a resurselor naturale;
 acordarea unei priorităţi sporite poluanţilor care dăunează
sănătăţii populaţiei;
 reconstrucţia ecologică a zonelor degradate;
 informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum
şi accesul la justiţie în problemele de mediu.
Obiectivul general al PNAM este de a îmbunătăţi calitatea mediului
în România, cuprinzând o strategie la nivel naţional, iar dezvoltarea unei
strategii locale trebuie să fie în concordanţă cu strategia naţională.

Ideea unui PLAM

Structurarea eforturilor pentru îmbunătăţirea condiţiilor de mediu şi


implementarea unor proceduri complete de protecţie a mediului la nivel
local trebuie să urmărească o strategie bine definită. Strategia conturată
într-un plan cuprinzător (PLAM) va fi instrumentul principal în abordarea
oricărei activităţi privind protecţia mediului la nivel local / regional. Între
strategiile de mediu la nivel naţional şi PLAM nu există relaţii funcţionale, ci
doar un “suport moral” din partea acelor ministere care au drept obiective
îmbunătăţirea condiţiilor de mediu.

PLAM urmăreşte stabilirea corelării corespunzătoare a dezvoltării


economice cu aspectele privind protecţia mediului, ceea ce reprezintă de
fapt conceptul de dezvoltare durabilă. Scopul planificării locale este de a
dezvolta un program cuprinzător de acţiuni concrete pentru îmbunătăţirea
calităţii mediului, pe cât posibil cu resursele disponibile.
Cerinţele principale ale unui PLAM sunt ca acesta să fie realist,
implementabil şi rezultatele să fie măsurabile, iar pentru a îndeplini aceste
cerinţe, programul trebuie:
 să implice toţi cetăţenii comunităţii locale pentru a fi siguri că
problemele abordate în program sunt importante pentru aceştia;
 să cuprindă obiective bine definite cu indicatori măsurabili, care
să permită comunităţii locale să evalueze reuşita programului;
 să cuprindă activităţi pentru care sunt alocate resurse
corespunzătoare sau activităţi noi pentru care pot fi găsite fonduri
suplimentare reale.

Scopul unui PLAM

Obiectivele PLAM trebuie să fie realiste, să poată fi atinse într-o


anumită perioadă de timp şi cu un buget sigur. În general planul trebuie
concentrat pe priorităţi pe termen scurt si mediu, fără a compromite o
viziune a comunităţii asupra obiectivelor pe termen lung. PLAM oferă
publicului un mod democratic de a-şi modela propriul viitor, selectând
priorităţi şi proiectând ţeluri, implementând proiectele prioritare.
Obiectivele de mediu trebuie puse în balanţă cu performanţele economice.

23
Cadrul legislativ existent şi evoluţia legislaţiei de
mediu în contextul procesului de aderare
Actele normative principale care asigură cadrul legislativ pentru
protecţia şi managementul mediului şi care au constituit elementul
fundamental în evaluarea problemelor de mediu şi în elaborarea PLAM
sunt:
 Legea Protecţiei Mediului (O.U.G. 195/2005)
 Legea Administraţiei Publice Locale nr. 215/2001;
 Legea Apelor nr. 310/2005;
 Legislaţia Orizontală
 Legislaţia specifică implementării aquis-ului comunitar în
domeniul calităţii aerului
 Legislaţia specifică implementării aquis-ului comunitar în
domeniul calităţii apei
 Legislaţia specifică implementării aquis-ului comunitar în
domeniul managementului deşeurilor şi substanţelor chimice periculoase
 Legislaţia specifică implementării aquis-ului comunitar în
domeniul protecţiei naturii şi organismelor modificate genetic
 Legislaţia specifică implementării aquis-ului comunitar în
domeniul controlului poluării industriale
 Legile pentru ratificarea convenţiilor internaţionale la care
România este parte;
 Strategia Naţională pentru Protecţia Mediului şi Planul Naţional
de Acţiune pentru Protecţia Mediului.

Istoricul PLAM pentru judeţul Hunedoara

Planul Local de Acţiune pentru Mediu (PLAM) este rezultatul unei


iniţiative locale a Inspectoratului de Protecţie a Mediului Deva în colaborare
cu Prefectura şi Consiliul Judeţean Hunedoara, fiind asistat şi susţinut
financiar de Centrul Regional de Mediu pentru Europa Centrală şi de Est,
prin biroul local din Bucureşti - REC România cu finantare USEPA. PLAM
pentru judeţul Hunedoara a fost lansat oficial la data de 17 martie 2001 şi
s-a finalizat în luna mai 2002.

Procesul de elaborare a PLAM a inclus următoarele etape:


 stabilirea unui Grup de Iniţiativă cu reprezentanţi ai
principalelor organizaţii din judeţ implicate în protecţia mediului: ONG,
societatea civilă;
 asistarea Grupului de Iniţiativă pentru identificarea problemelor
de mediu;
 trecerea în revistă a cauzelor si a principalilor agenţi economici
cu impact poluator şi a zonelor poluate intens;
 stabilirea de criterii;
 ierarhizarea problemelor de mediu utilizând o metodologie
bazată pe evaluarea riscului ecologi;

24
 elaborarea de propuneri de proiecte pentru cele mai grave
cazuri prin utilizarea unei abordări logice de către Comitetul de
Coordonare;
 finalizarea şi decizia asupra PLAM.
Din Grupul de Initiativa (GI) au făcut parte reprezentanţi din:
• Autorităţile administrative locale - Preşedintele Consiliului
Judeţean Hunedoara şi Prefectul Judeţului Hunedoara
• Comitetul de coordonare format din reprezentanţi ai - Consiliul
Judeţean Hunedoara, Prefectura Judeţului Hunedoara, Inspectoratul de
Protecţia Mediului Deva, Centrul Român de Perfecţionare Postuniversitară
în Domeniul Ingineriei Miniere şi a Mediului – Universitatea din Petroşani,
Direcţia Silvică Deva, Administraţia Parcului Naţional Retezat, Direcţia de
Sănătate Publică Hunedoara, Institutul Naţional de Statistică şi Studii
Economice – Direcţia Generală Hunedoara, Sistemul de Gospodărire a
Apelor Deva, Direcţia Sanitară Veterinară Hunedoara, Oficiul pentru
Protecţia Consumatorului, Oficiul de Cadastru Agricol şi Organizarea
Teritoriului Agricol Hunedoara, Oficiul de Studii Pedologice şi Agrochimice
Deva, Primăria Municipiului Deva, Direcţia Generală pentru Agricultură şi
Industrie Alimentară Hunedoara, Primăria Brad, Primăria Uricani, Primăria
Lupeni, Primăria Vulcan, Primăria Aninoasa, Primăria Petroşani, Primăria
Petrila, Primăria Haţeg, Primăria Călan, Primăria Orăştie, Primăria Simeria,
Primăria Geoagiu, Primăria Hunedoara, Agenţia de Ocupare şi Formare
Profesională Hunedoara, Camera de Comerţ şi Industrie, Liceul Ghe. Moisil,
Colegiul Naţional Decebal, RODAN Deva, Alter Ego, SoGeReM – Societatea
de Georesurse şi Mediu, As. De Protecţia Mediului Terra Brad, As. P. O M.
Hondol Certej, Kogaion Orăştie, Compania Naţională a Huilei, reprezentanţi
care au fost asistaţi permanent de managerul REC, consultanţii REC şi
coordonatorul local PLAM (care formeaza Comitetul Tehnic Consultativ
– CTC).
Planul Local de Actiune pentru Mediu necesită revizuire la fiecare 3-4
ani în cadrul unui proces deschis, acest proiect reprezentând un proces
continuu în care se urmăreşte realizarea anumitor obiective, după care
priorităţile se pot schimba.
Conform prevederilor PLAM iniţial, procesul de revizuire a inceput in
februarie 2005 urmând sa fie aprobată forma finală în mai 2006.
La revizuirea PLAM contribuie următoarele structuri:
-Comitetul de Coordonare – format din reprezentanţi ai APM
Hunedoara
-Echipa de Monitorizare şi Evaluare – formată din reprezentanţi ai
următoarelor instituţii:
- Consiliul Judetean Hunedoara
- Sistemele de Gospodărire a Apelor: Mureş, Criş şi Jiu
- RAAVJ Petroşani
- APAPROD SA Deva
- Garda de Mediu
- Direcţia Silvică
- Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi Cinegetic
- Direcţia de Agricultură şi Dezvoltare Rurală
Grupul de Lucru – format din reprezentanţi ai urmatoarelor instituţii:
1.Consiliul Judeţean Hunedoara 23.Prefectura Hunedoara

25
2.RAAVJ Petroşani 24.Direcţia de Sănătate Publică
3.Direcţia Apelor Mureş 25.Direcţia Apelor Criş
4.Direcţia Apelor Jiu 26.APM Hunedoara
5.Primaria Deva 27.Primaria Petroşani
6.Primaria Brad 28.Primaria Hunedoara
7.Primaria Oraştie 29.Primaria Vulcan
8.Primaria Petrila 30.Primaria Uricani
9.Primaria Lupeni 31.Primaria Geoagiu
10.Primaria Calan 32.Primaria Haţeg
11.Primaria Aninoasa 33.Primaria Simeria
12.CNH Petroşani 34.Minvest Deva
13.Camera de Comerţ şi Industrie Hunedoara 35.Casa Corpului Didactic
14.Garda de Mediu Deva 36.Direcţia de Cultură şi
Culte
15.Direcţia de Agricultura şi Dezvoltare Rurală 37.Direcţia Sanitar-
Veterinară
16.Oficiul Judeţean de Cadastru 38.Direcţia Silvică
17.Direcţia de Statistică 39.Inspectoratul pentru Situaţii
de Urgenţă
18.Hidroelectrica Haţeg 40.Termoelectrica Mintia şi
Paroşeni
19.Universitatea Ecologică Deva 41.Universitatea Petroşani
20.Fundaţia Iancu de Hunedoara 42.Fundaţia Rodan Deva
21.Fundaţia Kogaion Oraştie 43.Fundaţia Credo
Petroşani
22.Fundatia PetroAqua Petroşani 44.Centrul de Afaceri Alfa
Brad
45.APAPROD SA Deva
46.I.T.R.S.C.
In acest context trebuie reamintit faptul că activitatea
componentelor structurilor organizatorice a PLAM, adică: Comitetul de
Coordonare, Echipa de Monitorizare şi Evaluare şi Colectivul Tehnic
Consultativ sau Grupul de Lucru, nu încetează odată cu elaborarea
documentului oficial – PLAM revizuit – ci continuă permanent, în toate
etapele procesului ciclic de planificare de mediu.
In cadrul procesului de revizuire s-a elaborat practic, un nou
document PLAM, utilizând formatul prezentat în Manualul PLAM –
implementarea aquis-ului de mediu – precum şi formatul PLAM iniţial
elaborat după acelaşi Manual.
Ca o concluzie la cele prezentate până aici, se poate sublinia faptul
că Planul Local de Acţiune pentru Mediu este un proces continuu, neavând
un termen definit, dar care are acţiuni cu date foarte bine definite.

Curs nr. 4

26
ECONOMIA DE PIAŢĂ, GLOBALIZAREA ŞI DEZVOLTAREA
DURABILĂ
Există argumente conform cărora durabilitatea şi capitalismul - cel puţin în forma sa
curentă - sunt incompatibile în ceea ce priveşte obiectivele şi principiile care le conduc. În
best-seller-ul său celebru, "Die Kunst des Liebens" ("Arta de a iubi") din anul 1956,
specialistul în psihanaliză şi socio-psihologie, Erich Fromm, dă următorul diagnostic:
"Capitalismul modern are nevoie de oameni care să funcţioneze, în număr mare, fără
probleme, care să dorească să consume din ce în ce mai mult (...). El are nevoie de oameni,
care să creadă despre sine că sunt liberi şi independenţi şi care să pretindă că, în ceea ce îi
priveşte, nu există nici o autoritate care să îi conducă, nici un fel de principii şi nici o
conştiinţă - şi care să fie gata, în ciuda acestui fapt, să se lase conduşi în a face lucrurile care se
aşteaptă de la ei, şi care să se integreze fără probleme în maşinăria socială (...). Şi care ar fi
rezultatul? Omul modern se înstrăinează de sine, de semenii săi şi de natură (...)". El "îşi
surmontează ... disperarea inconştientă prin cultivarea propriilor plăceri (...), şi, în plus, prin
plăcerea de a-şi putea cumpăra permanent lucruri noi, pe care să le înlocuiacă în curând cu
altele (...). Caracterul nostru este astfel constituit, în a ne deschide în faţa acestor schimbări, în
a achiziţiona lucruri, în a face comerţ şi a consuma. Absolut toate bunurile noastre - fie ele
spirituale sau materiale - devin obiecte de schimb şi de consum."
Având în vedere punctul de cotitură în care ne aflăm, spre o dezvoltare durabilă,
această analiză nu poate fi decât corectă. Pentru că, într-adevăr, gândirea noastră economică
se bazează pe acelaşi slogan "mai repede, mai sus, mai departe, mai mult", pe încrederea, că
toate problemele pot fi rezolvate prin creştere economică. Faţă de această atitudine, mai noile
modele de bunăstare precum "mai încet, mai puţin, mai bine, mai frumos" de-abia răzbesc la
suprafaţă.
În viziunea celebrului fizician Fritj of Capra, susţinător al ideologiei holistice, este
necesară o schimbare fundamentală a principiilor şi valorilor mondiale. Această schimbare a
fost deja iniţiată, dar nu a putut să se impună încă. In domeniul ştiinţelor, ea a fost declanşată
de descoperirile epocale din fizica de la începutul secolului XX. În ceea ce priveşte
societatea, Capra crede că mişcările ecologiste şi feministe de pe tot cuprinsul lumii vor juca
un rol principal în această privinţă.
Problema principală pe calea spre o dezvoltare durabilă este, după Capra, faptul că
ne ţinem cu dinţii de nişte principii depăşite, de o imagine mecanistă a vieţii, bazată pe fizica
lui Newton. Capra descrie această paradigmă în lucrarea sa "The Turning Point" (1982) după
cum urmează:
"Imaginea sau paradigma care pare acum să pălească încetul cu încetul, a predominat
în cultura noastră vreme de mai multe secole, influenţând în tot acest timp întreaga lume. Ea
cuprinde o serie de idei şi valori, printre care şi concepţia conform căreia universul ar fi un
sistem mecanic, bazat pe o fundaţie pur materială; imaginea corpului omenesc ca o
maşinărie; înţelegerea vieţii în societate ca o luptă permanentă pentru supravieţuire;
încrederea într-un progres material nelimitat prin creşterea economică şi tehnică; şi - nu în
ultimul rând! - credinţa că o societate, în care femeile sunt inferioare bărbaţilor la toate
nivelele, se bazează pe o lege fundamentală a naturii.Erich Fromm 2000.
Această reformulare va trebui să urmeze o nouă paradigmă, ideologia holistă sau
ecologistă. Capra mai foloseşte în acest sens şi termenul de "gândire sistemică": "În ştiinţele
naturale, teoria sistemelor vii, dezvoltată în ultimele decenii, pune la dispoziţie cadrul ştiinţific
ideal în vederea formulării noii gândiri ecologiste (...).
Sistemele vii sunt întreguri integrate, ale căror trăsături nu pot fi reduse la unităţi mai
mici. În loc de elemente fundamentale, teoria sistemică se concentrează pe principiile
fundamentale de organizare. Exemple în acest sens se regăsesc peste tot în natură. Fiecare
organism - de la cea mai mică bacterie, la plante şi animale şi până la om - este un întreg

27
integrat şi, astfel, un sistem viu. Aceleaşi aspecte se regăsesc şi la nivelul sistemelor sociale, de
exemplu în familii sau comunităţi, la fel şi în sistemele ecologice, compuse dintr-un număr
mare de organisme aflate într-o permanentă relaţie de reciprocitate cu materia ne-vie." [din:
Fritjof Capra 1991]
Centrală pentru această accepţiune sistemică este convingerea că întregul este întotdeauna
altceva decât simpla sumă a părţilor sale. Conform acestei teorii, doar acele măsuri sunt
acceptabile, care sunt şi durabile, adică care nu afectează sistemele vii. În acest sens, această
nouă paradigmă ecologică constituie un fundament ideal pentru dezvoltarea durabilă. Schema
de mai jos schiţează felul în care se vor schimba valorile ca urmare a aplicării acestei
paradigme.

4.1.

Probleme pe
calea spre o dezvoltare durabilă:
1. Probleme cu conceptul de "dezvoltare"
"Durabilitate: da - dezvoltare durabilă: nu",
aşa sună sloganul critic adresat combinaţiei, devenite
între timp omniprezente, a celor doi termeni -
durabilitate şi dezvoltare. Motivul pentru
respingerea acestei formule sunt rezervele
faţă de conceptul de "dezvoltare". A combina acest
concept cu cel al durabilităţii este un paradox, se spune. In timp ce durabilitatea ţine mai degrabă de
noua atitudine ecologistă, conceptul de dezvoltare ţine de o atitudine depăşită, mecanistă. "în plus",

28
spune Wolfgang Sachs, cercetător la Institutul din Wuppertal pentru climă, mediu şi energie
(www.wupperinst.org). "prin combinarea termenilor 'durabil' şi 'dezvoltare' a fost creat terenul pentru
constituirea unei ambivalenţe lingvistice. Noul concept a împins astfel, într-un mod subtil, locul
geometric al durabilităţii dinspre natură spre dezvoltare; în vreme ce înainte termenul 'durabil' făcea
referire la resursele regenerabile, el se leagă acum de termenul 'dezvoltare'. Prin această manevră,
percepţia s-a schimbat; înţelesul durabilităţii a trecut din domeniul protecţiei naturii in cel al
protecţiei dezvoltării.
Având în vedere faptul că dezvoltarea devenise, din punct de vedere concepţional, o coajă
goală, ceea ce trebuia să rămână durabil, a devenit neclar şi controversat. De aceea, în anii ce au
urmat, tot soiul de actori politici, ei înşişi apărători înfocaţi ai creşterii economice, au reuşit să-şi
îmbrace intenţiile în conceptul de 'dezvoltare durabilă'. Acest concept a devenit astfel în curând auto-
referenţial, aşa cum a confirmat-o de altfel şi o definiţie oferită de Banca Mondială: 'Ce este
durabilitatea? Dezvoltarea durabilă este acea dezvoltare, care durează.'"
Dacă, în ciuda acestor critici, nu dorim să renunţăm la combinaţia deja devenită celebră a
"dezvoltării durabile", trebuie să definim mai îndeaproape conceptul de dezvoltare şi să îl delimităm
de conceptul de dezvoltare al teoriei modernizării, care este deja depăşit. Impulsuri în acest sens ne
oferă schema de mai jos.

29
2. Globalizarea şi The Tragedy of the Commons.
Globalizarea înseamnă în mare - cel puţin până la această oră - extinderea la nivel
global al capitalismului şi comerţului liber. Economia mondială a depăşit graniţele statelor
naţionale şi puterea lor de reglementare politică. Astfel a apărut o relaţie fundamental
denaturată între spaţiile politice şi cele economice. Politica şchiopătează în urma
economiei...
Protecţia mediului - un risc pentru diferitele locaţii?
Ce înseamnă acest lucru pentru calea adoptată în vederea durabilităţii? Dacă tot mai
multe state şi regiuni se încred în piaţă ca (cel mai important) instrument de control, atunci
există pericolul, ca în competiţia dintre diferitele locaţii, protecţia mediului să devină o reală
problemă, pentru că cerinţele cărora trebuie să răspundă acestea scumpesc procesul de
producţie. O regiune sau o ţară cu o protecţie a mediului ridicată ar fi, astfel, evitată de
investitori. Din toate acestea rezultă faptul că piaţa nu este în stare să iniţieze, de una
singură, calea spre durabilitate, protecţia mediului aflându-se chiar într-o relaţie tensionată cu
economia liberă de piaţă.
Deficitele "mâinii nevăzute"
Adam Smith a formulat în secolul al XVIII-lea ideile fundamentale ale economiei libere
de piaţă, punând astfel bazele economiei naţionale. Lucrarea sa fundamentală "An Inquiry
into the Nature and Causes of the Wealth of Nations" (1776) mai constituie şi astăzi un punct
de referinţă central al dezbaterilor. Pe lângă alte idei interesante, Smith a formulat în lucrarea sa
ipoteza "mâinii nevăzute":
Omul îşi urmăreşte ca maximizator de foloase propriile scopuri individuale, fiind condus
în acest sens "de o mână nevăzută, pentru a-şi urmări scopurile pe care nu a intenţionat de fel să
le îndeplinească". Acest scop este bunăstarea comunităţii. Asta înseamnă că urmărirea ţelurilor
egoiste ale fiecărui participant de pe piaţă duce, însumat, la creşterea bunăstării tuturor. Această
idee a rămas până în zilele noastre ideea fundamentală (şi legitimatoare) a economiei libere de
piaţă.
Din păcate, această "mână nevăzută" nu este atotputernică, aşa cum a arătat-o de altfel şi
discuţia despre eşecul pieţei. "Mâna nevăzută" nu se îngrijeşte - în ceea ce priveşte
contextul studiat de noi aici - şi de întreţinerea unei economii durabile. Dar şi pentru

30
această problemă există o formulă clasică de argumentare, şi anume aşa numita The
Tragedy of the Commons.
The Tragedy of the Commons
"Folosirea colectivă a bunurilor libere precum pajiştile sau pădurile a însemnat, în Evul
Mediu, pentru populaţia ţărănească o completare la agricultură, menită să le garanteze
existenţa, dar doar atâta vreme cât aceste bunuri libere nu erau folosite în mod abuziv (vezi de
ex. păşunatul în exces), ajungând astfel să nu mai servească nimănui. Contra-argumentul
teoretic la accepţiunea conform căreia 'mâna nevăzută' este cel mai bun factor reglementator
pentru utilizarea bunurilor libere, sună după cum urmează:
Motivul pentru păşunatul în exces pe pământurile comune este faptul că fiecare păstor
încearcă permanent să-şi mărească turma, mărindu-şi astfel şi veniturile. Păstorul va face acest
lucru şi după ce va fi atins acel moment în care păşunatul va fi devenit excesiv, pentru că
veniturile de pe urma fiecărui animal în plus pe care îl posedă nu îi vor reveni decât lui, pe
când repercusiunile păşunatului excesiv se vor împărţi la toţi păstorii în mod egal.
Păstorul se comportă aşadar într-un mod cu totul raţional, pentru că creşterea propriilor
venituri nu este afectată decât foarte puţin de deficitul colectiv. Aşadar, urmând acest
raţionament, el va încerca să îşi mărească turma în continuare. Dar pentru că toţi păstorii se vor
comporta la fel, tragedia constă până la urmă în faptul că suma comportamentelor individuale
raţionale înseamnă ruinarea tuturor.

O soluţie: limitarea accesului către domeniul public?


Această argumentaţie clasică poate fi folosită fără probleme şi în ceea ce priveşte
bunurile libere "supra-folosite" astăzi precum aerul sau apa; nu acelaşi lucru putem face cu
soluţia adoptată la acea vreme. Spaţiile comune au fost delimitate, fiecare păstor primind o
parcelă îngrădită din fostul bun liber. Şi pentru că păstorul avea, de pe acum, să se îngrijească
ca parcela sa să nu fie păşunată în exces, pentru că altfel ar fi înregistrat doar el singur
pagubele, a fost în interesul lui să aibă grijă ca dimensiunile turmei să corespundă unei utilizări
durabile a păşunii sale.
Se înţelege de la sine că bunurile libere care sunt astăzi cel mai periclitate - ca de
exemplu atmosfera terestră - nu pot fi pur şi simplu îngrădite. O altă problemă ar mai fi
faptul că aici vorbim despre un bun liber la nivel global. Şi pentru a rezolva problemele de la
nivel global, trebuie să găsim soluţii la acelaşi nivel. După cum am mai amintit, în decursul
procesului de globalizare, politica a fost mai degrabă dată la o parte. Pentru că politica ţine în
continuare în mare parte de statele naţionale.
"Este deosebit de necesar să se constituie bunuri publice internaţionale, să putem
vorbi astfel de bani internaţionali, de o justiţie globală, de o reglementare a pieţelor financiare
la nivel mondial, de o ordine socială globală, de o ordine mondială a migraţiei, de o ordine
globală a comunicării, de o ordine mondială a mediului etc. Acest lucru însă nu se poate împăca
cu principiile fundamentale ale sistemului de state de la Vestfalia, care se bazează tocmai pe
delimitarea teritorială, pe afirmarea suveranităţii, pe principiul neamestecului în afacerile
interne.
Miezul problemei rezidă aşadar într-o separare a diferitelor nivele. Piaţa, mass-media,
publicitatea, problema mediului, chiar şi spaţiile sociale s-au globalizat, în timp ce
capacităţile statale de reglementare... nu au participat decât puţin sau chiar deloc la acest
proces."

3. Dreptatea şi conflictul nord-sud


Istoria relaţiilor dintre ţările bogate, dintre "nord", şi ţările sărace, din "sud", este o
istorie a unor nedreptăţi fundamentale. Formele acestor nedreptăţi s-au schimbat: de la
exploatarea şi oprimarea directă din epoca colonialismului, la exploatarea indirectă de după

31
dobândirea independenţei, în ultima treime a secolului XX şi până la marginalizarea din epoca
prezentă a globalizării.
Aceste nedreptăţi sunt ascunse sub vălul puţin transparent al numelui atribuit acestor
ţări sărace: "ţări în curs de dezvoltare". În spatele acestui nume se ascunde însă faptul că aceste
ţări sunt de fapt ţări subdezvoltate, cărora le este însă (în principiu) deschisă calea spre
dezvoltare. Dezvoltarea înseamnă, în acest context, o dezvoltare recuperatoare, care are ca
scop ajungerea din urmă a nordului industrializat, în cazul ideal chiar pe o cale mai scurtă şi
mai bună, care să evite problemele patologice din procesul de dezvoltare prin care a trecut
nordul.
Odată cu problemele globale precum schimbarea climatică apare o nouă dimensiune a
nedreptăţii: în timp ce problemele existente sunt cauzate în mod supra-proporţional de către
nord, repercusiunile, precum formarea deşerturilor sau apariţia unor evenimente meteorologice
extreme, vizează în mod supra-proporţional sudul. Toate acestea pot duce până la ameninţarea
existenţei a unui număr mare de mici state insulare, care vor pieri de pe hartă dacă nivelul

mărilor va continua să crească.

32
Nordul duce o viaţă ce îi depăşeşte propriile posibilităţi

"De la nivelul local şi până la cel global, experienţa a arătat-o în nenumărate rânduri că
resursele (apa, lemnul, petrolul, minereurile etc.), suprafeţele utile (suprafeţele construibile,
destinate aşezărilor şi infrastructurii) şi depresiunile (sol, mări, atmosferă) au devenit, ca input-
uri naturale pentru creşterea economică, insuficiente sau instabile. Ca urmare, promisiunea că
dezvoltarea va dura pentru întotdeauna, s-a năruit.
Astfel, dacă toate ţările ar urma exemplul industrial, emiţând anual pe cap de locuitor o
medie de 11,4 tone de dioxid de carbon, emisiile celor şase miliarde de oameni s-ar ridica la
aprox. 68,4 miliarde de tone, ceea ce ar fi de cinci ori mai mult decât cele 13 miliarde de tone
pe care le poate absorbi Pământul. Cu alte cuvinte: dacă toate ţările ar atinge nivelul de trai al
statelor bogate, am mai avea nevoie de încă cinci planete ca aceasta, pentru ca să putem găsi
resursele pentru input-uri şi cele care servesc progresului economic."
[din: Wolfgang Sachs, Nach uns die Zukunft. Der globale Konflikt um Gerechtigkeit und Ökologie,
Frankfurt/Main 2002, p. 71]
"De-a lungul istoriei dezbaterii privind durabilitatea au existat două pledoarii diferite,
una în favoarea unei lumi dezvoltate, cealaltă, pentru ţările în curs de dezvoltare. Evident că
prima pledoarie viza probleme precum ploaia acidă, gaura din stratul de ozon, schimbarea
climatică, creşterea demografică, abuzul de droguri şi pierderea diversităţii speciilor. Cea de-a
doua pledoarie, în schimb, avea printre priorităţi sărăcirea solului, extinderea deşerturilor,
calitatea apei şi accesul la aceasta, creşterea rapidă a populaţiei, mişcările populare şi
războaiele."
[Moss Mashishi, directorul Johannesburg World Summit Company; cit. după: Wolfgang Sachs, Nach
uns die Zukunft. Der globale Konflikt um Gerechtigkeit und Ökologie, Frankfurt/Main 2002, p. 41]

Perspectiva sudului

Asta nu schimbă însă cu nimic faptul că, din punctul de vedere al sudului, nordul s-ar fi
îmbogăţit mai întâi pe seama sa, atingând un nivel de trai ridicat, anunţând mai apoi că s-ar fi
atins "limitele dezvoltării" şi împiedicând astfel sudul să încerce să prindă din urmă statele
bogate. Aceasta a fost critica care a însoţit încă de la început politica internaţională a mediului.
Politica SUA

Gaz pe foc a mai turnat şi SUA, singura super-putere de astăzi, care este totodată pe departe cel
mai mare emiţător al gazului de seră dioxidul de carbon. Un exemplu negativ în ceea ce
priveşte politica SUA a fost atitudinea fostului preşedinte George Bush sen. de la începutul şi
din timpul Conferinţei de la Rio. Acesta a susţinut că stilul american de viaţă nu este
negociabil, la fel întâmplându-se şi atunci când fiul său, ajuns preşedinte, s-a retras din
Protocolul de la Kyoto.

Durabilitate şi dreptate

Aceste două laitmotive ce privesc conflictul nord-sud ar trebui să ne fie de ajuns pentru
a evidenţia una din problemele centrale de pe calea spre o dezvoltare durabilă, şi anume relaţia
tensionată dintre cei doi termeni. Nu putem avea una fără de cealaltă, aşa cum o arată şi
Wolfgang Sachs în fragmentul de mai jos:

33
"Indiferent despre ce domeniu este - climă, diversitate biologică sau comerţ: dacă
nordul nu va reuşi să încheie acorduri în domeniul politicii mediului pe care sudul să le resimtă
ca fiind corecte, durabilitatea nu va mai fi posibilă. Fără dreptate nu va mai putea exista aşadar
nici ecologia. Dacă, fireşte, la rândul său, sudul va revendica o parte mai mare din economie,
atunci nu vom mai putea vorbi nici despre durabilitate. Dreptatea nu are de-a face cu protecţia
mediului decât dacă însoţeşte o dezvoltare propice mediului ambiant. De aceea este valabil şi
invers: fără ecologie nu poate exista dreptate."
[din: Wolfgang Sachs, Nach uns die Zukunft. Der globale Konflikt um Gerechtigkeit und Ökologie,
Frankfurt/Main 2002, p. 39]

Curs nr.5
ONG-URILE ÎN DEZVOLTAREA DURABILĂ

Pentru a înţelege rolul pe care ONG-urile ar putea să-1 aibă în Dezvoltarea Durabilă a
unei ţări, este important să se clarifice pentru întreaga comunitate a ONG-urilor din ţară şi
pentru cetăţeni, ce se are în vedere atunci când se vorbeşte despre Dezvoltare Durabilă. Acest
lucru este important şi pentru a ordona priorităţile. Al doilea lucru de importanţă majoră este
de a găsi şi scoate în evidenţă afinităţile dintre Strategia naţională pentru Dezvoltarea
Durabilă şi aşa numita raison d'etre a ONG-urilor. Doar înţelegînd aceste lucruri am putea
pretinde că ONG-urile ar putea participa în mod eficient la implementarea scopurilor
Strategiei pentru Dezvoltarea Durabilă. S-o luăm pe rînd.
Vom prezenta aici definiţia Dezvoltării Durabile ce se conţine în Raportul Comisiei
Brundtland, pentru a clarifica lucrurile: "Conceptul de Dezvoltarea Durabilă se referă la
satisfacerea necesităţilor generaţiilor actuale fără a compromite perspectivele generaţiilor
viitoare de a-şi satisface necesităţile vitale". Această definiţie este menită să scoată în

34
evidenţă integritatea societăţii umane, obligaţia de a asigura dăinuirea în spaţiu şi timp a
comunităţii umane constituite din popoare, adică să scoată în evidenţă grija faţă de
dezvoltarea şi prosperarea generaţiilor posterioare.
In acest context, finalitatea implementării de către Guvern a Strategiei pentru
Dezvoltarea Durabilă constă în oferirea cetăţenilor a unui climat social-economic şi de mediu
pentru existenţă de o calitate mai înaltă în conformitate cu nişte standarde general acceptate.
Una din problemele majore care se prefigurează este că conceptul Dezvoltării Durabile elaborat
în cadrul Organizaţiei naţiunilor Unite (ONU) este unul global, iar implementarea lui în
anumite ţări trebuie să ţină cont de contextul local. În acest sens merită să fie menţionat faptul
că Concepţia Dezvoltării Durabile se referă la patru subiecte primordiale dintre care trei pot fi
calificate ca având dimensiuni interne, iar al patrulea - o dimensiune externă:
- asigurarea unui proces stabil de asanare macroeconomică ce ar permite realizarea
unei creşteri economice de natură să elimine fenomenul sărăciei şi să asigure perspective
pentru o dezvoltare graduală;
- eliminarea factorilor care pot contribui la creşterea tensiunilor sociale datorită
polarizării accentuate a situaţiei grupurilor sociale după criteriul avuţiei;
- asigurarea calităţii unui mediu natural pentru reproducerea demografică şi a
factorilor tehnologici care asigură dezvoltarea economiei;
- reducerea decalajului dintre parametrii dezvoltării economice a României şi spaţiile
economice adiacente care provoacă fenomenul migraţiei necontrolate a celei mai competitive
forţe de muncă.
Implementarea unor programe îndreptate spre atingerea sarcinilor majore a Strategiei
naţionale pentru Dezvoltare Durabilă este însă imposibilă fără asigurarea unui cadru
democratic de dezvoltarea internă a României. Adică Dezvoltarea Durabilă a societăţii se
poate realiza doar dacă ea se produce pe un fundal democratic unde creşterea economică se
corelează cu edificarea societăţii civile. Experienţa internaţională a demonstrat că sărăcia
şi democraţia sunt incompatibile. Lipsa uneia dintre acestea favorizează înflorirea celeilalte.
5.1 Intersectarea principiilor Dezvoltării Durabile şi a valorilor Societăţii Civile
Experienţa ne demonstrează că în orice domeniu al activităţii umane numai cetăţenii
liberi, informaţi, instruiţi şi motivaţi să susţină o cauză aducătoare de beneficiu public general
pe termen lung pot activa într-un mod coerent şi consecvent. Tocmai din acest postulat poate
fi desprins cu claritate potenţialul rol pe care l-ar avea organizaţiile nonguvernamentale (ONG-
urile) în implementarea Strategii naţionale pentru Dezvoltarea Durabilă.
In calitatea lor de elemente active ale societăţii civile ONG-urile sunt direct implicate
în implementarea standardelor democratice general acceptate, proces care în România
durează deja timp de mai mult de zece ani şi care până în prezent este însoţit de şocuri sociale,
iar în al doilea rând, ONG-urilor le revine sarcina monitorizării funcţionării instituţiilor
democratice.
În ultima vreme, pe lângă discuţiile referitoare la oportunităţile şi sfidările pe care le
provoacă globalizarea economiei, în fluxurile informaţionale internaţionale persistă tot mai
intens discuţiile referitoare la edificarea unei societăţi civile globale. Deci globalizarea
văzută prin prisma parametrilor economici este însoţită de edificarea unei infrastructuri ce se
caracterizează prin parametrii unei societăţi democratice.
Cea mai simplă explicaţie a acestui paralelism ar fi că anume societatea civilă a fost
cea care a salvat statele naţionale democratice de lunecare spre totalitarism. Lecţiile istoriei
veacului XX arată fără putinţă de tăgadă că state foarte puternice, cu economii relativ
avansate au sucombat în lipsa unor societăţi civile din cauza lunecării spre totalitarism,
indiferent dacă totalitarismul a avut la bază ideologii de dreapta sau de stânga.
Aici merită să fie amintit faptul că la începutul secolului al XlX-lea faimosul filozof
german Johann Gotleib Fichte în "Apel către naţiunea germană", considerat drept un program-
concepţie de edificare a naţiunii germane moderne, a intuit că o comunitate de oameni, chiar

35
dacă este unită în jurul unei idei comune, integratoare, este supusă unor mari riscuri în lipsa a
ceea ce el a numit societate civilă. În situaţia în care suveranitatea emană de la cetăţeni,
aceştia pot ţine sub control civic instituţiile statului, reprezentanţilor cărora le deleghează
puterea, doar dacă sunt uniţi în organizaţi civice care, de fapt, formează societatea civilă.
Aceasta înseamnă că construirea unei economii globale nu poate fi percepută în afara
unui set de valori civice care modulează procesul de adoptare a deciziilor în domeniile
economic sau social.
Din acest punct de vedere ONG-urle în calitatea lor de elemente ale societăţii civile au
de jucat un rol extrem de important, am putea spune chiar excepţional. Rolul de excepţie
constă în deţinerea apriorică de către ONG-uri a unui şir de avantaje în faţa altor structuri
private sau statale. Faptul că ONG-urile nu pot avea interese economice şi politice proprii ar
trebui să le facă din start credibile atât în ochii cetăţenilor, cât şi ai autorităţilor publice.
Experienţa internaţională demonstrează că rolul ONG-urilor constă în a promova valorile şi
iniţiativele civice în favoare beneficiului public general. Nici un alt gen de organizaţii nestatale
(partide politice, sindicate, culte religioase etc), deşi au de jucat roluri importante în
dezvoltarea societăţii civile, nu pot pretinde la acoperirea spectrului de probleme diverse şi
intereselor specifice după cum o pot face ONG-urile. Din acest punct de vedere rolul ONG-
urilor în societate capătă dimensiuni polivalente.
Dacă înţelegem că ONG-urile sunt menite să-şi traseze în mod independent nişte
scopuri şi să activeze pentru a le realiza, de ce ar trebui să presupunem că ele au de jucat un
rol deosebit în traducerea în viaţă a Strategii naţionale pentru Dezvoltarea Durabilă?
Întrebarea formulată mai sus nu este deloc trivială. ONG-urile au existat şi au avut un
rol de jucat cu mult înainte de a fi elaborată Strategia naţională pentru Dezvoltarea Durabilă.
Este necesar să luăm în calcul, în primul rând, că elaborarea Strategiei privind
Dezvoltarea Durabilă s-a făcut la nivel naţional, cu concursul unor experţi locali şi
internaţionali şi în baza unor principii elaborate de ONU. Deci nu pot exista bănuieli că
documentul ar putea purta amprentele unor interese înguste. Acest fapt îi atribuie
documentului respectiv un grad de atractivitate cu totul deosebit. De aceea, Strategia poate
deveni un document central datorită faptului că poate servi drept un instrument de aducere a
parametrilor socio-economici ai României la standardele general acceptate. Acesta înseamnă
că Strategia este un instrument de angrenare a României la comunitatea internaţională. Din
acest punct de vedere o primă sarcină a ONG-urilor ar consta în reconsiderarea priorităţilor
în sensul adaptării scopurilor statutare la o suprasarcină cum poate deveni implementarea
Strategiei naţionale pentru Dezvoltării Durabile a ţării. Astfel, comunitatea ONG-urilor capătă
un scop comun foarte bine determinat şi bazat pe principii ce emană de la cea mai importantă
organizaţie internaţională - ONU. Aceste scop nu poate fi privit ca o impunere ci, dimpotrivă,
oferă noi oportunităţi. Din acest punct de vedere Strategia ar trebui privită ca un centru de
gravitaţie pentru activitatea ONG-urilor.
În al doilea rând, trebuie să luăm în consideraţie că, de obicei, ONG-urile sunt cele mai
receptive la asimilarea celor mai avansate experienţe, produc evenimente de rezonanţă,
lansează idei noi, oferă servicii şi transfer de abilităţi. Este evident că acestea sunt abilităţi care
urmează să fie diseminate în mediul ONG-urilor, organelor de guvernământ şi în mediul
cetăţenilor care încă nu au fost atraşi în activitatea îndreptată spre atingerea beneficiului
public. Pentru a fi eficiente în aceste preocupări ONG-urile au nevoie de câteva lucruri:
auto-organizare şi structurare, creare a reţelelor de comunicare. Fără aceste lucruri este
imposibilă coerenţa acţiunilor ONG-urilor.
În al treilea rând, datorită numărului relativ înalt al ONG-urilor şi a spectrului divers
de interese acestea posedă un imens potenţial de monitorizare a politicilor publice ale
guvernanţilor în diferite domenii. În acest sens ONG-urile sunt cei mai buni agenţi pentru a da
în vileag incoerenţa promovării politicilor publice de către guvernanţi. Acest lucru face ca
ONG-urile să fie extrem de utile în calitate de parteneri ai autorităţilor, contribuind la

36
promovarea unor politici publice coerente şi ajustate reciproc. În plus, parteneriatul ONG-urilor
cu autorităţile publice alese periodic de către cetăţeni poate servi drept cea mai sigură
garanţie a continuităţii promovării politicilor publice în interesul cetăţenilor, indiferent de
culoarea politică a forţelor care se succed la guvernare.
5.2 Parteneriatul ONG-urilor cu autorităţile publice
Din punctul de vedere al necesităţii stabilirii unor contacte permanente a ONG-urile cu
organele administraţiei centrale şi locale se poate constata că modelul de auto-organizare a
ONG-urile descris mai sus este perfect compatibil cu structura teritorială a organelor
administraţiei publice. Geografia răspîndirii ONG-urilor acoperă practic întregul teritoriu al
ţării la fel ca şi organele autoadministrării locale.
Nu e un secret că adesea reprezentanţii autorităţilor publice avînd cunoştinţe
superficiale despre capacitatea sectorului neguvernemental îşi permit o atitudine
dispreţuitoare, în cel mai bun caz una uşor persiflantă, faţă de iniţiativele civice ale ONG-
urilor. Pe de altă parte, trebuie să se recunoască că de foarte multe ori acţiunile nu tocmai
clare şi eficiente ale unor ONG-uri alimentează astfel de atitudini. Insă, parteneriatul ONG-
urilor cu autorităţile publice ar putea prinde pe viitor contururi mult mai distincte dacă
comunitatea ONG-urilor ar putea transpune abordarea schematică referitoare la îmbinarea
diferitelor proiecte într-un singur proiect cu trăsături integratoare la bază căruia să se afle
Strategia naţională pentru Dezvoltarea Durabilă a ţării. Pentru a elabora un astfel de proiect
ONG-urile ar trebuie să încadreze în discuţiile din cadrul forumurilor descrise mai sus şi
problemele respective. In plus, trebuie să se ia în vedere şi unele caracteristici psihologice ale
funcţionarilor publici locali. Ei sunt mult mai deschişi parteneriatului cu ONG-urile dacă acest
gen de parteneriat este aprobat de către autorităţile centrale. De aceea, este extrem de important
ca autorităţile centrale să poată aprecia la justa ei valoare forţa sectorului neguvernamental.
Acest lucru ar putea fi obţinut dacă reprezentanţii autorităţilor ar putea fi convinşi să
participe la lucrările forumurilor ONG nu numai cu cuvîntări de salut, ci şi la dezbateri etc.
Deşi este evident că un parteneriat eficient între autorităţile publice şi ONG-urie este
posibil, trebuie să se ia în calcul specificul activităţii fiecărui partener. Organelor
administraţiei publice le revine sarcina directă de a activa pentru atingerea parametrilor socio-
economici prevăzuţi de Strategie. ONG-urilor, pe de altă parte, le revine sarcina de a face
transferuri de experienţă de management eficient şi servicii în cadrul unor activităţi non-profit.
Din acest punct de vedere relaţiile dintre ONG-uri şi putere nu poate evita dialogul
privind cadrul legal adecvat de activitate a ONG-urilor şi resursele materiale şi financiare
utilizate în acest scop.
Totuşi pentru stabilirea unui parteneriat strategic eficient, de lungă durată între ONG-uri
şi autorităţile publice nu este suficientă doar conjugarea eforturilor. Mai e nevoie de un
fundal ideologic, dar în afara partizanatului politic doctrinar. Problema ce ţine de
transformarea sectorului non-profit în unul foarte eficient, capabil să atragă cît mai mulţi
cetăţeni, evitând comercializarea trebuie discutată pe larg cu participarea autorităţilor
publice aşa cum se întîmplă în ţările dezvoltate. De fapt aceasta este problema interacţiunii
celor trei sectoare: puterea, business-ul, sectorul asociativ. Problema poate fi formulată în felul
următor: cum s-ar putea ca într-un stat de drept bazat pe o economie de piaţă eficientă să existe
un nivel de protecţie socială avansat? Lideri ai unor state dezvoltate au încercat să răspundă la
această întrebare. Premierul britanic Tony Blair a numit un astfel de deziderat pentru ţara sa
drept "cea de a treia cale", Gerhard Schroder - "cale de mijloc pentru Germania", iar
premierul francez Lionel Jospin: "da - economiei de piaţa, nu - societăţii de piaţă". Merită să fie
remarcat faptul că atît ridicarea problemei respective, cît şi sugerarea posibilelor răspunsuri au
fost generate de o explozie a activităţii organizaţiilor non-profit occidentale din ultimii 20 ani.
Întrebarea majoră care se iveşte şi în cazul nostru este: are oare comunitatea ONG-
urilor din România capacitatea de a-şi asuma rolul de a stimula guvernanţii să mediteze

37
împreună asupra unei astfel de strategii în cadrul căreia ar fi determinat foarte clar rolul
puterii, business-ului şi societăţii civile în asigurarea Dezvoltării Durabile a ţării?
5.3 Modalităţi de acţiune a ONG-urilor în relaţiile cu cetăţenii
Mai sus am încercat să analizăm cum arată comunitatea ONG-urilor ca entitate
organizată, care poate fi modalitatea de comunicare a structurii ONG-urilor cu structurile
organelor publice pentru a activa în interesul public şi cum poate fi atins un grad înalt de
coerenţă între acţiunile organelor puterii publice şi cele ale ONG-urilor.
Scopul final însă al acestor ajustări este de a găsi o modalitate de implicare a cetăţenilor
în activităţile de interes public al căror scop este urmărit atât de organele puterii publice, cât şi
de ONG-uri. S-a văzut că gradul de eficienţă a activităţilor ONG-urilor este strâns legat de
organizarea şi coerenţa acţiunilor lor. Fără coerenţă se produce disiparea eforturilor şi
descurajarea atât a celor care fac eforturile, cât şi a potenţialilor beneficiari. Doar în astfel de
condiţii ONG-urilor ar putea să-şi asume rolul de ,,curea de transmisie,, între Guvern şi
cetăţeni. De asemenea, pe lângă funcţia de transmisie trebuie să se ia în vedre şi efectul feed-
back care e menit să optimizeze parametrii relaţiei input - output. Strategia naţională pentru
Dezvoltarea Durabilă întruneşte toţi parametrii pentru a imprima coerenţă acţiunilor ONG-
urilor în cadrul mecanismului descris mai sus. Rămîne doar să se întreprindă acţiuni pentru a-i
face pe simplii cetăţeni să înţeleagă acest lucru şi să se angajeze în mod voluntar şi conştient în
implementarea activităţilor prevăzute de Strategie.
Pentru acesta este nevoie de:
1. a identifica noi lideri comunitari;
2. a promova o campanie de informare în ceea ce priveşte scopurile Strategiei;
- a forma reţele de răspîndire a informaţiei privind implementarea Strategiei;
- a atrage cetăţenii în realizarea strategiilor;
3. a-i motiva pe potenţialii participanţi să activeze în vedre desfăşurării unor
proiecte pentru atingerea beneficiului public;
4. a le transfera experienţa şi abilităţile necesare prin training-uri;
5. a studia experienţa reuşită din alte ţări şi a promova adaptarea acestor experienţe
la condiţiile României;
6. a-i pregăti pe liderii comunitari pentru declanşarea "reacţiilor în lanţ" în vederea
identificării altor lideri şi diseminării experienţei;
7. a dezvolta ideile fixate în Strategie şi a le oferi noi dimensiuni.
De obicei, persoanele cu capacităţi de lideri se manifestă singure. Totuşi ele sunt
identificate mai uşor atunci cînd în societate sunt formulate scopuri demne de urmat,
efectele cărora sunt pe înţelesul majorităţii cetăţenilor.
Identificarea liderilor locali se poate face folosind diverse mecanisme. în primul
rând, trebuie avute în vedere persoanele care au demonstrat un anumit potenţial de leadership.
În acest sens pot fi atrase persoane din categoria:
- intelectualilor rurali (profesori, medici, preoţi etc);
- cetăţenii care au candidat în calitate de candidaţi independenţi la funcţii
din
administraţia publică locală etc.
În afară de identificarea liderilor locali din comunităţi este necesar de a folosi tehnicile
tradiţionale de motivare a participării cetăţenilor la activităţile de beneficiu public. Pentru
aceasta:
ONG-urile ce editează buletine informative ar trebui să tirajeze succesele obţinute
în diferite comunităţi pentru a convinge cât mai mulţi cetăţeni că multe lucruri pot fi
soluţionate cu eforturi minime dacă există cele mai simple forme de organizare;
Să scoată în evidenţă beneficiile pe care le-ar obţine comunitatea de pe urma
cooperării cetăţenilor în soluţionarea problemelor concrete ale comunităţii (construirea

38
apeductelor, curăţarea terenurilor poluate, amenajarea locurilor publice, atragerea minorilor
în secţii sportive, culturale, de artizanat etc);
Să publice interviuri şi să realizeze emisiuni TV şi Radio cu liderii locali. Aceasta
satisface necesităţi fireşti ale oamenilor de a împărtăşi publicului larg propriile succese
demne de urmat;
Să găsească posibilitatea de a convinge slujitorii cultelor religioase de a influenţa
participarea enoriaşilor la proiectele dezvoltării locale etc.
Deşi multe lucruri importante pot fi realizate cu eforturile proprii ale membrilor
comunităţii, totuşi poate fi nevoie de atragerea unor resurse financiare din diverse surse. În
acest sens ONG-urile ar avea misiunea de a organiza training-uri de fundraising şi de a
explica următoarele:
- întotdeauna există oameni şi organizaţii care pot oferi resurse financiare dacă
proiectele ce urmează a fi implementate urmăresc atingerea beneficiului public şi sunt bine
argumentate;
- există o filozofie a filantropiei care deşi pretinde că nu urmăreşte nici un beneficiu, de
fapt urmăreşte scopul de eliminare a diferitelor riscuri sociale, ceea ce în final este profitabil
atât pentru cei ce practică filantropia, cât şi pentru beneficiarii actelor filantropice.
În orice caz, toate aceste activităţi de colaborare a ONG-urilor cu cetăţenii au drept
scop suprem schimbarea mentalităţii şi motivarea de a întreprinde unele acţiuni de către
cetăţenii care n-ar trebui să rămînă simpli recipienţi ai serviciilor guvernamentale, ci ar
trebuie să-şi asume un rol activ. Acest lucru presupune, deopotrivă, capacitatea de auto-
organizare şi de asumare a responsabilităţii pentru promovarea anumitor iniţiative, dar şi
posedarea unei competenţe asistate de moralitate.
5.4 ONG-urile în Dezvoltarea Durabilă
Concluzii
Este important să fie înţeles faptul că participarea activă a ONG-urilor la
implementarea Strategiei naţionale pentru Dezvoltarea Durabilă poate avea un efect dublu: pe
de o parte, atingerea scopurilor Strategiei propriu zise, iar, pe de altă parte, fortificarea societăţii
civile româneşti. Înţelegerea acestui lucru ar trebui să fie un factor stimulator.
S-a văzut că rolul ONG-urilor în Dezvoltarea Durabilă poate fi unul complex,
polivalent. El presupune o implicare activă a cetăţenilor, lucru pe care ONG-urile îl pot
realiza datorită poziţionării specifice în viaţa socială. ONG-urile au capacitatea de a menţine
stabilitatea, starea de echilibru dintre guvernanţi şi cetăţeni prin crearea unei legături
permanente între ei, asigurând credibilitatea funcţionării mecanismelor democratice.
Credibilitatea ONG-urilor în acest proces este asigurată de lipsa ispitelor de a stoarce
profit electoral datorită neimplicării ONG-urilor în lupta politică.
Stabilitatea socială se realizează prin fluxurile de informaţii de la guvernanţi către
cetăţeni şi asigurarea unei relaţii de feed-back, astfel ca cetăţenii să cunoască ce au de gând să
întreprindă guvernanţii, iar guvernanţii să înţeleagă care sunt reacţiile cetăţenilor la aceste
iniţiative.
Strategia naţională pentru Dezvoltarea Durabilă trebuie să fie conştientizată de cetăţeni
ca un mijloc ce trebuie sa fie cunoscut în detaliu, pentru a fi aplicat în mod consecvent de
către autorităţile publice, clasa politică, sectorul privat şi societatea civilă. Scopul este unul -
ridicarea standardului de viaţă.
A doua sarcină ţine de evaluarea procesului de implementare a Strategiei,
monitorizarea lui şi găsirea noilor oportunităţi de dezvoltare. în acest sens ONG-urile vor
întreprinde acţiuni:
- de dezvoltare instituţională a reţelei de ONG-uri în toate localităţile de pe teritoriul
României;
- de informare a cetăţenilor şi altor organizaţii ce fac parte din societatea civilă
despre scopurile şi efectele scontate în procesul de implementare a Strategiei;

39
- de lobby-ul pentru influenţarea politicilor publice în vederea implementării
iniţiativelor cetăţeneşti în vederea realizării Strategiei;
- de monitorizare a procesului de implementare a Strategiei;
- de atragere a resurselor şi fondurilor necesare pentru implementarea Strategiei;
- de sincronizare a diferitelor activităţi ce pot avea tangenţă sau favoriza
Dezvoltarea Durabilă;
- de popularizare a succeselor obţinute în anumite domenii, în anumite
localităţi pentru a-i încuraja pe alţii.
Fără îndoială, realizarea acestor sarcini va deschide noi oportunităţi pe care
comunitatea ONG-urilor va trebui să aibă capacitatea să le observe, să le evalueze şi să le
realizeze.

Curs nr. 6
STRATEGII DE REALIZARE A DEZVOLTĂRII DURABILE
Pentru realizarea condiţiilor de compatibilitate a celor patru sisteme, strategia
dezvoltării durabile include, ca un element esenţial, simultaneitatea programului în toate cele
patru dimensiuni. In România, o asemenea viziune asupra problematicii mediului a fost
susţinută încă din anul 1976, de către academicianul N.N. Constantinescu.
Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă porneşte de la inţelegerea faptului că
economia unei ţări, ca şi a tuturor ţărilor înseamna mai mult decât suma părţilor
componente, că modificările produse într-un subsistem sau altul antrenează schimbări de
ansamblu.
Dezvoltarea durabilă este definită de :
1. dimensiune a intereselor prezente şi viitoare ale generaţiilor;
2. dimensiune naţională – statală;
3. plan naţional;
4. dimensiune social - umană;

40
5. structura resurselor utilizate.
6.1 Politici de protecţie a mediului
Dacă anii '70 au fost cei în care problemele de protecţia mediului s-au impus atenţiei,
sfârşitul anilor '80 aduce şi primele seturi coerente de măsuri, pe care le putem numi
„politici de protecţie a mediului". Se poate discuta de asemenea politici la două nivele, cel statal
şi cel al întreprinderii.
Ideea de bază care se regăseşte astăzi în mai toate aceste politici este cea a „dezvoltării
durabile", noţiune introdusă de raportul Brundtland, adoptat în 1988 de conferinţa şefilor celor
7 mari state industrializate.
Dezvoltarea durabilă este, conform raportului, dezvoltarea care răspunde necesităţilor
prezentului fără a compromite capacitatea de a fi satisfăcute necesităţile generaţiilor
viitoare.
Din definiţie, rezultă trei elemente care alcătuiesc împreună dezvoltarea durabilă,
anume:
- mediul înconjurător: el trebuie să fie deplin integrat dezvoltării economice pentru că,
conform definiţiei, dezvoltarea economică prezentă trebuie să lase generaţiilor
următoare un „capital ecologic" cel puţin egal cu cel pe care l-am preluat noi de la
generaţiile trecute. Cu alte cuvinte, resursele neregenerabile trebuie exploatate cu
maximum de grijă, emisia de poluanţi trebuie controlată, trebuie împiedicat
procesul de dispariţie a speciilor vegetale şi animale;
- echitatea: dezechilibrele lumii contemporane participă în bună măsură la
degradarea mediului căci „sărăcia este şi cauză şi efect a problemelor mondiale de
protecţie a mediului. Ar fi deci inutil să se încerce rezolvarea problemelor mediului fără
a le înscrie într-o problematică mai vastă care să se ocupe de cauzele profunde ale
sărăciei şi nedreptăţii care domnesc azi în lume" (citat din Raportul Brundtland);
- viitorul: dezvoltarea durabilă impune o altă scală a timpului. întreprinderile
operează sub presiunea concurenţei şi vizează obţinerea de profituri pe termen scurt,
în timp ce scopul dezvoltării durabile este securitatea ecologică pe termen lung.
Dincolo de aceste elemente explicite, analiza conceptului de dezvoltare durabilă
evidenţiază şi alte considerente de care trebuie ţinut seama. Iată câteva dintre ele:
- problemele mediului înconjurător au un caracter din ce în ce mai marcat, pe măsură
ce amploarea fenomenelor de poluare creşte („Poluarea nu recunoaşte graniţele!").
Ca urmare, deciziile luate nu mai pot ignora efectele asupra colectivităţii umane, în
sensul cel mai larg al cuvântului. De exemplu, o ţară ce îşi accelerează creşterea
economică pe seama unei exploatări extensive a resurselor naturale şi fără a ţine cont
de efectele de poluare generate de creşterea sa economică riscă să perturbeze întreg
sistemul, care azi este puternic independent, atât geografic cât şi în relaţia economic-
ecologic;
- pentru satisfacerea nevoilor şi pentru dezvoltare s-a admis că trebuie luate în
considerare două tipuri de capital: capitalul creat de om (infrastructura, de ex.) şi
capitalul uman (de ex. Calificarea muncitorilor). In calcul trebuie luat în
considerare însă şi un al treilea tip de capital, capitalul natural şi se poate admite că,
printr-o gospodărire inteligentă, se poate substitui consumul de capital natural prin
intermediul celorlalte două.
Adoptarea principiului dezvoltării durabile implică o nouă strategie vis-a-vis de mediul
înconjurător, o redefinire a obiectivelor dezvoltării economice şi sociale, cu accent pe luarea
în considerare a tuturor aspectelor şi problemelor mediului, cum ar fi:
- asigurarea tipului de creştere economică;
- asigurarea nevoilor esenţiale de hrană, energie, apă, muncă şi îngrijire medicală;
asigurarea unui anumit nivel al populaţiei globului (prin limitarea creşterii);
controlul poluării, gestiunea resurselor şi abordarea calităţii vieţii într-un sens mai

41
larg;
- crearea unui cadru instituţional şi legislativ adecvat dar şi eficace, printr-o mai mare
utilizare a strategiilor anticipative şi prin aprofundarea cunoştinţelor (azi uimitor de
sărace, în ultimă analiză) despre legăturile şi corelaţiile existente între economie şi
mediu;
- promovarea progresului tehnologic în favoarea unei creşteri în acord cu cerinţele
mediului;
- crearea unor instrumente economice care să protejeze resursele rare şi în general
resursele naturale, ca şi a unor indicatori economici specifici care să permită
exprimarea cantitativă a tendinţelor şi progreselor înregistrate în domeniul
protecţiei mediului;
- modificarea tendinţelor de producţie şi de consum cu scopul protejării resurselor şi
diminuării poluării.
6.2 Elemente directoare ale managementului in spiritul dezvoltării durabile
Camera Internaţională de Comerţ a stabilit în şedinţa Biroului său executiv din 27
noiembrie 1990 o sumă de principii, publicate sub numele de „Carta afacerilor în spiritul
dezvoltării durabile, principiile managementului în condiţiile protecţiei mediului (Business
Charter for Sustainable Development Principles for Environmental Management)".
Prezentăm în cele ce urmează cele 16 principii ale cartei:
1. Prioritate a companiei. Preocupările privind protecţia mediului înconjurător trebuie să fie
considerate ca fiind una din priorităţile companiei. Compania va stabili strategii de
dezvoltare şi programe şi se va ocupa de transpunerea lor în practică astfel încât protecţia
mediului să fie permanent luată în consideraţie.
2. Management integrat. Conducerea fiecărei unităţi a firmei (companie) va aplica în
practică strategiile şi programele enunţate mai sus, protecţia mediului intrând ca o
componentă a preocupărilor din cadrul fiecărei funcţii manageriale.
3. Îmbunătăţire continuă. Strategiile, programele ca şi rezultatele transpunerii în practică a
acestora vor fi permanent îmbunătăţite, folosind noutăţile din domeniul ştiinţific,tehnic,
cerinţele consumatorului şi aşteptările colectivităţii umane din care face parte, folosind ca
punct de plecare legile şi normativele în vigoare. In cazul unei companii multinaţionale, va
aplica aceleaşi principii şi în celelalte ţări unde acţionează.
4. Educaţia salariaţilor. Compania se va preocupa permanent de a educa, antrena şi motiva
salariaţii astfel încât aceştia să îşi desfăşoare activităţile în mod responsabil în concordanţă cu
protecţia mediului.
5. Studiul premergător. Va studia impactul unei noi unităţi sau al unui nou proiect asupra
mediului înainte de al lansa, de asemenea înainte de a dezafecta o unitate. De altfel, dacă nu
o face, riscă foarte mult ca după ce a investit o groază de bani, să constate că nu
primeşte din partea autorităţilor autorizaţia de funcţionare.
6. Produse şi servicii. Va dezvolta şi va oferi acele produse şi servicii care nu perturbă
mediul înconjurător şi care prezintă siguranţă în folosire, care sunt eficiente sub aspectul
consumurilor specifice şi care pot fi reciclate, reutilizate sau lichidate într-un mod sigur.Aici
intervine cel mai adesea conceptul de ciclu de viaţă. De altfel, în ţările dezvoltate,
organisme guvernamentale acordă unor produse dreptul de a purta o etichetă specială
careconfirmă că sunt compatibile cu preocupările de protecţie a mediului, etichetă care
estefoarte dorită, contribuind mai mult ca orice alt mod de reclamă la vânzarea
produsuluirespectiv.
7. Sfătuirea clientului. Clientul trebuie sfătuit, eventual chiar educat în sensul exploatării,
transportului, depozitării şi eventual debarasării de produsele firmei în modul cel mai sigur,
(pentru ei ca şi pentru mediul înconjurător). Una din direcţiile în care firma pate acţiona cel mai
eficient constă în preluarea produsului uzat, preocuparea pe care trebuie să o aibă cu atât mai
mult cu cât respectivul produs uzat este mai poluant (exemple: uleiul uzat de motor,

42
bateriile uzate de automobil).
8. Facilităţi şi operare. Va proiecta, dezvolta şi opera acele facilităţi care să permită o
economisire a energiei şi a materiilor prime, folosirea cât mai susţinută a resurselor
regenerabile, minimizarea efectelor negative asupra mediului şi generarea de deşeuri
poluante; se va ocupa de tratarea şi depozitarea sigură a deşeurilor care totuşi apar. Acest
aspect este foarte adesea luat în consideraţie printre primele de către manageri, de oarece el
este uşor de măsurat şi controlat de către autorităţi şi de altfel majoritatea legilor şi
prevederilor îl vizează.
9. Cercetarea. Va conduce şi va finanţa cercetări vizând impactul asupra mediului al
materiilor prime, produselor, proceselor, pierderilor şi deşeurilor asociate intreprinderii şi de
asemenea, pe cele vizând reducerea acestor efecte negative.
10. Abordarea precaută. Va modifica fabrica, modul de fabricaţie, produsul sau serviciile
aferente în măsura în care i-o permite nivelul actual al cunoştinţelor astfel încât
săminimizeze efectele nedorite asupra mediului înconjurător.
11. Furnizori şi beneficiari. Va promova adoptarea principiilor de mai sus de către toţi
furnizorii şi beneficiarii săi, îi va încuraja în acest sens şi eventual le va cere să îşi
îmbunătăţească propriile metode de fabricaţie astfel încât să devină concordante cu cele ale
firmei. Acest punct este oarecum în contradicţie cu vechile practici conform căruia
furnizorii şi beneficiarii erau aleşi pe considerente legate strict de preţul oferit sau cerut de
aceştia. Noua idee este de a se considera toţi ca „o familie" având în prim plan
preocupările de protecţia mediului.
12. Pregătirea pentru a face faţă unui accident. Va pune la punct şi va întreţine măsuri de
prevenire şi de intervenţie în caz de accident peste tot unde o asemenea eventualitate este
posibilă, în colaborare cu autorităţile locale şi naţionale, luând în consideraţie şi
eventualele efecte transfrontaliere.
De multe ori, asemenea accidente au fost cele care au determinat o companie să ia în serios
elementele de management de mediu. De asemenea, asemenea accidente au fost cele care au
adus în faţa opiniei publice unele situaţii de perturbare a mediului şi au determinat luarea de
măsuri care s-au extins dincolo de situaţia provocată de accident. Un exemplu în acest sens este
poluarea marină cu petrol, care a fost adusă în faţa opiniei publice de accidentul lui Torrey
Canion în Marea Mânecii şi care a determinat luarea de măsuri ce au vizat toate formele de
poluare petrolieră a mărilor (între care poluarea datorită accidentelor nu reprezintă decât ceva
mai mult de 2%).
13. Transferul de tehnologie. Va contribui la transferul tehnologiilor prietenoase în raport cu
mediul şi al metodelor corespunzătoare de management către toţi cei interesaţi. Aceasta este de
asemenea o problemă spinoasă pentru că o companie care a descoperit un procedeu mai bun
nu este dispusă să îl cedeze pe gratis sau la un preţ sub valoarea lui, aşa cum sugerează
principiul. De fapt, refuzul de transfer de tehnologie este unul din reproşurile majore pe
care ţările slab dezvoltate îl fac ţărilor puternice. Uneori mai intervin organismele
O.N.U. care oferă asemenea tehnologii.
14. Contribuţia la efortul comun. Va contribui la dezvoltarea unor programe şi iniţiative
publice, guvernamentale şi interguvernamentale care să îmbunătăţească nivelul atenţiei ce se
dă protecţiei mediului.
15. Dialogul deschis. Va încuraja dialogul deschis şi fără idei preconcepute purtat cu
proprii angajaţi, publicul, societatea în general, anticipând şi încercând să răspundă
preocupărilor acestora în legătură cu eventualele probleme sau impacturi ale activităţii
firmei, al produselor, serviciilor sau deşeurilor ei, inclusiv acelea de importanţă
transfrontalieră sau globală. Ideea este aceea că o companie cu o politică transparentă în
domeniul protecţiei mediului va avea numai de câştigat, atât în raport cu publicul din zona în
care îşi desfăşoară activitatea, cu clienţii cât şi cu proprii angajaţi.
16. Respectul legilor şi raportarea rezultatelor. Compania va măsura permanent nivelul

43
poluării provocate şi gradul de reducere al acestuia; va organiza cu regularitate audit-uri de
protecţia mediului şi verificări ale respectării regulamentelor interioare şi legislaţiei; va
informa periodic despre toate acestea consiliul de conducere, acţionarii, angajaţii,
autorităţile şi publicul. Efortul de protecţie a mediului poate fi cuantificat în termeni
economici şi ecologici. Ascunderea unor contra-performanţe în domeniu, duce în final la o
pierdere a credibilităţii care se poate materializa într-o scădere uneori drastică (nu încă şi la noi
în ţară) a potenţialului concurenţial.
Cele 16 principii de mai sus nu aduc de fapt nimic nou, meritul lor fiind acela de a
preciza termenii şi de a reunii laolaltă elementele esenţiale ale conducerii ecologice a unei
întreprinderi, problemă care la ora actuală se bucură de o maximă atenţie pe plan mondial şi
care fără îndoială că va deveni şi la noi un factor de luat în seamă îndată ce în economie se va
instala un climat cu adevărat concurenţial.
6.3 Sisteme de Management de Mediu
Mai mult ca oricând este recunoscut faptul că un control efectiv al poluării nu se
poate realiza exclusiv pe soluţii tehnologice, ci acesta trebuie abordat în baza unui sistem de
management de mediu, integrat managementului general al întreprinderii.
In numeroase ţări implementarea sistemelor de management de mediu deşi este o
acţiune voluntară ea a reuşit să convingă, nu numai prin beneficiile financiare obţinute (ca:
identificarea zonelor ce pot aduce economii, creşterea eficienţei producţiei, găsirea de noii pieţe,
etc), dar şi prin creşterea credibilităţii în obţinerea de credite bancare, în atragerea investitorilor
şi a noilor beneficiari.
În acest sens, în prezent, pe plan mondial se poate constata o orientare a preocupărilor
companiilor către introducerea Sistemelor de Management de Mediu (SMM). Acestea oferă
o modalitate structurată şi sistematică de integrare a problematicii de mediu în toate aspectele
activităţii unei companii.
Scopul nu constă numai în conformarea cu legislaţia de mediu şi minimizarea riscurilor
financiare, ci şi în îmbunătăţirea continuă a performanţei de mediu, asigurându-se astfel o bună
imagine şi o serie de avantaje pe piaţa competiţională.
În 1985 conceptul SMM a fost introdus pentru prima dată în Olanda, în prezent acesta
constituind un real interes în celelalte ţări vest europene, în Asia, S.U.A., Canada şi în
continuă creştere în Europa Centrală şi de Est.
Managementul mediului înconjurător la nivelul unităţilor economice a cunoscut o
evoluţie continuă şi rapidă în ultimii 10 - 15 ani. Istoric, companiile au abordat problemele
de mediu în trei moduri, conform figurii:

6.4 Etape de evoluţie în managementul de mediu


Iniţial (anii '70) eforturile ţărilor au fost concentrate spre dezvoltarea componentelor
legislative şi de reglementare ca şi a structurilor organizatorice care să asigure încadrarea
activităţilor economice în limitele permise de standardele de mediu. În aceste condiţii,
răspunsul industriei era dat ca reacţie la apariţia problemelor, îndeosebi a celor de
neconformitate cu reglementările existente. Investiţiile erau preponderent în soluţii
tehnologice de depoluare, la capăt de linie (end of pipe).
În continuare s-a trecut la integrarea politicii ecologice în politica economică a
întreprinderii. In anul 1987, Raportul Brundtland al Comisiei Mondiale asupra Mediului şi
Dezvoltării a introdus termenul de Dezvoltare Durabilă şi a îndemnat industriile să-şi
dezvolte sisteme eficiente de management de mediu.
A urmat întâlnirea din 1992 de la Rio de Janeiro când conducătorii de guverne şi de
mari companii, grupuri private au analizat cum poate fi condusă lumea întreagă către
dezvoltarea durabilă.

44
A rezultat consensul global şi angajamentul politic de la cel mai înalt nivel (Agenda 21)
pentru începerea colaborării între guverne, întreprinderi, organizaţii neguvernamentale, etc,
în vederea găsirii soluţiilor pentru rezolvarea problemelor cruciale de mediu. S-a hotărât de
asemenea ca Organizaţia Internaţională pentru Standardizare (ISO) să elaboreze o serie de
standarde dedicate sistemului de management de mediu.
În paralel cu aceste dezvoltări, Camera Internaţională de Comerţ (ICC) a elaborat în
1990 -Carta Afacerilor pentru Dezvoltare Durabilă - care conţine 16 principii, bază a
programelor individuale (sectoriale şi intersectoriale) pentru activităţi economice (vezi figura
următoare).

6.5 Ce este, de fapt, un Sistem de Management de Mediu?


„Componentă a sistemului general de management ce include structura organizatorică,
activităţile de planificare, responsabilităţile, practicile, procedurile, procesele şi resursele pentru
elaborarea, implementarea, realizarea, revizuirea şi menţinerea politicii de mediu".
Un Sistem de Management de Mediu are ca obiectiv principal să ajute o companie în:
• identificarea şi controlul aspectelor de mediu, a impacturilor şi riscurilor
relevante din companie;
• satisfacerea politicii de mediu a obiectivelor şi ţintelor, inclusiv conformarea cu
legislaţia de mediu;
• definirea unui set de principii de bază care să orienteze activităţile viitoare
vizând responsabilităţile de mediu;
• stabilirea unor creşteri ale performanţei de mediu a companiei, pe baza unui
bilanţ costuri-beneficii;
• determinarea resurselor necesare pentru atingerea obiectivelor;
• definirea responsabilităţilor, autorităţii şi a procedurilor care să asigure
implicarea fiecărui angajat al companiei, în reducerea impactului negativ asupra
mediului;
• realizarea unui sistem eficient de comunicare în interiorul companiei şi
asigurarea unei instruiri a personalului.

45
In esenţă, un SMM răspunde abordării cunoscute Managementului Calităţii şi
anume: „Planifică, Execută, Verifică, Îmbunătăţeşte" (vezi figura următoare - Cercul Deming).

Este
deci un
instrument de

identificare şi rezolvare a problemelor care poate fi implementat într-o companie în diferite


modalităţi, depinzând de condiţiile specifice.
Sistemul de management de mediu va diferi în funcţie de tipul, natura, mărimea,
complexitatea activităţii, produselor şi serviciilor companiei. Există totuşi un număr de
elemente de bază care se regăsesc în comun tuturor SMM. Acestea includ:
• Obţinerea angajamentului din partea managementului general al companiei
privind dorinţa şi sprijinul în implementarea sistemului de management de mediu;
• Analiza iniţială: stabilirea exactă a poziţiei unde se află compania în relaţia cu
mediul. Constituie baza de pornire în implementarea SMM, faţă de care se va judeca ulterior şi
îmbunătăţirea performanţei de mediu;
• Politica de Mediu, de obicei publicată în scris ca Declaraţie a Politicii de Mediu,
exprimând angajamentul managerului general de a se conforma legislaţiei de mediu şi de a
urmări îmbunătăţirea continuă a performanţei de mediu. În felul acesta, se asigură nu numai
responsabilitatea pentru implementarea politici de mediu, ci şi suportul necesar acestuia;
• Programul de Mediu sau Planul de Acţiune, care pornind de la identificarea
aspectelor de mediu şi a impactului asociat acestora, conţine măsurile ce vor fi luat de-a lungul
unei perioade de timp. În fapt, acesta traduce politica de mediu a companiei în obiective şi
ţinte, identifică activităţile necesare atingerii acestora, defineşte responsabilităţile angajaţilor şi
resurse financiare corespunzătoare;
• Structuri şi responsabilităţi: definirea, atribuirea şi comunicarea structurilor,
responsabilităţilor şi autorităţii de mediu necesare pentru aşi implementa SMM;
• Conştientizare, motivare şi furnizarea de cunoştinţe corespunzătoare printr-un
program de instruire. Va fi desemnat un reprezentant al managementului companiei,
responsabil cu activitatea de protecţiei a mediului;
• Integrarea managementului de mediu în managementul general al companiei -
include proceduri pentru înglobarea cerinţelor de mediu în toate sectoarele specifice
companiei, cum ar fi: aprovizionare, marketing, cercetare-dezvoltare, serviciu financiar, etc.
Aceste proceduri pot conţine:
- sistemul de comunicare internă; - controlul documentelor;
- controlul operaţional;
- evaluarea riscului şi pregătirea planurilor şi procedurilor de urgenţă în vederea
asigurării unei răspuns corespunzător în cazul incidentelor neprevăzute şi accidentale.

46
• Monitoring, măsuri şi proceduri de înregistrare - necesare pentru a înregistra
şi evidenţia pe bază de documente, rezultatele acţiunilor întreprinse;
• Acţiunile preventive şi corective - în vederea eliminării cauzelor existente
sau potenţiale privind neconformarea cu obiectivele, ţintele stabilite iniţial;
• Audit-ul Sistemului de Management de Mediu - stabilirea şi menţinerea
programelor de auditare a sistemului de management de mediu cu o frecvenţă dictată de natura
operaţiilor;
• Analiza Managementului de Mediu - evaluarea făcută de managerul general
asupra tuturor aspectelor semnificative ale SMM, pentru a identifica necesitatea unor posibile
schimbări în sistem.
Scopul documentaţiei alcătuite în concordanţă cu cerinţele unui Sistem de Management
de Mediu este să creeze o disciplină unui anumit sistem, să demonstreze auditorilor
conformitatea şi nu să devină prin ea însăşi un sfârşit de acţiune. Acolo unde a fost deja
implementat Sistemul Calităţii (ISO 9000), experienţa câştigată va uşura procesul de
implementare a Sistemului de Management de Mediu (ISO 14001, EMAS).
Dintre avantajele introducerii unui Sistem de Management de Mediu într-o companiei,
se pot menţiona:
Operaţional
Identifică şi corectează, pe plan intern, probleme, înainte ca acestea să fie descoperite
din exterior;
Elimină posibile conflicte între standardele SMM naţionale prin introducerea unui
standard internaţional;
Oferă eficienţă, disciplină şi integrare operaţională cu ISO 9000;
Asigură o implicare mai mare a angajaţilor în activitatea întreprinderii;
Facilitează obţinerea autorizaţiei de funcţionare;
Ajută în dezvoltarea şi transferul tehnologiilor.
Comercial
Demonstrează beneficiarilor că întreprinderea răspunde exigenţelor de mediu;
Oferă avantaje în relaţiile publice prin posibilitatea comunicării angajamentului de a
asigura un mediu înconjurător curat, sigur şi sănătos;
Răspunde cerinţelor potenţiale (naţionale şi internaţionale) ale relaţiilor comerciale;
Asigură profit dintr-o ofertă de produse „verzi";
îmbunătăţeşte competitivitatea pe piaţa internaţională;
Asigură o imagine îmbunătăţită.
Financiar
Facilitează relaţiile cu companiile de asigurare;
Elimină posibilele costuri determinate de neîncadrarea în standardele naţionale de
mediu;
Asigură economii financiare prin minimizarea consumurilor de energie şi materii
prime;
Satisface criteriile investitorilor;
Ajută la reducerea răspunderilor şi riscurilor de mediu;
Ajută accesul la împrumuturi bancare.
Reglementări
Demonstrează angajamentul întreprinderilor faţă de autorităţile guvernamentale, pentru
conformare şi îmbunătăţire continuă;
Asigură un program de mediu pro-activ.
Protecţia mediului
Reduceri ale consumurilor de materii prime şi energie; emisiilor în aer, apă, sol;
deşeurilor şi ambalajelor; zgomotului; impactului asupra ecosistemelor, etc.
6.6. Sistemul de standarde ISO 14000

47
Organizaţiile sunt tot mai preocupate să atingă şi să menţină performanţe de mediu
sănătoase ţinând sub control impactul activităţilor, produselor şi serviciilor lor asupra mediului,
ţinând cont de politica şi obiectivele lor de mediu. Ele procedează astfel în contextul unei
legislaţii tot mai exigente, al dezvoltării politicilor economice şi al altor măsuri de intensificare
a protecţiei mediului precum şi al unei creşteri generale a preocupării părţilor interesate în
privinţa problemelor de mediu şi a dezvoltări durabile.
Multe organizaţii au iniţiat analize şi audituri de mediu pentru a-şi evalua
performanţele proprii în materie de mediu. Pentru ca acestea să fie eficiente, ele trebuie dirijate
în cadrul unui sistem structurat de management şi integrate în activitatea generală de
management.
Stadardele internaţionale de management de mediu au menirea de a pune la dispoziţia
organizaţiilor elementele uni sistem eficient de management de mediu care poate fi integrat cu
alte cerinţe de management, pentru a ajuta organizaţiile să-şi realizeze obiectivele economice şi
de mediu.
Standardele ISO 14000 specifică cerinţele unui astfel de sistem de management de
mediu. Ele au fost redactate astfel încât să fie aplicabile tuturor tipurilor şi dimensiunilor de
organizaţii şi să se potrivească diverselor condiţii geografice, culturale şi sociale. Succesul
sistemului depinde de implicare la toate nivelele şi funcţiile, în special la nivelul conducerii de
vârf. Un sistem de acest fel permite unei organizaţii să stabilească şi să evalueze eficienţa şi
procedurile de elaborare a unei politici şi a unor obiective de mediu, să realizeze conformarea
cu acestea şi să demonstreze această conformare şi altora. Scopul general al standardelor este
de a ţine protecţia mediului şi prevenirea poluării în echilibru cu nevoile socio-economice.
Multe dintre cerinţe pot fi abordate concomitent sau pe rând în orice moment.
Managementul de mediu cuprinde o gamă întreagă de probele, inclusiv pe acelea cu
implicaţii strategice sau de concurenţă. Adoptarea şi implementarea în mod sistematic a unei
game de tehnici de management de mediu poate conduce la rezultate optime pentru părţile
interesate. Pentru realizarea obiectivelor de mediu, sistemul de management de mediu trebui să
stimuleze organizaţiile să ia în consideraţie implementarea celei mai bune tehnologii, dacă este
cazul şi când este viabilă din punct de vedere economic. In plus trebuie să se ţină seama şi de
eficienţa economică a unei astfel de tehnologii.
Sistemele de management de mediu se adresează unei game largi de părţi interesate şi
de nevoile în evoluţie ale societăţii pentru protecţia mediului, iar cerinţele acestora nu trebuie
stabilite în mod independent de elementele sistemului de management existent.
Un sistem de management de mediu asigură unei organizaţii ordine şi consecvenţă în
abordarea problemelor de mediu prin alocarea resurselor, repartizarea responsabilităţilor şi
evaluarea continuă a practicilor, procedurilor şi proceselor.

Directive generale asupra principiilor, sistemelor şi tehnicilor ajutătoare-


STANDARDUL ISO 14004.
Acest standard internaţional asigură îndrumări cu privire la elaborarea şi implementarea
sistemelor şi principiilor de management de mediu precum şi la coordonarea lor cu alte sisteme
de management.
Directivele sunt aplicabile oricărei organizaţii, indiferent de mărime, tip sau nivel de
maturitate, care este interesată să elaboreze, implementeze şi/sau să îmbunătăţească un sistem
de management de mediu. Directivele sunt destinate folosirii ca instrument voluntar, intern de
management.
O organizaţie trebuie să implementeze un sistem de management de mediu eficient
pentru a proteja sănătatea oamenilor şi mediul împotriva impactelor potenţiale ale activităţilor,
produselor sau serviciilor sale precum şi pentru a menţine şi a îmbunătăţi calitatea mediului.
O organizaţie al cărui sistem de management încorporează un sistem de management
de mediu dispunând de un cadru pentru echilibrarea şi integrarea intereselor economice şi de

48
mediu. Implementând un sistem de management de mediu (SMM) organizaţia poate să obţină
avantaje semnificative în materie de competitivitate şi beneficii economice. Printre beneficiile
posibile legate de un SMM se menţionează:
- asigurarea clienţilor despre angajarea într-un management de mediu
demonstrabil;
- menţinerea de bune relaţii cu publicul/comunitatea;
- satisfacerea criteriilor pentru investitori şi îmbunătăţirea accesului la capital;
- obţinerea asigurării la un cost rezonabil;
- îmbunătăţirea imaginii şi a cotei de piaţă;
- satisfacerea criteriilor pentru certificarea desfacerilor;
- îmbunătăţirea controlului costurilor;
- reducerea incidentelor care conduc la răspunderi;
- conservarea materiilor prime şi a energiei;
- facilitarea obţinerii permiselor şi autorizaţiilor;
- stimularea dezvoltării şi împărtăşirea soluţiilor referitoare la mediu;
- îmbunătăţirea relaţiilor dintre industrie şi organele administrative

1. îmbunătăţirea continuă - procesul de perfecţionare a sistemului de management


de mediu pentru a obţine îmbunătăţiri în performanţele generale de mediu, în concordanţă cu
politica de mediu a organizaţiei.
2. mediu - ambianţa în care funcţionează o organizaţie, cuprinzând aerul, apa,
terenurile, resursele naturale, flora, fauna, oamenii şi relaţiile dintre acestea.
3. aspect de mediu - element al activităţilor, produselor sau serviciilor unei
organizaţii care poate interacţiona cu mediul; un aspect de mediu semnificativ este acela ce are
sau poate avea un impact semnificativ asupra mediului.
4. impact asupra mediului - orice modificare a mediului, negativă sau benefică,
care decurge în întregime sau parţial din activităţile, produsele sau serviciile unei organizaţii.
5. sistem de management de mediu - acea parte a sistemului general de
management care cuprinde structura organizatorică, activităţile de planificare,
responsabilităţile, practicile, procedurile, procesele şi resursele destinate elaborării,
implementării, realizării, analizei şi menţinerii politicii de mediu.
6. audit al sistemului de management de mediu - un proces de verificare sistematic
şi bazat pe documente vizând obţinerea de dovezi şi evaluarea lor obiectivă, pentru a stabili
dacă sistemul de management de mediu al unei organizaţii se conformează criteriilor de audit
ale sistemului de management de mediu, stabilite de organizaţie şi comunicarea
rezultatelor acestui proces conducerii.
7. obiectiv de mediu - sarcină generală de mediu decurgând din politica de mediu
pe care şi-o propune o organizaţie şi care, dacă se poate, este cuantificabilă.
8. performanţă de mediu - rezultate măsurabile ale sistemului de management de
mediu, legate de stăpânirea de către organizaţie a problemelor sale de mediu pe baza politicii,
obiectivelor şi sarcinilor sale de mediu.
9. politică de mediu - declararea de către organizaţie a intenţiilor şi principiilor
sale cu privire la performanţa sa globală în privinţa mediului, aceasta asigurând un cadru de
acţiune şi de stabilire a obiectivelor şi sarcinilor sale de mediu.
10.sarcină de mediu - cerinţă de eficienţă (performanţă) detaliată, dacă se poate
cuantificată, aplicabilă organizaţiei sau unor părţi ale sale, care decurge din obiectivele de
mediu şi care trebuie stabilită şi satisfăcută pentru realizarea obiectivelor respective.
11. parte interesată - persoană sau grup preocupat sau afectat de performanţa de
mediu a unei organizaţii.

49
12. organizaţie - companie, corporaţie, firmă, întreprindere sau instituţie ori o parte
sau o combinaţie a acestora, fie că sunt asociate sau nu, publică sau privată, care are funcţii şi
administraţie proprie.
13. prevenirea poluării - folosirea de procese, practici materiale sau produse care,
evită, reduc sau menţin sub control poluarea, ceea ce ar putea cuprinde reciclare, epurare,
modificări de proces, mecanisme de control, folosirea eficientă a resurselor şi înlocuiri de
materiale.

Curs nr. 7

DEZVOLTAREA DURABILĂ ÎN CONTEXT INTERNAŢIONAL


Începând din anul 1980, Strategia Mondială de Conservare (concepută de Uniunea
Internaţională pentru conservarea naturii, Fondul Mondial pentru Natură şi Programul
Naţiunilor unite pentru Dezvoltare) a recomandat tuturor ţărilor să-şi elaboreze stategii
naţionale de conservare a mediului. Deci se poate aprecia că deceniul '80 a fost martorul unor
schimbări fundamentale în privinţa modului în care guvernele şi agenţiile de dezvoltare au

50
abordat mediul ambiant şi dezvoltarea. Se recunoaşte, astăzi, că un mediu ambiant sănătos este
esenţial pentru o dezvoltare durabilă şi o economie sănătoasă. Economiştii şi planificatorii au
început să înţeleagă faptul că strategiile economice care erodează capitalul natural sunt,
adeseori, lipsite de succes. Strategiile şi programele de dezvoltare care nu iau în considerare
resursele critice - păduri, terenuri, păşuni, apă dulce, zone de coastă, zone de pescuit,
biodiversitate etc. - pot compromite dezvoltarea economică viitoare.
Dar intercondiţionarea cea mai strânsă, dintre cele evidenţiate la nivelul dezvoltării
durabile, este cea stabilită cu problematica energiei: pe de o parte, datorită rolului hotărâtor pe
care energia îl joacă în fixarea coordonatelor dezvoltării şi, pe de altă parte, datorită impactului
major pe care energetica îl are asupra mediului.
Principalii factori care determină consumul de energie sunt creşterea populaţiei,
eficienţa cu care este utilizată energia şi creşterea economică.
Explozia demografică exercită o presiune considerabilă asupra ecosferei, mai ales
datorită faptului că sporul major de populaţie (90%) se concentrează în ţările în curs de
dezvoltare, ale căror perspective de evoluţie spre o creştere a consumului de energie pe
locuitor, sunt diminuate de bariere de natură economică, socială şi instituţională.
Eficienta energetică este în atenţia ţărilor industrializate realizându-se paşi importanţi
în privinţa scăderii intensităţii energetice. Coeficientul de elasticitate, cu care afectează
creşterea economică creşterea consumului de energie, este subunitar. Dar, trebuie urmărită cu
atenţie evoluţia intensităţii energetice, pentru ca acesta să se reducă doar ca urmare a unor
acţiuni care micşorează consumul de energie fără a afecta în vreun fel calitatea produselor sau
serviciilor oferite consumatorilor.
Creşterea economică are o importanţă vitală pentru progresul umanităţii, deşi mulţi
economişti au fost şi sunt de părere că indicatorul creşterii trebuie redefinit pentru ca el să fie
reprezentativ. Ce fel de creştere şi în ce scop?
Creşterea economică ar fi mai uşor de evaluat, dacă s-ar acţiona în următoarele trei
direcţii:
- includerea în preţuri a tuturor costurilor, astfel încât externalităţile sociale şi
ecologice să fie încorporate în preţuri;
- includerea acestor costuri direct în preţurile cu care se corelează, în loc de a
reveni guvernelor sarcina „rezolvării" lor (ceea ce echivalează cu o redistribuire la nivelul
tuturor contribuabililor);
- încorporarea obligaţiilor viitoare, reale sau potenţiale, în contabilitatea curentă.
Limitele creşterii curente nu sunt impuse de pericolul maltusian al diminuării
resurselor, ci de capacitatea de asimilare a poluanţilor antropici de către natură.
În prezent se insistă pe inţelegerea faptului că dezvoltare durabilă nu inseamnă neapărat
creştere durabilă.
Dacă impactul activităţilor antropice asupra mediului înconjurător poate fi urmărit pe
trei niveluri (global, regional si local), criteriile care permit analiza durabilităţii sunt aceleaşi,
independent de nivelul implicat:
- protecţia biosferei;
- utilizarea eficientă a capitalului uman şi natural;
- echitatea.
Protecţia biosferei, în raport cu activitatea industrială, este un criteriu fundamental
pentru o dezvoltare durabilă. Introducerea noţiunii de ecocapacitate - care dă substanţă
criteriului protecţiei biosferei - sugerează o dublă semnificaţie:
- evidenţiază capacitatea unui ecosistem de a fi flexibil sau de a-şi menţine modul
său de comportament în cazul unor perturbări externe anormale, induse de activităţile
antropice;

51
- evaluează capacitatea tipică a sistemului industrial de a rămâne stabil, de a-şi
menţine echilibrul in condiţiile de răspuns la fluctuaţiile normale ale mediului său extern;
se minimizează, astfel, şi riscul potenţial faţă de mediul inconjurător.
Utilizarea eficientă a capitalului uman şi natural. Randamentele de transformare a
resurselor sunt definitorii pentru posibilităţile de a satisface cerinţele acestui criteriu. Trebuie
aleasă, în mod evident, tehnologia corespunzătoare randamentului care minimizează impactul
activităţilor industriale faţă de mediul inconjurător. Impactul poate fi apreciat prin cantitatea de
deşeuri evacuate în mediu.
O exprimare sintetică a acestui criteriu se poate face sub forma minimizării consumului
de resurse şi a maximizării rezultatelor economice.
Echitatea are mai multe semnificaţii şi anume:
- distribuţia proporţională a cheltuielilor legate de protecţia mediului înconjurător între
segmente diferite ale populaţiei sau între ţări diferite; existenţa săracilor şi a bogaţilor, în
acelaşi spaţiu economic, complică respectarea criteriului, sărăcia accelerând degradarea
mediului inconjurător; la nivel global, criteriul echităţii presupune că ţările dezvoltate, care au
ponderea cea mai ridicată in totalul fenomenului de poluare, să suporte cea mai mare parte a
costului protecţiei mediului;
- echitatea intre generaţiile umane: calitatea factorilor de mediu, gestiunea
resurselor neregenerabile, acumularea deşeurilor (in special, a celor radioactive) etc.
privesc, în egală măsură, atât generaţiile prezente, cât şi pe cele viitoare;
- egalitatea ţărilor cu privire la dreptul de a realiza procesele industriale cu
tehnologii curate şi resurse regenerabile de producere a energiei; transferul de tehnologie
devine, astfel, o condiţie a dezvoltării durabile.
In proiectul Europa Durabilă - 2010, elaborat în anul 1995 conform metodologiei
stabilite de Institutul din Wuppertal - Germania, la orizontul anului 2010, pentru mai mult de
30 de ţări europene, pot fi considerate certe următoarele aspecte:
• închiderea ciclurilor de producţie; rate mari de refolosire şi reciclare, extinderea
utilizării ambalajelor returnabile;
• reducerea utilizării combustibililor fosili, conservarea energiei, diminuarea
activităţii sectoarelor energointensive, perceperea de eco-taxe;
• îmbunătăţirea calităţii materialelor; timp de viaţă prelungit al produselor;
• scăderea intensităţii transportului.
Energia şi resursele neregenerabile fiind resurse globale, sunt stabilite criterii limitative
pentru fundamentarea politicilor naţionale, bazate pe spaţiul ambiental (ecologic).
Spaţiul ambiental naţional disponibil se defineşte, ca fiind spaţiul ce revine unui
locuitor al Europei ( prin împărţirea suprafeţei continentului la numărul total de locuitori ai
acestuia), înmulţit cu numărul locuitorilor ţării de referinţă.
Lucrarea Towards Sustainable Europe (Amsterdam, 1995), jalonează tendinţele globale
la orizontul anului 2010 (Tabelul 7.1.)
Tendinţele din tabelul 7.1. sunt stabilite pornindu-se de la următoarele argumente:
a) limitarea creşterii temperaturii aerului, ca urmare a efectului de seră, până la t =
2°C în anul 2010;
b) viteza de creştere a temperaturii va fi Δt < 0,1 °C/deceniu;
c) emisia globală maximă de CO2, înainte de anul 2010, se va situa la cel mult 2
Gt;
d) recomandarea a corespunde pentru o limită superioară de 450 ppm CO 2 în
atmosferă si ţine seama de cantitatea de CO2 acumulată deja în atmosferă; recomandarea c
limitează emisia de CO2 în funcţie de capacitatea de absorbţie a ecosistemului mondial.
Tabelul 7.1.Tendinţele globale la orizontul anului 2010
Cazul analizat Tendinţa Observaţii

52
Populaţia + 1,7% anual +34% global, până în anul 2010
Solul fertil - 2,5% anual
Rata distrugerii este mai mare decât
Biodiversitate In scădere
rata naturală de conservare
Scăderea este mai rapidă decât s-a
Ozonul stratosferic -3% anual
aşteptat
Cauzează declinul pădurilor şi
Ozonul troposferic +1% anual
periclitează viaţa oamenilor

Gazele cu efect de seră -1% CO2 echivalent, anual Apar şi alte emisii noi

Afectează echilibrul radiaţiilor


Aerosolii +1% echivalent sulf, anual
naturale
Circuitul de materiale In creştere Mai mult decât dublul ratei geologice
Indicatorul tehnic al economiei durabile este insăşi productivitatea resurselor: cu cât
se poate produce mai multă bunăstare din fiecare gram de material extras, cu atât rezultatul
este mai benefic pentru calitatea ecosferei. Motto-ul durabilităţii trebuie să fie mai multă
bunăstare, folosind cât mai puţin din resursele mediului.
7.1. Posibiltati de operaţionalizare pentru o dezvoltare durabilă.
Capitalul comunitar.
Ţinând seama de caracteristicile geografice (zonă depresionară pe valea unui râu),
naturale, economice (monoindustrie legată de mineritul carbonifer), demografice şi sociale,
analiza sistemului considerat, prin prisma dezvoltării durabile, se realizează cu ajutorul noţiunii
de capital comunitar.
Capitalul comunitar poate fi definit ca o sumă de capitaluri: natural, uman, social şi
construit, care interacţionează furnizând comunităţii bunuri şi servicii, şi pe care
comunitatea se bazează pentru a-şi continua existenţa.
Deşi noţiunea de capital vine din sfera bancară (capital financiar) sau industrială
(capital material), extrapolarea şi aplicarea sa la evaluarea durabilităţii, este justificată şi
utilă, luând în considerare caracterul interdisciplinar al dezvoltării durabile.
Toate cele patru tipuri de capital au următoarele trăsături comune:
- sunt necesare funcţionării comunităţii;
- trebuie administrate de comunitate;
- în mod neintrerupt, este necesară protejarea, întreţinerea şi corectarea evoluţiei
lor.
Elementul fundamental pentru ansamblul numit capital comunitar îl constituie capitalul
natural, compus din: resurse naturale, servicii oferite de ecosistem şi frumuseţea naturii
(resurse estetice).
Resursele naturale includ tot ceea ce oferă natura sau ceea ce poate fi preluat din
natură pentru a asigura existenţa şi evoluţia comunităţii: energia solară, aerul respirabil,
protecţia la razele ultraviolete, apa, ploile necesare recoltelor, văile fertile ale râurilor,
plantele, animalele, materialele, existente în sol (nutrienţii pentru agricultură, materiale de
construcţie, anumite zăcăminte utile existente la suprafaţa solului) şi în subsol
(combustibili fosili, metale, minerale diverse). Toate aceste resurse pot fi utilizate, unele în stare
brută, iar altele în urma unor procesări industriale. Rezultatul final se concretizează într-un
produs util şi un material deşeu.
Serviciile ecosistemului reprezintă procesele naturale pe care se bazează existenţa şi
evoluţia comunităţii. O suprafaţă standard de sol dintr-o fermă agricolă poate produce plante

53
alimentare sau plante industriale care satisfac necesităţi umane esenţiale. Terenurile umede
realizează filtrarea apei şi preiau în mare măsură surplusul de apă în cazul inundaţiilor.
Estuarele asigură habitatul crustaceelor şi a altor specii de faună şi floră marină utilizate de
om. Pădurile asigură filtrarea aerului, stabilizarea solului, reglarea climei şi protecţia
impotriva inundaţiilor. Polenizarea, răspândirea seminţelor, controlul insectelor şi ciclurile
nutritive sunt servicii furnizate de natură, care consolidează pânza vieţii terestre. Dacă
mediile care favorizează aceste procese sunt utilizate în limitele relaxării naturale
(reechilibrării prin autoorganizare), iar procesele nu sunt perturbate, serviciile oferite de
ecosistem pot funcţiona pe un timp nelimitat. Dacă nu se respectă legile de evoluţie ale
ecosistemului (erodarea solului şi pierderea nutrienţilor esenţiali, sedimente excesive şi
colmatarea terenurilor umede, tăierea neraţională a pădurilor -reducerea biodiversităţii,
navigaţia costieră şi pescuitul intensiv), apar fenomene de degradare şi epuizare
ireversibile, iar posibilităţile de reechilibrare, fie sunt foarte costisitoare fie nu mai există.
Resursele estetice sau frumuseţea naturii constituie o componentă a capitalului
natural, greu de cuantificat, dar care contribuie considerabil la ameliorarea calităţii vieţii
fiind esenţială pentru turism şi recreaţie, activităţi, care oferă baza economică pentru anumite
comunităţi. Aranjamentele florale de la ferestrele sau din grădinile locuinţelor, peisajele
montane, atmosfera litorală, parcurile umbroase în zilele caniculare de vară, cântecul
păsărilor, strălucirea stelelor în nopţile senine de iarnă, toate sunt părţi ale resurselor
estetice.
Capitalul uman si social este element constitutiv al capitalului comunitar şi este
compus din două subsisteme : capitalul uman (populaţie) si capitalul social (relaţii
sociale).
Capitalul uman este o sumă a calităţilor personale ale indivizilor din comunitate:
calificare profesională, abilităţi, sănătate fizică si psihică, educaţie, spirit si concepţii
comunitare.
Capitalul social include relaţiile din cadrul comunităţii şi modul de interacţiune şi de
raportare a membrilor comunităţii. La scară redusă, capitalul social este reprezentat de relaţiile
familiare, prieteneşti, de vecinătate, de colegialitate. La scara comunităţii, capitalul social
reprezintă: relaţiile dintre comunitate şi diferite organizaţii (comitete voluntare, grupări
profesionale, sindicate, partide, fundaţii, asociaţii civice), disponibilitatea grupurilor de
locuitori de a forma structurile de conducere şi de coordonare ale comunităţii, abilitatea unor
indivizi de a forma companii care să producă bunuri şi servicii necesare comunităţii,
capacitatea de amorsare a interesului comun pentru soluţionarea problemelor şi buna
funcţionare a comunităţii.
Capitalul construit reprezintă totalitatea structurilor construite de omenire pe baza
capitalului natural cu concursul capitalului uman şi social. Capitalul financiar (credite şi debite
în comunitate), autostrăzile, podurile, căile ferate şi navale, resursele informatice,
echipamentul industrial greu, construcţiile industriale şi publice, casele şi blocurile de
locuit, bunurile manufacturate, alimentele, îmbrăcămintea, toate sunt părţi ale capitalului
construit. Sunt incluse aici şi o serie de bunuri care nu pot fi considerate strict necesare, dar la
care, populaţia ţărilor dezvoltate, nu se gândeşte să renunţe, cum ar fi: maşini de spălat rufe si
vase, autoturisme, telefoane, calculatoare şi alte articole de lux.
Comunitatea durabilă acţionează în sensul protejării acestor capitaluri şi ameliorării
funcţionării lor, în scopul asigurării unei bune calităţi a vieţii pentru toţi membrii
comunităţii. A investi capital înseamnă şi a-1 administra în sensul majorării valorii sale, astfel
încât capitalul să ofere beneficii atât în prezent cât şi în viitor. Când se investeşte capital
monetar, interesul este ca acesta să crească, lucru măsurabil prin profitul obţinut. Când se
investeşte în capitalul natural, uman sau social, majorarea valorii este mai greu de cuantificat.
• Educaţia copiilor, măsuri de sănătate preventive, asigurarea „coşului zilnic de
cumpărături", obţinerea bunăstării prin munca proprie, perfecţionarea calificării

54
lucrătorilor, dezvoltarea relaţiilor de colaborare şi pace cu alte naţiuni, sunt exemple de
investiţii in capital uman şi social, cu rezultate atât în plan economic cât şi în plan socio-
uman.
• Păstrarea calităţii solului în fermele agricole, protejarea suprafeţelor umede,
prevenirea poluării, utilizarea resurselor într-un ritm inferior regenerării lor, administrarea
ecologică a deşeurilor, sunt exemple de investiţii în capital natural.
O comunitate durabilă trebuie să-şi administreze capitalul în sensul majorării
capacităţii acestuia de a suporta evoluţia viitoare a comunităţii. Partea cea mai dificilă în
edificarea dezvoltării durabile este modificarea conştiinţei. Până acum a fost adoptată
filosofia luptei pentru stăpânirea naturii, cu efectele care se văd. De acum trebuie să ne
obişnuim cu ideea conlucrării cu natura, cunoscându-i legile, respectându-i şi protejându-i
evoluţia.
Concepţia durabilă presupune ca fiecare individ să-şi realizeze interesul personal
trăind în interesul capitalului comunitar. Adică, să obţină beneficii personale în măsura în
care contribuie la majorarea capitalului comunitar.
Pentru a se conecta sinergic la dezvoltarea durabilă capitalul comunitar trebuie să
acţioneze în trei direcţii principale:
- asigurarea portanţei durabile;
- asigurarea utilizării eficiente a capitalului comunitar;
- asigurarea echităţii.
Portanţa durabilă se poate defini succint drept populaţia care poate fi suportată un timp
nelimitat de către sistemul suport. In termeni ecologici, ecocapacitatea (portanţa durabilă)
unui ecosistem este dată de mărimea populaţiei şi amploarea activităţilor antropice aferente,
care pot fi suportate un timp nelimitat pe baza resurselor şi serviciilor disponibile ale
ecosistemului suport. Deci, dezvoltarea durabilă în limitele unui ecosistem, presupune evaluarea
următorilor factori:
- mărimea resurselor şi ritmul serviciilor disponibile în ecosistem;
- mărimea populaţiei şi amploarea activităţilor care afectează ecosistemul;
- mărimea resurselor şi serviciilor consumate de fiecare individ.
Portanţa durabilă nu se referă numai la capitalul natural, ci şi la capitalul uman, social şi
construit. Cuantificarea portanţei durabile, în aceste cazuri este mai greu de realizat, dar
conceptul de bază este acelaşi - consumul oricărui tip de capital trebuie să se facă într-un ritm
mai lent decât regenerarea sa.
• O comunitate în care copii locuiesc în condiţii insalubre, sunt deficitar
educaţi, insuficient hrăniţi şi îmbrăcati, işi erodează capitalul uman.
• O comunitate în care calitatea interacţiunilor sociale se degradează spre
pierderea încrederii reciproce, a respectului şi a toleranţei, işi erodează capitalul social.
• O comunitate în care clădirile, şoselele, podurile, parcurile, facilităţile
energetice, reţelele fluidice utilitare (apa, gaz, termoficare, canalizare) şi capacitatea de
procesare a deşeurilor, sunt în declin, îşi erodează capitalul construit.
In contextul dezvoltării durabile, portanţa durabilă reprezintă mărimea populaţiei şi amploarea
activităţilor antropice aferente care pot fi suportate un timp nelimitat, pe baza resurselor şi
serviciilor disponibile în sistemul suport, compus din capitalul natural, social, uman şi construit.
Utilizarea eficientă a capitalului comunitar presupune minimizarea consumului de
resurse şi servicii, maximizarea fluxurilor informaţionale şi maximizarea eficienţei proceselor
din cadrul componentelor capitalului comunitar.
Echitatea, în contextul dezvoltării durabile, este asigurată, dacă fiecare individ are
drepturi similare, şanse şi posibilităţi de acces la toate formele de capital comunitar.
Echitatea inter-generaţională presupune realizarea unui echilibru intre satisfacerea
necesităţilor membrilor actuali şi viitori ai comunităţii. Conceptul nu presupune ca
membrii actuali ai comunităţii trebuie sa-si neglijeze necesităţile curente, ci faptul că este

55
necesară o partiţionare raţională între satisfacerea necesităţilor prezente şi asigurarea unor
rezerve de disponibilităţi pentru satisfacerea necesităţilor viitoare.
Echitatea intra-generaţională se sprijină pe ideea că orice om, din orice parte a
planetei, are aceleaşi necesitaţi de bază, care trebuie luate în considerare pentru asigurarea
dreptăţii între membrii populaţiei umane. Prezervarea (sau acordarea) drepturilor umane de
bază şi satisfacerea necesităţilor umane de bază sunt forţele propulsoare fundamentale care ar
trebui respectate în tranzacţiile economice, în interacţiunile sociale şi în consumul resurselor.
7.2. Criterii de alegere a indicatorilor dezvoltării durabile.
Indicatorul poate fi definit ca un mijloc de a evidenţia un rezultat sau o condiţie. Rolul
indicatorului este de a verifica modul de funcţionare a sistemului vizat şi direcţia în care
trebuie acţionat pentru a obţine rezultatul dorit. Deşi varietatea indicatorilor este multiplă,
totuşi se pot stabili o serie de trasături comune:
- Un indicator util trebuie să fie relevant; adică să scoată în evidenţă informaţia
solicitată despre sistem.
- Un indicator util trebuie să fie uşor de înţeles şi de interpretat, de către orice individ
nu numai de către experţi.
- Un indicator util trebuie să fie verosimil; adică informaţia furnizată de indicator să fie
corectă şi să permită stabilirea unor concluzii valabile.
- Un indicator util trebuie să ofere informaţia în intervalul de timp necesar luării unor
măsuri pentru corectarea funcţionării sistemului.
Indicatorii dezvoltării durabile ai unei comunităţi respectă aceste trăsături comune,
răspunzând în plus unor criterii specifice scopului lor - de a puncta interconexiunile dintre
schimbările din economie, mediu şi societate, favorizând alegerea modului de acţiune
necesar evoluţiei durabile, pe termen lung, a comunităţii, din punct de vedere economic, social
şi ambiental:
- Să evidenţieze efectele asupra portanţei durabile.
- Să puncteze interdepedenţa dintre buna funcţionare a componentelor comunitare:
economică, socială şi ambientală.
- Să poată fi utilizat de toţi membrii comunităţii.
- Să fie centrat pe obiective cu perspectivă mare de timp
- Să poată cuantifica măsura în care durabilitatea locală nu provoacă degradarea
durabilităţii altor comunităţi sau a durabilităţii globale
Evaluarea indicatorilor se realizează pe baza unor întrebări – obiectiv [Maureen Hait],
formulate astfel încât să poată evidenţia în ce măsura indicatorul este bun şi util:
1. Indicatorul se adresează portanţei durabile a resurselor naturale - regenerabile şi
neregenerabile, locale şi nelocale - pe care se bazează funcţionarea comunităţii?
Alegerea indicatorului se realizează în funcţie de resursele naturale specifice fiecărei
comunităţi. Dacă este vorba de o comunitate dintr-o zona montană împădurită, cu râuri şi
lacuri, indicatorul va viza: rata tăierilor de copaci în comparaţie cu rata plantărilor sau
regenerării naturale a pădurii, ritmul de culegere a plantelor şi fructelor de pădure în
comparaţie cu ritmul de refacere naturală, ritmul pescuitului în comparaţie cu ritmul
repopulării apelor cu peşti.
O zonă minieră în care zăcământul util este vital pentru economia comunităţii, poate
avea ca indicator utilizarea ciclică a acestei resurse neregenerabile.
2. Indicatorul se adresează portanţei durabile a serviciilor ecosistemului (local, din
surse situate la distanţă, global), pe care se bazează comunitatea?
La aceasta întrebare răspund indicatorii care se referă la exploatarea durabilă a
pădurilor, terenurilor agricole, suprafeţelor de apă, crescătoriilor de peşti.
3. Se adresează indicatorul portanţei durabile a calităţilor estetice - frumuseţea şi
vitalitatea naturii - în măsura importanţei lor pentru comunitate?

56
Pentru o comunitate, a cărei economie se bazează pe turism, indicatorul trebuie să
exprime numărul turiştilor care pot vizita zona periodic fără a degrada calităţile acesteia.
4. Se adresează indicatorul portanţei durabile a capitalului uman al comunităţii-
calificările, abilităţile, sănătatea şi educaţia populaţiei din cadrul comunităţii?
Un indicator care măsoară rata absolvenţilor de studii superioare sau raportul dintre
absolvenţii de liceu şi elevii care au început liceul, este o măsura a capitalului uman oferind
informaţii asupra nivelului educaţiei în comunitate.
5. Indicatorul se adresează portanţei durabile a capitalului social comunitar -
conexiunile indivizilor din comunitate: relaţii familiare, prieteneşti, de vecinătate, de
colegialitate, grupuri sociale sau profesionale, afaceri, administraţie şi abilitatea de a
coopera, conlucrarea şi interacţiunea în beneficiul comunităţii?
Un indicator care măsoară rata participării la vot sau numărul acţiunilor voluntare în
folosul societăţii, cuantifică sugestiv conexiunile dintre membrii comunităţii.
6. Evidenţiază indicatorul portanţă durabilă a capitalului construit al comunităţii -
produse ale activităţii umane (clădiri, parcuri, locuri de distracţie, infrastructura şi
informaţie) necesare calităţii vieţii şi abilitatea comunităţii de a menţine şi îmbunătăţi aceste
produse cu resursele existente?
Capitalul construit este un produs al capitalului natural şi al capitalului social, deoarece
materialelor brute, pentru a deveni produse manufacturate sau obiecte construite, trebuie să li
se asocieze calificarea, abilitatea şi cooperarea umană. De aceea un indicator al capitalului
construit trebuie să vizeze aceste aspecte. Un indicator, care măsoară cantitatea deşeurilor
generate, poate fi punctat pentru capitalul construit. Exista posibilitatea ca un indicator să
evidenţieze mai multe laturi ale capitalului comunitar. Un indicator de genul „Numărul
caselor noi, construite prin utilizarea materialelor de construcţie durabil realizate" va
primi un punct pentru capitalul construit şi un punct pentru capitalul natural.
7. Este capabil indicatorul să furnizeze o vedere pe termen lung asupra evoluţiei
comunităţii?
Indicatorul dezvoltării durabile trebuie sa ofere posibilitatea măsurării progresului
realizat pentru un obiectiv stabilit pe termen lung. De exemplu, indicatorul „numărul locurilor
de muncă plătite cu salarii adecvate" nu furnizează o perspectivă asupra comunităţii, deoarece
nu evidenţiază de câte locuri de muncă este nevoie. Un indicator care măsoară o tendinţă pe
termen lung este „procentul din populaţie care are locuri de muncă adecvat plătite", deoarece
oferă informaţii asupra procentului din populaţia totală care necesită locuri de muncă.
8. Este capabil indicatorul să evidenţieze diversitatea economică, socială sau
biologică din comunitate?
Un sistem economic, social sau ambiental divers, rezistă mai bine la stress decât un
sistem omogen. O comunitate a cărei economie se bazează pe un singur tip de industrie este
mai puţin stabilă şi durabilă decât una a cărei economie este diversificată. O zonă
monoindustrială se degradează mai uşor şi există posibilitatea de a fi supusă stressului
ambiental, în comparaţie cu o zonă cu obiective industriale diverse, cu agricultură şi cu
activităţi turistice performante. Trebuie făcută precizarea că termenii, diversitate economică,
diversitate socială, diversitate culturală şi biodiversitate, nu sunt indicatori ai durabilităţii.
Pot fi consideraţi indicatori ai diversităţii, de exemplu, următorii termeni: numărul
industriilor diferite din comunitate, numărul locurilor de muncă cu diferite nivele de salarizare
şi numărul diferitelor pasări din inventarul anual al pasărilor.
9. Este capabil indicatorul să evidenţieze utilizarea eficientă a capitalului
comunitar?
In acest caz indicatorul trebuie să măsoare gradul de inchidere a ciclurilor de producţie,
mărimea ratelor de refolosire şi reciclare, extinderea utilizării ambalajelor returnabile sau
biodegradabile, majorarea eficienţei utilizării resurselor, îmbunătăţirea calităţii materialelor;
timp de viaţă prelungit al produselor.

57
lO. Indicatorul oferă posibilitatea aprecierii echităţii - fie între actualii rezidenţi ai
comunităţii (echitate intra-generaţională), fie intre rezidenţii actuali şi cei viitori (echitate
inter-generaţională)?
O măsură a echităţii intra-generaţionale ar fi stabilirea, diferenţei dintre veniturile celor
20% din populaţie care se află la partea superioară a grilei veniturilor şi 20% din populaţie care
se află la partea inferioară a grilei veniturilor.
Ca o măsură pentru echitatea inter-generaţională se poate alege procentul terenului
agricol fertil rămas în regiune. Acest indicator oferă o imagine asupra posibilităţilor
generaţiilor viitoare de a utiliza terenul, fie pentru a-şi produce hrana şi îmbrăcăminte, fie
pentru satisfacerea altor necesităţi.
ll. Indicatorul este înţeles şi uşor de utilizat de către audienţa căreia i se adresează?
Deşi indicatorii sunt concepuţi de experţi, sensul lor trebuie făcut familiar membrilor
comunităţii, astfel încât aceştia să-1 poată interpreta şi utiliza, luând deciziile benefice pentru
comunitate. Indicatorii tradiţionali realizează o cuantificare monodimensională, vizând un
singur aspect caracteristic comunităţii, cum ar fi: calitatea aerului, calitatea apei, numărul
locurilor de muncă. Un indicator al dezvoltării comunitare durabile trebuie să pună în evidenţă
legăturile existente între diferitele arii de acţiune ale comunităţii. Următorii trei indicatori se
referă la acest aspect.
12. Indicatorul măsoară legătura dintre economie şi mediu?
Un exemplu de astfel de indicator este ,,numărul turiştilor care poate fi suportat de
mediul local”.
13. Indicatorul măsoară legătura dintre mediu şi societate?
Indicatorul ,,procentul gospodăriilor care utilizează plante native (plante selectate
natural, care nu solicită lucrări agricole pretenţioase - irigaţii, fertilizări şi pesticide)” este un
indicator care stabileşte legătura ]ntre mediu şi bunăstarea socială.
14. Indicatorul măsoară legătura dintre societate şi economie?
Un exemplu de indicator care leagă aspectele economice şi sociale poate fi ,,numărul
locurilor de muncă plătite cu un salariu care include şi beneficiile educaţionale”.
15. Indicatorul stabileşte în ce măsură obiectivul dezvoltării durabile a unei comunităţi
afectează negativ durabilitatea altei comunităţi sau durabilitatea globală?
Acesta este un indicator de excludere. Nu este posibilă dezvoltarea durabilă a unei
comunităţi, care face nedurabilă evoluţia altei comunităţi sau evoluţia globală, pozitiv la
primele 14 întrebări, conferă un punct indicatorului de evaluare ales. Deci scorul maxim pentru
un indicator ar fi de 14 puncte. Puţini indicatori pot acumula mai mult de 8 puncte, deoarece
este foarte dificil de conceput un indicator care să măsoare simultan toate cele şase tipuri de
capital comunitar, evidenţiind şi legăturile dintre economie, societate şi mediu.
7.3. Comparaţie intre indicatorii tradiţionali şi indicatorii dezvoltării durabile.
Şi înainte de apariţia conceptului dezvoltării durabile, comunităţile au utilizat diferiţi
indicatori pentru evaluarea comparativă a funcţionării sistemului. Aceşti indicatori
tradiţionali se adresau de obicei la o singură componentă a capitalului comunitar neglijând
interacţiunile.
Evoluţia unei comunităţi este condiţionată de interacţiunile care au loc, atât în interiorul
subsistemelor comunitare, cât şi între aceste subsisteme. Un exemplu este prezentat în figura
7.2.

58
Fig .
7.2.

Interacţiunea dintre dimensiunile - ambientală, socială şi economică -în cadrul unei


comunităţi umane.
După cum se vede din figură, comunitatea nu are componenţe izolate pentru mediu,
economie sau societate; există legături şi interacţiuni complexe între aceste domenii.
Abordarea tradiţională, care analizează câte o componentă separată, oferă soluţii la
probleme individuale. Apare posibilitatea ca o componentă să fie îmbunatăţită iar celelalte
degradate - rezultând percepţia eronată, conform căreia calitatea ambientală, vitalitatea
economică şi bunăstarea socială sunt incompatibile. De exemplu, pentru a-şi majora
profiturile, o companie poate concedia lucrătorii sau să-şi mute producţia în altă ţară cu mână
de lucru mai ieftină. Ceea ce rezultă a fi bun pentru companie, afectează negativ segmentul
social al comunităţii prin diminuarea numărului rezidenţilor care au de lucru.
Dezvoltarea durabilă impune o viziune integratoare asupra evoluţiei comunităţii,
solicitând indicatori multidimensionali care să reliefeze legăturile dintre economia,
ambientul şi societatea comunitară.
In tabelele 7.1., 7.2. si 7.3. sunt prezentaţi, comparativ, câţiva indicatori tradiţionali
şi corespondenţii lor durabili.

59
Tabelul 7.1.

INDICATORI ECONOMICI

Obiectivul punctat de
Indicatori tradiţionali Indicatori durabili
indicatorii durabili
Ce parte din salariu
acoperă necesităţile de
Numărul de ore, plătite lucratorilor la
Venitul mediu baza
nivelul salariului mediu, necesare pentru
Venitul mediu/locuitor Sunt precizate
a suporta cheltuielile aferente
relativ la media pe tara necesităţile de baza in
necesităţilor de baza
termenii unui consum
durabil

Diversitatea si vitalitatea bazei locale de Elasticitatea pieţei foitei


Rata şomajului locuri de munca de munca
Numărul companiilor Numărul si variabilitatea (ca mărime si Abilitatea pieţei foitei de
Numărul locurilor de preocupări) companiilor munca de a se adapta
munca Variabilitatea nivelului de calificare rapid la modificările
cerut pentru locurile de munca economice

Salarii plătite in economia locala care


sunt cheltuite pe plan local
Sumele cheltuite in economia locala
Forţa economica măsurata Elasticitatea financiara
pentru plata foitei de munca locale si a
in PIB sau PNB locala
resurselor naturale locale
Procentul din economia locala bazata pe
resurse regenerabile locale

60
Tabelul 7.2.
INDICATORI SOCIALI

Indicatori tradiţionali Indicatori durabili Obiectivul punctat de


indicatorii durabili

Teste standardizate Numărul studenţilor pregătiţi pentru îmbina calificarera si


pentru aprecierea locuri de munca disponibile in economia p r e g ă t i r e a cu
aptitudinilor şcolare locala necesităţile economiei
Numărul studenţilor care se duc la studii locale locale
in alte zone si se reintorc in comunitate

Numărul votanţilor Numărul votanţilor care votează efectiv Participarea la procesul


inregistrati in alegeri democratic
Numărul votanţilor care participa la Abilitatea de a participa
intrunirile comunitare la procesele
democratice

Tabelul 7.3.
INDICATORI SOCIALI

Indicatori tradiţionali Indicatori tradiţionali Indicatori tradiţionali

Nivelul de poluare Folosirea si generarea de materiale Măsoară activităţile


ambientala in aer si in toxice (atât in producţie cat si in care provoacă poluare
apa utilizarea finala)
Vehicule x kilometri parcurşi
Tonele de deşeuri solide Procentul din produsele realizate care Utilizarea conservativa
generate sunt durabile, reutilizabile (reparabile), si ciclica a materialelor
rapid reciclabile sau compostabile
Costul combustibilului Energia totala utilizata din toate sursele Utilizarea resurselor la o
disponibile rata durabila
Raportul dintre cosumul de energie,
regenerabila si cea neregenerabila

61
Cursul nr. 8
IMPACTUL POLITICII DE MEDIU ASUPRA ORGANIZAŢIEI
ECONOMICE

8.1. Strategii şi politici de mediu la nivel naţional şi sectorial

Strategia de mediu este reprezentată de totalitatea acţiunilor şi măsurilor politice,


economice, tehnice şi sociale destinate conservării şi dezvoltării resurselor naturale şi
menţinerii calităţii factorilor de mediu la un nivel acceptabil şi pentru generaţiile viitoare.
Menită să asigure transpunerea în practică a noului model de dezvoltare a societăţii umane -
dezvoltarea durabilă - strategia protecţiei mediului trebuie concepută astăzi în alternativa,
acceptată de tot mai multe guverne, că menţinerea echilibrului ecologic pe plan local, regional
sau global este mai importantă decât scopurile politicii social-economice.
Pot fi identificate mai multe considerente care au impus elaborarea unor strategii
de protecţie a mediului. Dintre acestea remarcăm:
• Înlocuirea sistemului de acţiuni întâmplătoare, ocazionale, cu acţiuni programatice şi
coerente de protecţie a mediului;
• Eliminarea unor contradicţii interne care indicau, pe de o parte necesitatea luării unor
măsuri de protecţie a mediului, iar pe de altă parte limitarea acestor măsuri;
• Elaborarea, implementarea şi evaluarea politicii de mediu pe etape, astfel încât să fie
posibilă reevaluarea eficienţei fiecărei etape;
• Adoptarea planurilor de acţiune şi de implementare la o anumită scară de timp;
• Alegerea şi formarea unei categorii adecvate de personal, în funcţie de etapa traversată şi
de tipul de acţiune;
• Controlul aplicării riguroase a măsurilor stabilite conform acordurilor, autorizaţiilor,
normelor şi altor cerinţe legale.
În elaborarea unei strategii coerente şi eficiente de protecţie a mediului trebuie parcurse
o serie de etape, care pot fi astfel sintetizate:
• Cunoaşterea în detaliu a premiselor la nivel naţional sau local; aici trebuie avute în
vedere: resursele naturale disponibile, starea factorilor de mediu la momentul de
referinţă, existenţa surselor de poluare.
• Condiţionalităţi - voinţa politică a factorilor de decizie de a da atenţia corespunzătoare
problematicii protecţiei mediului, obligaţiilor circumscrise din asumarea tratatelor şi
convenţiilor internaţionale.
• Demararea unor acţiuni premergătoare elaborării strategiei, pentru fixarea corectă a
cadrului de acţiune; pot fi citate în acest sens: ecozonarea teritoriului, monitoringul
mediului, stabilirea ariilor protejate.
• Elaborarea setului de concepte, principii şi instrumente, care să stea la baza tuturor
măsurilor concrete ce se vor include în Planurile Strategice de Acţiune şi de Implementare.
• Fixarea obiectivelor în timp şi în spaţiu, care să permită alinierea României la exigenţele
Comunităţii Europene, într-un orizont previzibil de timp.
• Elaborarea documentelor strategice - Planul Strategic de Acţiune Naţional şi a Planurilor
de Implementare.
La elaborarea strategiei de mediu, având în vedere dinamismul elementelor sale,
precum şi caracterul relativ nou al problemelor în discuţie, trebuie aplicat principiul
dezbaterilor interactive. Strategia trebuie supusă unui proces periodic de reconsiderare de tipul:
adaptarea continuă - recurgere la propuneri flexibile.

62
Esenţial în elaborarea unei strategii eficiente de protecţie a mediului este factorul uman.
Abordarea problemelor complexe ale mediului cere o cooperare între persoane cu niveluri
variate de pregătire şi de înţelegere, de profesii diferite, din diferite structuri şi segmente ale
societăţii. În aceste condiţii un stil de muncă interactiv este esenţial şi deosebit de productiv. În
stabilirea strategiei, a planurilor de acţiune şi a planurilor de implementare, ce presupun
evaluări şi acţiuni inginereşti, abordarea integrată este esenţială. Pot fi menţionate câteva
argumente favorabile acestui tip de abordare integrată:
• Evitarea transferului problemei poluării - de exemplu de la un factor de mediu la altul,
de la o locaţie spaţială la alta etc;
• Stabilirea priorităţilor - pentru a selecta cele mai importante aspecte şi a se evita astfel
luarea unor decizii punctiforme sau elaborate instantaneu;
• Înalta eficienţă - obţinută prin combinarea măsurilor, pentru a ajunge la cele mai bune
rezultate cu cele mai mici eforturi.
Atunci când urmează a fi elaborată o strategie, trebuie să se aibă în vedere - legat de
metoda abordării integrate a procesului - următoarele aspecte:
• Concentrarea atenţiei numai asupra celor mai importante obiective.
• Stabilirea punctelor şi obiectivelor trebuie însoţită de planuri de acţiune şi planuri de
implementare.
• Manifestarea abordării integrate trebuie să se reflecte atât din punct de vedere geografic
(integrarea zonală sau locală) dar şi din punct de vedere al atitudinii societăţii implicate
(baza juridică, infrastructura administrativă, diverse domenii economice, etc).
În etapele de elaborare şi de finalizare a strategiei de protecţie a mediului, trebuie apelat
şi la practica discuţiilor, dezbaterilor - a dialogului real - cu grupurile ţintă (figura 8.1).
Acestea reprezintă un colectiv relativ restrâns de persoane cu elemente comune din punctul de
vedere al domeniului în care îşi desfăşoară activitatea, al preocupărilor sau al poziţiei pe care o
pot avea faţă de problematica de mediu.

GRUPURI ŢINTĂ

GRUPURI ŢINTĂ

REPREZENTANŢII ANALIŞTII
POLUATORILOR DIRECŢI

Relaţia administraţiei cu aceştia se face pe Aceştia joacă rolul de producători şi


cale tehnică, în limitele unor norme şi distribuitori de informaţii.
reglementări ce asigură protecţia mediului
Mesajele acestui grup se vor concentra
spre informarea societăţii, fie într-o
direcţie, fie în alta.

Fig. 8.1. Categorii de grupuri ţintă

63
În cadrul strategiei de protecţia mediului un rol esenţial revine alegerii adecvate a
instrumentelor politicii de mediu. Instrumentele pot fi clasificate în funcţie de componenta
politică de care aparţin, astfel:
a. Politica reglementărilor globale - Aceasta se referă la ansamblul agenţilor
economici de stat sau privaţi, la toate categoriile de cetăţeni. Ca instrumente pot fi citate,
printre altele:
• legi cadru generale privind mediul şi componentele sale;
• standarde, norme, limite;
• studii de impact asupra mediului, bilanţuri de mediu.
b. Politica reglementărilor specifice - Acest tip de politici apelează la instrumente de
tipul:
• responsabilităţi pentru produse, substanţe şi deşeuri periculoase;
• responsabilitatea riscului;
• dreptul la informare corectă şi în timp real.
c. Politica prin convingere - Este categoria cea mai eficientă, deci este posibil ca
efectele ei să aibă ponderea cea mai mare. Dintre instrumentele specifice se menţionează:
• promovarea tehnologiei ecologice şi a cercetării;
• utilizarea mecanismelor de piaţă;
• promovarea conştientizării şi educaţiei.
d. Politica transferului de informaţie - Se utilizează ca instrumente de comunicare
socială:
• educaţia;
• mass-media şi relaţiile cu publicul;
• alte sisteme informaţionale accesibile publicului.
e. Politica de stimulare financiară şi economică - Care cuprinde printre altele:
• scutiri de impozite pentru investiţii şi activităţi de protecţia mediului;
• subsidii şi impozite;
• taxe şi penalităţi.
În stabilirea unei strategii care să corespundă situaţiei şi conjuncturii interne, trebuie
analizat modul în care vor acţiona instrumentele de politică a mediului, separat şi în diverse
combinaţii, şi efectul acestora asupra diferitelor segmente ale societăţii. Trebuie făcută o
analiză încă din primele etape de aplicare, dacă instrumentul sau combinaţia de instrumente a
fost aleasă corect. Drept criterii pot fi citate:
• Siguranţa atingerii scopului propus;
• Adaptare la specificul poluării şi situaţiei asupra căreia urmează să se acţioneze;
• Facilitarea unei explicări şi unei receptări uşoare;
• Implementarea facilă în cazul situaţiilor în care se decide acţiunea;
• Facilitarea unei evaluări corecte şi suficient de exacte a costurilor şi decelarea
responsabilităţilor;
• Realizarea unei prognoze exacte asupra rezultatelor;
• Sprijinirea finanţării politicii de protecţia mediului;
• Stimularea iniţiativei grupurilor-ţintă şi asumarea de către acestea a unor
responsabilităţi;
• Obţinerea sprijinului societăţilor civile;
• Coincidenţa cu interesele individuale pe termen scurt;
• Flexibilitatea;
• Stimularea dezvoltării şi integrării unor tehnologii de proces "curate".
Schematic, strategia de protecţie a mediului poate cuprinde acţiuni globale sau
punctuale, aşa cum sunt prezentate în tabelul 8.1.

64
În conformitate cu prevederile Legii protecţiei mediului, nr. 137/1995, art. 4, privind
"modalităţile de implementare a principiilor şi elementelor strategice" care stau la baza acestei
reglementări-cadru, la litera "a", se menţionează: "adoptarea politicilor de mediu, armonizate
cu programele de dezvoltare".
Strategia de protecţie a mediului în România a definit principiile, direcţiile,
obiectivele şi criteriile de identificare a acţiunilor care să conducă la dezvoltarea durabilă,
economică şi socială a ţării, în condiţiile tranziţiei spre economia de piaţă. Strategia de
protecţie a mediului a fost elaborată de ministerul de resort şi a reclamat elaborarea unui
Program Naţional de Acţiuni, care a fost racordat la Programul de Acţiuni pentru
Protecţia Mediului în Europa Centrală şi de Est (aşa cum a fost prevăzut în 28–30 aprilie
1993 la Lucerna, în Elveţia), document ale cărui principii generale au fost însuşite şi de
România.
Principiile generale ale Strategiei de protecţie a mediului în România sunt:
a. Conservarea condiţiilor de sănătate a oamenilor. Acesta este considerat “principiul
suprem”, căruia trebuie să i se subordoneze întreaga activitate economică şi socială,
întreaga strategie de ocrotire a mediului.
Tabelul 8.1. Componentele strategiei de protecţie a mediului

COMPONENTA ACŢIUNEA
1.1 Legi cadru şi legi specifice
1. LEGISLATIVĂ 1.2 Hotărâri de guvern şi Ordonanţe
1.3 Ordine, decizii şi normative
1.4 Instrucţiuni şi standarde
2.1 Înfiinţarea unei Autorităţi centrale de mediu, cu structuri
administrative în teritoriu
2. ADMINISTRATIV- 2.2 Înfiinţarea unui Inspectorat de mediu la nivel central cu
INSTITUŢIONALĂ structuri locale
2.3 Organizarea de Direcţii sau Servicii de mediu la
Ministerele de profil economic
2.4 Organizarea de institute de specialitate
2.5 Organizarea Reţelei Naţionale de Monitoring Global
2.5 Înfiinţarea şi organizarea zonelor şi ariilor protejate
3.1 Înfiinţarea de şcoli de specialitate
3.2 Introducerea în programa şcolară şi universitară a unor
3. EDUCATIV- discipline de ecologie şi protecţia mediului
INFORMATIV 3.3 Organizarea de manifestări cu tematică specifică
3.4 Organizarea unor sesiuni, simpozioane de comunicări
ştiinţifice
3.5 Derularea de programe de informare prin presă şi alte
canale media
4.1 Promovarea unor mecanisme prin care să se asigure
fonduri pentru mediu
4. ECONOMICO- 4.2 Elaborarea şi introducerea de tehnologii "curate"
TEHNOLOGICĂ 4.3 Dezvoltarea unei noi activităţi de tip industrial pentru
protecţia mediului
4.4 Promovarea acţiunilor de reconstrucţie ecologică a
zonelor deteriorate
4.5 Promovarea de domenii intersectoriale:
- Energie şi mediu;
- Transporturi şi mediu.
5.1 Anchete sociale de specialitate
5. SOCIALE 5.2 Iniţiative locale: Luna Pădurii; Ziua Mondială a Apei; etc.
5.3 Antrenarea populaţiei în analizarea unor proiecte de
impact asupra mediului
6. COOPERARE 6.1 Semnarea şi ratificarea de Tratate, Convenţii, Înţelegeri,
INTERNAŢIONALĂ Protocoale

65
6.2 Organizare şi Participare la activităţi comune şi comisii
mixte - monitoring şi cercetare
6.3 Participare la congrese, sesiuni, simpozioane
internaţionale pentru a avea acces la informaţia de ultimă oră
b. Dezvoltarea durabilă. Dezvoltarea durabilă presupune menţinerea posibilităţilor şi
condiţiilor de viaţă pentru generaţiile viitoare, a resurselor naturale regenerabile cel puţin la
nivelul celor existente pentru generaţia actuală, precum şi redresarea factorilor de mediu
afectaţi de poluare.
c. Evitarea poluării prin măsuri preventive. Este mult mai uşor şi mai puţin costisitor să
previi poluarea decât să repari, respectiv să redresezi echilibrul ecologic.
d. Conservarea biodiversităţii. Conservarea biodiversităţii înseamnă eliminarea poluanţilor,
înseamnă menţinerea ecosistemelor, a capacităţii lor de funcţionare, a stabilităţii şi
rezistenţei lor la dereglări, a productivităţii şi adaptabilităţii lor.
e. Conservarea moştenirii valorilor culturale şi istorice. Poluarea mediului, în special a
aerului, cu produse care distrug chimic şi mecanic monumentele trecutului şi prezentului
lipsesc poporul român de o parte din istoria sa.
f. “Cine poluează plăteşte”. Acest principiu stă la baza strategiei de mediu în multe ţări şi
sisteme politice. El se aplică şi în România. În acest sens pot fi remarcate două aspecte
particulare:
• Se referă la perioada de tranziţie, când plata pagubelor produse de poluare din partea
unor întreprinderi şi organizaţii de stat în funcţiune poate conduce la desfiinţarea
acestora, cu consecinţe sociale serioase, pe care statul ezită să şi le asume.
• Corecţia de inadmisibilitate, când consecinţele poluării sunt atât de grave încât nu pot fi
plătite nicicum, de exemplu accidente care conduc la pierderea de vieţi omeneşti.
Planul Naţional de Acţiune prevede 11 tipuri de acţiuni, eşalonate pe o perioadă de 12 ani,
între 1997 şi 2008, după cum urmează:
Acţiunea 1.
• Evaluarea datoriei pentru mediu, pentru unităţile economice majore şi municipalităţi.
Acţiunea 2.
• Analiza cost – beneficiu în cadrul fiecărei unităţi economice majore, integrând investiţiile
de capital necesare pentru a bloca sau controla eficient cauzele deteriorării calităţii
mediului şi protecţia populaţiei.
Acţiunea 3.
• Reconstrucţia şi aducerea în parametrii a unităţilor economice viabile. Închiderea,
reducerea treptată a activităţii până la închiderea unităţilor economice neviabile.
Acţiunea 4.
• Reconversie şi redistribuire pe piaţa muncii.
Acţiunea 5.
• Inventarierea locurilor de depozitare a deşeurilor sau a substanţelor chimice toxice.
Evaluarea impactului acestora asupra calităţii mediului şi stării de sănătate.
Acţiunea 6.
• Elaborarea unor planuri speciale de management a zonelor puternic contaminate.
Acţiunea 7.
• Reconstrucţia structurii ecologice în sectorul agricol, care contribuie semnificativ la
controlul poluării difuze şi a dinamicii principalilor dăunători prin mecanisme naturale.
Acţiunea 8.
• Dezvoltarea Reţelei de Arii cu regim special de management şi protecţie în acord cu
eterogenitatea actuală şi vulnerabilitatea capitalului natural al ţării.
Acţiunea 9.
• Proiecte de amenajare a teritoriului, de dezvoltare urbană şi rurală şi a sistemului rutier.
Acţiunea 10.

66
• Evitarea supraexploatării resurselor regenerabile (inclusiv solul şi apa).
Acţiunea 11 – a.
• Refacerea / recuperarea unei părţi din sistemul zonelor inundabile ale Dunării.
Acţiunea 11 – b.
• Recuperarea parţială a capitalului natural deteriorat.
8.2. Consideraţii generale privind managementul mediului
8.2.1. STANDARDELE ISO 14000
Problemele de protecţie a mediului au devenit parte integrată a strategiei
întreprinderilor în toate sistemele economice avansate şi concurenţiale. Fiecare unitate
economică caută să atingă şi să demonstreze că stăpâneşte, alături de bunele rezultate
financiare şi creşterea economică, şi un nivel performant în protecţia mediului. În acest context
ţările în care operează norme şi standarde ecologice ridicate sunt interesate în protejarea
propriilor interese faţă de concurenţii din ţările în care acestea sunt mai puţin severe.
Este extrem de importantă dezvoltarea unui sistem al standardelor de mediu operant pe
plan mondial. Aici un rol important îi revine Comitetului Tehnic 207 al Organizaţiei
Internaţionale pentru Standardizare (ISO), care are drept obiectiv furnizarea unui cadru
comun de abordare a managementului de mediu prin dezvoltarea familiei de standarde ISO
14000. Lucrările C.T. 207 prezintă sintetic (tabelul 8.2) două mari grupări: una vizând
organizaţia (economică), cealaltă referindu-se la produse şi tehnologii. În România, prin
Institutul Român de Standardizare, în anul 1994, s-a constituit Comitetul Tehnic 323 -
Management de mediu - care a preluat activitatea de adoptare în România a seriei de standarde
ISO 14000.
Tabelul 8.2 Subcomitetele şi standardele ISO 14000 (adaptare după [45] )

SC1 – SISTEME DE MANAGEMENT DE MEDIU


WG1 – ISO 14001 Sisteme de management de mediu – Specificaţii şi ghid de
utilizare
WG2 – ISO 14004 Sisteme de management de mediu – Linii directoare privind
principii, sisteme şi tehnici de aplicare
SC2 – AUDITUL DE MEDIU
WG1 – ISO 14010 Linii directoare pentru auditul de mediu
WG2 – ISO 14011 Linii directoare pentru auditul de mediu - Proceduri de audit –
Auditul sistemelor de management de mediu
WG3 – ISO 14012 Linii directoare pentru auditul de mediu - Criterii de calificare
pentru auditorii de mediu
WG4 - ISO 14015 Evaluarea de mediu a unui amplasament
SC3 – ECO-MARCARE
WG1 - ISO 14024 Eco-marcare – programe de aplicare. Principii, proceduri de
certificare
WG2 - ISO 14021 Cerinţe pentru auto-declaraţia de mediu. Termeni şi definiţii
WG2 - ISO 14022 Eco-marcare – Simboluri
WG2 - ISO 14023 Eco-marcare – Testare şi verificare metodologii
WG3 - ISO 14020 Principii ale eco-marcării. Declaraţia de mediu
SC4 – EVALUAREA PERFORMANŢEI DE MEDIU
WG1 / WG2 - Evaluarea performanţei de mediu a sistemului de management al
ISO 14031 mediului şi relaţia cu mediul
SC5 – EVALUAREA CICLULUI DE VIAŢĂ
WG1 - ISO 14040 Managementul de mediu – evaluarea ciclului de viaţă. Principii şi
linii directoare
WG2 / WG3 - Managementul de mediu – evaluarea ciclului de viaţă. Analiza de
ISO 14041 inventariere
WG4 - ISO 14042 Managementul de mediu – evaluarea ciclului de viaţă. Evaluarea
impactului
WG5 - ISO 14043 Managementul de mediu – evaluarea ciclului de viaţă. Evaluarea
îmbunătăţirilor

67
SC6 – TERMENE ŞI DEFINIŢII
ISO 14050 Termene şi definiţii
WG1
WG1 Aspecte de mediu în standarde de produs
ISO 14060 Ghid pentru includerea aspectelor de mediu în standardele de
produs
* SC - subcomitete; WG - grup de lucru
8.2.2. Sisteme de Management de Mediu - S.M.M.
Protecţia mediului devine şi în România din ce în ce mai mult un factor de presiune
asupra activităţii întreprinderilor. Cele care vor lua o iniţiativă pozitivă în domeniu vor avea de
câştigat. Un control efectiv al poluării nu se poate realiza exclusiv prin soluţii tehnologice, ci
acesta trebuie abordat în baza unui sistem de management de mediu, integrat managementului
general al organizaţiei economice.
Obiectivele principale ale unui S.M.M. sunt:
a) Identificarea şi controlul aspectelor de mediu, a impacturilor şi riscurilor
relevante din companie;
b) Satisfacerea politicii de mediu a obiectivelor şi a ţintelor, inclusiv conformarea cu
legislaţia de mediu;
c) Definirea unui set de principii de bază, care să orienteze activităţile viitoare vizând
responsabilităţile de mediu;
d) Stabilirea unor creşteri ale performanţei de mediu a companiei, pe baza unui
bilanţ costuri-
beneficii;
e) Determinarea resurselor necesare pentru atingerea obiectivelor;
f) Definirea responsabilităţilor, autorităţii şi a procedurilor care să asigure
implicarea fiecărui angajat al companiei în reducerea impactului negativ asupra mediului;
g) Realizarea unui sistem eficient de comunicare în interiorul companiei şi
asigurarea unei instruiri adecvate a personalului.
Elementele de bază ale implementării unui SMM în organizaţia economică, inclusiv
minieră, sunt redate schematic în tabelul 8.3. Singurul cadru în care pot fi utilizate eficient şi
responsabil instrumentele politicii de mediu, la nivelul organizaţiei economice, este sistemul de
management de mediu. Existenţa SMM este singura posibilitate pe care o are la dispoziţie
managerul general de a alinia activitatea economică cu cea de protecţie a mediului.
Tabelul 8.3 Elementele de bază ale implementării unui S.M.M.
1. Obţinerea Priveşte obţinerea acordul managerului general privind dorinţa şi sprijinul său în
angajamentului implementarea unui S.M.M.
2. Analiza iniţială Stabilirea exactă a poziţiei firmei în raport cu mediul. Constituie baza de pornire în
implementarea S.M.M., care va constitui şi baza de raportare ulterioară.
3. Politica de mediu Se publică de regulă în scris ca Declaraţie a Politicii de Mediu şi exprimă
angajamentul managerului general de a se conforma legislaţiei de mediu şi de a
urmări îmbunătăţirea continuă a performanţei de mediu. Astfel se asigură atât
responsabilizarea cât şi sprijinul managementului pentru implementarea politicii de
mediu.
4. Programul de mediu Conţine măsurile care vor fi luate de-a lungul unei perioade de timp. Acest tip de
sau Planul de Acţiune document traduce politica de mediu a companiei în obiective şi ţinte precise,
identifică acţiunile necesare şi defineşte responsabilităţile angajaţilor şi resursele
financiare corespunzătoare.
5. Structuri şi Presupune definirea, atribuirea şi comunicarea structurilor, responsabilităţilor şi
responsabilităţi autorităţii de mediu necesare pentru a implementa S.M.M.
6. Integrarea Include proceduri pentru înglobarea cerinţelor de mediu în toate sectoarele specifice
managementului de mediu companiei, cum ar fi: marketing, achiziţii, cercetare-dezvoltare, financiar, etc.
în managementul general Aceste proceduri pot conţine: sistemul de comunicare internă, controlul
al firmei documentelor, controlul operaţional, evaluarea riscurilor şi pregătirea procedurilor
de urgenţă, etc.
7. Monitoring, măsurători Sunt necesare pentru a înregistra şi evidenţia pe bază de documente rezultatele

68
şi proceduri de acţiunilor întreprinse în materie de mediu.
înregistrare
8. Acţiuni preventive şi Se execută în scopul eliminării cauzelor existente sau potenţiale privind
corective neconformarea cu obiectivele şi ţintele stabilite iniţial.

9. Auditul S.M.M. Se execută în scopul stabilirii şi menţinerii programelor de auditare a sistemului de


management de mediu cu o frecvenţă dictată de natura operaţiilor.
10. Analiza Evaluarea făcută de manangerul general asupra tuturor aspectelor semnificative ale
managementului de mediu S.M.M., pentru a identifica necesitatea unor posibile schimbări în sistem.
Nu este posibilă respectarea obligaţiilor de mediu din partea unei organizaţii economice
în absenţa unui SMM. Lipsa unei politici de mediu este tot o "politică" managerială, dar ea nu
mai este acum acceptabilă şi este sancţionabilă întrucât este departe de a respecta
reglementările legale în materie.
8.2.3. Evaluarea impactului ecologic
O anumită activitate/tehnologie produce, pe lângă efectele directe pentru care a fost
concepută, o serie întreagă de efecte indirecte, unele negative pentru om şi mediul în care
trăieşte şi care pun astfel sub semnul întrebării reala sa utilitate. Acesta este motivul care face
necesară studierea şi evaluarea impactului unei activităţi umane asupra omului şi a mediului în
care acesta evoluează.
Studiul de impact este procedura prin care se urmăresc efectele ce pot fi determinate de
o anume activitate sau proiect. În continuare studiul, pe baza evaluării efectelor determinate,
formulează o gamă largă de acţiuni şi măsuri posibile ce pot contracara efectele negative,
dezvoltându-le în acelaşi timp pe cele pozitive. Studiul de impact are caracter multidisciplinar
şi are drept obiectiv furnizarea de informaţii utile comunităţii în legătură cu aspectele de
interes constatate pe parcursul investigaţiei, deci este un foarte util instrument de comunicare
al organizaţiei economice cu mediul în care evoluează. Etapele dezvoltării unui studiu de
impact sunt redate în tabelul 8.4.
Tabelul 8.4 Etapele unui studiu de impact
ETAPE CONŢINUTUL ETAPEI
• Stabilirea obiectivelor
Analiza preliminară • Descrierea obiectivului studiului
• Limitarea ariei studiului de impact
• Analiza sistemului şi a subsistemelor generatoare de impact
Identificarea subiectelor • Analiza ariilor de impact
• Descrierea efectelor impactului
• Estimarea mărimii şi importanţei efectelor
Estimarea efectelor
• Analiza probabilităţii de manifestare a efectelor
• Definitivarea listei de efecte ce pot fi evaluate
Evaluarea efectelor • Evaluarea efectelor cu diferite seturi de criterii sectoriale sau
globale
• Identificarea acţiunilor menite să contracareze efectele
negative
Proiectarea acţiunilor şi
• Identificarea acţiunilor menite să stimuleze efectele pozitive
strategiilor
• Evaluarea acţiunilor cu seturi alternative de criterii
• Proiectarea strategiilor de acţiune
Evaluarea complexă şi
propunerea planului de acţiune
Comunicarea şi mediatizarea • Ancheta socială
rezultatelor • Colectarea / selectarea de observaţii şi propuneri
Definitivarea şi transmiterea
concluziilor la autoritatea
decidentă
Punctul de plecare pentru studiu îl constituie descrierea principalelor caracteristice de
funcţionare a obiectivului, cu toate intrările şi ieşirile, situaţia actuală şi de perspectivă a
obiectivului. Sunt strict necesare de asemenea informaţiile privind coordonatele fizico-

69
naturale, profilul socio-economic al zonei, demografia, tradiţiile, valorile culturale, istorice,
arheologice, etc.
Cea mai dificilă etapă a studiului este cea de estimare a efectelor. La baza estimării
efectelor stă mărimea, aceasta determinându-se pe baza nivelului unor indicatori care le
caracterizează. Mărimea efectelor se raportează întotdeauna la anumite nivele de referinţă,
standarde şi intervale de admisibilitate.
Necesitatea cuantificării se pune mai ales în acele studii de impact unde se impune
agregarea indicatorilor. În acest caz este necesară transformarea aspectelor calitative în mărimi
cantitative, cu ajutorul unor metode care să facă posibilă agregarea şi medierea lor. Scala tipică
ce cuantificare arată în felul următor:
• influenţă mare pozitivă;
• influenţă mică pozitivă;
• influenţă nulă;
• influenţă mică negativă;
• influenţă mare negativă.
Un rol important în procesul de estimare îl are definirea indicatorilor, a parametrilor
direct observabili, numărabili sau măsurabili. Astfel, se pune problema găsirii unor indicatori
primari care, prin agregare, să permită calculul unor indicatori globali care să exprime efectele
analizate. O primă etapă constă în analiza modificării componentelor mediului înconjurător:
apă, aer, zgomot, vibraţii, sol, biodiversitate, sănătate umană. O a doua etapă constă în
cuantificarea, după o metodă sau alta, a acestor indicatori primari în indicatori globali, care să
exprime starea de calitate a mediului la nivelul ecosistemelor.
Indicatorii primari sau globali ce caracterizează calitatea mediului se analizează în
corelaţie cu indicatorii care caracterizează efectele economice şi sociale ale poluării. Principiul
folosit este cel al estimării costului de aducere a zonei afectate de poluare la situaţia anterioară.
Introducerea dimensiunii economice pentru analiza poluării mediului natural este un demers
dificil şi impropriu (uneori ceea ce s-a distrus nu mai poate fi reparat), dar devine operaţional
pentru cazuri concrete şi aspecte particulare. Costul poluării poate fi divizat în patru categorii:
• Costul prejudiciului - respectiv costul prejudiciilor directe: recolte distruse, maladii
profesionale, etc;
• Costul evitării - respectiv costul economic şi social al evitării prejudiciilor pentru mediu:
echipamente de protecţie, echipamente de filtrare sau decantare etc;
• Costul atenuării - respectiv costul resurselor necesare pentru atenuarea poluării şi
încadrarea în limitele admisibile;
• Costul urmăririi - respectiv costul resurselor necesare pentru proiectarea, planificarea,
urmărirea şi controlul poluării.
Pentru obţinerea de informaţii se apelează la instituţii şi centre de specialitate, care
deţin sau pot fi în măsură să obţină informaţiile utile, dar se practică şi colectarea directă a
datelor. Studiul de impact presupune o echipă interdisciplinară de specialişti, care se
concentrează în paralel şi asupra relaţiilor sintetice şi asupra discuţiilor în detaliu ale fiecărui
aspect implicat în impact.
Prelucrarea datelor de bază se poate face prin:
a) Reprezentare grafică: Această metodă presupune reprezentarea separată a diferiţilor
indicatori sau parametrii de mediu, în funcţie de alţi parametrii sau indicatori caracteristici
proiectului. Hărţile ecologice ale zonei pot fi suprapuse peste harta proiectului şi a zonei
afectate pentru a evidenţia amploarea şi specificul impactului.
b) Lista de control: În acest caz se folosesc liste cu impacturi potenţiale, pregătite pe baza
experienţei deja existente. Scopul este acela de a compara diferite variante - tehnologice şi de
amplasament.

70
c) Matrice de impact: Este cea mai folosită metodă de evaluare. Ea implică compararea
diferiţilor factori într-o matrice în două coordonate. La intersecţia activităţilor antropice cu
factorii de mediu sunt cuantificate intensitatea şi importanţa impactului. Matricele pot evalua
atât impactul direct, cât şi cel indirect, ceea ce face evaluarea totală mult mai obiectivă.
d) Schemele sau grafurile: Aceste tehnici pun în relaţie cauzele unui impact cu efectele lui.
Aceasta nu implică doar efectele de ordinul întâi (impactul direct), dar şi pe cele de ordinul doi
sau trei (impactul indirect). Valoarea deosebită a acestei metode constă în reprezentarea grafică
a rezultatelor, care poate fi uneori nu foarte complicată, deci uşor de dezbătut cu comunitatea
locală sau cu autoritatea.
Pentru organizaţiile economice din România procedura de evaluare a impactului
ecologic (tabelul 8.5) priveşte activităţile/proiectele noi, dar şi activităţile ce urmează a fi
supuse procedurii de "privatizare". În privinţa agenţilor economici care nu-şi schimbă
proprietarul într-un orizont de timp previzibil - acesta fiind şi cazul majorităţii întreprinderilor
cu profil minier, care vor mai rămâne pentru o perioadă destul de mare în proprietate publică -
evaluarea impactului ecologic este legată de efortul de respectare a obligaţiilor de mediu
minim acceptate. Obligaţiile de mediu sunt stabilite de autoritatea de mediu (Inspectoratul de
Protecţie a Mediului) în baza unui bilanţ de mediu.
a) Bilanţul de mediu - este procedura de obţinere a informaţiilor asupra cauzelor şi
consecinţelor efectelor negative cumulate, anterioare şi anticipate, care fac parte din acţiunea
de evaluare a impactului ecologic. În urma unei analize generale - procedura de bilanţ de
mediu de nivel zero - se decide dacă se va trece la executarea unui bilanţ de mediu de nivel I -
pentru impacte de mediu potenţiale - sau de nivel II - pentru poluări cu potenţial semnificativ.
b) Obligaţiile de mediu minim acceptate (O.M.M.A.) de Tip A sunt răspunderi, care
identifică O.M.M.A. cunoscute la un anumit moment (dezvoltare proiect, vânzare), legate de
daunele din trecut şi de cele viitoare.
c) Obligaţiile de mediu minim acceptate (O.M.M.A.) de Tip B sunt răspunderi, care
identifică surse potenţiale de obligaţii de mediu, de protecţia muncii şi de sănătate în muncă,
ale căror costuri nu pot fi cunoscute cu precizie şi depind de schimbările viitoare ale cadrului
legislativ , de comportamentul colaboratorilor, a autorităţii, de evoluţia pieţei etc.
Pentru majoritatea întreprinderilor miniere etapa de evaluare a impactului ecologic este
urmată de stabilirea (negocierea în termenii legali) a unui program de conformare cu
autoritatea de mediu, care este de fapt un plan de măsuri propus de titularul activităţii şi care
cuprinde etapele ce trebuie parcurse în scopul reglementării respectării normelor de protecţie a
mediului înconjurător.
Tabelul 8..5 Structura unui raport de evaluare a impactului ecologic
STRUCTURĂ CONŢINUT
Este enumerată organizaţia responsabilă şi cele colaboratoare la titlul
acţiunii şi localizarea acestora; denumirea raportului, contextul în care a
Prima pagină
fost elaborat şi data până la care se primesc observaţii pe marginea
documentului.
Nu mai lung de 15 pagini, rezumatul descrie cu acurateţe conţinutul
Rezumatul
raportului.
Este prima pagină cu care începe raportul propriu-zis. Acesta prezintă o
Borderoul listă a capitolelor şi a numărului de paginii, inclusiv a figurilor, tabelelor şi
anexelor.
Cuprinde descrierea concisă a scopului şi necesităţii acţiunii pentru care se
Scopul şi necesitatea acţiunii
cere promovarea proiectului sau activităţii respective.
Variantele, incluzând acţiunile Cuprinde o prezentare a impacturilor ecologice, a activităţilor propuse de
propuse titularul de proiect.
Se face o prezentare a mediului natural, a zonelor ce vor fi afectate de toate
Mediul afectat
posibilităţile considerate.
Prezentarea va cuprinde diferite modalităţi de abordare a scopului de bază
Variante şi a necesităţii acţiunii propuse. Capitolul va cuprinde o completă şi
riguroasă prezentare şi apreciere a tuturor variantelor convenabile.
Consecinţele ecologice ale Presupune o discuţie asupra impactelor ecologice ale diferitelor variante,

71
identificarea oricăror efecte ecologice adverse care nu pot fi evitate în cazul
variantelor
implementării acţiunii. Se propun măsurile de reducere a acestor efecte.
Capitolul cuprinde o enumerare a tuturor observaţiilor sau comentariilor
transmise de agenţiile guvernamentale, de organizaţiile publice sau private
Comentarii şi răspunsuri
şi de persoanele interesate, precum şi comentarii rezultate din audierea
publică a proiectului.
O listă a numelor şi un rezumat al calificărilor profesionale ale persoanelor
Lista preparatorilor care sunt responsabile pentru elaborarea raportului sau a materialelor de
bază.
În acelaşi timp, însă, pentru unele activităţi din domeniul minier este urmată procedura
de autorizare, în baza prevederilor cadrului legal: Legea nr. 137/1995, a protecţiei mediului;
Hotărârea de Guvern nr. 918/2002, privind stabilirea procedurii-cadrul de evaluare a
impactului supra mediului şi pentru aprobarea listei proiectelor publice sau private supuse
acestei proceduri; Ordinul nr. 278/1996 al ministerului de resort, regulamentul de atestare
pentru elaborarea studiilor de impact asupra mediului şi a bilanţurilor de mediu.
• Acordul de mediu - este reglementarea prin care sunt stabilite condiţiile de
realizare a unui proiect sau activitate. Autoritatea centrală şi autorităţile teritoriale de protecţie
a mediului emit acorduri de mediu pentru obiective şi activităţi în conformitate cu prevederile
Legii nr. 137/1995.
• Autorizaţia de mediu - este reglementarea tehnico-juridică prin care sunt
stabilite condiţiile şi parametrii de funcţionare pentru activităţile existente şi pentru cele noi, pe
baza acordurilor de mediu. Se eliberează la nivelul autorităţii teritoriale de protecţie a
mediului.
8.2.4. Auditul de mediu
Auditul de mediu este procesul de determinare şi examinare, implicând analize, teste şi
confirmări, al cărui scop este de a verifica în ce măsură o întreprindere, în ansamblul său sau
anumite structuri componente ale acesteia, respectă cerinţele legale, locale sau naţionale de
protecţia mediului. Auditul de mediu este o procedură (tabelul 8.6) care ar trebui aplicată la
toate organizaţiile cu activitate economică şi care au efecte negative asupra mediului, existând
astfel o preocupare a responsabililor unităţii pentru managementul de mediul al întreprinderii.
Auditul de mediu poate fi organizat ca:
• Audit intern - organizat de conducerea întreprinderii şi realizat de o echipă de
specialişti din interiorul organizaţiei, prin care conducerea se asigură de aplicarea deplină şi cu
rezultatele de rigoare a declaraţiei de politică a mediului a managerului general.
• Audit extern - este organizat de organe competente şi realizat de o echipă de
specialişti din exteriorul organizaţiei, în colaborare cu serviciile implicate în activitatea de
mediu din interiorul organizaţiei. Prin acest audit se verifică, mult mai obiectiv, în ce măsură
sunt respectate normele de mediu şi funcţionalitate sistemului intern de management de mediu,
atitudinea angajaţilor etc.
Tabelul 8.6 Activităţi de audit de mediu

FAZELE AUDITULUI ACTIVITĂŢI


Activităţi de pre-audit • Selecţia sectoarelor ce sunt auditate
• Selecţia echipei de audit
• Elaborarea planului, scopului şi graficului de
desfăşurare a auditului
• Alocarea resurselor
• Întocmirea formularelor şi obţinerea de informaţii
premergătoare asupra sectoarelor ce urmează a fi
auditate
Activităţi de audit • Înţelegerea sistemului şi procedurilor interne de
propriu-zise management

72
• Precizarea punctelor tari şi a celor slabe în
procedurile interne de management
• Sintetizarea evidenţelor auditului
• Evaluarea observaţiilor şi rezultatelor auditului
Activităţi post-audit • Înaintarea raportului de audit la departamentul
superior
• Identificarea soluţiilor
• Pregătirea recomandărilor
• Stabilirea responsabilităţilor pentru acţiunile
corective
• Stabilirea graficului de acţiuni
8.2.5. Analize de risc industrial şi urgenţe de mediu
Toate activităţile antropice sunt posibile surse de risc, dar în contextul evaluării şi
gestionării integrate a riscului, următoarele tipuri sunt mult mai relevante:
• Emisiile continue în aer, apă şi pe sol provenite de la industrii şi activităţile
asociate;
• Evacuările accidentale ale substanţelor periculoase provenite din instalaţiile
industriale şi care au un efect negativ asupra sănătăţii şi mediului (focuri, explozii, manipulări
de substanţe periculoase, depozitarea de substanţe periculoase);
• Sistemele de transport;
• Surse naturale de accidente: cutremure, furtuni, inundaţii, erupţii; care se pot
suprapune peste sursele de risc ce au cauze antropice;
• Activităţi agricole care afectează sănătatea şi mediul;
• Urbanizarea şi infrastructura asociată.
Ţintele riscului sunt în primul rând indivizii care locuiesc în zona potenţială de risc,
mai ales copii şi bătrânii. Indivizii cu anumite sensibilităţi fiziologice (boli cronice, alergii,
sindromuri) sunt, de asemenea, categorii foarte vulnerabile la contaminări. Pot fi, de asemenea,
afectaţi şi indivizii rezidenţi în afara zonei propriu-zise de risc, datorită transportului de
poluant prin aer, cursuri de apă, produse ale activităţii antropice. Sistemele ecologice care se
află în zona afectată sunt, de asemenea, supuse riscului. Dispariţia unei specii, cu sensibilitate
mai ridicată la agentul contaminator, poate produce dereglarea întregului lanţ trofic.
Nu în ultimul rând, sectorul economic poate deveni o ţintă a riscului. Un accident într-o
instalaţie industrială poate produce şi alte distrugeri şi pagube în perimetrul afectat şi în
vecinătatea sa. Schema-cadru de identificare a pericolelor pentru evaluarea riscului într-o zonă
dată este prezentată în tabelul 8.7.
Tab. 8.7 Schema-cadru de identificare a pericolelor pentru evaluarea riscului într-o zonă

ACTIVITĂŢI PROCEDURI
• zona va fi selectată pentru caracteristicile ei fizico-
geografice şi industrial-economice
Delimitarea • se va ţine seama de instalaţiile şi sistemele existente, precum
corectă a zonei şi de potenţialul zonei ce poate fi direct afectat
supusă studiului • sistemul de transport al materialelor periculoase
• efectele pe care le pot avea unele surse de risc potenţial
dincolo de zona delimitată
Informaţii de • Informaţii generale: densitatea populaţiei, rute de transport,
bază asupra zonei topografia zonei, reţeaua hidrografică, datele climatice,
localizarea instalaţiilor industriale, etc.
• AER: concentraţii medii şi maxime ale poluanţilor , gaze şi

73
pulberi
• APĂ: calitatea apei, inclusiv a celei potabile
• SOL: depozitarea produselor care conţin acizi, nitraţi, metale
grele, etc.
• Agricultura
• industria biochimică şi farmaceutică
• sectoare ţinând de industria de tehnică militară
• producţia de alimente
• distribuţia gazelor
Tipuri de • uzine
activităţi care se • metalurgie
iau în considerare • minerit şi extracţie
• activităţile nucleare
• industria chimică şi petrochimică
• reţele de transport pentru petrol
• sectorul energetic şi distribuţia energiei electrice
• tratarea şi depozitarea reziduurilor

Procesul de evaluare cuantificată a riscului (figura 8.2) este un proces probabilistic.


Există destule semne de întrebare asociate acestei cuantificări a riscului. Printre cele mai
importante surse de incertitudine sunt de menţionat modelele matematice de estimare a
consecinţelor accidentelor majore. Există adesea o neconcordanţă între evaluarea obiectivă şi
perceperea de către public a nivelului riscului generat de dezvoltarea industrială. Unele
probleme devin subiect de dispută pentru publicul larg şi nu rareori rezultatul poate fi
respingerea sau amânarea proiectelor. Supunerea proiectelor unei consultări publice se
dovedeşte în multe cazuri necesară, deşi evaluarea ştiinţifică nu indică existenţa unor riscuri
majore.
Între riscul perceput şi riscul evaluat ar trebui în mod normal să existe o corelaţie, care
depinde de natura procesului de evaluare. În esenţă, procesul de evaluare constă în a găsi ce
anume poate să meargă prost, care este probabilitatea pentru acest lucru şi cât de grave sunt
consecinţele în acest caz. Odată realizat acest proces, informaţiile se combină într-o estimare a
riscului conform relaţiei:
R=P.G
unde:
R, riscul apariţiei unui eveniment neprevăzut;
P, probabilitatea;
G, gravitatea pericolului.

Descrierea sistemului

Identificarea hazardului

Estimarea
consecinţelor Estimarea frecvenţei defecţiunilor

Criterii de evaluare Niveluri de risc rezultate


74
Evaluarea riscului

Fig. 8.2 Procedura de evaluare a riscului cantitativ

Este la fel de corect să vorbim despre risc ca despre ceva care merge bine, ca şi despre
un risc ca despre ceva care merge prost. Această judecată poate fi depăşită dacă paguba se
consideră a fi daună (D) minus profit (Pf). Această logică pune în acord paguba cu profitul şi
cuantifică riscul după următoarea relaţie:
R = P . (D - Pf)
O evaluare obiectivă a riscului este totuşi de neconceput şi trebuie să fie însoţită de
unele definiţii legate de ceea ce se înţelege printr-un nivel acceptabil al riscului. Un mod
obişnuit de evaluare a riscului este acela de a reprezenta probabilitatea şi gravitatea pe un
grafic. Dacă probabilitatea este egalizată cu frecvenţa, iar în abscisă avem unele valori
numerice date gravităţii, rezultatul este o diagramă frecvenţă/valoare numerică. O astfel de
diagramă (figura 8.3) se poate împărţi în trei zone: zona de risc inacceptabil, zona de risc
neglijabil şi o zonă tampon, de risc ce poate fi gestionat. Procesul de evaluare implică în mod
evident o scară estimativă, astfel că rezultatele obţinute nu sunt exacte.

Risc inacceptabil
Probabilitate

Zonă tampon

Risc
neglijabil

Gravitate
Fig. 8.3 Diagramă ilustrativă de evaluare a riscului
Diferenţa fundamentală dintre riscul perceput şi cel evaluat este, de asemenea, şi o
chestiune de abordare. Dacă pentru experţi numărul incidentelor, documentat din punct de
vedere statistic, defineşte riscul unei tehnologii date, pentru opinia publică riscul se măsoară în
victime şi în gravitatea altor consecinţe cu impact de imagine. Primul tip de evaluare are o
logică tehnicistă, iar al doilea este un proces mai degrabă emoţional. Pentru a surprinde
diferenţa dintre evaluarea subiectivă şi cea obiectivă a riscului ar trebui creat un model în care
percepţia se schimbă independent de probabilitate sau gravitate. Acest tip de evaluare
introduce un al treilea factor de reprezentare grafică - reliefarea. Reliefarea este gradul de
proeminenţă. Pe o reprezentare tridimensională, unui hazard îi pot fi atribuite valori pentru
probabilitate, gravitate şi proeminenţă. Hazardurile pot să îşi schimbe astfel reprezentarea
printr-o schimbare a nivelului proeminenţei, chiar dacă se păstrează acelaşi nivel de
probabilitate şi gravitate.
Adeseori activităţile economice şi sociale ale oamenilor, precum şi componentele
mediului înconjurător pot fi tulburate de efectele tragice ale unor fenomene naturale
(calamităţi) sau acţiuni antropice scăpate de sub control (catastrofe) ce pot produce dereglări
distructive şi brutale ale unui sistem.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte un dezastru ca fiind orice eveniment care
cauzează pagube, distrugeri ecologice, pierderi de vieţi omeneşti şi deteriorarea sănătăţii şi a

75
serviciilor în ceea ce priveşte sănătatea, la o scară suficient de puternică, astfel încât să justifice
un răspuns extraordinar sau o intervenţie din afara comunităţii afectate. Dezastrele de mediu
mai pot fi definite ca fiind: modificări bruşte şi durabile ale mediului fizic, care induc sau au
potenţialul de a induce o ameninţare semnificativă la adresa sănătăţii şi bunăstării populaţiei,
asupra activităţilor economice sau a altor forme de viaţă. În România dezastrele sunt definite,
conform OG 47/12 august 1994, ca fiind:
• Fenomene naturale distructive de origine geologică sau meteorologică, ori
îmbolnăvirea unui număr mare de persoane sau animale, produse în mod brusc, ca fenomene
de masă. În această categorie sunt cuprinse cutremurele, alunecările şi prăbuşirile de teren,
inundaţiile şi fenomenele meteorologice periculoase, epidemiile şi epizotiile.
• Evenimente cu urmări deosebit de grave asupra mediului înconjurător
provocate de accidente. În această categorie sunt cuprinse: accidentele chimice, biologice,
nucleare, în subteran, incendiile de masă şi exploziile, accidentele majore pe căile de
comunicaţii, accidentele majore la utilajele şi instalaţiile tehnologice periculoase, căderile de
obiecte cosmice, accidente şi avarii la reţelele de instalaţii şi telecomunicaţii.
Răspunsul în caz de urgenţă este o parte a ciclului de management al dezastrului care
include prevenirea, pregătirea, răspunsul şi redresarea. Se disting patru principale faze ale
răspunsului:
a) Evaluarea imediată - iniţială - a răspunsului;
b) Oprirea emiterii substanţei (toxice) pentru a limita efectele adverse;
c) Evaluarea post-urgenţă a distrugerilor de mediu cauzate de emisie;
d) Decontaminarea şi reabilitarea apei, aerului şi solului sau a altor elemente ale
mediului afectat.
Managementul acţiunilor în caz de urgenţe de mediu (tabelul 8.8) implică cunoaşterea
şi analiza activităţilor ce trebuie să fie desfăşurate în astfel de situaţii.
Tabelul 8.8 Asigurarea intervenţiei în cazul unei urgenţe de mediu

ACTIVITĂŢI PROCEDURI
• stabilirea tipului dezastrului şi a gravităţii lui
• controlul instalaţiilor şi reţelelor indispensabile
pentru intervenţie
Cercetarea sau controlul
zonei sau regiunii sinistrate • punerea în acţiune a forţelor de menţinere a
ordinii şi de protecţie a populaţiei şi bunurilor
• organizarea căilor de comunicaţie în zona
sinistrată
Trimiterea de ajutoare în • punerea în acţiune a mijloacelor de intervenţie
zona afectată • punerea în acţiune a mijloacelor de ajutor
• acordarea ajutorului imediat
Intervenţia propriu-zisă • asistarea specializată a populaţiei
• reconstrucţia
Conform unor proceduri prestabilite, schiţate în figura 8.4, la toate nivelurile - naţional,
teritorial şi local – managementul acţiunilor în caz de urgenţă de mediu are drept scop:
• minimalizarea volumului pierderilor umane şi materiale;
• diminuarea şi/sau înlăturarea riscurilor, dacă este posibil.

Comunicaţii

Factori meteorologici Factori socio-economici

76
Monitoring emisii Criterii de decizie

Inventar surse Reducerea emisiilor


Structurare

Plan de urgenţă

Figura 8.4 Elementele planului de urgenţă în cazul unei poluări accidentale

Lupta contra efectelor produse de dezastre cuprinde două aspecte: prevenirea, prin
elaborarea de metode de intervenţie şi ajutor, crearea de organisme specializate în intervenţie şi
asigurarea lor materială, instruirea şi antrenamentul personalului de intervenţie şi a populaţiei;
protecţia contra efectelor, prin organizare, proiectarea măsurilor şi întocmirea unui plan de
intervenţie.

77
BIBLIOGRAFIE

CARACOTA Dumitrache, CARACOTA Constantin Razvan , - Dimensiuni contemporane ale


dezvoltarii durabile si competitive
DACHIN Anca, Evaluari ale dezvoltarii durabile in Romania
MANOLELI, Dan - Dezvoltarea durabila,
RĂDULESCU, Carmen, Valentina - Dezvoltarea durabila si implicatiile economico-
financiare ale organizarii exploatatiilor agricole, Bucuresti
STANCIULESCU Gabriela, BRAN Florina, TITAN Emilian, LILEA Eugenia, IOAN ldiko,
RADULESCU Carmen - Strategii si politici regionale de dezvoltare durabila a
spatiului dunarean Provocari pentru turism
PÁL Péter, HAJDU Zoltán, KARÁCSONY Csilla, MARTON Zoltán - Manualul eco -
agroturismului, elaborat de ECEAT România, 2007 Focus Eco Center
*** Planul strategic de dezvoltare socio-economica a orasului Petrila
*** Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi 2013-2020-2030,
Guvernul României, Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile, 2008
*** Sustainable communities: building for the future, Office of the Deputy Prime Minister
*** www.121.ro
*** www.biblioteca.ase.ro
*** www.dadalos.org
*** www.dezvoltaredurabila.eu
*** www.ecursuri.ro
*** www.edu.ro
*** www.mmediu.ro
*** www.RegieLive.ro
*** www.ro.wikipedia.org
*** www.romaniaeuropa.com
*** www.societatedurabila.ro

78