Sunteți pe pagina 1din 25

CURS 1

Dreptul internaţional al afacerilor, (abreviat DIA) este o disciplină complexă1 care deşi are numeroase puncte
comune fie cu dreptul internaţional economic, fie cu dreptul comerţului internaţional nu se confundă cu aceste domenii
ale dreptului internaţional prin anumite trăsături specifice.

DIA reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile cu element de extraneitate ce se
stabilesc în procesul organizării şi înfăptuirii afacerilor, în desfăşurarea schimbului mondial de valori materiale şi
spirituale, în realizarea operaţiunilor economice indiferent de natura lor, care se desfăşoară într-un cadru ce depăşeşte
ordinea juridică a unui singur stat.

Categorii de raporturi juridice reglementate de DIA:


1. între state suverane şi egale în drepturi, între state şi organizaţii internaţionale sau interguvernamentale (care
activează în sfera economiei mondiale) sau între state şi asemenea organizaţii - cărora statele membre le-au conferit
capacitatea de a fi subiect de drept internaţional. Din acest punct de vedere normele DIA îmbină armonios cerinţele
colaborării economice internaţionale cu exigenţele respectului datorat suveranităţii şi independenţei naţionale.
2. între statele purtătoare de suveranitate naţională şi comercianţii străini, persoane fizice şi/sau juridice care acţionează
pe teritoriul statelor – raporturi juridice de subordonare faţă de organele de stat competente, care stabilesc propriile
politici comerciale, financiar-valutare şi vamale.
3. între state în dublă calitate de subiect de drept internaţional şi de subiect de drept intern şi comercianţi străini –
persoane fizice sau juridice. Aceste raporturi sunt guvernate în principal de norme de drept intern care se completează
cu principii şi reguli de drept internaţional public, în condiţiile statuate de convenţii internaţionale – adică acele
instrumente juridice internaţionale care le reglementează. De exemplu acorduri de investiţii industriale, contracte de
concesiune pentru prospectarea şi valorificarea unor resurse miniere sau petroliere etc.
4. între persoane juridice şi/sau persoane fizice din diferite state, participante nemijlocit în procesul internaţional de
desfăşurare a afacerilor, raporturi caracterizate prin egalitatea juridică a părţilor.

Izvoarele DIA
În funcţie de tehnica de adoptre (modul de elaborare şi de acţiune) distingem între:
- norme de drept naţional care reglementează raporturi cu element de extraneitate, cum ar fi reglementările naţionale în
domeniul investiţiilor care vizează şi circulaţia internaţională a capitalurilor. În această categorie se numără şi normele
interne care consacră recomandări ale organizaţiilor internaţionale (cum ar fi ONU)
- uzanţele şi uzurile internaţionale elaborate de comunitatea operatorilor economici internaţionali, între care se detaşează
societăţi multinaţionale sau transnaţionale.
- norme internaţionale ale DIA sunt fie izvoare convenţionale: tratatele, convenţiile şi acordurile bilaterale şi
multilaterale; fie izvoare neconvenţionale, cum ar fi rezoluţiile Adunării Generale a ONU.
În ceea ce priveşte normele de drept internaţional putem distinge în funcţie de natura acestora între:
- norme conflictuale – destinate a rezolva concflictul între legile susceptibile a fi aplicate unui raport juridic cu element
de extraneitate, prin determinarea legii naţionale ce guvernează raprotul juridic.
- norme de drept material uniform – reglementează direct şi nemijlocit raporturile juridice internaţionale; acestea
coexistă cu normele interne în cadrul sistemelor juridice naţionale.
- norme de drept unificat – care înlocuiesc normele interne preexistente în cadrul sistemelor legislative naţionale ale
statelor care le adoptă; reglementarea unică este aplicabilă exclusiv în toate statele care au adoptat norma unificată
tuturor raporturilor juridice fără a se face distincţie între raporturi interne sau internaţionale.
Din dorinţa de a se asigura un grad sporit de certitudine privind cadrul juridic internaţional al desfăşurării
afacerilor, de a se înlătura pe cât este posibil complicaţiile generate de conflictele de legi, precum şi necesitatea de a se
simplifica şi standardiza instrumentele internaţionale contractuale a luat amploare un proces de uniformizare şi unificare
a reglementărilor care guvernează relaţiile de afaceri internaţionale.
Principala modalitate de uniformizare, respectiv unificare, a normelor DIA o constituie încheierea de tratate
internaţionale (acorduri sau convenţii internaţionale) de către state, în calitatea lor de deţinătoare de suveranitate.
În funcţie de sfera lor de aplicare distingem între:
1. norme uniforme de aplicaţie generală , având ca obiect de reglementare raporturile stabilite între state, indiferent de
sistemul social – economic caruia îi aparţin. Aceste norme sunt concretizate în convenţii internaţionale, cum ar fi:
Legile uniforme de la Geneva asupra cambiilor şi biletelor la ordin din 1931; Convenţia de la Berna din 1952 privitoare
la transportul pe căile ferate; Convenţia Uniunii de la Paris privind protecţia proprietăţii industriale din 1886, revizuită
în 1967 prin Convenţia de la Stockholm etc.
Aplicarea acestor norme uniforme se face fie în temeiul ratificării convenţie de fiecare stat semnatar iar cel
puţin una dintre părţile raportului internaţional este resortisant al unui stat semnatar al convenţiei, fie ca urmare a
1
J.Shapira, Ch.Leben, Le droit international des affaires, Que sais-je?, a cincea ediţie, PUF, Paris, 1996, p.3
faptului că statul a adoptat o lege internă care a consacrat dispoziţiile convenţiei în ordinea internă de drept, iar această
lege internă este aleasă de părţile raportului internaţional sau este determinată de norma conflictuală.
2. norme de drept uniform de aplicaţie regională, având ca obiect de reglementare raporturile internaţionale stabilite
între parteneri din ţări fie cu sisteme social-economice asemănătoare (de exemplu state în curs de dezvoltare), fie
aparţinând unei regiuni geografice (Acordul de la Cartagina prin care s-a constituit Organizaţia economică subregională
– denumită Pactul Andin – format din: Peru, Ecuador, Columbia, Venezuela, Bolivia, Uruguaz; sau Convenţia de la
Havana din 1928 denumită Codul Bustamante care unifică regimul efectelor de comerţ în cadrul ţărilor din America
Latină, cu excepţia Braziliei, sau UE).
De asemenea, uniformizarea/unificarea regimului juridic aplicabil DIA se realizează şi pe cale contractuală , în
temeiul principiului fundamental al libertăţii contractuale, consacrat de toate sistemele de drept. Astfel practica
internaţională a creat un cadru contractual uniform pentru diferite operaţiuni concretizat în: contracte model, condiţii
generale (de livrare a diferitelor produse), uzanţe comerciale (INCOTERMS).

Principiile fundamentale ale DIA


Principiul de drept internaţional al afacerilor este aceea prescripţie normativă ce se caracterizează printr-un
înalt nivel de abstractizare, dând expresie unei valori internaţionale universal acceptate şi care guvernează conduita
subiectelor de drept internaţional.
Principiile conferă unitate şi coerenţă tuturor normelor DIA, alcătuind osatura întregului sistem DIA, pe baza
căruia se determină conţinutul celorlalte norme internaţionale.
Principiile iau naştere prin acordul statelor şi al celorlalţi participanţi la mediul internaţional de afaceri, pe cale
convenţională sau cutumiară însă având caracter imperativ.
Principiile reflectă cerinţele obiective ale evoluţiei relaţiilor internaţionale de afaceri şi de cooperare
economică internaţională, contribuind la menţinerea echilibrului necesar între drepturile şi obligaţiile asumate în
contextul dat.
Principiile DIA formează un sistem coerent format din principii generale de drept, principii fundamentale ale
dreptului internaţional şi principii specifice DIA.
1. Principiile generale de drept, menţionate în art.38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, reprezintă
anumite standarde sau elemente de experienţă juridică care formează nucleul comun al tradiţiei şi ştiinţei juridice a
statelor, acceptat în ordinea juridică internă a tuturor statelor, chiar dacă nu se regăseşte expres în dreptul pozitiv al
acestora. Principiile generale de drept reprezintă mijlocul pe care Curtea Internaţională de Justiţie îl poate utiliza pentru
soluţionarea diferendelor cu care este sesizată.
2. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional reprezintă norme imperative de aplicaţie universală cu
un nivel maxim de generalitate, care protejează valori internaţionale fundamentale în raporturile dintre subiectele de
drept internaţional. Aceste principii alcătuiesc fundamentul reglementărilor internaţionale, eşafodajul pe care se edifică
întregul sistem al dreptului internaţional, determină conţinutul instituţiilor de drept internaţional. Principiile
fundamentale sunt acele reguli generale formulate prin tratate internaţionale sau rezoluţii ale organizaţiilor
internaţionale în domeniul general al dreptului internaţional.
3. Principiile specifice ale DIA sunt acele principii care dau expresie unei valori internaţionale specifice şi care
au acţiunea limitată la sfera afacerilor internaţionale, reprezentând nucleul de bază al DIA. Astfel, Conferinţa UNCTAD
– Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare a stabilit în Actul Final din 15 iunie 1964 un număr de
principii care reglementează relaţiile comerciale internaţionale, din care 15 principii generale, 13 principii special şi 8
principii speciale aplicabile statelor fără litoral (anclavate).

Principiul suveranităţii economice


Încă din 1952, principiul suveranităţii capătă o nouă dimensiune cu caracter economic, conturându-se
conceptul de suveranitate economică, adică dreptul fiecărui stat de a dispune liber de mijloacele sale economice, de
piaţa sa internă, de resursele sale naturale şi de altă natură.
În 1974 prin două rezoluţii istorice ale Adunării Generale ale ONU : Declaraţia asupra noii ordini economice
internaţională şi Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor stabileşte semnificaţia principiului suveranităţii
economice.
În Declaraţia asupra noii ordini, punctul 4 alin.e precizează că fiecare stat are suveranitatea permanentă
integrală asupra resurselor sale naturale şi asupra tuturor activităţilor economice. În scopul de a-şi proteja resursele ,
fiecare stat are dreptul de a exercita un control asupra acestora şi asupra exploatării lor prin mijloace adecvate situaţiei
sale particulare, inclusiv dreptul la naţionalizare sau la transferarea proprietăţii către resortisanţii săi, acest drept fiind o
expresie a suveranităţii permanente integrale a statului. Nici un stat nu poate fi supus unei constrângeri economice,
politice sau de altă natură urmărind să împiedice exerciţiul liber şi complet al acestui drept inalienabil.
În Preambulul Cartei drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor se precizează că suveranitatea reprezintă
unul dintre elementele fundamentale ale relaţiilor economice internaţionale. În Articolul 1 se arată că fiecare stat are
dreptul de a-şi alege sistemul economic şi sistemul politic, social şi cultural fără imixtiune, presiune ori ameninţare din
afară, de orice natură. În Articolul 2 se arată că fiecare stat are o suveranitate deplină şi permanentă asupra tuturor
bogăţiilor, resurselor materiale şi activităţilor economice ce se desfăşoară pe teritoriul său.
Prin urmare, suveranitatea economică are un dublu aspect: pe de-o parte reprezintă exerciţiul unei puteri
suverane în limitele teritoriului statului şi pe de altă parte stabilirea pe această bază a relaţiilor de cooperare cu celelalte
state.

Principiul specificităţii
În esenţă principiul specificităţii impune ca statele care se deosebesc între ele să fie tratate în mod diferit.
Aceste diferente, specificităţi – care vor fi luate în considerare din punct de vedere juridic – au un caracter economic sau
un caracter geografic, putând rezulta chiar din combinarea caracteristicilor economice cu cele geografice.
a. Cât priveşte specificităţile economice – o distincţie fundamentală, precizată de foarte mult timp în planul relaţiilor
internaţionale este aceea între statele dezvoltate, sau industrializate şi statele în curs de dezvoltare (privite deseori ca
fiind statele Grupului 77).
Statele în curs de dezvoltare formează în cadrul organizaţiilor internaţionale un grup de presiune foarte activ,
bucurându-se de anumite drepturi speciale. Dar ansamblul statelor în curs de dezvoltare nu constituie un grup omogen ci
cuprinde state aflate în diverse etape de dezvoltare, situaţie sintetizată prin formula dezvoltare economică relativă,
utilizată frecvent în cadrul ONU.
b. Referitor la specificităţile geografice, acestea prezintă multiple aspecte: state riverane şi state neriverane (concepte
importante în dreptul fluvial internaţional), state riverane şi state anclavate (în dreptul mării). De exemplu în diferite
convenţii internaţionale (Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării –UNCLOS- semnată la Montego Bay în
1982) reglementează dreptul de tranzit al resortisanţilor unui stat fără litoral pe teritoriul statului vecin riveran la mare.
Aceeaşi convenţie defineşte concepte precum mare închisă sau semi-deschisă în privinţa cărora riveranii au obligaţii
speciale
c. Sunt situaţii în care se utilizează o dublă specificitate economică şi geografică, ceea conduce la elaborare de categorii
juridice speciale cum ar fi ţările în curs de dezvoltare insulare sau ţări în curs de dezvoltare lipsite de litoral maritim,
categorii întâlnite în Convenţiile de la Lomé din 1975 şi 1979, încheiate de Comunitate Economică Europeană şi statele
din Africa, din Caraibe şi din Pacific
În concluzie, specificităţile care caracterizează o ţară din punct de vedere economic sau geografic
fundamentează regimul juridic special care i se aplică.

Principiul solidarităţii
În Carta ONU se subliniază faptul că statele au scopuri comune şi trebuie să depună toate eforturile în vederea
atingerii acestora, să acţioneze solidar în acest sens.
Acest principiu a fost dezvoltat în Declaraţia privind noua ordine economică internaţională unde la punctul 3 se
precizează existenţa unui raport de interdependenţă între toţi membrii comunităţii mondiale. De asemene se arată că
prosperitatea comunităţii internaţionale în ansamblul său este legată de prosperitatea elementelor sale constitutive.
Cooperarea internaţională în scopul dezvoltării reprezintă obiectivul şi îndatorirea comună a tuturor ţărilor.
În Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor se arată că sistemul relaţiilor economice
internaţionale are la bază strânsa interdependenţă a intereselor tuturor statelor. Se arată că prosperitatea comunităţii
internaţionale în ansamblul ei depinde de prosperitatea elementelor care o constituie. În Articolul 31 se subliniază
conceptul de interdependenţă care există între bunăstarea ţărilor dezvoltate pe de-o parte şi creşterea şi dezvoltarea
ţărilor în curs de dezvoltare, pe de altă parte.
Acest principiu se concretizează într-o serie de concepte internaţionale consacrate în tratate, cum ar fi
nereprocitatea sau sistemul generalizat de preferinţe.
- Nereciprocitatea a fost formulată în contextul celui de al 8 lea principiu general al UNCTAD sau în textul GATT,
respectiv OMC. În textul GATT se arată că părţile contractante dezvoltate nu se vor aştepta la reciprocitate pentru
angajamentele laute de ele în negocierile comerciale de a reduce sau de a elimina taxele vamale şi alte obstacole din
calea comerţului, de la părţile contractante puţin dezvoltate.
- Sistemul generalizat de preferinţe, instituit în 1965, se referă la un anumit tratament juridic acordat de un stat, prin
care se acordă un avantaj altui stat. Sistemul de preferinţe permite unor state de a cere să beneficieze de acest tratament
favorabil.
Un aspect important al aplicării principiului solidarităţii este instituţia Patrimoniului comun al umanităţii - consacrată în
1979 prin Convenţia asupra Lunii şi a altor corpuri cereşti, care mai apoi a devenit o instituţie importantă în dreptul
mării. Astfel, Convenţia asupra dreptului mării investeşte întreaga umanitate cu toate drepturile asupra resurselor Zonei
Internaţionale – fundul mărilor şi oceanelor dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale şi resursele sale – drepturi
valorificabile şi exercitabile prin intermediul mecanismului creat : Autoritatea Internaţională.
CURS 2

Principii fundamentale care guvernează DIA – continuare –

Strans legate de principiul solidarităţii sunt:

Principiul nereciprocităţii
Presupune acordarea de către ţările dezvoltare de preferinţe şi concesii generale în favoarea tuturor ţărilor în
curs de dezvoltare (de ex. acordarea de reduceri sau scutiri de taxe vamale).
Acest principiu constituie o derogare parţială de la principiul nediscriminării şi instituie o inegalitate deliberată,
exclusiv în defavoarea statelor dezvoltate. În compensare, statele în curs de dezvoltare beneficiare îşi asumă
angajamentul de a participa mai activ în cadrul relaţiilor internaţionale de afaceri şi de a aplica în mod efectiv principiile
internaţionale fundamentale pe măsură ce situaţia economică a acestor state evoluează într-un sens pozitiv (aşa numita
clauza evolutivă).

Principiul tratamentului special şi diferenţiat aplicat ţărilor în curs de dezvoltare în domenii tarifare şi netarifare
Acest principiu constă în intervenţia organelor instituţionalizate ale OMC (anume secretariatul sau comitetul
acesteia) precum şi în organizarea de consultări ale statelor în scopul adoptării unor măsuri suplimentare care răspund
nevoilor specifice ţărilor în curs de dezvoltare (de ex. elaborare de norme internaţionale privind regimul produselor care
interesează ţările în curs de dezvoltare sau acceptarea unor excepţii de la îndeplinirea obligaţiilor decurgînd din
acordurile OMC de către ţările în curs de dezvoltare).

Principiul libertăţii comerţului2


Libertatea comerţului implică dreptul fiecărui stat de a fi implicat în afaceri internaţionale, inclus în Carta
drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, care prevede dreptul fiecărui stat de a participa la comerţul
internaţional şi la alte forme de cooperare economică fiind liber să îşi aleagă modul de organizare a relaţiilor sale
economice şi de a încheia acorduri multilaterale sau bilaterale compatibile cu obligaţiile sale internaţionale şi cu
necesităţile cooperării economice internaţionale.
Totodată Carta a formulat îndatoriri ce revin statelor în vederea realizării libertăţii comerţului cum ar fi :
îndatorirea de a coopera pentru promovarea expansiunii stabile, pentru realizarea unei liberalizări crescânde a
comerţului mondial în direcţia eliminării progresive a obstacolelor din calea realizării afacerilor în plan internaţional şi a
îmbunătăţirii cadrului internaţional de desfăşurare a operaţiunilor internaţionale de comerţ.
Modul de realizare a libertăţii comerţului îl constituie tratatele internaţionale prin care părţile îşi acordă
reciproc diferite regimuri sau tratamente necesare concretizării în practică a acestui principiu.
Formele de concretizare a libertăţii comerţului constau în obţinerea unui tratament echitabil tratament egal sau
a unui tratament preferenţial, clauza naţiunii celei mai favorizate etc..

a. Tratamentul echitabil - urmăreşte asigurarea unei egalităţi şi nediscriminări reale între participanţii la afaceri
internaţionale, care ar putea fi afectate, în diverse situaţii, de aplicarea mecanică a diverselor principii ale DIA, în
primul rând a clauzei naţiunii celei mai favorizate. Mai mult, tratamentul echitabil are drept scop prevenirea unor acţiuni
abuzive sau arbitrare din partea celorlalţi participanţi, de regulă alte state.
De ex., tratamentul echitabil intervine în stabilirea restricţiilor cantitative la import sau în stabilirea taxelor şi
reglementărilor privind mărfurile în tranzit.

b. Tratamentul preferenţial - reprezintă o derogare de la clauza naţiunii celei mai favorizate şi constă în acordarea de
preferinţe anumitor state în diverse domenii din sfera activităţii economice.
În sistemul instituit prin GATT 1994, tratamentul preferenţial poate fi acordat în următoarele situaţii:
- aranjamente preferenţiale care există între părţi expres specificate,
- uniunea vamală în cadrul Benelux,
- aranjamente preferenţiale stabilite exclusiv între state învecinate – în special cu privire la traficul de frontieră -,
- uniuni vamale şi zone de comerţ liber,
- tratament preferenţial acordat ţărior în curs de dezvoltare,
- tratament preferenţial se poate acorda şi în temeiul unor legi interne în materie de investiţii străine.

c. Clauza naţiunii celei mai favorizate - constă în obligaţia asumată de un stat în temeiul unui tratat de a acorda celuilalt
stat parte tratamentul cel mai favorabil acordat sau care va fi acordat unui stat terţ.

2
Acest principiu constă în dreptul, de regulă fără restricţii, de a desfăşura orice activitate comercială indiferent dacă aceasta este întreprinsă pe
teritoriul unui stat sau pe teritoriul mai multor state.
Clauza naţiunii celei mai favorizate este consacrată de GATT 1994 (acord multilateral) căpătând astfel valenţă
multilaterală şi constituie o concretizare a regulii nediscriminării şi a egalităţii în drepturi a statelor.
Subliniem faptul că spre deosebire de principiul nediscriminării care are un caracter general, aparţinând
dreptului cutumiar şi care se aplică în relaţiile dintre toate statele fără să fie nevoie de încheierea unei convenţii, clauza
naţiunii celei mai favorizată prin care se asigură o egalizare a avantajelor impune cu necesitate stabilirea ei în textul
unui tratat bi sau multilateral.
Pentru aplicarea clauzei naţiunii celei mai favorizate – a cărei funcţie este de egalizare efectivă a condiţiilor şi
de asigurare a nediscriminării – este necesară îndeplinirea unei condiţii premiză, anume economiile statelor între care
intervine aceasta la un nivel aproximativ egal de dezvoltare. Rezultă de aici că în raporturile dintre ţările dezvoltate şi
cele în curs de dezvoltare intervine de regulă aplicare tratamentului preferenţial iar nu clauza naţiunii celei mai
favorizate.
Clauza naţiunii celei mai favorizare are o natură contractuală, este u acord adiţional inserat într-un tratat
internaţional şi dobândeşte efect numai atunci când statul care o acordă, denumit stat concedent, stabileşte relaţii cu un
stat terţ. Mai mult conţinutul clauzei naţiunii celei mai favorizate nu este imuabil ci se modifică în sensul extinderii
sferei la care se aplică pe măsură ce noi avantaje sunt acordate statelor terşe.
În concluzie: clauza naţiunii celei mai favorizate este o convenţie specială prin care în contextul tratatului de
bază, în care această clauză figurează, sunt transpuse avantaje stabilite în alte tratate existente sau care urmează a fi
încheiate în viitor cu state terţe.
Clauza naţiunii celei mai avatajoase poate fi condiţională sau necondiţională în funcţie de modul în care
tratamentul naţiunii celei mai favorizate depinde sau nu de anumite contraprestaţii din partea statului beneficia,
constând în compensaţii echivalente sau reciproce.
De asemenea, în funcţie de modul cum se acordă, clauza naţiunii celei mai favorizate poate fi: unilaterală dacă
numai una dintre părţile tratatului acordă celeilalte părţi tratamentul naţiunii celei mai favorizate sau bilaterală /
multilaterală când toate părţile tratatului se angajează să-şi acorde reciproc acest tratament. Precizăm că regula o
formează clauza bilaterală / multilaterală a naţiunii celei mai favorizate.

d. Buna vecinătate – este un principiu recunoscut de GATT 1994 precum şi în convenţiile OCDE, în acordurile
bilaterale privind asistenţa pentru dezvoltare etc.
În textul GATT, buna vecinătate stă la baza derogărilor de la regimul general al clauzei naţiunii celei mai
favorizate (de ex., Acordul prevede obligaţia de consultare între părţile contractante, precum şi luarea unor decizii de
comun acord în cazul în care un stat doreşte să facă parte dintr-o uniune vamală sau dintr-o zonă de liber schimb) sau la
baza derogărilor de ordin general ori a aplicării de către un stat a clauzelor de salvgardare în situaţii excepţionale de
ordin economic sau politic.

e. Tratamentul (regimul) naţional - urmăreşte asigurarea nediscriminării şi egalităţii de tratament tuturor participanţilor
la afacerile internaţionale realizate pe teritoriul unui stat.
Elementul de referinţă îl constituie tratamentul stabilit le legislaţia internă pentru resortisanţii unui stat. Prin
urmare străinii se bucură de acelaşi tratament ca şi resortisanţii, fără a fi discriminaţi pe baza de naţionalitate.
De ex. Art.7 din Tratatul de la Roma privind CEE sau Art.III din GATT 1994 consacră tratamentul naţional.,
care nu poate cădea sub standardul minim internaţional, în caz contrar străinii s-ar bucura de un regim mai favorabil
decât proprii resortisanţi ai statului respectiv.

f. Standardul minim internaţional – constă în ansamblul minim de drepturi recunoscute străinilor în conformitate cu
respectarea demnităţii şi valorii persoanei umane. În consecinţă măsurile ce pot fi luate de un stat împotriva unui străin
prin care i se aduce acestuia un prejudiciu trebuie să fie în conformitate cu normele dreptului internaţional sau, în
absenţa unor asemenea reguli, trebuie să fie compatibile cu principiile generale de drept, comune naţiunilor civilizate.

Alături de principiul libertăţii comerţului internaţional sunt stabilite şi alte principii fundamentale care
guvernează relaţiile internaţionale de afaceri:

Principiul nediscriminării
Presupune egalitatea de tratament a operaţiunilor internaţionale de afaceri, indiferent de partenerii între care
acestea intervin. Acest principiu impune pe de-o parte acordarea reciproce a clauzei naţiunii celei mai favorizate cu
consecinţa ca mărfurilor şi serviciilor de provenienţă străină să li se aplice acelaşi regim de circulaţie, indiferent de sursa
din care provin; iar pe de altă parte, aplicarea tratamentului naţional al mărfurilor şi serviciilor, ceea ce înseamnă că
mărfurilor/serviciilor străine li se aplică acelaşi regim ca şi mărfurilor/serviciilor autohtone (de ex. în ceea ce priveşte
regimul de impozitare etc). În practica internaţională, principiul nediscriminării suferă numeroase excepţii în favoarea
uniunilor vamale, a zonelor de liber-schimb etc.
Principiul neptrotecţionismului
Constă în renunţarea la restricţii cantitative, la subvenţii de stat, la practicile de dumping sau la obstacolele
netarifare (de ex. reglementările privind contingentarea, etichetarea, ambalarea, marcarea şi comercializarea produselor;
sau normele fitosanitare şi de securitate a mărfurilor etc.).
Acest principiu impune eliminarea tuturor procedeelor de descurajare şi limitare a importurilor cu excepţia
perceperii de taxe vamale (potrivit principiului protecţiei vamale exclusive) precum şi interzicerea procedeelor de
stimulare a exporturilor prin suportarea de către stat – direct sau indirect – a unei părţi din costurile produselor
autohtone (de ex. scutirea nejustificată a unor societăţi de plata impozitelor legale) sau prin înlesnirea pătrunderii
produselor pe o piaţă străină la un preţ inferior valorii lor nominale (adică inferior preţului comparabil practicat în
cursul operaţiunilor comerciale normale pentru un produs similar destinat consumului în ţara exportatoare).
În practica internaţională, principiul neprotecţionismului suferă excepţii având ca scop: protecţia agriculturii în
perioadele de criză provocată de lipsa de alimente, refacerea echilibrului balanţei de plăţi şi situaţiei financiare externe a
unui stat (clauza de salvgardare), ocrotirea economiei ţărilor în curs de dezvoltare prin limitarea importurilor şi
susţinerea preţurilor la produsele de bază, apărarea securităţii naţionale , a vieţii şi sănătăţii persoanelor şi a mediului
înconjurător, prin impunerea unor caracteristici tehnice care trebuie îndeplinite de produsele importate. Recurgerea la
subvenţii de stat în afara cazurilor exceptate se sancţionează cu obligaţia acordării de drepturi compensatorii satului
lezar, iar recurgerea la dumping se sancţionează cu aplicarea unor taxe antidumping.

Principiul soluţionării diferendelor prin conciliere, consultări şi compensaţii


Presupune restabilirea echilibrului între drepturile şi obligaţiile statelor aflate în divergenţă iar nu aplicarea de
sancţiuni împotriva unuia dintre ele. Aceasta se realizează pe calea consultărilor bilaterale şi, la nevoie, multilaterale
menite a găsi soluţii unanim acceptate sau, în subsidiare, a decide asupra anulării măsurilor neconforme sau acordării de
compensaţii (eventual autorizare suspendării, în raporturile cu ţara în culpă, a concesiilor acordate până atunci) în
favoarea statului lezat.

Toate aceste principii care guvernează relaţiile internaţionale de afaceri îşi găsesc corespondenţe în planul
legislaţiilor interne în anumite principii complementare cum ar fi:

i. Principiul asigurării unei balanţe comerciale echilibrate – presupune urmărirea unui raport optim între importuri şi
exporturi, astfel încât pe de-o parte importurile să asigure nevoile reale ale economiei naţionale iar exporturile să
asigure valorificarea integrală a capacităţilor de producţie naţionale şi, pe de altă parte, realizarea exporturilor – de
mărfuri şi servicii (valoarea importurilor fiind, astfel, aproximativ egală cu cea a exporturilor).

ii. Principiul asigurării unor schimburi comerciale eficiente – presupune realizarea operaţiunilor de export-import care
să conserve avuţia naţională realizată în procesul intern de producţie şi să creeze o plusvaloare care nu numai să acopere
costurile de comercializare ci şi să asigure un profit. Aplicarea unui asemenea principiu impune optimizarea raportului
dintre cheltuielile interne aferente exportului respectiv importului de mărfuri şi preţul extern obţinut, precum şi
optimizarea valorificării materiilor prime şi forţei de muncă etc.

iii. Principiul concordanţei schimburilor externe cu programele (orientative sau obligatorii) de dezvoltare economică şi
cu balanţa de plăţi externe – sintetizează practic cele 2 principii anterioare întrucât programele de dezvoltare economică
reprezintă tocmai o prognoză de schimburi echilibrate şi, totodată, fixează unul dintre cei mai importanţi indicatori de
eficienţă (mai ales în condiţiile unei ţări cu monedă naţională neconvertibilă) respectiv cursul valutar de referinţă pe
mărfuri şi grupe de mărfuri (adică tocmai raportul dintre preţul intern complet de export exprimat în monedă naţională
şi preţul extern exprimat în valută). Principiul enunţat nu vine în contradicţie cu regulile OMC atunci când ne referim la
ţări în curs de dezvoltare care beneficiază de regimul de excepţie menit a proteja industria locală şi a permite
echilibrarea balanţei plăţilor externe şi achitarea datoriilor contractate în străinătate.
CURS 3

Subiectele DIA – partea I : Statele

Statele au un rol esenţial în stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor internaţionale de afaceri. Normele DIA sunt într-o
bună măsură creaţia statelor care, totodată, sunt şi destinatarii acestora având în vedere faptul că pe de-o parte statele
sunt organisme de reglementare iar pe de altă parte participă direct şi nemijlocit în cadrul raporturilor internaţionale de
afaceri.
1. Statele – organisme de reglementare
Statele sunt cele mai importante organisme de elaborare a normelor DIA având în vedere că aceste subiecte de
drept pe de-o parte edictează dreptul lor intern, norme naţionale care reglementează diverse raporturi cu element de
extraneitate.
Pe de altă parte încheie tratate convenţii acorduri internaţionale sau chiar uzanţe internaţionale. În acest fel, de
ex. statele elaborează dreptul internaţional uniform al afacerilor
Mai mult statele sunt membre ale organizaţiilor internaţionale şi în această calitate participă de asemenea la
reglementarea mediului internaţional de afaceri.
În plan intern trebuie să avem în vedere şi normele care formează ordinea publică a fiecărui stat, adică acele
dispoziţii imperative care consacră princiile fundamentale ale sistemului politic şi social ale statului. Aceste principii
fundamentale sunt consacrate de Constituţia fiecărui stat şi sintetizează aptitudinea statului ca în exercitarea opţiunilor
sale politice globale să dirijeze fluxul afacerilor internaţionale ridicând în calea iniţiativei spontane şi necoordonate a
oamenilor de afaceri bariere tarifare şi netarifare.
În domeniul ordinii publice interne, autonomia individuală reprezintă un concept virtual care devine realitate
exclusiv în măsura libertăţilor pe care statul le concede resortisanţilor săi. Prin urmare oamenii de afaceri nu vor fi
susţinuţi în realizarea activităţilor lor de către autorităţile etatice – cum ar fi de exemplu instanţele de judecată – dacă în
susţinerea intereselor lor aceştia fac apel la legea străină care vine în contradicţie cu normele imperative edictate de stat
şi care alcătuiesc ordinea sa publică. Subliniem faptul că regulile de ordine publică sunt de imediată aplicare.
Astfel, excepţia de ordine publică reprezintă mijlocul juridic prin care legea străină stabilită a fi aplicabilă unui
raport juridică cu element de extraneitate să fie înlăturată întrucât dispoziţiile sale contravin reglementărilor imperative
şi esenţiale ale legii forului (statului pe teritoriul căruia se desfăşoară procesul). Deci, excepţia de ordine publică apare
ca un corectiv al aplicării legii străine şi reprezintă totodată o preeminenţă a aplicării normelor de drept material ale
forului în raport cu cele conflictuale. Excepţia de ordine publică nu este un concept imuabil ci variază în timp şi în
spaţiu. Astfel se modifică în cadrul aceluiaşi sistem de drept odată cu trecerea timpului, dar aceasta diferă şi în spaţiu de
la o ţară la alta.
Pentru a se evita o aplicare excesivă sau chiar abuzivă a excepţiei de ordine publică, ceea ce ar putea bloca
orice raport internaţional între sistemele de drept aflate în conflict, au fost revizuite motivele de inadmisibilitate a
acesteia. De ex., pot fi soluţionate conflictele fundamentale existente între 2 sisteme de drept diferite dacă aplicarea
regulilor unui sistem nu conduce la un rezultat care să fie inacceptabil din punct de vedere al conştiinţei juridice al
celuilalt sistem. Cu alte cuvinte, legea străină care conravine ordinii publice dintr-un anumit stat poate fi tolerată în
contextul DIA având în vedere faptul că ordinea publică internă este parte componentă a ordinii publice internaţionale
prin care se consacră raţiuni specifice raporturilor internaţionale.
Ordinea publică internaţională se întemeiază pe principii fundamentale ale DIA care guvernează raporturile
juridice internaţionale. Aceste principii odată identificate sunt integrate în sistemul juridic naţional al forului ca fiind
reguli de drept internaţional aparţinând sistemului naţional de drept. În acest fel se asigură coexistenţa ordinii publice
interne cu cea internaţională care cuprinde acele reglementări naţionale prin care un stat stabileşte ce legi vor guverna
raporturile internaţionale în fiecare din elementele sale structurale.

2. Statele – participante la afacerile internaţionale în calitate de operatori internaţionali de afaceri


Statele încheie direct şi nemijlocit sau mijlocit prin intermediul societăţilor comerciale cu capital de stat
diverse operaţiuni economice fie cu alte state fie cu resortisanţi ai altor state – de ex. statele cumpără de pe piaţa
mondială ceea ce este necesar pentru administrarea şi organizarea apărării prin achiziţionarea de armament şi muniţie,
sau autorizează construcţia de drumuri de către constructori particulari străini, sau vând anumte resurse naturale pe piaţa
internaţională şi apoi cumpără mărfuri pentru a asigura provizii.
Foarte rar statele se imiplică direct în afaceri internaţionale, fie încheind contracte de investiţii fie
achiziţionând direct diferite mărfuri (în acest din urmă caz, de regulă parte contractantă sunt ministerele). De regulă
statele se implică în raporturi internaţionale de afaceri prin intermediul societăţilor comerciale cu capital de stat, care
activează în sectoare economice specifice (de ex. Algeria vinde petrol prin Societatea naţională de cercetare, transport şi
comercializare a hidrocarburilor sau Iranul prin Societatea naţională iraniană de petrol) sau pot participa în calitate de
asociaţi împreună cu parteneri străini la înfiinţarea de societăţi cu capital mixt.
Imunitatea de jurisdicţie şi imunitatea de punere în aplicare a hotărârii judecătoreşti pronunţată de instanţe de
judecată străine.
1. Problema imunităţii de jurisdicţie intervine în situaţia în care un stat participant în cadrul unor afaceri
internaţionale este chemat în instanţă de cealaltă parte. În principiu, un stat în temeiul suveranităţii sale (de fapt a
egalităţii suverane a tuturor statelor) nu poate fi judecat de o instanţă străină, adică de puterea judecătorească a altui stat.
Prin urmare, în principiu, nici o instanţă de judecată nu are jurisdicţie (competenţa) cu privire la alt stat, întrucât satul se
bucură de imunitate de jurisdicţie în faţa instanţelor oricărui alt stat.
Cu toate acestea, în situaţia în care statul renunţă la imunitatea sa de jurisdicţie, instanţa de judecată străină
dobândeşte competenţa de a soluţiona o cerere de chemare în judecată în care este implicat statul fie în calitate de
reclamant, fie în calitate de pârât. Astfel, prin formularea unei cereri de chemare în judecată de către stat (deci are
calitatea de reclamant) se consideră că prin aceasta statul a renunţat la imunitatea sa de jurisdicţie însă numai în ceea ce
priveşte posibile pretenţii formulate de pârât. De asemenea, prin inserarea în contractul încheiat cu un stat a unei clauze
compromisorii semnifică renunţarea la imunitatea de jurisdicţie, întrucât în temeiul acestei clauze statul poate fi chemat
în faţa tribunalului arbitral.
Participarea nemijlocită din ce în ce mai intensă a statelor în cadrul afacerilor internaţionale a condus şi la o
modificare a reglementării imunităţii de jurisdicţie a statelor care ar avea un statut preferenţial în raport cu partenerii lor
de afaceri care nu beneficiază de imunitate.
În prezent, anumite state cum sunt USA, Marea Britanie, Australia, Canada au reglementat prin legi naţionale
modul în care un stat străin se poate prevala pe teritoriul lor de imunitatea de jurisdicţie. În alte state, criteriile pe baza
cărora unui stat străin i se recunoaşte pe teritoriul acestora imunitatea de jurisdicţie au fost stabilite prin hotărâre
judecătoreasc. În câteva state europene (Austria, Belgia, Cipru, Germania, Luxemburg, Olanda Elveţia şi Marea
Britanie) se aplică Convenţia europeană privind imunitatea de jurisdicţie a statelor din 16 mai 1972. De asemenea,
anumite organizaţii internaţionale au elaborat proiecte de contracte privind acordarea imunităţii de jurisdicţie care nu
par a fi acceptate de state.
Motivele pentru recunoaşterea imunităţii de jurisdicţie a unui stat pe teritoriul altui stat diferă de la stat la stat,
însă în principiu se face distincţie între afacerile încheiate de autoritatea publică (acte de jure imperii) şi tranzacţiile
comerciale (cate de jure gestioni) Statul ăşi menţine imunitatea pentru actele din prima categorie şi nu li se acordă
imunitate pentru cele din a doua categorie. DIA nu oferă o definiţie a conceptului de acte ale autorităţii publice, iar în
practică au fost făcute numeroase încercări de a întocmi o asemenea listă cât mai cuprinzătoare privind operaţiuni în
care statele acţionează în calitatea lor de putere suverană fără ca statele să ajungă la un acord în acest sens. În prezent
fiecare instanţa de judecată investită cu soluţionarea unui litigiu în care este parte un stat străin este nevoită să califice
operaţiunea ce formează temeiul litigiului în act de autoritate sau simplă afacere comercială ceea ce conduce inevitabil
la soluţii diferite. Au fost dezvoltate o serie de criterii cu ajutorul cărora o operaţiune este catalogată ca fiind act al
autorităţii publice, astfe:
- de regulă se analizează natura afacerii, iar dacă se stabileşte că o asemenea afacere poate fi realizată nu numai
de un stat ci şi de un particular, atunci tranzacţia este comercială şi în consecinţă statul nu se bucură de imuntate de
jurisdicţie în acest caz. Dacă, pe de altă parte operaţiunea nu poate fi încheiată decât de stat atunci aceasta este în ceea
ce priveşte natura ei un act al autorităţii publice pentru care statului i se recunoaşte imunitatea de jurisdicţie.
- câteodată criteriul avut în vedere este scopul tranzacţiei pe baza căruia se califică tipul de operaţiune ca fiind
act de autoritate publică sau o tranzacţie comercială. Astfel dacă operaţiunea are ca scop procurarea celor necesare
serviciului public aceasta este considerată un act încheiat de stat în calitate de autoritate publică pentru care acestuia i se
recunoaşte imunitate de jurisdicţie.
2. Imunitatea de punere în executare împotriva statului a unei hotărâri pronunţate de o instanţă străină este o
continuare a imunităţii de jurisdicţie şi constă în imposibilitatea de principiu ca un stat să se supună unei hotărâri
judecătoreşti pronunţată de o instanţă de judecată străină, ceea ce înseamnă implicit să se înceapă în temeiul acesteia
procedura de executare silită a statului.
De asemenea, dacă statului nu i se recunoaşte imunitatea de jurisdicţie, sau dacă acesta a renunţat la ea şi
procesul se finalizează cu obligarea statutului la îndeplinire anumitor obligaţii faţă de partea litigiului care a câştigat se
pune problema cum anume se va pune în aplicare o asemenea hotărâre judecătorească.
Potrivit normelor de drept internaţional nu pot fi executate bunurile aparţinând proprietăţii statului care este
afectată serviciului public. În consecinţă, bunurile care aparţin domeniului public al statului se bucură de imunitate de
executare, executarea sitită fiind posibilnă numai asupra bunurilor ce aparţin domeniului privat al statului care nu sunt
necesare funcţionării serviciului public.
De ex. creditorul poate pune poprire pe conturile ambasadei statului străin ? În acest caz statul se bucură de
imunitate de executare (serviciul diplomatic este un serviciu de interes public) prin urmare va putea încerca să obţină
executarea pe cale diplomatică iar nu pe cale jurisdicţională. Convenţia europeană privind imunitatea statelor nu
restrânge sfera imunităţii de executare, ci consacră principiul potrivit cu care fiecare stat trebuie să pună în aplicare o
hotărâre pronunţată împotriva lui, fiind excluse orice măsuri de poprire sau de executare silită a statului străin.
Egalitatea suverană a statelor reprezintă unul dintre principiile fundamentale care guvernează participarea
statelor în cadrul raporturilor de drept internaţional al afacerilor, fiind consacrat de Carta ONU în numeroase articole.
Astfel art.2 alin.2 prevede că ONU este întemeiată pe principiul egalităţii suverane a tuturor membrilor ei.
Egalitatea suverană este definită ca fiind ansamblul drepturilor statului de a soluţiona problemele sale interne şi
cele privind relaţiile sale externe cu respectarea principiilor şi normelor dreptului internaţional. Statele se bucură de
egalitate suverană având aceleaşi drepturi şi obligaţii, fiind membrii egali ai comunităţii internaţionale indiferent de
deosebirile de ordin economic, politic, social sau de altă natură.
Conceptul de egalitate suverană a statelor cuprinde 4 elemente care au fost dezvoltate în Declaraţia referitoare la
principiile dreptului internaţional privind relaţiile de prietenie şi de cooperare între state, adoptată în conformitate cu
Carta ONU prin Rezoluţia Adunării Generale nr.2625 (XXV) din 1970, anume:
- statele sunt egale din punct de vedere juridic,
- se bucură de toate drepturile care decurg din suveranitatea lor,
- personalitatea fiecărui stat este respectată precum şi integritatea sa teritorială şi independenţa sa politică,
- în cadrul ordinii internaţionale, fiecare stat trebuie să îsi îndeplinească întocmai îndatoririle şi obligaţiile internaţionale
pe care şi le-a asumat.
Potrivit Actului final al Conferinţei de la Helsinki (1975) egalitatea suverană înseamnă că toate statele
participante au drepturi şi obligaţii egale, adică fiecare stat trebuie să respecte dreptul celorlalte:
- de a stabilii şi realiza relaţii între ele în conformitate cu dreptul internaţional,
- de a participa sau nu în cadrul organizaţiilor internaţionale în calitate de membru la realizarea activităţii acestora,
- de a fi sau nu parte la tratate etc.
Acest principiu se regăseşte şi în Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, care în Art.1 -
recunoaşte fiecărui stat dreptul suveran şi inalienabil de a-şi alege sistemul economic, politic, social-cultural, fără
constrângere sau amestec din afară. De fapt, carta precizează valenţele economice ale principiului egalităţii suverane a
statelor, consacrând dreptul fiecărui stat:
- de a-şi stabili relaţii internaţionale de afaceri (art.4),
- de a supraveghea activitatea societăţilor transnaţionale şi de a interzice acestora de a interveni în treburile interne ale
statului gazdă,
- de a naţionaliza, expropria sau transfera proprietatea asupra bunurilor ce aparţin străinilor,
- de a participa efectiv şi deplin la procesul internaţional de luare a deciziilor pentru soluţionarea problemelor
economice, financiare şi monetare mondiale (art.10)
- de a se bucura de beneficiile aşa numitelor „afaceri invizibile” (anume transferul de tehnologie, operaţiunile bancare şi
de asigurări) şi de a participa activ la expansiunea acestora (art.27).
Un aspect deosebit de important pentru implicarea statelor în contextul afacerilor internaţionale o constituie
suveranitatea permanentă şi deplină asupra resurselor naturale asupra resurselor naturale (tuturor bogăţiilor solului şi
subsolului) şi asupra activităţilor economice – ceea ce reprezintă o aplicaţie a atributului de suveranitate al oricărui stat
în domeniul afacerilor internaţionale. În virtutea acestei suveranităţi, fiecare stat este liber să exploateze şi să utilizeze
bogăţiile sale naturale în interesul său propriu în cadrul unor forme stabilite după propria apreciere, nefiind limitat de
nici o obligaţie internaţională care să justifice intervenţia din afară şi care l-ar împiedica să-şi exercite pe deplin şi
exclusiv acest drept.
Potrivit Rezoluţiei nr 1803 (XVII) a Adunării Generale a ONU din 1982, suveranitatea permanentă asupra
resurselor naturale cuprinde:
- exercitarea liberă şi cu folos a suveranităţii popoarelor şi a naţiunilor asupra resurselor lor naturale,
- dreptul popoarelor la suveranitate permanentă asupra bogăţiilor şi resurselor naturale trebuie exercitat în interesul
dezvoltării naţionale şi al bunăstării poporului în cauză,
- naţionalizare, exproprierea sau rechiziţionarea trebuie să se întemeieze pe motive de utilitate publică, de securitate sau
de interes naţional.
În concluzie, suveranitatea fiecărui stat reprezintă temeiul politic, juridic al personalităţii juridice internaţionale
a statului.
Personalitatea internaţională – calitatea de subiect de drept internaţional a statului este rezultatul firesc al
suveranităţii sale. Statul este suveran, adică se bucură de o autonomie totală şi o competenţă nelimitată de reglementare
în cadrul frontierelor sale teritoriale, ceea ce se exprimă în dreptul exclusiv şi inalienabil al statutului de a stabili şi
realiza de sine stătător politica sa internă şi externă, de a-şi stabili relaţii externe pe baza respectării suveranităţii altor
state, a principiilor şi normelor de drept internaţional acceptate prin acordul său de voinţă.
Însă, egalitatea suverană a statelor statuată formal în textele internaţionale nu previne o inegalitate de fapt între
state, care se caracterizează prin structuri economice şi politice diferite. În principiu, diferenţa între state privind nivelul
de dezvoltare nu are nici un fel de influenţă asupra egalităţii acestora în plan internaţional, cu toate că ţările în curs de
dezvoltare se bucură de un tratament preferenţial din partea numeroaselor organizaţii internaţionale (ec. OMC, Banca
Mondială etc.) Acest tratament preferenţial trebuie să preîntâmpine o adâncire a decalajului dintre cele 2 categorii de
state.
Calificarea de ţară în curs de dezvoltare se bazează pe anumite criterii de natură economică, dintre care
criteriul auto-selectării prevalează de regulă pentru acordarea tratamentului preferenţial în contextul raporturilor DIA.
Astfel, în vederea recunoaşterii statutului de ţară în curs de dezvoltare pentru anumite scopuri, un stat trebuie să se
declare (să se califice) singur ca fiind o ţară în curs de dezvoltare şi, de regulă, acest statut îi este accepat ca atare de
ţările dezvoltate.
Dar în categoria ţărilor în curs de dezvoltare intră state aflate în diferite stadii de dezvoltare, stabilite pe baza
unor criterii de natură economică, în principiu (ex. produsul naţional pe cap de locuitor) dar şi de natură socială - ceea
ce a impus o subdivizare a acestei categorii în 3 subgrupe:
- ţările cel mai puţin dezvoltate,
- ţările mai puţin dezvoltate,
- ţările nou industrializate (cum ar fi cele din Orientul îndepărtat: Taiwan, Hong Kong, Singapore, China, sau din
America Latină : Argentina, Brazilia, Mexic etc.)
Tratamentul preferenţial se acordă ţinându-se seama de nevoile specifice fiecărei subgrupe de state. De ex. UE
acordă ţărilor cel mai puţin dezvoltate facilităţi generale nelimitate, ţărilor mai puţin dezvoltate facilităţi generale pentru
un anumit număr de bunuri urmând ca pentru surplusul acestor bunuri să se acorde un regim normal de import.Ţările
nou industrializate pot importa numai un anumit număr de bunuri pentru care se acordă facilităţi generale, fiind oprit
importul surplusului de bunuri.
Pe cât este posibil, ţările bogate trebuie să ofere asistenţă ţărilor sărace în efortul lor de dezvoltare economică şi
de a realiza o punte peste prăpastia dintre naţiunile bogate şi cele sărace ale lumii. Din această perspectivă, normele
dreptului internaţional se fundamentează pe 2 principii de bază:
- ţările dezvoltate au dreptul să se dezvolte în continuare,
- ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare au îndatorirea de a fi solidare.
Aceste principii, deşi nu au primit încă o consacrare normativă – ceea ce le-ar transforma în obligaţii – sunt aplicate în
relaţiile dintre statele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare.
i. Dreptul de a se dezvolta al unui stat este consacrat de Declaraţia privind dreptul la dezvoltare, adoptată de
Adunarea Generală în 1986 prin Rezoluţia nr.41/128 din 4.12.1986. Cu toate acestea, dreptul la dezvoltare al statelor nu
a primit o definiţie unanim acceptată, existând controverse privind conţinutul acestuia.
Evident, fiecare stat are libertatea deplină de a se dezvolta prin propriile sale eforturi şi cu ajutorul propriilor
sale mijloace economice. Problema este de a stabili dacă acest drept la dezvoltare implică sau nu obligaţia statelor
dezvoltate de a ajuta statele sărace în cazul în care se constată că acestea nu au suficiente mijloace de dezvoltare (de ex.
prin acordarea de ajutoare financiare sau acordarea unor facilităţi comerciale)
Statele bogate nu au acceptat încă o consacrare ca normă imperativă de drept internaţional a acestui drept la
dezvoltare al statelor sărace, ci recunosc că au o îndatorire morală de a acorda asistenţă ţărilor sărace – sub forma
ajutoarelor financiare sau a facilităţilor (preferinţelor) comerciale, pe baza de voluntariat. În acest sens s-a pronunţat şi
Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga care în cauza Nicaragua v. USA a decis că ajutorul internaţional este acordat
unilateral şi voluntar şi deci în consecinţă poate fi sistat în mod unilateral.
ii. Îndatorirea de solidaritate – ţările bogate trebuie să fie solidare cu ţările sărace. Carta drepturilor şi
îndatoririlor economice ale statelor dispune că statele trebuie să dezvolte o ordine economică mai justă, preocupate fiind
de nevoile şi interesele statelor în curs de dezvoltare. Astfel ţările bogate au îndatorirea de a coopera cu ţările mai sărace
pentru dezvoltarea economică şi socială (art.9 şi art.14) Acestea ar trebui să acorde tarife generale şi alte facilităţi
comerciale ţărilor în curs de dezvoltare (art.18 şi art.19). Potrivit art.17 -care sintetizează îndatoririle ţărilor dezvoltate
privind ţările în curs de dezvoltare-, cooperarea internaţională pentru dezvoltare reprezintă un scop comun şi
fundamental al tuturor statelor. Fiecare stat ar trebui să coopereze cu ţările în curs de dezvoltare în efortul acestora de a
accelera dezvoltarea lor economică şi socială prin crearea unor condiţii internaţionale favorabile şi prin extinderea
activităţii de asistare a acestora în acord cu nevoile şi obiectivele lor de dezvoltare.
În Rezoluţia Adunării Generale nr.2626 din 1970 privind strategia internaţională de dezvoltare, există o
răspundere comună a tuturor statelor pentru progresul social şi economic, însă o răspundere majoră revine ţărilor în curs
de dezvoltare. Solidaritatea generală şi solidaritatea ţărilor în curs de dezvoltare constituie coordonate care trebuie
transpuse în variate sectoare ale DIA.
Cooperarea pentru dezvoltare cuprinde aspecte variate ale schimburilor internaţionale, incluzând diferite forme
de asistenţă în domenii diverse cu caracter economic, tehnico-ştiinţific cultural etc. În art.17 din Carta drepturilor şi
îndatoririlor economice ale statelor se subliniază că asistenţa activă acordată ţărilor în curs de dezvoltare trebuie să
corespundă necesităţilor şi obiectivelor lor de dezvoltare să respecte cu stricteţe egalitatea suverană a statelor şi să fie
ralizată fără condiţii care ar aduce atingere suveranităţii statelor. În acest scop, în prezent se acordă atenţie sporită
formelor multilaterale de cooperare în cadrul organizaţiilor internaţionale (de ex. putem discuta despre un veritabil
sistem al Naţiunilor Unite pentru dezvoltare – instituţii specializate: FAO, OMS, UNESCO FMI, BIRD etc.)
CURS 4

Subiectele DIA – partea a-II-a

A. Organizaţiile internaţionale

Constituirea organizaţiilor internaţionale este determinată de necesitatea structurării comunităţii internaţionale în


vederea gestionării şi rezolvării problemelor tot mai grave ale umanităţii.
O organizaţie internaţională reprezintă o structură juridică înfiinţată de state sau/şi de alte organizaţii
internaţionale având un anumit scop şi o voinţă autonomă care se exprimă prin intermediul organelor sale proprii, cu
caracter permanent.
Din această definiţie desprindem elementele esenţiale ale acestui subiect DIA, anume:
- constituie o asocierea de state (cu sau fără alte subiecte DIA),
- actul lor constitutiv reprezintă un tratat multilateral,
- au organe proprii şi un scop propriu,
- au personalitate juridică internaţională proprie.
Cu privire la personalitatea juridică a acestor subiecte DIA, în doctrină se admite în general ideea că
organizaţiile internaţionale au propria lor personalitate juridică, recunoscută în ordinea juridică internă a statului pe
teritoriul căruia îşi au stabilit sediul şi îşi desfăşoară activitatea. De altfel, personalitatea juridică de drept internaţional
constituie fundamentul manifestării organizaţiilor internaţionale ca subiecte de drept3, fiind consacrată prin dispoziţii
exprese în tratatul multilateral ce formează actul constitutiv al fiecărei organizaţii în parte şi care este opozabil nu numai
statelor-părţi la tratat.
N.B. Organizaţiile internaţionale trebuie să se bucure, în fiecare sistem juridic naţional, cel puţin de un tratament egal
celui acordat persoanelor juridice de naţionalitate străină.
Calitatea de subiect de drept internaţional a organizaţiilor internaţionale le este conferită de statele care le-au
creat, fiind expres prevăzută în tratatul-actul constitutiv al acestora şi stabilită în raport cu funcţiile şi scopurile fiecărei
organizaţii internaţionale în parte.
Subliniem faptul că organizaţiile internaţionale nu capătă trăsăturile caracteristice ale statelor, anume suveranitate,
teritoriu etc. De regulă, organizaţiile internaţionale nu au caracter „suprastatal”, aşa cum de altfel s-a pronunţat Curtea
Internaţionale de Justiţie referindu-se la ONU.
Prin urmare, organizaţiile internaţionale sunt subiecte DIA care au caracter derivat, secundar, atipic şi limitat.
1. caracterul derivat al acestora decurge din voinţa statelor de a le înfiinţa, atribuindu-le, în virtutea
suveranităţii lor, anumite funcţiuni a căror îndeplinire le permite acestor organizaţii internaţionale să se implice în
raporturile juridice internaţionale ca un subiect distinct de statele care le-au înfiinţat dar numai în domeniile stabilite de
state prin tratatele-acte constitutive;
2. caracterul secundar al organizaţiilor internaţionale este stabilit în raport cu calitatea de subiecte DIA
principale a statelor;
3. caracterul limitat al organizaţiilor internaţionale priveşte faptul că personalitatea juridică a acestora diferă în
funcţie de natura competenţelor/atribuţiilor ce le-au fost stabilite prin tratatele-acte constitutive, fiind limitată la aceste
atribuţii.
Aria de manifestare a personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale se concretizează în:
1. relaţiile stabilite cu statele membre ale organizaţiilor,
2. relaţiile stabilite cu statul pe teritoriul căruia şi-a stabilit sediul (statul de sediu), în temeiul unui acord de sediu,
3. relaţiile cu alte state,
4. relaţiile stabilite cu alte organizaţii internaţionale.
De ex. capacitatea juridică a organizaţiilor internaţionale constă în:
- încheierea de acorduri internaţionale cu alte subiecte de drept internaţional (prevăzută de ex. în Convenţia de la Viena
din 1986 cu privire la dreptul aplicabil tratatelor care se încheie între state şi organizaţiile internaţionale),
- dreptul de a prezenta reclamaţii internaţionale –care constă în posibilitatea de a recurge la metodele4 recunoscute de
dreptul internaţional pentru stabilirea, prezentarea şi reglementarea reclamaţiilor,
- dreptul de a stabili relaţii diplomatice. În acest sens, multe state membre, sau nu, au acreditat „misiuni permanente” pe
lângă aceste organizaţii internaţionale, iar la rândul lor, organizaţiile internaţionale pot trimite reprezentanţi pe lângă
state şi alte organizaţii internaţionale.
- dreptul de recunoaşte late subiecte de drept internaţional,

3
De ex. : în temeiul personalităţii lor juridice organizaţiile internaţionale pot încheia acte juridice (de a dobândi bunuri în patrimoniu), pot uza de
proceduri judiciare etc.
4
Ca metode precizăm: protestul, cererea de anchetă, negocierea şi cererea de a supune cauza unui tribunal arbitral sau Curţii Internaţionale de Justiţie.
- privilegii şi imunităţi recunoscute organizaţiilor internaţionale, cum ar fi: inviolabilitatea sediilor acestora, libertatea
de comunicare oficială, scutiri fiscale şi vamale, protecţia funcţionarilor acestora5, imunitatea de jurisdicţie şi de
executare silită etc.
Categorii de organizaţii internaţionale:
I. în funcţie de tipul membrilor ce o formează distingem între:
- organizaţii internaţionale guvernamentale – înfiinţate prin tratate6 (acorduri) internaţionale între state,
- organizaţii internaţionale neguvernamentale – constituie din iniţiativa persoanelor private fizice şi/sau
juridice cu cetăţenie şi/sau naţionalitate diferită în vederea desfăşurării de activităţi internaţionale cu caracter
dezinteresat (chiar dacă ar îndeplinii sarcini guvernamentale), de ex. Comitetul internaţional al Crucii Roşii.
II. în funcţie de vocaţia lor, organizaţiile internaţionale sunt:
a) cu caracter universal – au vocaţia de a stabilii reguli pentru întreaga lume, tind să cuprindă toate statele, (de
ex. ONU),
b) cu caracter regional – constituite de statele din aceeaşi regiune, elementul comun constă în aproprierea
geografică din care decurge un interes comun de cooperare (de ex. Consiliul Europei, Uniunea Europeană),
c) cu caracter închis – grupează un număr limitat de state (Benelux) sau o anumită categorie de state (OCDE
sau OPEC).
III. în funcţie de specificitatea domeniului
- organizaţii funcţionale – au un domeniu strict delimitat (sănătate, un anumit produs de bază sau serviciu-
telecomunicaţiile etc.),
- organizaţii generale – au un scop general (de natură politică, de regulă) ocupându-se de rezolvarea oricărei
probleme, în afara de ceea ce este exclus în mod expres (de ex. Consiliul Europei care nu se ocupă de probleme privind
apărarea ; de ex. ONU care nu se ocupă de problemele care revin expres instituţiilor specilizate, excludere implicită).
IV. în funcţie de sfera de activitate
a) organizaţii internaţionale politice (de ex. ONU care se preocupă de probleme vitale ale naţiunilor),
b) organizaţii internaţionale tehnico-economice (de ex. instituţiile oficiale ale ONU -ECOSOC).
V. în funcţie de planul pe care se situează:
i. organizaţii internaţionale interguvernamentale – promovează cooperarea între guvernele statelor care le-au
constituit (de ex.ONU);
specificitate : acestor organizaţii nu li se transferă puteri suverane,
ii. organizaţii internaţionale suprastatale sau supranaţionale – se situează deasupra nivelului statal şi nu se
limitează la promovarea cooperării între state ci elaborează norme direct aplicabile pe teritoriul statelor care le compun
(de ex.UE);
specificitate: - le sunt transferate de către state anumite atribute de guvernare,
- pot adopta decizii cu majoritatea voturilor care obligă toate statele membre, inclusiv minoritatea care
nu a votat favorabil,
- sunt independente financiar,
- dispun de mijloacele necesare care determină aplicarea deciziilor,
- sunt întotdeauna organizaţii funcţionale.
Competenţa normativă a organizaţiilor internaţionale
De regulă, organizaţiile internaţionale au competenţă în elaborarea şi adoptarea normelor de drept
internaţional, constituind o sursă importantă a dreptului aplicabil relaţiilor internaţionale de afaceri.
În temeiul competenţei lor cvasi-legislative adoptă acte normative cu valenţă de acte juridice unilaterale, având
totodată şi competenţe cvasi-jurisdicţionale în interpretarea statutelor lor şi în soluţionarea diferendelor ce rezultă din
interpretarea şi aplicarea acestor statute.

B. Societăţile transnaţionale

Societăţile transnaţionale reprezintă principalii operatori în cadrul afacerilor internaţionale, realizând marea
majoritate a tranzacţiilor internaţionale, a investiţiilor străine.
Numărul mare şi diversitatea acestora, precum şi domeniile multiple de activitate în care operează fac dificilă
definirea acestora (sunt societăţi transnaţionale: Vodafone, General Electrics, Coca-Cola, Glencore, Nike, Shell, IBM,
Oracle etc.).
În doctrină7 se precizează că noţiunile de societate transnaţională şi cea de societate multinaţională8 sunt
sinonime fiind utilizate în paralel în literatura de specialitate sau în documentele internaţionale (cum ar fi rapoartele
5
Se discută şi de o protecţie funcţională faţă de funcţionarii săi.
6
Aceste tratate au semnificaţia de acte constitutive pentru organizaţiile internaţionale.
7
D.A.Sitaru, Dreptul comerţului internaţional, Tratat – partea generală, Edit.Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p.439 şi urm.
8
Aşa cum se arată în doctrină conceptul de societate transnaţională vizează îndeosebi activitatea desfăşurată pe teritoriul mai multor state iar
conceptul de societate multinaţională reliefează faptul că acest tip de societate are mai multe sedii situate în state diferite. (D.A.Sitaru, op.cit., p.440)
anuale elaborate de UNCTAD etc.) exprimând aceeaşi realitate juridică anume aceea societate comercială care nu are
nicio legătură cu un anumit stat, fiind formată din elemente fără caracter naţional, astfel: membrii săi provin din diferite
state, prin urmare capitalul social (privat sau public) este multinaţional, organele de conducere sunt stabilite în state
diferite şi uneori are mai multe sedii (stabilimente) situate în ţări diferite etc.9
În reglementările OCDE10 societăţile transnaţionale sunt definite ca fiind acele societăţi care cumulează 3
elemente:
- au mai multe sedii (stabilimente) situate în ţări diferite,
- între aceste sedii există o strânsă legătură,
- existenţa unei societăţi mamă care coordonează activitatea celorlalte structuri (sedii secundare, sucursale).
În literatură străină11 se precizează că aceste subiecte DIA constituie societăţi de mare anvergură, având sediul
situat într-un anumit stat (denumit stat de naţionalitate) şi care îşi extind activitatea pe teritoriul altor state (denumite
state gazdă) prin intermediul sucursalelor sau a altor structuri fără personalitate juridică (sedii secundare) situate pe
teritoriul acestor state, ceea ce le permite să desfăşoară afaceri internaţionale pe baza unei strategii de organizare şi
operare la nivel global, prin coordonarea activităţii acestor sucursale.
N.B. Societatea transnaţională nu se confundă cu:
1. societatea internaţională – constituită de state în temeiul unei convenţii internaţionale, care are rolul de act constitutiv
şi care urmează să guverneze organizarea şi funcţionarea acesteia, ceea ce exclude aplicarea unui sistem de drept
naţional. În mod excepţional12, prin actele constitutive şi statutele proprii se poate stabili aplicarea în subsidiar a
principiilor de drept comune sistemelor legislative ale statelor semnatare ale convenţiei şi implicit asociate în cadrul
societăţii internaţionale. (de ex. BIRD – înfiinţată prin Conferinţa de Bretton Woods, 1944, Corporaţia Financiară
Internaţională, Societatea Air Afrique – înfiinţată prin tratatul de la Yaoundé, Cameron etc.)
2. societatea constituită la nivel regional (de ex. societatea europeană) – constituită în temeiul unor norme uniforme
adoptate la nivel comunitar.
3. grupurile de societăţi – ansamblul de societăţi, fiecare cu personalitate juridică proprie, legate între ele în temeiul
actului (contractului) de constituire şi coordonate prin intermediul unei societăţi (denumită societate mamă) care conferă
grupului unitate decizională. Subliniem faptul că grupul în sine nu are propria sa personalitate juridică, această structură
având în special valenţe economice, bucurându-se de anumite facilităţi fiscale. (de ex. holding-ul, trust-ul, konzern-ul,
grupul de interes economic etc.)
Fiind lipsite de vreo legătură juridică cu un anumit stat, societăţile transnaţionale nu sunt guvernate de niciun
sistem de drept naţional, fiecare dintre membrii săi fiind supus dreptului naţional al statului în care îşi desfăşoară
activitatea. Cu toate că o societate transnaţională nu are o naţionalitate proprie, în doctrină se încearcă determinarea unei
naţionalităţi de fapt a acesteia -fie în funcţie de sediul său principal, care poate fi sediul real al societăţii mamă sau unde
aceasta a fost înregistrată, ori sediul unde se desfăşoară activitatea principală-, fie în raport cu statul care sprijină
interesele societăţii transnaţionale
În ceea ce priveşte soluţionarea litigiilor dintre membrii societăţii transnaţionale, izvorâte din interpretarea şi
aplicarea actului său constitutiv, acestea sunt date în competenţa unor instanţe speciale care nu au caracter naţional în
temeiul unor clauze exprese cuprinse în actele sale constitutive (de ex. prin clauza compromisorie se stabileşte
competenţa CIRDI).
În ultimele decenii asistăm la o dezvoltare economică fără precedent a societăţilor transnaţionale, proces intensificat
de globalizarea pieţelor care a permis o concentrare fără precedent de capitaluri şi de active, ceea ce s-a soldat cu o
creştere uriaşă a puterii economice, urmată de o sporire a influenţei politice a acestora nu numai a statelor gazdă, sau a
statului de origine, dar chiar a sistemului economic internaţional.
În ultima perioadă sunt formulate critici tot mai virulente la adresa societăţilor transnaţionale, acuzate de
nerespectarea drepturilor de natură socială a salariaţilor lor, de încălcarea normelor privind protecţia mediului etc., ba
chiar de destabilizarea construcţiilor sistemice bazate pe principiile directoare ale ordinii economice internaţionale, cum
ar fi liberalismul schimburilor economice internaţionale care implică libera concurenţă între operatorii internaţionale de
afaceri, libera circulaţie a capitalurilor etc.13
În acest context s-a pus problema realizării unui control asupra activităţii societăţilor transnaţionale prin elaborarea
unor norme internaţionale prin care să se instituie sancţiuni aplicabile acestora, concretizate în diferite convenţii
internaţionale privind criminalitatea internaţională (Convenţia ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate,
New York 2000) sau corupţia la nivel internaţional (Convenţia OCDE împotriva corupţiei, 1999 sau Convenţia civilă
asupra corupţiei, Strasbourg 1999 etc.)

9
T.R.Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Tratat, Edit.Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976, p.126.
10
Avem în vedere Declaraţia privind investiţia internaţională şi societăţile transnaţionale, Principii directoare în atenţia societăţilor transnaţionale,
Tratamentul naţional şi în final, Stimuli şi obstacole în realizarea investiţiei internaţionale, adoptate în 21 iunie 1976 (revizuite ulterior).
11
B.Audit, Droit international privé, Edit.Economica, ed.a-III-a, Paris, 2000, p.904, citat de D.A.Sitaru, op.cit., p.439.
12
De regulă această situaţie este întâlnită în cazul în care numărul statelor membre este mic.
13
De ex. societăţile transnaţionale sunt considerate responsabile de adoptarea sistemului generalizat de flotare a monedei ca urmare a neutralizării
ratei de schimb stabile creată prin Convenţia de la Bretton-Woods prin plasamente speculative a lichidităţilor lor enorme.
Au fost elaborate şi anumite reglementări internaţionale specifice privind reglementarea societăţilor transnaţionale
cum ar fi: Codul Naţiunilor Unite privind societăţile transnaţionale (aflat în faza de proiect) şi Declaraţia şi deciziile
OCDE, documente fără forţă juridică obligatorie.
De asemenea, societăţile transnaţionale au elaborat propriile lor coduri voluntare de conduită internă a căror aplicare
depinde exclusiv de voinţa acestor societăţi, neexistând un control exterior independent.
În concluzie, societăţile transnaţionale:
- sunt societăţi de capitaluri foarte mari care se constituie prin aporturi aduse de asociaţi din mai multe state,
- pot avea mai multe sedii (stabilimente) situate în ţări diferite,
- au o structură organizatorică internaţională, în sensul că entităţile componente sunt distincte din punct de vedere
juridic dar interdependente economic, existând un singur centru de decizie şi control şi o singură gestiune globală,
- desfăşoară activităţi de producţie, comerciale, de prestări de servicii concomitent pe mai multe pieţe având o singură
strategie economico-financiară şi manifestă o tendinţă de expansiune pe noi pieţe,
- litigiile privind modul lor de organizare şi funcţionare sunt supuse spre soluţionare unor instanţe internaţionale.
Un element definitoriu al societăţilor transnaţionale îl reprezintă controlul centralizat exercitat de o structură de
conducere care elaborează o strategie globală de dezvoltare a activităţii ceea ce conduce la crearea unui comerţ
internaţional închis constând în tranzacţiile operate în interiorul unei societăţi transnaţionale între membrii acesteia, dar
care depăşeşte spaţiile economiilor naţionale. Acest comerţ internaţional închis constituie o parte importantă şi
crescândă a schimburilor internaţionale, permite o stabilire liberă a preţurilor de transfer prin localizarea într-o ţară sau
în alta a profiturilor sau pierderilor, determină un cost arbitrar al transferuluide tehnologie în interiorul societăţii
transnaţionale, dispersare în diferite state a procesului de producţie etc.

CURS 5

Investiţiile străine

În lumea contemporană nu mai sunt ţări neimplicate în cursa pentru atragerea investiţiilor străine, indiferent de
nivelul de dezvoltare al acestora. În procesul continuu de globalizare a economiei mondiale, ca importanţă, primul loc îl
ocupă circulaţia capitalului cu toate implicaţiile sale, circulaţia mărfurilor şi a serviciilor având un loc secundar.14
Din punctul de vedere al raporturilor investiţionare internaţionale există două tipuri de ţări: cele exportatoare de
capital, care se numesc şi ţări de origine (de obicei ţările dezvoltate) şi cele importatoare de capital numite şi ţări gazdă
(de obicei ţările în curs de dezvoltare) 15. Însă, această deosebire nu trebuie percepută ca una absolută, deoarece aşa
numitele ţări de origine importă, la rândul lor, capital iar ţările tradiţional considerate ţări gazdă sunt, deseori, şi
exportatoare de capital.16 Această clasificare are o bază istorică, devenind în timp una tradiţională şi ia în calcul mai
degrabă dependenţa ţării respective de capitalul străin în procesul atingerii obiectivelor dezvoltării sale. Pentru aceste
considerente şi în această lucrare vom menţine clasificarea menţionată mai sus.

I. Definiţie
Investiţiile străine sunt activităţi economice prin care un întreprinzător rezident într-o ţară (denumită
ţară de origine) realizează o plasare a capitalului -sub orice formă- într-o altă ţară (denumită ţară gazdă).
Principalele modalităţi de plasare a capitalului, subsumate conceptului de investiţie străină, enumerate în
literatura juridică şi regăsite în legislaţii, sunt:
a) înfiinţarea în ţara gazdă a unei societăţi comerciale, sau a unor dezmembrăminte ale societăţii comerciale
principale,
b) participarea la constituirea capitalului social într-o societate cu capital străin, sub orice formă permisă de
legislaţie,
c) preluarea sau fuziunea cu o societate comercială străină,
d) cumpărarea de acţiuni sau obligaţiuni de pe o piaţă străină sau emise de o societate comercială straină,
e) acordarea unui credit sau împrumut unui operator economic străin,

14
I.Z Farhutdinov., Mezhdunarodnoie Investitionnoie Pravo”, Editura Wolters Kluwer, Moskcva 2005, pag.11.
15
Această divizare o regăsim şi în textul Convenţie pentru constituirea Agenţiei Multilaterale pentru Garantarea Investiţiilor, semnată la Seul în anul
1985,
16
În acest sens cel mai bun exemplu îl reprezintă Statele Unite ale Americii, unul dintre cei mai mari importatori de capital, dar, în acelaşi timp, unul
dintre exportatorii majori de capital, pe plan mondial conform Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD/CNUCED)
Raportul privind investiţiile mondiale în anul 2003. U.N.C.T.A.D. (United Nations Conference on Trade and Development), a fost înfiinţată în anul
1964 ca un organ permanent interguvernamental, al Adunării Generale a Naţiunilor Unite. Un alt exemplu în acest sens îl constituie ţările
industrializate, mai ales aşa-numitele “tigrii asiatici”, care în mod tradiţional sunt importatoare de capital au devenit, în prezent, şi mari exportatoare
de capital.
f) încheierea contractelor care implică transferul tehnologiilor, al cunoştinţelor noi, dar şi a contractelor de
leasing şi franchising,
g) transmiterea de drepturi de proprietate intelectuală.
Toate aceste activităţi, enumerate mai sus, reiterează implicit trăsăturile caracteristice ale investiţiei stăine:
riscul, durata profitul şi elementul de extranietate, care analizate în context juridic, dobândesc valenţe noi. 17
Astfel, cu privire la risc, trebuie făcută distincţia între „riscul comercial” şi „riscul politic”- având în vedere
faptul că numai pentru riscurile politice se acordă garanţii pentru investiţiile străine.
Durata investiţiei determină o anumită modalitate de reglementare a investiţiilor.
Cu toate că profitul nu este determinant pentru instituţia investiţiei, totuşi trebuie luat în considerare în
elaborarea cadrului juridic necesar pentru stimularea economică, fie ea generală sau pentru o ramură anume.
În sfârşit, cea de a patra caracteristică, elementul de extraneitate, este definitorie pentru calificarea unei
investiţii ca fiind o investiţie străină.

II. Subiectele raporturilor investiţionale internaţionale - participanţii la investiţie


1. Statele
În cazul în care statele sunt subiectele raportului investiţional, distingem între state exportatoare de investiţii,
din care provin mai mulţi investitori originari, ce investesc în altă ţară, şi state importatoare de investiţii, care găzduiesc
investiţiile străine. Cu toate că această delimitare între ţări exportatoare şi importatoare de capital nu este des întâlnită în
literatura de specialitate, totuşi prezintă o semnificaţie practică deosebită în plan legislativ.18
2. Operatorii economici
Aceeaşi situaţie transpusă la nivelul operatorilor economici îi divizează pe aceştia în operatori economici
emitenţi şi operatori economici receptori de investiţii, constituind un factor important în departajarea investiţiilor directe
de cele indirecte. Astfel, în ipoteza în care se transferă controlul asupra activităţii în care s-a investit de la operatorul
receptor la operatorul emitent, este vorba de investiţia directă, iar în cazul în care nu se face transmiterea controlului,
investiţia este de portofoliu.

III. Normele care guvernează investiţiile străine


Mecanismul de reglementare juridică a investiţiilor internaţionale, alcătuit din îmbinarea principiilor şi
normelor de drept internaţional, cu cele de drept intern, determină statutul juridic al investiţiilor străine din momentul
înfiinţării până în momentul lichidării lor.19
1. Normele interne
Datorită specificităţii structurii investiţiilor internaţionale, acestes sunt guvernate de normele interne aplicabile
investiţiilor străine elaborate de statul pe teritoriul căruia acestea se realizează (anume legea ţării gazdă). Din momentul
în care investiţiile părăsesc teritoriul ţării de origine, sistemul de drept intern al acestei ţări rămâne lipsit de influenţă
asupra raporturilor internaţionale de investiţii. Astfel, datorită principiului suveranităţii statale, atât regimul cât şi
protecţia investiţiilor străine sunt guvernate de principiile şi normele de drept intern ale ţării gazdă, influenţate la rândul
lor de politica ţării respective faţă de investiţiile străine. Prin urmare, schimbarea acestor politici determină şi
modificarea reglementării juridice a investiţiilor internaţionale. Astfel, dacă ţara gazdă urmăreşte atragerea unui flux
mai mare al investiţiilor străine, va oferi acestora un acces mai liber, o protecţie mai temeinică şi diverse facilităţi20. În
schimb, dacă statul doreşte impiedicarea pătrunderii capitalului străini, va implementa un regim restrictiv pentru
investiţii străine. Evident, problemele apar atunci cand un stat îşi modifică brusc politica faţă de investiţiile străine,
prejudiciind astfel, interesele investitorilor care deja se afla pe teritoriul respectivei ţări.
2. Normele şi principiile de drept internaţional
Cea de a doua categorie de norme care reglementează raporturile investiţionale internaţionale o formează
normele şi principiile de drept internaţional, care au generat controverse mai ales între ţările dezvoltate şi ţările în curs
de dezvoltare, datorită poziţiilor şi intereselor diferite ale celor două grupuri de ţări.21

17
Trebuie subliniat faptul că noţiunea de investiţii este legată şi de clasificarea acestora.Enumerarea activităţilor, ca modalitate de definire a noţiunii
de investiţie, constituie, totodată, şi criteriul celei mai importante clasificăria investiţiilor străine, în investiţii directe şi investiţii indirecte (de
portofoliu), fiecare din cele două categorii având un regim juridic diferit. Trebuie subliniat faptul că noţiunea de investiţii este legată şi de clasificarea
acestora.
18
De exemplu în convenţia de la Seul privind MIGA, ţările membre sunt împărţite în două categorii, menţionate pe liste diferite, respectiv pe lista I-îi
ţările dezvoltate (exportatoare de capital) şi pe lista a-II-a ţările în curs de dezvoltare (importatoare de capital). Conform convenţiei, se garantează
numai investiţiile făcute de către ţările prevăzute în lista I-îi pe teritoriul ţărilor de pe lista a-II-a.
19
I.Z. Farhutdinov, op. cit., pag.72; B.N. Topornin, Rossiiskoe Pravo i inostrannie investitsii / Pravovoie regulirovanie inostrannih investitsii v
Rossii, Editura Svetlanov A.G, Moskva, 1995, pag. 14-16.
20
De regulă, aceste politici se aplică numai ISD, reprezentând tipul de investiţii mai atractive pentru ţară gazdă.
21
După cum putem observa, în procesul de investire internaţională, sunt implicate două grupuri de ţări cu interese diferite: ţările dezvoltate –
principalele exportatoare de investiţii (denumite ţări de origine), şi ţările în curs de dezvoltare – principalele importatoare de investiţii (denumite ţări
gazdă).
Ţara de origine este lipsită de posibilitatea de a interveni în reglementarea raporturilor investiţionale
internaţionale, datorită faptului că aceste relaţii se desfăşoară pe teritoriul ţării gazdă, care, în temeiul principiului
suveranităţii, are dreptul exclusiv de a le reglementa. Cum o asemenea situaţie a fost considerată ca inacceptabilă de
ţările exportatoare de capital, acestea au încercat să creeze mecanisme şi mijloace pentru a influenţa soarta propriilor
investiţii internaţionale în ţara gazdă. Printre aceste instrumentele se numără acordurile bilaterale privind investiţiile
internaţionale, acordurile multilaterale, mecanismele de soluţionare a diferendelor, mecanismele de garantare a
investiţiilor etc. Trebuie remarcat faptul că, atât alegerea uneia sau a mai multor măsuri de acest fel, cât şi conţinutul lor
pot să difere de la caz la caz. Mai mult şi ţara de origine are anumite politici în ceea ce priveşte exportul investiţiilor, în
special al investiţiilor străine directe (ISD), care prin controlul exercitat asupra acestor investiţii, se dovedesc a fi
benefice şi economiei sale, nu numai celei a ţării gazdă. Ţara de origine poate utiliza toate aceste instrumente fie pentru
a promova interesele investitorilor proprii şi, implicit, interesele sale economice şi politice, fie pentru a promova politica
sa de cooperare pentru dezvoltare.
În consecinţă, în alegerea concretă a mecanismului şi în stabilirea conţinutului acestuia, statul va ţine seamă de
politica pe care doreşte să o promoveze. De altfel, şi etapele de dezvoltare a raporturilor investiţionale internaţionale au
depins, în mare măsură, de politicile ţărilor implicate.

Luând în consideraţie aceste aspecte, putem clasifica actele internaţionale care se preocupă de definirea
investiţiilor străine în trei mari grupe, astfel:
- actele privind înfiinţarea unor organizaţii internaţionale,
- actele adoptate de unele organizaţii internaţionale şi
- acordurile bilaterale privind investiţiile internaţionale, fiecare dintre aceste categorii oferind o viziune distictă asupra
noţiunii şi modului de reglementare a investiţiilor.22
În prima grupă, sunt incluse: Convenţia de la Seul privind înfiinţarea Agenţiei multilaterale de garantare a
investiţiilor (abreviată MIGA), semnată în 1985, Convenţia privind înfiinţarea Corporaţiei inter-arabe de garantare a
investiţiilor, semnată la Kuweit în 1974, Tratatul instituind Comunitatea Europeană, 23 care prin art. 56-60
reglementează libera circulaţie a capitalurilor, Acordul nord-american privind comerţul liber, care consacră domeniului
investiţiilor parte a cincea, intitulată: Investiţii, servicii şi măsuri legate de acestea.

IV. Formele şi clasificarea investiţiilor străine


Reglementarea juridică a investiţiilor internaţionale nu este întotdeauna aceeaşi, fiind determinată de
diferenţele de formă şi tip ale acestora, care necesită aplicarea unor regimuri juridice diferite.
1. În primul rând, pornind de la locul situării sediului sau domiciliului investitorului24, distingem între:
1.1) investiţii străine; şi
1.2) investiţii interne/autohtone.
Delimitare investiţiilor străine de cele autohtone este una dintre cele mai des întâlnite în cadrul reglementărilor
interne şi internaţionale, fiind stabilite diverse criterii pe baza cărora se realizează, pe lângă criteriul de domiciliu sau
sediu al investitorului, cum ar fi: criteriul cetăţeniei, cel al mişcării transfrontaliere a capitalului, sau combinări ale
acestor criterii.
2. În procesul investiţional global, putem delimita două forme majore ale investiţiilor25:
- investiţii publice (investiţii de stat); şi
- investiţii private.
2.1. Investiţiile publice internaţionale se realizează sub forma acordurilor internaţionale de împrumut şi sunt,
de regulă, efectuate în infrastructura social-economică a ţării gazdă 26. În acest caz, raporturile internaţionale
investiţionale se stabilesc între două subiecte ale dreptului internaţional public (ţara gazdă şi organismul internaţional).
Bineînţeles, sunt situaţii în care un stat, iar nu un organism internaţional, investeşte într-o ţară terţă, însă aceasta se
întâmplă mai rar.27 O trăsătură caracteristică a investiţiilor de stat constă în faptul că avem de a face cu proprietatea unui
stat suveran, ceea ce conferă proprietăţii imunitate, drept pentru care aceasta nu poate fi naţionalizată, confiscată,

22
D.Carreau, P.Juillard, op.cit., pag.383.
23
Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene (ulterior denumită Comunitatea Europeană) a fost semnat la Roma în 25.03.1957, versiune
consolidată în temeiul dispoziţiilor Tratatului de la Nisa privind modificarea Tratatului Uniunii Europene, a tratatelor de înfiinţare a Comunităţilor
Europene, respectiv ale unor acte normative conexe celor sus-arătate, semnat la 26.02.2001, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, C
325/56, din 24.12.2002.
24
Acest criteriu este prevăzut de legea română privind investiţiile străine, anume Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.92/1997 privind stimularea
investiţiilor directe, publicată în M.Of. nr. 386/1997 şi aprobat cu modificări prin Legea nr.241/1998 pentru aprobarea O.U.G. nr.92/1997 privind
stimularea investiţiilor directe, publicată în M.Of nr.483/1998.
25
R.P. Vonica, Dreptul Societăţilor Comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 348, I.Z Farhutdinov, op.cit., pag.196
26
Ibid.
27
Există ţări care interzic chiar accesul investiţiilor făcute de alte state, de ex. Iranul.
rechizitionată etc. Reglementarea investiţiilor internaţionale publice este relativ facilă, în sensul că asemenea investiţii
se pot realiza numai în cadrul unor acorduri bilaterale între cele două state cu privire la investiţii concrete.
2.2. În ceea ce priveşte analiza celei de a doua forme a investiţiilor internaţionale, situaţia este complicată,
deoarece, aşa cum se arată în literatura de specialitate „... reglementarea investiţiilor private internaţionale se face prin
combinarea regimurilor juridice naţionale şi internaţionale”.28. Întradevăr, combinarea celor două sisteme de drept este
impusă de specificul acestor investiţii, care, deşi sunt efectuate pe teritoriul unei ţări suverane, sub imperiul legislaţiei
sale, se bucură de protecţia tipică dreptului intenaţional, conferită de acordurile bilaterale şi standardul minim
internaţional ce impun anumite caracteristici legislaţiei naţionale.
Investiţiile internaţionale private au ca obiect proprietatea privată a persoanelor juridice şi fizice şi, în raport cu
nivelul de influenţă exercitată de investitor asupra activităţii în care s-a investit, se realizează în două forme principale,
distincte:
a) investiţii directe, care conferă investitorului control asupra activităţii; şi
b) investiţii indirecte (de portofoliu).
Delimitarea investiţiilor internaţionale în investiţii directe şi indirecte (cele din urmă denumite, de regulă, de
portofoliu), are o importanţă practică majoră, având în vedere diferenţele de regim juridic aplicat investiţiilor străine
directe de către legislaţiile nationale, cât şi prin locul aparte conferit acestora în acordurile bilaterale şi multilaterale.
În ultima perioadă, numeroase ţări au adoptat acte normative ce se referă în mod distinct la investiţiile directe. 29
Sunt şi state a căror legislaţie se referă numai la investiţiile străine directe.30
Spre deosebire de investiţiile de portofoliu, care constau în dobândirea şi deţinerea de către investitor a
valorilor mobiliare şi primirea dividendelor pentru capitalul investit,31 investiţiile directe presupun controlul direct32 al
proprietarului investiţiei asupra întreprinderii sau participarea acestuia la controlul întreprinderii şi obţinerea profitului
din capitalul investit.33 „Investiţia străină directă este o categorie a investiţiilor internaţionale, care reflectă scopul unei
entităţi rezidente într-o ţară (investitorul direct) de a obţine un interes de durată într-o companie rezidentă într-o alta
ţară.”34
Deşi conceptul de investiţie directă nu este condiţionat de acţiunea de preluarea a controlului asupra activităţii,
în definiţia sus-citată se precizeză implicit această cerinţă, întrucât relaţiile pe termen lung ce se stabilesc între
investitorul direct şi compania rezidentă, presupun şi participarea primului la procesul decizional.
Astfel, conform opiniei majoritare, elementul fundamental care stă la baza distincţiei între cele două forme de
investiţii internaţionale private este controlul, concept care a primit mai multe accepţiuni.
În literatura de specialitate,35 controlul direct se defineşte prin exercitarea influenţei asupra activităţii
întreprinderi, prin ocuparea unor posturi de decizie în cadrul societăţii, în consiliul de administraţie. Modul indirect de
control se referă la deţinerea unor titluri de valoare într-un număr suficient de mare ca să permită deţinătorului
posibilitatea de a influenţa prin votul său procesului decizional. În majoritatea ţărilor s-a prevăzut că, pentru a fi
considerată investiţie directă, investitorul trebuie să deţină o cota de participare cuprinsă între 10-20% 36 ceea ce îi
conferă un nivel suficient de control asupra întreprinderii în care s-a investit.
Având în vedere că riscul este un element omniprezent al raportului investiţional, în delimitarea investiţiilor
directe de cele indirecte trebuie luat în calcul atât nivelul cât şi modalitatea de influenţă, exercitată de elementele
raportului investiţional, asupra riscului.
Intrucât investitorul direct, având controlul managerial asupra activităţii în care a investit, influenţează prin
activitate sa ponderea riscului la care este supusă investiţia sa, abilităţile sale manageriale deţin un loc important în
managementul de risc, ne referim la riscul comercial, desigur.
Managementul riscului politic, practic, se rezumă la o corectă apreciere a acesteia în perioada ce precede realizarea
investiţiei.
În cazul investitorului de portofoliu, riscul este un factor influenţat în totalitate din exterior. Investitorul de
portofoliu acţionează pentru a-şi spori capitalul, într-un timp relativ scurt, căutând o protecţie maximă pentru situaţia

28
B.N. Topornin, op.cit., pag. 14-16
29
De ex. România prin OUG nr.92/1997 privind stimularea investiţiilor directe, Turcia prin Lege nr. 4875, din 5 iunie 2003 etc.
30
De pildă în Franţa, prin Décret n° 2003-196 du 7 mars 2003 réglementant les relations financières avec l'étranger, se face vorbire doar de
investiţiile directe.
31
I.Z. Farhutdinov, op.cit., pag. 197
32
Controlul asupra investiţiei este exprimat într-o cotă ce reflectă participarea investitorului la beneficiile şi pierderile societăţii, vezi infra pag. 6-7
33
A.G. Bogatirev, Investitionnie Pravo, Moskva, 1992, pag.14, I.Z. Farhutdinov, op.cit., pag. 197
34
F. Bonciu, M.G. Dinu, Politici si Instrumente de atragere a Investiţiilor Străine Directe, Editura Albatros, Bucureşti 2001 pag. 1; C. Kant, Foreign
Direct Investment and Capital Flight, Editura Princeton University, 1996, pag. 3-4
35
C.Munteanu, C.Vaslan, Investiţii internaţionale: Introducerea în studiul investiţiilor străine directe, Edit.Oscar Print, Bucureşti, 1995, pag. 14, V.
Silkin, Comentarii k Federalnomu Zakonu ob Inostrannih Investitsiah v Rossiiscoi Federatsii; în “Hoziaistvo I Pravo” nr. 3/2000, pag.5.
36
SUA, Franţa, Rusia, Argentina, Mexic, Canada, etc
dată. Se modifică raportul risc-durată, iar investiţia sa depinde de o analiză prealabilă asupra evoluţiei pieţei de valori
mobiliare în care investeşte.
3. Un alt criteriu de clasificare a investiţiilor este durata acestora. În acest sens investiţiile pot fi împărţite37 în:
3.1. investiţii de lungă durată;
3.2. investiţii de de durată medie;
3.3. investiţii de de scurtă durată.
Există o legatură strânsă între clasificarea investiţiilor după criteriul duratei şi cea privind investiţiile directe,
respectiv de portofoliu. În mod cert, investiţiile directe au şi un caracter de lungă durată, în timp ce investiţiile de
portofoliu sunt de regulă de scurtă durată.
4. Într-o altă opinie investiţiile se clasifică în:
4.1. investiţii având o natură duală -instituţională şi contractuală-, cum sunt constituirea societăţilor comerciale
cu capital integral sau parţial străin, sau participarea la majorarea capitalului social prin diferite modalităţi;
4.2. investiţii de natură pur contractuală, între care enumerăm contractele de concesiune, contractele de
închiriere, achiziţionarea de bunuri corporale sau necorporale ş.a. 38
Această clasificare prezintă numai un interes teoretic, întrucât latura instituţională sau pur contractuală a
investiţiilor nu influenţează modul de reglementare a acestora. În schimb, stabilirea investiţiilor de natură pur
contractuală ridică problema delimitării investiţiilor străine, mai ales cele directe, de contractele internaţionale de
prestare a serviciilor sau a altor tranzacţii trans-frontaliere. În acest sens este foarte important urmărirea criteriilor
indicate pentru delimitare investiţiilor directe şi mai ales a criteriului de deţinere a minim 10% din capitalul social, care
marchează implicarea investitorului în procesul decizional al întreprinderii. Prin urmare, ori de câte ori lipseşte această
cotă de participare nu suntem în prezenţa unei investiţii directe, ci eventual avem de-a face cu un contract trans-
frontalier.
5. O altă clasificare stabileşte următoarele categorii de investiţii 39:
5.1. investiţii productive, destinate dezvoltării şi modernizării capacităţilor de producţie,
5.2. investiţii colective, făcute de către autorităţile publice locale - consiliile locale judeţene, municipale şi
orăşeneşti,
5.3.investiţiile familiale, realizate de membrii unei familii, prin economisirea veniturilor lor, cu scopul de a
crea sau moderniza diferite construcţii din gospodărie, locuinţa. Trebuie remarcat că investiţiile familale nu pot fi
calificate ca investiţii propriu-zise, ci reprezintă o economisire, întrucât îi lipseşte două elemente esenţiale: riscul şi
realizarea profitului viitor; în acest caz este vorba de un sacrificiu de consum, pentru un consum mai mare realizat pe
viitor,
5.4. investiţii brute de capital fix, obţinute prin acumulări de capital, economisirea unei părţi a venitului încasat
şi a fondurilor de amortizare şi investiţie netă, care se face pe seama acumulării şi a economisirii capitalurilor încasate.
Acestea par a fi ceace deseori este descris în literatură ca reinvestirea profiturilor,
5.5. investiţiile directe şi de portofoliu: investiţia directă presupune transferul către investitor a dreptului de
control şi de decizie asupra fluxului investiţional, respectiv a activităţii celui care primeşte investiţii, iar investiţia de
portofoliu este întotdeauna un plasament financiar, o investiţie pur financiară,
5.6. investiţii publice şi investiţii private. Investiţii publice sunt cele realizate în interes public pentru
autorităţile şi instituţiile publice, investiţiile private sunt investiţiile realizate de către persoane fizice sau persoane
juridice private.
5.7. investiţiile de interes naţional şi de interes local, stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr.33/1994 privind
exproprierea pentru cauză de utilitate publică.40
Clasificarea investiţiilor sus-menţionată nu prezintă un interes ştiinţific semnificativ deoarece principalele acte
normative atât interne cât şi internaţionale nu disting între aceste tipuri de investiţii.
În concluzie, având în vedere ansamblul criteriilor de clasificare a investiţiilor, putem identifica următoarele
criterii de clasificare, corespunzătoare funcţiei de reglementare a dreptului:
a) după natura subiectelor raportului investiţional (avem în vedere atât delimitarea investiţiilor publice /
de cele private, cât şi delimitarea investiţiilor străine / de investiţiile autohtone);
37
A. Kamelkova, Teoreticheskie Aspekti Garantirovania Investitii v Mezdonarodnom Prav; „Belorusskii Zurnal Mezdnunarodnogo Prava I
Otnashenii” nr.3/1999, pag. 6-9.
38
D.-Al. Sitaru, Dreptul Comerţului Internaţional, (vol I), Editura Actami, Bucureşti, 1995, pag. 21. Acelaşi autor în Dreptul Comerţului
Internaţional,parte generală, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2004, pag.31 arată „Din faptul că OUG nr. 92/1997 nu se referă decât la investiţiile
instituţionale, rezultă că, în principiu, leguitorul a dorit ca investiţiile în formă pur contractuală să nu constituie o formă de investiţii străine” Ca
excepţii autorul arată cazurile reglementate în mod expres prin acte normative speciale: contractul de concesiune (art. 5din Legea nr. 219/1998,),
contractul de închiriere în zonele libere (art.12, indice 1 şi 2 din Legea nr. 84/1992, modificată prin Legea nr. 244/2004), contractul de concesionare
petrolieră (Legea nr.238/2004), contractul de concesionare minieră (Legea nr.85/2003) contractul de concesionare a gazelor naturale (Legea
nr.351/2004). Această delimitare se regăseşte şi la R.P. Vonica, op.cit., pag. 367.
39
R.P.Vonica, op.cit., pag. 347.
40
În lege se precizează că utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes naţional sau local numai după efectuarea unei cercetări prealabile de
către comisia numită de guvern sau după caz, de consiliile locale interesate.
b) după criteriul de control (investiţii directe şi investiţii de portofoliu);
c) după durată (investiţii de lungă durată, de durată medie şi de scurtă durată)

CURS 6

Cooperare regională şi protecţia investiţiilor străine

1. Continentul european

Deşi în spatiul economic european nu se aplică un tratat multilateral consacrat în mod special reglementării
juridice şi protecţiei investiţilor nu este deloc de neglijat simplul fapt al integrării, UE a depăşit de mult necesitatea de a
avea un tratat de acest gen datorită cooperării strânse a ţărilor din această regiune în toate sectoarele economice.
Cadrul legal privind climatul investiţional este format din principiile ce guvernează cele patru libertăţi
fundamentale - libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor-, inclusiv cele referitoare la o
liberă concurenţă licită etc. Aceste principii au fost stabilite încă de la începutul procesului de integrare prin Tratatul de
instituire a Comunității Economice Europene (Tratatul CE)41. Prin acelaşi document, s-a garantat tratamentul naţional şi
cel al naţiunii celei mai favorizate pentru mărfurile, serviciile, capitalurile şi persoanele din teritoriul comunităţii 42.
Regulile privind asigurarea unei competiţii oneste au constituit ultima piesă necesară pentru a crea o piaţă comună 43
funcţională, (devenită ulterior piaţă internă) unde investiţiile transfrontaliere constituie o parte integrantă din cooperarea
economică.
Un document important pentru reglementarea regimului investiţiilor în cadrul Comunităţilor Europene îl
constituie Directiva nr.88/361 din 24 iunie 1988 pentru implementarea art. 67 din Tratatul CE,44 care se referă la libera
circulaţie a capitalurilor Prin adoptarea acestei directive s-a urmărit implementarea principiilor privind liberalizarea
totală a mişcării de capital, prin înlăturarea de către autorităţile naţionale a tuturor restricţiilor existente în circulaţia
capitalurilor şi asigurarea transferului de capital la acelaşi curs de schimb la care se fac tranzacţiile curente. În plus,
directiva impune autorităţilor naţionale abrogarea tuturor măsurilor discriminatorii, cum sunt diferitele niveluri de
taxare aplicabile investitorilor.45
Procesul de liberalizare a activităţii investiţionale pe continentul european a continuat prin înfiinţarea Uniunii
Europene (UE)46 şi aderarea de noi ţări la Comunităţile Europene. În 1994, a intrat în vigoare Acordul privind Spaţiului
economic european (SEE)47, la care participă toate state membre U.E. şi ţările membre A.E.L.S.48, mai puţin Elveţia,
care în urma unui referendum din 1992 a decis să rămână în afara acestui spaţiu. Acest acord a adâncit procesul de
integrare economică şi liberalizarea activităţii investiţionale internaţionale, stabilind că în cadrul SEE se aplică
prevederile Tratatului CE privind libertăţile fundamentale şi regulile privind concurenţa49.

41
Titlurile I şi III, versiunea consolidată a tratatului a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, (Official Journal) C 340 din 10
noiembrie 1997.
42
Potrivit art.47 din Tratatul CE stipulează necesitatea recunoaşterii reciproce a standardelor naţionale, care se completează cu imperativul alinierii
legislative prevăzută de art.94 şi art.95 din tratat.
43
Conceptul de „piaţă comună” ridică Comunitatea europeană de la nivelul unei simple uniuni vamale, dar o deosebeşte şi de o simplă zonă a
liberului schimb, a precizat M.Herdegen în Europarecht, ed.a-IV-a, Editura Beck, München, 2004.
44
Directiva nr.88-361/EEC, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene L 178 din 08.07.1988, termenul de implementare a dispoziţiilor
sale de către statele membre fiind 1 iulie 1990; însă, pentru Spania, Grecia, Irlanda şi Portugalia, aceste norme au fost aplicabile abia după 31
decembrie 1992.
45
Adoptarea Actului Unic European a subliniat faptul că piaţa internă fără frontiere nu este pe deplin finalizată decât odată cu abolirea tuturor
barierelor impuse circulaţiei capitalului. A se vedea W.Cairns, Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 2001,
pag.223 şi urm.
46
Tratatul asupra Uniunii Europene semnat la Maastricht în 1992, a intrat în vigoare în 1993.
47
Spaţiul Economic European (European Economic Area), a fost creat printrun acord care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994, între 18 ţări membre
U.E. şi A.E.L.S.
48
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (European Free Trade Association-EFTA), numită şi mica zonă de liber schimb a fost înfiinţată la 3 mai
1960, în prezent având 4 membrii Islanda, Norvegia, Elveţia şi Liechtenstein.
49
În acordul privind S.E.E. nu sunt incluse dispoziţii referitoare la politica agrară sau comercială comune şi nici cele referitoare la armonizarea
impozitelor indirecte sau taxe vamale comune. Pentru detalii, G.Gornig, I.-E.Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006,
pag.142.
Politica europeană privind investiţiile străine se fundamentează şi pe o serie de acorduri internaţionale
încheiate între Comunităţile Europene şi diverse ţări şi teritorii. Acestea acorduri de parteneriat şi cooperare sunt
încheiate cu unele ţări din Europa de Est, dar şi din Asia Centrală. În aceste acorduri în titlul IV, consacrat în principal
prevederilor cu privire la afaceri şi investiţii, se prevede clauza naţunii celei mai favorizate acordată reciproc de părţi.
De asemenea U.E. a încheiat o serie de acorduri regionale de cooperare şi programe de cooperare pentru dezvoltare cu
ţările Comunităţii Andine şi cu alte ţări din America Latină. O atenţie deosebită trebuie acordată relaţiilor dintre
Comunitatea Europeană şi ţările africane, aşa-zisele „state ACP” (ţări din Africa, Caraibe şi zona Pacificului), între care
există o istorie îndelungată de cooperare, în vederea promovării dezvoltării acestor state . Având în vedere legăturile
speciale care au existat între statele europene şi fostele colonii din această zonă a lumii, imediat după semnarea
Tratatului de la Roma din 1957, au fost constituite anumite fonduri destinate dezvoltării acestor ţări. Astfel, în perioada
cuprinsă între 1975-2000, au fost semnate o serie de Convenţii la Lomé, care au conferit un cadru propice dezvoltării
relaţiilor dintre UE şi statele ACP, care, deşi nu cuprind dispoziţii referitoare la investiţii, se referă în special la
eliminarea taxelor vamale pentru anumite tipuri de mărfuri şi la stabilirea unor cote pentru altele. În februarie 2000 s-a
creat o situaţie prielnică, care a condus la semnarea unui Acord la Cotonou pentru o perioadă de 20 de ani.50

2. Ţările arabe şi islamice

Ţarile arabe se numără printre primele ţări în curs de dezvoltare, care au semnat acorduri de integrare
economică care cuprind dispoziţii legate de investiţii străine. În anul 1957, ţările din Liga Arabă 51 au semnat Acordul
privind Unitatea Economică Arabă52. În 1964, a fost creat un Consiliu pentru punerea în aplicare a acordului, care
printre altele, prevedea libera circulaţie a persoanelor şi a capitalului, exercitarea liberă a activităţilor economice în
interiorul ţărilor semnatare.
În anul 1970, statele arabe au semnat Acordul privind investiţiile şi libera circulaţie a capitalului arab între
ţările arabe. În temeiul acestui tratat, s-a instituit atât un tratament preferenţial pentru capitalul arab, cât şi tratamentul
naţional şi cel al naţiunii celei mai favorizate pentru investiţiile realizate pe teritoriul statelor semnatare. Acordul
reglementează şi protecţia investiţiilor străine, stabilind obligativitatea acordării unor compensaţii juste şi efective în
cazul exproprierilor, precum şi libertatea transferurilor etc53.
În anul 1980, Liga Arabă a întreprins un nou demers în încercarea de a crea un cadru regional pentru
reglementarea investiţiilor străine, prin semnarea Acordul unic privind investiţiile de capital arab în statele arabe. Acest
acord, ca şi cel din 1970, se referă numai la capitalul arab, adică numai la acele investiţii făcute de persoane fizice sau
juridice având naţionalitatea uneia dintre statele semnatare, fiind exceptate de la protecţia conferită de acord persoanele
juridice având capital, altul decât cel arab, sau aflate sub controlul direct sau indirect al unei persoane de altă
naţionalitate decât cea a statelor membre. Noutatea, în comparaţie cu acordul din 1970, o constituie reglementarea
procedurii concilierii şi a arbitrajului privind diferendele între investitor şi ţara gazdă, date în competenţa Curţii pentru
investiţiile arabe sau a instanţei naţionale a ţării gazdă, urmând ca investitorul să opteze între cele două instanţe.
Subliniem faptul că hotărârile Curţii pentru investiţiile arabe prevalează în raport cu cele pronunţate de instanţele
naţionale.
În anul 1981, membrii Organizaţiei conferinţei islamice54 au semnat un Acord pentru promovarea, protecţia şi
garantarea investiţiilor, cu un conţinut similar celui Acordului unic semnat în cadrul Ligii Arabe. Conform prevederilor
acordului, accesul investiţiilor străine se face în acele sectoare deschise pentru invetiţiile străine, conform legislaţiei ţării
gazdă. Cu toate acestea, cerinţa de a-şi deschide economia pentru investiţiile străine are valoare de recomandare, textul
nu stabileşte măsuri concrete, în acest sens.55 De asemenea, acordul prevede aplicarea tratamentului naţiunii celei mai
favorizate şi protecţia investiţiilor56 în caz de expropriere, prin acordare de compensaţii, dispoziţii similare cu cele
stipulate în acordurile bilaterale. În acest caz, compensarea se face la un cuantum egal cu pierderea şi natura
prejudiciului, ce trebuie să fie stabilit în termen de maxim 6 luni de la producerea prejudiciului, urmând ca plata să se
facă în maximum 1 an de la această dată.
Prin urmare, prevederile acordului se deosebesc de cerinţele standardului internaţional privind stabilirea şi
plata compensaţiilor, după cum este tratată diferit şi chestiunea transferurilor şi a repatrierii investiţiilor, în raport cu
dispoziţiile acordurilor bilaterale. Deşi recunoaşte dreptul la repatriere a lichidităţilor rezultate din investiţii, acordul
stabileşte un termen minim, la a cărui împlinire o investiţie poate părăsi ţara gazdă. Astfel, în art.11 se prevede că
50
Acest acord a fost semnat la Cotonou, Benin în 23 iunie 2000.
51
Liga statelor arabe a luat fiinţă în baza pactului semnat la 22 martie 1945, în cadrul Conferinţei statelor arabe de la Cairo şi cuprinde în prezent
toate statele arabe.
52
Arab Economic Unity Agreement.
53
UNCTAD, Investment Provisions in Economic Integration Agreements, pag.14; MENA, ECD Investment Programm, pag.11.
54
Organizaţiei conferinţei islamice (The Organization of the Islamic Conference) a fost înfiinţată pe 25 septembrie 1969, reunind în prezent 57 de ţări
membre.
55
Articolul 3 din Acordul pentru promovarea, protecţia şi garantarea investiţiilor.
56
Reglementarea privind protecţia investiţiilor o găsim în textul acordului în titlul „Garanţii”.
investiţia poate fi repatriată fie după terminarea proiectului de investiţie, fie după cel puţin 5 ani de la data înfiinţării.
Durata maximă pentru realizarea efectivă a transferului este de 90 de zile. Întrucât în text se stabilesc anumite măsuri
pentru controlul schimbului valutar, fără să se precizaze natura acestora, aceste dispoziţii lasă loc la aplicarea unor
politici restrictive. Şi în ceea ce priveşte transferul salariilor şi altor remuneraţii, sunt prevăzute restricţiile de transfer,
sub forma unei cote de 50%, restricţii care se află la limita legalităţii.
Soluţionarea diferendelor între investitor şi ţara gazdă se poate face, ori prin sesizarea instanţele naţionale, ori
prin arbitraj, însă se prevede o procedura de conciliere obligatorie înainte de arbitraj.

3. Asia

Cooperarea regională cu privire la investiţiile străine în această regiune începe cu crearea Asociaţiei statelor
din Asia de Sud-Est (A.S.E.A.N.)57, în cadrul căreia, în 1987 a fost semnat de cele şase state membre de la aceea dată,
Acordul pentru promovarea şi protecţia investiţiilor, document multilateral privind investiţiile străine ce are ca obiect
promovarea şi protecţia investiţiilor. În anul 1996 textul acordului a fost modificat, fiind denumit, în prezent, Acordul
A.S.E.A.N. pentru promovarea şi protecţia investiţiilor, la care au devenit părţi semnatare toate ţările care au aderat
ulterior la asociaţie.
Acordul reglementează regimul investiţiilor efectuate de către naţionalii unei ţări membre A.S.E.A.N. pe
teritoriul altor ţări membre ale asociaţiei. Din punctul de vedere al conţinutului, acest document nu diferă de prevederile
acordurilor bilaterale privind investiţiile, referindu-se în principal la accesul, tratamentul, protecţia investiţiilor străine,
precum şi la soluţionarea diferendelor dintre investitori şi ţara gazdă.
În ceea ce priveşte accesul investiţiilor, acordul prevede numai necesitatea de încurajare şi crearea condiţiilor
favorabile pentru realizarea investiţilor străine, reglementarea concretă a investiţiilor fiind considerată prerogativa ţării
gazdă, astfel orice activitate investiţională, efectuată pe teritoriul ţării gazdă, se află sub jurisdicţia legii interne a
acesteia. Singura obligaţie ce revine ţării gazdă este asigurarea transparenţei şi informarea în ceea ce priveşte legislaţia
sa internă în acest domeniu.
Acordul prevede tratamentul naţiunii celei mai favorizate, aplicabil investiţiilor. În ceea ce priveşte protecţia
investiţiilor împotriva măsurilor de expropriere şi altele similare, acest document se apropie foarte mult de prevederile
acordurilor bilaterale, stabilind caracterul ilegal al acestor măsuri, în afara cazurilor când sunt aplicate pe motiv de
utilitatea publică, fără discriminare şi cu plata unei compensaţii. Compensaţia trebuie să fie adecvată, adică să fie
conformă cu preţul pieţei existent anterior momentului în care măsura exproprierii a devenit cunoscută publicului.
Sumele plătite cu titlu de compensaţie trebuie să fie în valută liber convertibilă şi achitate fără întârziere. Şi pentru
transferurile de capital se aplică clauza naţiunii celei mai favorizate, însă reglementarea efectivă a acestora este realizată
prin legea naţională a ţării gazdă, singura cerinţă fiind ca transferurile şi repatrierile să nu fie efectuate cu întârzieri
nerezonabile. Precizăm faptul că modul de formulare a acestei dispoziţii poate lăsa loc la interpretări, iar coroborată cu
regula supunerii transferurilor prevederilor legislaţiei naţionale, fără să se stipuleze anumite obligaţii pentru ţara gazdă,
poate duce la un regim abuziv privind transferurile de capital.
Acordul face referire şi la instituţia subrogării şi soluţionarea diferendelor. Mecanismele de soluţionare a
diferendelor între investitor şi ţara gazdă prevăd posibilitatea adresării la C.I.R.D.I., la UNCITRAL sau la Centrul
Regional de Arbitraj de la Kuala Lumpur sau oricare alt centru de arbitraj din cadrul A.S.E.A.N. Particularitatea
soluţionării diferendelor sub imperiul acordului constă în faptul că instanţa de arbitraj care urmează să soluţioneze
diferendul nu este aleasă de investitor, ci de părţile în litigiu pe baza acordui lor comun. Dacă într-o perioadă de trei
luni, părţile se înţeleg, se va forma un tribunal arbitral ad-hoc, fiecare parte desemnând câte un arbitru, urmând ca
aceştia să aleagă al treilea arbitru care va fi preşedintele completului. În cazul în care nici această procedură nu dă
roade, partea se poate adresa preşedintelui Curţii internaţionale de justiţie (CIJ) pentru ca acesta să facă aranjamentele
necesare. Diferendele între părţile contractante se soluţionează de regulă, prin negocieri, iar dacă acestea eşuează, cazul
va fi înaintat miniştrilor însărcinaţi cu afacerile economiei din cadrul statelor membre A.S.E.A.N. spre soluţionare.
Pentru a face un pas înainte şi pentru a deschide piaţa investiţiilor străine, a fost semnat Acordul A.S.E.A.N.
privind aria de investiţii,58 care stabileşte anumite măsuri în vederea creşterii competitivităţii şi atractivităţii ţărilor
membre pentru investiţii străine, cum ar fi:

57
A.S.E.A.N. a fost înfiinţată în data de 8 august 1967 prin semnarea Tratatului de la Bangkok de către 5 ţări: Indonezia, Malaysia, Filipine,
Singapore şi Thailanda. În prezent, din această organizaţie fac parte: Brunei Darussalam din 8 ianuarie 1984, Vietnam din 28 iulie 1995, Laos şi
Myanmar din 23 iulie 1997, Cambogia din 30 Aprilie 1999.
58
Acordul a fost semnat pe 7 octombrie 1998 şi modificat în 2001
a) implementarea unor programe coordonate privind cooperarea, promovarea şi stabilirea facilităţilor în
domeniul investiţiilor;
b) deschiderea imediată a tuturor industriilor pentru investiţii, cu excepţia unor sectoare specificate în
Lista de excludere temporară şi în Lista sensibilă. Această deschidere se va face gradual, astfel pentru
investitorii care provin din ţări membre A.S.E.A.N. până în 2010, iar pentru ceilalţi investitori până în
2020;
c) acordarea regimului naţional investiţiilor străine cu excepţia celor din sectoarele specificate în Lista
de excludere temporară şi în Lista sensibilă. Această deschidere se va face gradual pentru investitorii
de origine A.S.E.A.N. până în 2010 şi alţi investitori până în 2020;
d) promovarea liberalizării circulaţiei capitalului, a forţei de muncă calificate, a aptitudinilor
profesionale/know-how-ului şi a tehnologiilor între ţările membre;
e) asigurarea transparenţei în ceea ce priveşte politicile, regulile şi procedurile privitoare la investiţiile
străine;
f) eliminarea barierelor în calea investiţiilor şi liberalizarea regulilor şi politicilor investiţionale.
În afară Asociaţiei statelor din Asia de Sud-Est, pe teritoriul Asiei functionează şi alte forme de integrare
economică, de exemplu S.A.A.R.C.59 şi B.I.M.S.T.-E.C.60, însă documentele de bază ale acestora – acordurile pentru
zona de comerţ liber – nu fac referiri ample la reglementarea investiţiilor. În principal, se menţionează necesitatea
promovării şi a protecţiei investiţiilor, a transparenţei şi informării în acest domeniu; statele semnatae asumându-şi
angajamentul de a organiza negocieri în vederea liberalizării progresivr a activităţii investiţionale.

4. Africa

În această regiune, în anul 1964, a fost semnată Convenţia pentru înfiinţarea Uniunii vamale şi economice a
Africii centrale (U.D.E.A.C.)61, care în anul 1999 a fost transformată în Comunitatea economică şi monetară a Africii
centrale (C.E.M.A.C.)62, conform acordului din 1994.
În cadrul U.D.E.A.C., la 14 decembrie 1965, a fost semnată Convenţia comună privind investiţiile între statele
membre ale U.D.E.A.C., intrată în vigoare la 1 aprilie 1966, constituind un acord multilateral privind investiţiile
reciproce având menirea de a reglementa fluxul de investiţii între ţările semnatare, acesta a reprezentat şi un instrument
de integrare a politicilor investiţionale.
O mică parte a prevederilor se referă la investitorii străini în general, care au dreptul de a intra pe piaţa ţării
gazdă, de a-şi transfera capitalul şi profiturile, însă cu respectarea restricţiilor stabilite de ţara gazdă. Totodată, se
prevede dreptul investitorului la aplicarea tratamentului naţional, cu privire la dreptul proprietăţii intelectuale şi la
accesul la justiţie, şi tratamentul naţional pentru angajatorii şi angajaţii străini, privind activitatea lor şi impozitarea
veniturilor obţinute.63
Acest document a stabilit şi dreptul părţilor de a se adresa arbitrajului pentru soluţionarea diferendelor lor
relative la investiţii, însă numai în temeiul acordului lor comun, şi nu la alegerea investitorului. Convenţia comună se
referă la arbitrajul ad-hoc stabilind doar cateva reguli în acest sens.64
Sub egida U.D.E.A.C. au mai fost semnate două acte internaţionale privind activitatea investiţională:
Convenţia privind libera circulaţie a persoanelor şi dreptul de stabilirea, în 1972 şi Codul companiilor multinaţionale,
în 1975. Începând din anul 1998, în cadrul C.E.M.A.C. se lucrează la o Cartă investiţională a comunităţii.
În anul 1982, în cadrul Comunităţii economice a ţărilor marilor lacuri (C.E.T.M.L.)65 a fost adoptat Codul
comunitar privind investiţiile, aplicabil în principal, dar nu în mod exclusiv, investitorilor din ţările membre ale
comunităţii. Conform acestui cod soluţionarea diferendelor relative la investiţii se face prin recurgerea la arbitrajul ad-
hoc.
În anul 1975, a fost semnată Convenţia pentru înfiinţarea Comunităţii economice a statelor Africii de vest
(C.E.S.A.V.),66 care îşi propune înlăturarea treptată a obstacolelor din calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi
capitalurilor. În anul 1993, acordul a fost modificat în sensul înfiinţării pieţei comune prin eliminarea îngrădirilor
privind cele 4 libertăţi.

59
Asociaţia Asiei de Sud privind cooperarea regională (The South Asian Association for Regional Cooperation) înfiinţată în 8 decembrie 1985 prin
semnarea acordului de către Bangladesh, Bhutan (Bhoutan), India, Maldive, Nepal, Pakistan şi Sri Lanka.
60
Cooperarea economică (Economic Cooperation) a fost înfiinţată în iunie 1997 de către: Bangladesh, India, Myanmar, Sri Lanka, Thailanda; fiind
admise în anul 2004 Bhutan (Bhoutan) şi Nepal.
61
Union Douanière et Économique de l’Afrique Centrale a fost creată prin Tratatul de la Brazzaville din 1964.
62
Communauté Économique et Monétaire de l'Afrique Centrale.
63
UNCTAD, op.cit., pag.15; M.Pigato, The Foreign Direct Investment Environment in Africa, Africa Region Working Paper Series No. 15/2001.
64
Claudiu-Paul Buglea
65
Communaute Economique Des Pays Des Grands Lacs, înfiinţată la 20 septembrie 1976.
66
The Economic Community Of West African States.
În 1991, a fost înfiinţată Comunitatea economică africană (C.E.A), devenită Uniunea africană, prin semnarea
Tratatului de înfiinţare a Uniunii Africane, care a intrat în vigoare în 2002.67 În cadrul acestei uniuni, s-a stabilit
necesitatea asigurării liberei circulaţii a capitalului, prin eliminarea restricţiilor asupra transferurilor, şi libertatea de
circulaţie a persoanelor.
Din punctul de vedere al reglementării mediului investiţional, este demn de menţionat Organizaţia pentru
armonizarea dreptului afacerilor în Africa (O.H.A.D.A.)68. Semnificaţia acestei organizaţii în ceea ce priveşte climatul
investiţional se explică prin scopul său, anume de a armoniza dreptul afacerilor pe teritorul ţărilor semnatare. Astfel, în
mod indirect se va crea un regim mai favorabil şi mai stabil pentru investiţiile străine.
În cadrul O.H.A.D.A., la 11 iunie 1999, a fost adoptat unul dintre cele mai importane acte privind investiţiile
străine, Actul uniform privind arbitrajul, care a intrat in vigoare după 90 de zile de la data adoptării, conform art. 9 din
tratatul de armonizare.
Potrivit dispoziţiilor din Actul uniform, orice persoana fizică sau juridică poate supune arbitrajului spre
soluţionare diferendele între aceasta şi ţara gazdă. Astfel, în art. 2, alin 2 din act se prevede că statul sau oricare
organism sau colectivitate publică poate sta în arbitraj. O clauză importantă este aceea prin care se precizează că aceste
entitaţi nu au posibilitate de a se folosi de dreptul lor intern pentru a eluda arbitrajul.
De asemenea, art 469 prevede că „acordul privind arbitrajul este independent de contractul principal, validitatea
sa neputând fi afectată de nulitatea contractului…”.
În cadrul O.H.A.D.A. arbitrajul este organizat de Curtea comună de justiţie şi arbitraj înfiinţată prin Tratatul
relativ la armonizarea dreptului afacerilor din Africa, care funcţionează conform Regulamentului de arbitraj şi
propriilor sale Reguli de procedură.70
Pe teritoriul african mai funcţionează şi alte acorduri privind integrarea economică, care conţin anumite
prevederi privind raporturile investiţionale, cum sunt Uniunea economică şi monetară a Africii de vest (WAEMU)71,
Comunitatea Sud-africană de Dezvoltare (SADC)72 sau Comunitatea Est-africană (EAC)73 etc.
În prezent se încearcă adoptarea unui model de integrare regională pe tot continentul african, cum este Uniunea
africană.

5. Continentele americane

a) America latină
În această parte a lumii, primul acord de integrare economică a fost Asociaţia latino-americană pentru comerţul
liber (A.L.A.L.C.),74 care nu viza problema investiţiilor. Situaţia nu s-a schimbat cu mult prin transformarea A.L.A.L.C.
în Asociaţia latino-americană pentru integrare (A.L.A.D.I.) în temeiul Tratatului de la Montevideo din 12 august 1980,
prin care se acordă tratamentul naţiunii celei mai favorizate pentru capitalul provenind din ţările membre.75
În anul 1969, a fost semnat la Cartagina, Pactul Andin76, o grupare subregională în cadrul A.L.A.L.C. care
urmărea realizarea unei uniuni economice şi politice a ţărilor membre. Acordul urmărea crearea Pieţei comune andine,
care a devenit Comunitatea Andină, în 1992. În cadrul comunităţi, mai ales în perioada de început, investiţiile străine au
fost supuse unui tratament restricţional, prin impunerea participării obligatorii a capitalului andin, prin instituirea unui
sistemul de control asupra investiţiilor străine şi asupra tehnologiilor din terţe ţări, inclusiv anumite condiţii, cerinţe de
performanţă, prin obligarea recurgerii la forţa de muncă naţională şi la achiziţionarea bunurilor de origine andină etc. În
prezent, însă, comunitatea a renunţat la aceste practici.

67
Uniunea africană, înfiinţată în 2001, a fost creată ca succesoare a Comunităţii economice africane (African Economic Community) şi a Organizaţiei
Unităţii Africane (Organisation of African Unity) şi numără în prezent 53 de membrii.
68
L'Organisation pour l'Harmonisation en Afrique du Droit des Affaires, înfiinţată în 17 octombire 1993 la Port-Louis.....state membre
69
Art.4 din Actul uniform reprezintă o clauză importantă, menită să sprijine dispoziţiile art.2 din acelaşi act.
70
Arbitration Rules of the Common Court of Justice and Arbitration, Rules of Procedure of the Common Court of Justice and Arbitration.
71
The West African Economic and Monetary Union, înfiinţată prin tratatul semnat la Dakar, la 10 ianuarie 1994, de Benin, Burkina Faso, Côte
d'Ivoire (Coasta de Fildeş), Mali, Niger, Senegal, Togo. Pe data de 2 mai 1997, Guineea-Bissau a devenit cel de al 8-lea stat membru al uniunii.
72
The Southern African Development Community, înfiinţată la 17 august 1992, este succesoarea Conferinţei sud-africană de dezvoltare coordonată
(Southern African Development Coordination Conference), prin adoptarea Declaraţiei de la Windhoek, semnată de Angola, Botswana, Lesotho,
Malawi, Mozambic, Swaziland, Tanzania, Zambia, Zimbabwe, precum şi de Namibia din 31 martie 1990, Africa de Sud din 30 august 1994,
Mauritania din 28 august 1995, Republica Democrată Congo din 8 septembrie 1997, Madagascar din18 august 2005.
73
The East African Community este o organizaţie intraguvernamentală/interguvernamentală având scopul de a deveni federaţie sub denumirea
Federaţia Est-Africană formată din următoarele ţări membre: Tanzania, Kenya, Uganda, iar Burundi şi Ruanda (Rwanda), din 1 iulie 2007.
74
Asociación Latinoamericana de Libre Comercio, înfiinţat prin tratatul de la Montevideo din 18 februarie 1960, având ca membri: Argentina,
Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Ecuador, Mexic, Paraguay, Uruguay şi Venezuela.
75
Potrivit art. 48 din Tratatul de la Montevideo din 12 august 1980 privind înfiinţarea Asociación Latinoamericana de Integración, succesoare a
ALALC.
76
La acest acord au participat ţările andine -Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru- şi Chile, care din 1976 nu mai este membră. În 1973 a aderat şi
Venezuela.
În anul 1958, a fost semnată Convenţia multilaterală pentru comerţ liber şi integrare economică, 77 prin care s-
a înfiinţat Piaţa comună a Americii centrale, organizaţie cu caracter integraţionist. Acest tratat acordă tratamentul
naţional înfiinţării întreprinderilor în alte ţări membre şi tratament nediscriminatoriu pentru transferul capitalului.
În anul 1973, a fost semnată Convenţia de la Chaguaramas, prin care a fost înfiinţată Comunitatea sau piaţa
comună a Caraibelor (CARICOM). Prin convenţie se impune statelor membre să se abţină de la stabilirea de noi
restricţii privind înfiinţarea şi activitatea întreprinderilor din ţările membre. În anul 2001, prin modificările aduse
convenţiei, au fost stabilite şi mecanismele pentru eliminarea restricţiilor privind investiţiile străine.
Un alt document internaţional influenţat de modelul S.U.A. este Tratatul privind înfiinţarea Pieţei comune din
Sud78. Statele membre M.E.R.C.O.S.U.R. au semnat două protocoale în privinţa investiţiilor, anume Protocolul privind
promovarea şi protecţia reciprocă a investiţiilor din Colonia şi Protocolul privind promovarea şi protecţia investiţiilor
ce provin din state care nu sunt membre ale pieţei comune. Dacă primul protocol, urmând modelul S.U.A. de acorduri
bilaterale, stabileşte aplicarea tratamentului naţional încă din momentul accesării investitiilor, cel de-al doilea protocol
prezintă asemănări cu modelul european în sensul în care reglementează aplicarea tratamentul naţional numai după
accesarea investiţiilor.

b) America de nord
În anul 1992, a fost creat N.A.F.T.A.,79 unul dintre cele mai semnificative acorduri din punct de vedere al
reglementării investiţiilor străine, încheiat pe teritoriul continentului nord-american. Întregul capitol 11 din acord este
consacrat investiţiilor, conţinând prevederi asemănătoare, în principalele sale aspecte, cu cele stabilite de SUA în
modelul său de acorduri bilaterale.
Regimul care guvernează invetiţiile este tratamentul naţional şi cel al naţiunii celei mai favorabile80, aplicabil
încă din momentul pătrunderii investiţiilor pe teritoriul ţării gazdă. Prin dispoziţiile acordului se încearcă introducerea
standardului minim internaţional în cadrul normelor internaţionale convenţionale, astfel art.1105 prevede că orice parte
este obligată să respecte dreptul internaţional şi să acorde un tratament conform standardului minim, adică un tratament
nediscriminatoriu, just, echitabil şi o protecţie şi o siguranţă totale.
Având în vedere evoluţia politicilor ţărilor latine referitoare la invesţii, se arată în mod expres în art.1102, alin
4 că partea (ţara gazdă, n.n.) nu poate condiţiona realizarea investiţiei cu deţinerea unei cote-părţi din întreprindere de
către naţionalii săi şi nici nu poate să oblige investitorul străin să vândă sau să înstrăineze în orice alt mod
întreprinderea. Alte asemenea prevederi se referă la interzicerea impunerii unor cerinţe de performanţă sub orice formă
(export, procentaj din PIB, utilizarea mărfurilor din producţia industrială naţională, transferul tehnologiilor etc).
O altă particularitate a dispoziţiior acordului o constituie excluderea din sfera sa de aplicare a acelor investitori
şi investiţii străine dacă se află sub controlul sau sunt deţinute de o terţă persoană, care nu este parte la acord, iar ţara
gazdă nu menţine relaţii diplomatice cu acesta sau dacă în privinţa acestei terţe părti, ţara gazdă a adoptat măsuri
restrictive.
Potrivit acordului N.A.F.T.A., protecţia investiţiilor împotriva exproprierii şi altor măsuri similare se
conformează modelului deja consacrat prin acordurile bilaterale. Compensaţia pentru expropriere este calculată conform
preţului dominant al pieţei din perioada anterioară exproprierii. În ceea ce priveşte plata compensaţiilor, prevederile
acordului prezintă anumite particularităţi, astfel art.1110 stabileşte două posibilităţi:
a) compensaţia este plătită într-o valută a unuia din statele membre G7, situaţie în care, dacă ziua
stabilirii valorii de compensaţie diferă de cea în care se face plata efectivă, se va plăti o dobândă
comercială rezonabilă;
b) compensaţia este plătită într-o altă valută. În acest caz, suma plătită, convertită într-o valută a unuia
din statele membre G7, nu trebuie să fie mai mică decât suma care ar fi rezultat, dacă schimbul valutar
ar fi avut loc în ziua stabilirii cuantumului de compensaţie. Iar dobânda se va calcula pentru perioada
de întârziere, conform dobânzii acelei valute G7, precizată la punctul a).
Precizăm că dispoziţiile referitoare la transferul liber al capitalului şi repatrierea investiţiilor sunt imperative,
fiind asigurate prin stipularea dreptului la transferul sumelor obţinute ca urmare investiţiilor, în mod liber şi fără
întârziere, într-o valută liber convertibilă, care poate fi obţinută printr-un schimb valutar la cursul dominant al pieţei în
ziua schimbului.
Soluţionarea diferendelor urmează mecanismul binecunoscut, investitorul având posibilitatea să aleagă între
arbitrajul organizat de C.I.R.D.I. şi un arbitraj desfăşurat conform regulilor UNCITRAL.

77
Semnatarii tratatului general de integrare economică a Americii Centrale au fost 5 state: Costa Rica, El Salvador, Guatemala, Honduras şi
Nicaragua.
78
Mercado Común del Sur (MERCOSUR) a fost înfiinţată prin Tratatul de la Asuncion, semnat la 16 martie 1991 şi modificat în 1994 între Brazilia,
Argentina, Uruguay, Paraguay, Venezuela. Au calitatea de membru asociat: Bolivia, Chile, Ecuador şi Peru.
79
North American Free Trade Area, a luat fiinţă prin tratatul semnat pe 17 decembrie 1992 între SUA, Canada şi Mexic.
80
Art. 1102, 1103 din tratatul NAFTA.
În ansamblu, putem constata că tratatul privind N.A.F.T.A. poartă amprenta clară a politicii S.U.A. în privinţa
investiţiilor străine, majoritatea prevederilor aplicabile fiind desprinse din modelul acordurilor bilaterale adoptat de
S.U.A.