Universitatea “Ştefan cel Mare”, Suceava

Facultatea: Istorie şi Geografie

Specializare: Ştiinte Politice
Autor: Cotelnic Elena

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

Consiliul European-este forul politic suprem al Uniunii Europene.În cadrul UE

acesta este instituţie care a promovat în mod decisiv procesul de “integrare europeană”

Consiliul European-este alcătuit din şefii de stat şi de guvern, preşedintele şi un

alt membru al comisiei Europene şi miniştri de externe. Miniştri de externe şi membrii
Comisiei Europene nu au decât rol consultativ.

Conceptul de instituţii comunitare se caracterizează prin următoarele elemente

specifice:

- au rolul de a pune în aplicare, în temeiul competenţelor lor, regulile juridice

fundamentale de constituire şi de funcţionare a Comunităţilor şi a U.E.;
- sunt create prin tratatele de înfiinţare a Comunităţilor Europene;
- în domeniile în care acţionează sunt dotate cu puterea de a lua decizii şi de a le
impune statelor membre; din această perspectivă ele reprezintă o desprindere de schemele
tradiţionale ale cooperării internaţionale, în care executarea tratatelor este supusă
disponibilităţii semnatarilor, suveranitatea naţională fiind cauza principală a aşa-numitei
"paralizii a tratatelor";
- prin natura lor, ele reprezintă interesele statelor (Consiliul), interesele
Comunităţilor (Comisia), interesele popoarelor (Parlamentul) şi interesele dreptului
(Curtea de Justiţie);
- beneficiază de anumită autonomie juridică, administrativă şi financiară.
Principalele trei instituţii decizionale sunt: Parlamentul European (care reprezintă
cetăţenii UE şi este ales direct de către aceştia), Consiliul Uniunii Europene
(reprezentând Statele Membre) şi Comisia Europeană (care urmăreşte interesele Uniunii
Europene). Acest “triunghi instituţional” elaborează politici şi adoptă acte (regulamente,
directive, decizii) care sunt aplicate pe tot teritoriul UE. Aplicarea normelor UE este
supravegheată de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, iar partea financiară
a activităţilor este verificată de către Curtea de Conturi Europeană. Pe lângă instituţii, UE
include o serie de organisme specializate, cu rol financiar, consultativ etc.

Consiliul Uniunii Europene- denumit şi Consiliul de Miniştri, reprezintă Statele

Membre, la reuniunile sale participând miniştri ai acestora.

Istoric: Consiliul a fost înfiinţat prin tratatele fondatoare, în anii 1950. Spre
deosebire de Parlamentul European, care a fost, încă din 1958, o instituţie comună pentru
toate cele trei Comunităţi Europene, a existat câte un Consiliu pentru fiecare comunitate,
până la intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune, în 1967.
Funcţii: Consiliul are şase funcţii principale:
- Funcţia legislativă: Cea mai mare parte a legislaţiei UE este adoptată de către Consiliu,
împreună cu Parlamentul European .
Pentru a asista Consiliul în sarcina sa de a asigura calitatea redactării actelor
legislative pe care le adopta, a fost creat, serviciul juridic care este responsabil cu
verificarea, în momentul adecvat, a calităţii redactării propunerilor şi a proiectelor de
acte, precum şi cu formularea unor sugestii privind redactarea destinată Consiliului şi
organismelor sale, în temeiul Acordului interinstituţional din 22 decembrie 1998.
- Coordonarea politicilor Statelor Membre: Consiliul UE coordonează politicile
economice ale Statelor Membre, în baza unor orientări generale în acest domeniu. De
asemenea, Consiliul este responsabil cu„metoda deschisă de coordonare”, aplicată în
domenii precum educaţia, ocuparea forţei de muncă sau sănătatea publică.
- Încheierea acordurilor internaţionale între UE şi alte state sau organizaţii
internaţionale: Consiliul semnează acorduri între UE şi state nemembre sau între UE şi
diferite organizaţii internaţionale.
În interiorul UE, Consiliul poate încheia acorduri între Statele Membre în domenii
cum ar fi impozitarea, dreptul societăţilor comerciale, protecţia consulară, precum şi în
cadrul pilonului al treilea (Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală).
- Funcţia bugetară: Bugetul UE este decis anual de către Consiliul UE, împreună cu
Parlamentul European, Consiliul luând deciziile finale cu privire la cheltuielile
obligatorii.
- Elaborarea politicii externe şi de securitate comună (PESC): Politica externă,
securitatea şi apărarea sunt domenii în care fiecare Stat Membru acţionează independent.
Cu toate acestea, acţiunea comună se dovedeşte, de multe ori, mai eficientă. Statele
membre UE iau decizii comune în acest domeniu, în cadrul Consilului UE, principalul for
de desfăşurare a cooperării interguvernamentale în acest domeniu.
Secretarul general al Consiliului UE deţine funcţia de Înalt Reprezentant pentru
PESC, asistând Consiliul în elaborarea şi în aplicarea deciziilor politice. De asemenea,
poate derula, în numele Consiliului, dialog politic cu state terţe.
Pentru a putea răspunde mai eficient la crizele internaţionale, a fost creată o
„Forţă de reacţie rapidă”, care poate îndeplini numai misiuni umanitare, misiuni de
salvare, de menţinere a păcii şi alte misiuni de gestiune a crizelor. În astfel de operaţiuni,
Consiliul este asistat de Comitetul Politic şi pentru Securitate, Comitetul Militar al
Uniunii Europene şi Statul Major Militar al Uniunii Europene.
- Coordonarea cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală: Pentru a combate
infracţiunile transfrontaliere, este necesară o cooperare între tribunalele, forţele de poliţie,
serviciile vamale şi serviciile de imigraţie din toate Statele Membre.
Componenţă: Consiliul Uniunii Europene este compus din miniştri ai Statelor
Membre, abilitaţi să angajeze prin voturile lor guvernele pe care le reprezintă. Membrii
Consiliului sunt deci responsabili din punct de vedere politic în faţa parlamentului
statului din care vin şi în faţa opiniei publice.
Componenţa Consiliului Uniunii variază funcţie de subiectele abordate. Sunt
astfel posibile nouă formaţii:
- Consiliul Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe (CAGRE);
- Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare (ECOFIN);
- Consiliul Ocupării Forţei de Muncă, Politicii Sociale, Sănătăţii şi Consumatorilor
(EPSCO);
- Consiliul Competitivităţii, Consiliul Cooperării în domeniul Justiţiei şi Afacerilor
Interne (JAI);
- Consiliul Transporturilor, Telecomunicaţiilor şi Energiei (TTE);
- Consiliul Agriculturii şi Pescuitului;
- Consiliul Mediului;
- Consiliul Educaţiei, Tineretului şi Culturii.
Fiecare dintre acestea reuneşte miniştrii de resort ai Statelor Membre. Formaţia
CAGRE are responsabilităţi largi de politică generală, astfel încât la reuniune poate
participa orice ministru sau secretar de stat, a cărui participare este necesară.
Preşedinţia este deţinută de către fiecare Stat Membru timp de şase luni, prin rotaţie, şi
are rolul de a organiza şi prezida reuniunile şi de a veghea la coerenţa şi la continuitatea
procesului de decizie.
La origine, rotaţia se făcea în ordinea alfabetică a statelor membre, cu numele
acestora scrise în ortografia naţională. Începând cu momentul aderării Spaniei şi
Portugaliei, la 1.01.1986, s-a prevăzut o primă perioadă de şase ani în care preşedinţia
Consiliului să se schimbe în ordinea alfabetică şi o a doua perioadă în care ordinea
alfabetică să fie inversată între grupuri de două state consecutive, astfel încât un stat
membru care în prima perioadă de şase ani exercitase preşedinţia în primul semestru, în a
doua perioadă să o exercite în semestrul doi.În partea a doua a anului 2003 la preşedinţia
Consiliului s-a aflat Italia, urmată în 2004 de Irlanda şi Olanda iar în 2005 de
Luxembourg şi Marea Britanie. Conform Concluziilor întâlnirii miniştrilor de externe ai
statelor membre UE, din 12 decembrie 2005, ordinea preşedinţilor este următoarea:
-2006: Austria, Finlanda;
-2007: Germania, Portugalia;
-2008: Slovenia, Franţa;
-2009: Republica Cehă, Suedia;
-2010:Spania, Belgia;
-2011: Ungaria, Polonia
- 2012: Danemarca, Cipru;
-2013: Irlanda, Lituania;
-2014: Grecia, Italia;
-2015: Letonia, Luxemburg;
- 2016: Olanda, Slovacia
- 2017: Malta, Marea Britanie;
-2018: Estonia, Bulgaria;
- 2019: Austria, România;
- 2020: Finlanda.
Preşedenţia este responsabilă pentru aplicarea acestui regulament de procedură şi
asigura buna derulare a dezbaterilor. În acest scop, preşedenţia poate, cu excepţia
cazurilor în care Consiliul decide altfel, să adopte orice măsură adecvată necesară pentru
ca timpul disponibil în cursul reuniunilor să fie folosit în cel mai bun mod posibil, în
special:
(a) să limiteze, pentru dezbaterea unui anumit punct, numărul de persoane din
fiecare delegaţie prezente în sala de reuniune şi să decidă dacă să autorizeze sau nu
deschiderea unei săli suplimentare;
(b) să stabilească ordinea în care se tratează punctele şi durata discuţiilor care le
sunt consacrate;
(c) să organizeze timpul alocat pentru dezbaterea unui anumit punct, în special
limitând timpul în care participanţii pot lua cuvântul şi stabilind ordinea intervenţiilor lor;
(d) să solicite delegaţiilor să prezinte în scris propunerile lor pentru modificarea
unui text în discuţie înainte de o anumită dată însoţită, daca este cazul, de o scurtă
explicaţie;
(e) să solicite delegaţiilor care au poziţii identice sau similare privind un anumit
punct, text sau parte a unui text să o aleagă pe una dintre ele pentru a exprima poziţia lor
comuna în cadrul reuniunii sau în scris înainte de reuniune.
Coreper: Comitetul reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre (COREPER)
îşi are originea în delegaţiile trimise la Bruxelles de către statele membre în momentul în
care tratatele au intrat în vigoare.
El a fost constituit în baza art. 16 al Regulamentului interior al Consiliului şi a
fost ulterior confirmat prin Tratatul de fuziune, care stipula, conform art. 4, că "un
comitet format din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre are sarcina de a pregăti
lucrările Consiliului şi de a executa mandatele care îi vor fi încredinţate de către acesta",
dispoziţie prevăzută şi în Tratatul de la Maastricht în art. G-46.

Fiecare Stat Membru are la Bruxelles o misiune permanentă (reprezentanţă),

condusă de un ambasador. Ambasadorii, denumiţi „reprezentanţi permanenţi”, se
reunesc săptămânal în Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (Coreper), pentru a pregăti
lucrările Consiliului, pe baza rapoartelor grupurilor de lucru specializate, formate din
experţi din fiecare Stat Membru.
Coreper efectuează un prim studiu al propunerilor şi proiectelor de documente
înaintate de către Comisia Europeană. Rezultatele discuţiilor din cadrul Coreper se
reflectă în ordinea de zi a Consiliului UE. Aceasta include puncte de tip A, care sunt
supuse votului fără a fi discutate, ca urmare a acordului din cadrul Coreper, şi puncte de
tip B, care trebuie discutate în Consiliu şi pentru care Coreper formulează posibile
opţiuni şi soluţii.
Reguli de vot: În funcţie de domeniu, deciziile în Consiliul UE sunt adoptate prin
vot în unanimitate, în majoritate simplă sau, cel mai adesea, prin vot în majoritate
calificată. În sistemul votului în majoritate calificată, fiecare Stat Membru deţine un
anumit număr de voturi, ponderea fiind diferită.
Statul/Statele Număr de voturi/stat
Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie 29
Spania, Polonia 27
România 14
Olanda 13
Belgia, Grecia, Portugalia, Republica Cehă, Ungaria 12
Austria, Bulgaria, Suedia 10
Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia, Finlanda 7
Estonia, Cipru, Letonia, Luxemburg, Slovenia 4
Malta 3
TOTAL 345
În momentul de faţă, pentru ca o decizie să fie adoptată prin votul în majoritate
calificată, sunt necesare 255 de voturi favorabile (73,9%), din totalul de 345. Pe lângă
numărul minim de voturi, pentru ca o decizie să fie adoptată, este necesar şi ca
majoritatea Statelor Membre (uneori 2/3) să fi votat favorabil. În plus, orice Stat Membru
poate cere să se verifice că totalul voturilor favorabile reprezintă cel puţin 62% din totalul
populaţiei UE.
Sediul Consiliului UE este la Bruxelles, în Belgia (Clădirea Justus Lipsius). O serie de
reuniuni au însă loc la Luxembourg.