Cele mai bizare metode de înfrumuseţare din istorie

Daniela Şerb 2225 vizualizări

Brigitte Bardot, scăldându-se în lapte, în rolul faimoasei soţii a lui Nero,

Poppaea, în filmul „Mio Figlio Nerone”, din 1956Portret al Elizabetei I a
Angliei, care obişnuia să îşi acopere faţa cu un strat gros de pudră
albăElizabeth Taylor, una dintre cele mai convingătoare Cleopatre din istoria
filmului, în pelicula „Cleopatra” din 1963Portret al Dianei de Poitiers, amanta
regelui Henric al II-lea, care îşi punea zilnic aur în apa de băut, ca elixir al
tineretiiGheisa - gravura de epoca

„Femeia fără machiaj e ca mâncarea fără sare”, aprecia scriitorul roman de

comedii, Plautus. Dar când începe istoria cosmeticii? Nu ştim exact, dar cu
mult timp în urmă, ne asigură istoricii. Cu certitudine însă femeile nu au
ezitat să-şi rişte sănătatea şi chiar viaţa numai pentru un moment de
frumuseţe trecătoare.

Click aici pentru a vedea o galerie foto

Frumuseţea începe cu igiena corporală. Un adevăr descoperit de femei încă

din Antichitate. Şi nu numai de ele. Prin urmare, baia e la loc de cinste. Şi nu
orice fel de baie, ci mai ales cea în lapte şi miere. Legenda spune că însăşi
Cleopatra se scufunda zilnic în acest amestec miraculos din care ieşea şi mai
frumoasă, şi mai seducătoare. Aşa i-a cucerit pe câţiva dintre cei mai
inabordabili bărbaţi ai acelor timpuri.

Laptele pentru îmbăiat se refolosea

Băile în lapte, luxul aristocraţiei. De altfel, baia în lapte era un tratament de

înfrumuseţare foarte popular printre femei, încă din timpuri străvechi. Laptele
conţine acid lactic care elimină celulele moarte ale pielii şi revigorează tenul.
Surse antice arată că pe vremea Cleopatrei soarele puternic şi nisipul aveau
o acţiune devastatoare asupra epidermei. Se spune că, pentru a-şi păstra
pielea fină, servitoarele Cleopatrei dizolvau o cupă cu miere într-un litru de
lapte fierbinte în care adăugau puţin ulei parfumat.
Compoziţia era apoi turnată într-o cadă cu lapte la temperatura corpului, în
care celebra regină a Egiptului se scufunda timp de 15 minute. Înainte de a
intra în vană corpul reginei era frecat cu un amestec de sare de mare şi
cremă de lapte. Abia după aceea, trupul era pregătit să primească beneficiile
îmbăierii.

Răsfăţul băilor în lapte nu era străin nici soţiilor împăratului roman Nero (37-
68). Plinius cel Bătrân a scris în a sa Naturalis Historia că Poppaea, una dintre
nevestele lui Nero, a fost cea care a dat startul tradiţiei băilor în lapte.
Juvenal, poet aproape contemporan cu Plinius, satiriza băile soţiei lui Nero
spunând că ar fi trebuit să-şi ia măgăriţele la capătul lumii atunci când a fost
exilată, pentru a fi sigură că va avea suficient de mult lapte pentru băile ei.

Băile în lapte erau un lux pe care şi-l putea permite numai aristocraţia. În
secolul al XVI-lea, Diana de Poitiers, amanta regelui francez Henric II, făcea
băi în lapte pentru a se păstra veşnic tânără. În timpul domniei lui Charles II,
între 1660 şi 1685, băile în lapte devin populare printre nobilii din Anglia. La
sfârşitul secolului al XVIII-lea, după cum consemnează istoria, Pauline, sora
mai mică a împăratului Napoleon, a cerut servitorilor să facă o gaură în
plafon, deasupra căzii, pentru ca laptele să curgă direct în vană.

În unele cazuri, oamenii au făcut băi în lapte pentru presupusele beneficii

aduse sănătăţii. În Franţa prerevoluţionară circula o istorisire despre
guvernatorul oraşului Avignon, marchizul de Rochechouart, căruia medicii îi
recomandaseră băile în lapte de mamă pentru a-şi salva viaţa. Doicile
traversau oraşul pentru a umple cu laptele lor baia guvernatorului, deşi
istoria nu ne spune şi dacă această cură l-a salvat din braţele nemiloasei sale
boli. În timpurile mai recente, anumiţi practicieni homeopaţi au indicat băile
în lapte de capră drept remediu pentru artrită. Nimic însă nu se pierdea.

Există mărturii credibile că oamenii refoloseau pentru consum laptele în care

se spălau. În secolul XVII, cardinalul Richelieu a cerut servitorilor săi să vândă
laptele imediat ce a terminat să se spele în el. Abatele Rohan de Marqueste
utiliza laptele în care se spăla pentru a găti mâncarea călugăriţelor din
mănăstire. În Elveţia secolului XIX, din laptele în care făceau baie oaspeţii se
făcea brânză. Băile în lapte au revenit la modă în timpurile moderne, dar sub
o altă formă. Acum, buticurile de frumuseţe comercializează diverse produse
care au la bază laptele, mierea şi diversele ierburi. Şi nu puţine sunt bârfele
care vorbesc despre tabietul unor vedete de a pretinde, în timpul turneelor,
să aibă la dispoziţie o baie plină cu lapte. Celebra fotografie făcută de Annie
Leibovitz, înfăţişând-o pe Whoopi Goldberg scufundată în cada cu lapte, a
căpătat peste noapte o notorietate mondială.

Scurtă istorie a produselor cosmetice

Secole la rând, femeile au căutat soluţii pentru a sublinia cu negru ochii, a

vopsi buzele şi a adăuga o umbră de smarald pleoapelor. De multe ori şi-au
riscat sănătatea folosind cosmetice făcute din arsenic, plumb şi chiar mercur,
mixturi care se dovedeau toxice şi chiar mortale, chiar dacă promiteau să le
aducă tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. În culturile antice,
femeile puteau să-şi adauge roşu pe faţă prin transformarea anumitor
minerale în pudră. Alte minerale erau folosite pentru a colora pleoapele şi a
vopsi părul.

Vechii egipteni foloseau cosmeticele pe scară largă. Unele foloseau khol

pentru a trasa conturul ochilor. Această substanţă era obţinută din amestecul
sulfatului de plumb cu migdale calcinate, cupru, zgură şi alte ingrediente. Se
credea că un bun contur al ochilor ţinea departe spiritele rele şi îmbunătăţea
vederea. Chiar şi femeile sărace îşi machiau ochii în vechiul Egipt. Pe de altă
parte, producţia de cosmetice din vechea Romă era asigurată de sclave care
erau cunoscute sub numele de Cosmetae (vezi Juvenal, Satire, VI, 476).

A fost o vreme când cosmeticele erau folosite atât de femei, cât şi de bărbaţi.
Pudra era utilizată în Europa aristocrată atât pentru faţă, pentru a masca
cicatricele lăsate de diverse boli, dar şi pentru peruci. Cosmeticele erau
folosite şi din raţiuni simbolice. De pildă, faimoasa Elizabeta I a Angliei,
cunoscută ca Regina Fecioară, îşi acoperea faţa cu un strat gros de pudră
albă, iar cele mai multe portrete ale ei o înfăţişează în acest fel. Oricum,
folosirea cosmeticelor dădea posibilitatea ascunderii vârstei reale. În epoca
victoriană cosmeticele par să intre într-un con de umbră în favoarea
simplităţii şi a naturaleţei.

Cosmeticele erau folosite şi în Persia, încă din perioada antică. După

convertirea triburilor arabe la Islam şi cucerirea acestor teritorii au fost
interzise numai cosmeticele care modificau trăsăturile naturale pentru a
cauza dorinţa incontrolabilă a bărbaţilor. Legea islamică nu interzice
cosmeticele cu condiţia ca acestea să nu facă rău corpului. Abu al-Qssum al-
Zahrawi sau Abulcasis, autorul a 24 de volume de enciclopedie medicală
Kitab Al-Tasrif, publicate în anul 1000, consacra integral volumul 19
cosmeticelor, considerate o ramură a medicinei. Volumul vorbeşte despre
parfumuri, arome, esenţe şi uleiuri. Henna ca substanţă cosmetică îşi are
originea în nordul Africii.

Chinezii sunt cei care au inventat vopsirea unghiilor. Mai întâi cu gumă
arabică, gelatină şi ouă, cam cu 3.000 de ani înainte de Hristos. Culorile
folosite indicau clasa socială: dinastia Chou – auriu şi argintiu, dinastiile
următoare – roşu sau negru. Claselor de jos le era interzisă vopsirea unghiilor
în culori strălucitoare.

În Japonia, gheişele foloseau rujuri obţinute din strivirea petalelor de şofrănel

cu care îşi colorau identic atât buzele, cât şi pleoapele. Baza de machiaj era
constituită dintr-o versiune mai diluată a cerii pe care o utilizau luptătorii de
sumo. Peste ea se aplica pudra de orez. Contururile roşii subliniau atât ochii
cât şi nasul. Ohaguro (vopsirea dinţilor în negru) avea loc în cadrul
ceremoniei Erikae în cadrul căreia gheişa novice devenea independentă.
Curtezanele foloseau, de asemenea, găinaţul de pasăre pentru a obţine culori
mai deschise.

Albul privilegiat

Pielea de culoare albă a avut statutul său privilegiat în istorie. Din timpul
Renaşterii şi până în secolul al XX-lea, clasele de jos aveau pielea mai închisă
din cauza expunerii îndelungate la soare în timpul muncii în agricultură. Cu
cât statutul persoanei era mai înalt, cu atât aceasta petrecea mai mult timp
în spaţii închise pentru a-şi proteja tenul pal. Pudra aplicată pe faţă îi dădea
un aer şi mai aristocrat. O varietate de produse erau utilizate în acest scop,
printre care şi arsenicul şi mercurul alb. Multe femei s-au intoxicat, iar altele
au murit în urma aplicării unor astfel de mixturi cosmetice. Elizabeta I a
Angliei însăşi folosea frecvent mercurul alb în ceea ce s-a impus mai apoi ca
„măşti ale tinereţii” reginei.
În secolul al XX-lea, în special în America, încolţeşte ideea folosirii machiajului
excesiv pentru a obţine un look strălucitor. Vedetele de cinema precum Mary
Pickford şi Jean Harlow, care dădeau tonul în materie, încep să folosească
rujul roşu puternic şi tuşul negru pentru sublinierea liniei ochilor. În aceste
condiţii apar şi se dezvoltă firme celebre de cosmetică precum Max Factor,
Elizabeth Arden şi Helena Rubinstein. Vopseaua sintetică pentru păr a fost
inventată în 1907 de Eugene Schueller, fondatorul mărcii L’Oreal.

Goana după tinereţe fără bătrâneţe a fost mereu pe muchie de cuţit.

Frumoasele vremii au avut de ales între pericolul otrăvurilor viu colorate ale
cosmeticelor şi degradarea adusă cu sine de bătrâneţe. Măştile frumuseţii le
asigurau dominaţia asupra puternicilor zilei, iar smulgerea lor le-ar fi îngropat
în uitare. Dar ar fi avut de ales?