Sunteți pe pagina 1din 2

Transparenţă şi tăcere în cetatea antică

Zoe Petre 1068 vizualizări

În genere, ceea ce izbeşte imaginaţia publicului contemporan în legătură cu societăţile antice este caracterul
public şi explicit al multor aspecte pe care azi le-am considera secrete intangibile. Dezbătute aproape fără
excepţie de Adunarea Poporului – demos, comitia – la care iau parte câteva mii de cetăţeni, deciziile referitoare
la război, rapoartele şi mesajele soliilor trimise în alte cetăţi sau la curţi ale regilor barbari, şi tot felul de alte
probleme care azi ni se par a impune măcar discreţie, dacă nu chiar pecetea secretului, făceau în lumea antică
obiectul unor aprinse discuţii publice „în gura mare“.
Interdicţia de a vorbi în adunarea poporului este adesea socotită o pedeapsă dintre cele mai grave. „Acesta a
fost un cetăţean care a luat parte mereu la toate acţiunile organizate de cei de vârsta lui, ... şi acum e silit să
tacă, privat nu doar de toate celelalte bunuri (care îi fuseseră confiscate), ci şi de dreptul esenţial de a vorbi şi
de a se plânge; el nu are nici măcar posibilitatea de a vă spune, o, atenieni, dacă tot ce i s-a întâmplat este
drept sau nedrept“, spune Demostene în discursul său „Contra lui Meidias“ – persecutorul acelui anonim redus
cu de-a sila la tăcere. Într-adevăr, dacă egalitatea în drepturi politice se traduce, cum ne spune Herodot, în
isegoria – dreptul egal la cuvânt în ecclesia sau la tribunal – contrariul acestor drepturi, atimia, pierderea
drepturilor cetăţeneşti, e marcată înainte de toate de interdicţia de a vorbi în public.
În tragediile din sec. V î.Hr., discursul se situează invariabil de partea gloriei, în vreme ce tăcerea se înscrie în
sfera obscurului, a efemerului şi a morţii. Mai mult, tăcerea e suspectă, măcar de laşitate: cetăţeanul animat de
un adevărat civism nu tace când descoperă o ameninţare la adresa binelui comun, el o denunţă public, în
adunare, indiferent de consecinţe. Adesea însă tăcerea e semnul exterior al corupţiei. Demostene susţine că un
oarecare Aristogiton, contra căruia rosteşte un discurs devenit celebru, avea informaţii precise cu privire la
ticăloşiile unui concetăţean, dar a tăcut, fiindcă „a primit ceva“. Iar adversarul cel mai detestat al marelui orator,
Eschine, devine, prin tăcerea lui, complicele regelui macedonean Filip.
Deşi este, ne spune Demostene, un actor de doi bani, sortit rolurilor de tiran în tragedie, el a uitat până şi replica
lui Creon, regele tiranic din Antigona lui Sofocle, care proclamă că toţi cetăţenii „sunt obligaţi să vorbească
atunci când siguranţa cetăţii este primejduită“. Eschine e însă şi mai demn de dispreţ decât tiranul Creon, de
vreme ce nu susţine denunţarea făţişă a primejdiilor, ci practică tăcerea şi taina, caracteristice regimurilor
nedemocratice. Eschine e plătit de un tiran – Filip al II-lea – şi se ascunde cu tiranul împreună. Complicitatea lor
e o conspiraţie a tăcerii.
Dimpotrivă, un orator cinstit proclamă imperativul de a spune public ce periclitează soarta cetăţii, oricât de
periculos ar fi să o facă: „Prefer, spune Demostene, să par că vorbesc fără rost decât să vă înşel, compatrioţi,
trecând sub tăcere ce cred eu că e mai bine pentru binele comun“.
În tragedie, acest imperativ e un loc comun: un personaj al lui Euripide spune: „Când e vorba să apăr întreaga
armată greacă, e ruşinos să păstrez tăcerea şi să-i las pe barbari să vorbească!“. Iar alt erou tragic, Telephos,
exclamă: „Şi de-ar fi ca o secure să mi se înfigă în grumaz, şi tot n-aş putea să tac, atunci când am de dat un
răspuns limpede!“
Iată de ce şi grecii, ca şi romanii, nutreau o sănătoasă neîncredere în legătură cu secretele, chiar şi cu cele de
stat. O scriere de genul celei a lui Procopius din Cezareea, Arcana Imperii (Tainele Imperiului – sau „ale puterii
imperiale“), nu ar fi fost nici măcar de conceput la Atena în epoca clasică, sau chiar la Roma – unde Senatul se
mai reunea câteodată în şedinţă secretă.
Procopius a fost mulţi ani adsessor (consilier juridic) al generalului Belisarius, contemporanul şi supusul
împăratului Iustinian. În secolul al VI-lea d.Hr., când trăiesc toate cele trei celebre personaje, curtea bizantină
era deja de multă vreme un loc al şoaptelor şi al intrigilor tainice. Cetatea clasică însă – care nu era cu nimic mai
prejos în materie de intrigă – expunea aproape totul în lumina orbitoare a soarelui mediteraneean.
Aproape, nu chiar absolut totul. În contrast cu omniprezenţa discursului rostit cu voce tare, public şi accesibil
tuturor, sau cu tăcerea vinovată şi suspectă de trădare şi mită, există tăceri impuse şi interdicţii de rostire a unor
cuvinte sau fraze, cu atât mai semnificative cu cât se definesc prin opoziţia lor complementară cu verbul atât de
activ şi de sonor al cetăţii. Există tăceri obligatorii de natură religioasă, cum există şi tăceri impuse în chiar
acţiunea politică sau juridică a cetăţii. Interferenţa celor două arii de semnificaţie, rituală şi politică, e cu atât mai
interesantă, cu cât ne îndeamnă să credem că fiecare dintre acestea a acţionat asupra celeilalte – şi nu, cum o
judecată cam prea grabnică o proclamă adesea, în sensul univoc al influenţei religiei asupra politicului. În lumea
antică, distanţa dintre sacru şi profan, dintre politic şi ritual sau religios, e departe de o reprezenta o despărţire
radicală a acestor două sfere: orice adunare a demos-ului în cetăţile Greciei începea cu o jertfă închinată zeilor;
la Roma, nici o acţiune publică nu putea să înceapă fără avizul augurilor.
Există o procedură care reflectă mai pregnant decât multe altele acest adevărat binom structural, discurs vs
tăcere. Ostracismul – exilul pe 10 ani al oricărui atenian care părea că ameninţă egalitatea politică a tuturor
cetăţenilor şi riscă să aspire la tiranie – e parte integrantă a reformelor lui Clistene, la sfârşitul sec. VI î.Hr.
Instituţia apare, aşadar, în momentul exact în care Atena legiferează dreptul egal la cuvânt al tuturor cetăţenilor,
isegoria. Exact acum, ostracismul are însă particularitatea unică în practica politică ateniană de a fi o procedură
mută. Adunarea – cu un cvorum de 6.000 de cetăţeni – care decide să ostracizeze pe cineva – se desfăşoară în
completă tăcere şi nu presupune niciun fel de dezbatere, ci doar votul în scris al participanţilor, care scrijelesc pe
câte un ciob (ostrakon) numele celui pe care vor să-l îndepărteze de cetate.
Acest refuz implicit de a asculta argumentele pro şi contra se opune vehement insistenţei cu care Atena clasică
organizează justiţia cu scopul precis ca procesele să dea şanse egale de a-şi expune argumentele atât
acuzatorului, cât şi acuzatului. Pentru Eschil, un proces unde nu poate vorbi cel învinuit e un proces viciat în
însăşi esenţa lui. Platon scrie, ironic, în dialogul Gorgias, că atenienii l-au ostracizat pe Cimon, aristocraticul fiu
al învingătorului de la Marathon şi o vreme biruitor el însuşi al perşilor în primii ani ai Ligii maritime, din 478 până
în 462 î.Hr., „pentru ca, vreme de 10 ani, să nu-i mai audă vocea“.