Sunteți pe pagina 1din 4

Ca nimeni altul, Napoleon a dat Franţei o imensă glorie, instituţii moderne şi monumente copleşitoare.

Fie
că era vorba de un război sau de o încoronare, micul corsican a avut însă mare grijă de proiecţia imaginii
sale atât asupra supuşilor, cât şi pentru posteritate. Propaganda a fost arma secretă a lui Napoleon atât în
luptă, cât şi în politică.
Ambiţiosul şi energicul Napoleon Bonaparte a intuit perfect şi a beneficiat din plin de explozia presei scrise şi a
tipăriturilor generate de Revoluţia Franceză, pe care a ştiut să o exploateze pentru construirea şi consolidarea unei
imagini publice extrem de puternice în timpul vieţii sale, dar care a rămas la fel de vie şi după dispariţia sa. Istoricul
Philip Taylor afirma că „sub Napoleon, Franţa a devenit în fapt primul stat modern bazat pe propagandă“. Mai mult
decât atât, în timpul lui Napoleon, „pentru prima dată, propaganda a fost totală“, în sensul că ea a fost prezentă
peste tot prin forţa unei cenzuri stricte şi a ubicuităţii autorităţii imperiale.
Napoleon a fost primul şef de stat care a utilizat sistematic şi fără scrupule mecanismele guvernamentale pentru
controlul opiniei publice. Citindu-i corespondenţa şi memoriile, rezultă că abia în timpul campaniei din Italia, din
martie 1796-octombrie 1797, după victoria de la Lodi, generalului Bonaparte i s-au trezit ambiţiile politice, drept
pentru care a început să-şi construiască o imagine publică de erou revoluţionar. Un prim pas l-a constituit
transformarea celor două ziare militare sponsorizate de guvern, „Courrier de l’Armée d’Italie“ şi „La France vue de
l’Armée d’Italie“, menite să susţină moralul trupelor franceze, în instrumente de promovare a personalităţii sale,
asociind mereu numelui său orice victorie sau acţiune eroică de pe frontul italian. Pentru consolidarea şi
amplificarea imaginii sale publice în ţară, Napoleon a redactat continuu depeşe, buletine, proclamaţii.
Napoleon „matematicianul”. În timpul controversatei sale campanii din Egipt din 1798-1799, generalul Bonaparte a
repurtat iniţial câteva succese, dar expediţia s-a terminat cu un eşec total şi a fost punctată de numeroase atrocităţi
şi crime de război. Napoleon a valorificat, însă, rodul muncii numeroasei echipe de savanţi (circa 170) din toate
domeniile care a însoţit corpul expediţionar francez şi a ştiut să-şi creeze o imagine de general invincibil, de urmaş
al anticului Alexandru, de icoană triumfătoare a Franţei. Ca urmare, portretul tânărului general a început să fie
multiplicat de comercianţi pe diferite produse, începând de la cutii cu bomboane, sau în ziare şi cărţi. Eforturile sale
de promovare a imaginii au mers până la alegerea sa la Institutul Francez, în 1798, ca matematician, poziţie
necesară pentru completarea profilului de militar de succes cu cel al unui intelectual rafinat.
Una dintre primele măsuri luate de Napoleon în momentul în care a devenit prim-consul al unei ţări ce-şi
proclamase recent libertatea drept un ideal suprem şi un mod de viaţă a fost introducerea unei cenzuri stricte.
Astfel, în perioada 1800-1801 a suprimat 64 de publicaţii dintre cele 73 care apăreau în Franţa. Simultan
campaniilor militare napoleoniene în Europa, au fost editate chiar în limba popoarelor respective, prin contribuţia
unor gazetari nativi, diverse ziare şi publicaţii de propagandă franceză, precum „Corriere d’Italia“, „Monitorul de
Westphalia“, „Gazeta de Madrid“, „Buletinul german“ sau „Argus“-ul în limba engleză. Acestea răspândeau în rândul
naţiunilor cucerite varianta napoleoniană a evenimentelor şi supremaţia civilizaţiei franceze. „Le Moniteur“ a devenit
practic singura publicaţie guvernamentală accesibilă francezilor, ea reflectând doar poziţia şi politica împăratului,
alături de „Bulletin de la Grande Armée“ ce era distribuit gratuit militarilor pentru întreţinerea moralului acestora. În
1810, Napoleon a înfiinţat Direcţia Generală a Imprimeriilor şi Librăriilor ca instituţie ce colabora cu poliţia pentru
controlul oricăror publicaţii. Totodată, istoria Franţei a fost rescrisă în sensul evidenţierii decadenţei Bourbonilor în
comparaţie cu vigoarea şi măreţia împăratului.
Arta monumentală, vehiculul de propagandă preferat. Napoleon a fost deosebit de preocupat şi în ceea ce
priveşte modul de păstrare a imaginii sale în opere de artă destinate posterităţii, stipendiind şi încurajând pictori,
arhitecţi şi sculptori de curte pentru crearea unor portrete eroice şi maiestuoase. Niciun comandant de oşti nu a
avut parte de atât de multe tablouri înfăţişându-l pe câmpul de luptă în ipostaze eroice, precum Napoleon. Au
rămas antologice creaţiile lui Jacques-Louis David: „Napoleon Bonaparte trecând Alpii în pasul Saint Bernard“,
pictat în 1799, sau, mai ales, monumentala „Încoronarea lui Napoleon I şi a împărătesei Josephine“ (629 x 979
cm), realizat între 1805 şi 1807, conform indicaţiilor împăratului (intitulat iniţial „Sacralizarea împăratului Napoleon I
şi încoronarea împărătesei Josephine în Catedrala Notre Dame de Paris la 2 decembrie 1804“), la fel ca şi
solemnul „Napoleon I pe tronul imperial“, semnat de Jean Auguste-Dominique Ingres, în 1806.
Tot în registru eroic-maiestuos sunt şi tablourile baronului Antoine-Jean Gros, „Napoleon pe podul de la Arcole“
(1796), „Napoleon printre ciumaţii din Jaffa“ (1804) sau „Napoleon pe câmpul de luptă de la Eylau“ (1808). La
aceste picturi ce au contribuit substanţial la fondarea mitului lui Napoleon şi la glorificarea unui militarism romantic,
trebuie adăugate Coloana Vendome, de 44 de metri, din Paris, sculptată în spirală după modelul Columnei lui
Traian din Roma, în memoria victoriei de la Austerlitz, puternic-emoţionalul altorelief – „Plecarea voluntarilor la
1792, La Marseillaise“ – al lui Francois Rude de pe Arcul de Triumf, comandat de Napoleon în 1806, dar finalizat
abia în 1833-1836.
Arhitectura a fost şi ea exploatată în beneficiul cultului împăratului, nu numai prin Arcul de Triumf, dar şi prin Podul
Austerlitz peste Sena sau „La Madeleine“ („Templul Marii Armate”, comandat în 1806 personal de împărat lui
Barthelemy Vignon), dar existau planuri de construire a unor memoriale de război în fiecare oraş al Franţei. Litera
„N“, la fel ca şi albina imperială au fost imprimate, înscrise sau gravate pe orice suport posibil, astfel încât
însemnele lui Napoleon erau pretutindeni.
Napoleon a pus mare preţ şi pe un sistem propriu de gratificare şi recompensare onorantă a militarilor săi prin
ordine şi medalii, „Legiunea de Onoare“, înfiinţată la 19 mai 1802, fiind doar cea mai cunoscută dintre acestea.
Începând din 1809, monedele franceze au fost înscripţionate cu „Napoleon Empereur“, în locul „Republique
Française“. Bogăţia şi eleganţa uneori ostentativă a uniformelor militare instituite de Napoleon pentru toate gradele
au contribuit atât la motivarea militarilor şi la glorificarea militarismului, cât şi la fastul ceremoniilor militare extrem
de frecvente care-i emoţionau pe soldaţi şi-i impresionau pe rivali.
Paradele militare, defilările cu întregul lor ritual simbolic, abundenţa drapelelor de luptă, sărbătorile civice, focurile
de artificii, balurile fastuoase etc. au reprezentat un alt mod de proiectare a cultului personalităţii lui Napoleon, de
consolidare a autorităţii sale şi a percepţiei generale privind infailibilitatea şi genialitatea sa.
Inovaţie şi lipsă de scrupule. Introducerea sistemului conscripţiei de către Carnot a permis constituirea unor armate
uriaşe ca număr de militari, care însă trebuiau permanent motivaţi psihic şi susţinuţi nu doar logistic, ci şi moral.
Napoleon a ştiut, aşa cum puţini alţi comandanţi militari au reuşit, să se facă adulat de către soldaţii săi, în ciuda
uriaşelor pierderi şi suferinţe cauzate de războaiele sale, îndeosebi în Spania şi în dezastruoasa sa campanie din
Rusia.
Metodele inovative, adesea lipsite de scrupule, folosite de Napoleon în masiva şi costisitoarea propagandă
desfăşurată în sprijinul politicii şi imaginii sale au stat la baza demersurilor similare la care au recurs apoi toţi
dictatorii contemporani. Spre exemplu, pentru a-şi legitima războiul contra Rusiei, Napoleon, prin poliţia sa secretă,
a girat publicarea ficţiunii „Testamentul Ţarului Petru I“, despre ale cărui misiuni expansioniste se sugera că
trebuiau prevenite atunci printr-o intervenţie militară. Tehnica complotului perfid din străinătate pentru asasinarea
mişelească a „iubitului împărat“, dezvăluită publicului francez prin presa imperială şi susţinută tot prin omniprezenta
poliţie secretă a lui Fouché, a fost o altă tehnică de manipulare pentru supralicitarea imaginii lui Napoleon şi
justificarea strivirii oponenţilor.
Intervenţia politică directă şi autoritară a împăratului a constituit o modalitate de impunere şi revitalizare
permanentă a imaginii atotputernicului „Napoleon, împărat al tuturor francezilor“ în conştiinţa europenilor, fie aceştia
francezi care-l adulau, fie străini care-l urau. După 1803, amplificată de ruperea păcii franco-britanice de la Amiens,
în Marea Britanie a înflorit o bogată şi virulentă propagandă anti-napoleoniană. Aceasta s-a dovedit a fi deosebit de
eficientă în crearea unei adevărate isterii şi panici privind o iminentă invazie franceză, argument pentru stimularea
voinţei combative a britanicilor de a-şi apăra cu orice preţ insula prin demonizarea şi satirizarea împăratului în orice
fel. Chiar dacă guvernul britanic ştia că francezii nu aveau capacitatea navală de a invada Anglia, Napoleon a fost
insistent şi exagerat portretizat prin presă, caricaturi, postere, bilete de mână, drept un tiran, un demon însetat de
sânge (se aducea argumentul masacrării celor 4.000 de prizonieri musulmani la Jaffa), responsabil de atrocităţi, un
pericol de moarte pentru toţi britanicii care erau astfel îndemnaţi să se înroleze şi să lupte pentru a nu fi făcuţi
sclavi.
Războaiele lui Napoleon
19 decembrie 1793
Participă la bombardarea şi cucerirea oraşului Toulon.
15–17 septembrie 1796
Napoleon îşi dovedeşte pentru prima dată geniul în bătălia contra austriecilor de la Arcole.
14 ianuarie 1797
La Rivoli, Napoleon îi înfrânge pe habsburgi.
1798–1799
Generalul Bonaparte conduce campania din Egipt.
1 august 1798
Napoleon îi învinge pe turcii mameluci la Abukir.
Mai 1799
Bonaparte eşuează în tentativa sa de a cuceri cetatea otomană Acra.
14 iunie 1800
Habsburgii sunt învinşi de Napoleon la Marengo.
21 octombrie 1805
Napoleon a fost învins de către flota britanică condusă de amiralul Nelson la Trafalgar.
2 decembrie 1805
La Austerlitz, armata franceză condusă de Napoleon înfrânge decisiv armata ruso–austriacă comandată de ţarul
Alexandru I.
14 octombrie 1806
Dublă victorie pentru armata franceză. La Jena, o armată franceză comandată de împăratul Napoleon învinge o
armată prusacă condusă de Prinţul Hohenlohe. În aceeaşi zi, o altă armată franceză condusă de mareşalul Davout
zdrobeşte principala armată prusacă la Auerstadt.
8 februarie 1807
Napoleon înfrânge armata ţarului Alexandru I la Eylau.
14 iunie 1807
La Friedland, Napoleon învinge din nou armata ţaristă.
5–6 iulie 1809
Bonaparte obţine o nouă victorie asupra austriecilor la Wagram.
1812
Napoleon a declanşat campania de cucerire a Rusiei, marcată de bătăliile cu rezultat neconcludent de la
Smolensk (17 august 1812), Borodino (7 septembrie 1812) şi scurta ocupare a Moscovei (14 septembrie–18
octombrie 1812).
19 octombrie 1814
Napoleon este învins la Leipzig de armatele ruso–prusace.
26 februarie 1815
La Waterloo, Napoleon suferă ultima sa înfrângere în calitate de conducător al armatei franceze, fiind învins de
ducele de Wellington.