Intreaga existenta umana este caracterizata de o tendinta unica -

vointa de a cunoaste (asta ar veni in sens teologic ca secundara vointei

discutate de Schopenhauer - vointa de a trai, de a procrea). Intregul
univers uman se zbate pentru a iesi la lumina. Atat la nivel individual
cat si la nivel universal, agonia cunoasterii este evidenta. Omul se naste
in bezna, in totala necunoastere, si de la primii ani din viata incearca sa
inteleaga si sa interpreteze totul, ravneste iesirea la lumina. Omul tinde
sa organizeze si sa gaseasca logica in tot ceea ce-l inconjoara. Tendinta
de organizare si clasificare e specifica fiintelor, e specifica elementelor
caracterizate de o entropie negativa. Luand entropia in ecuatie automat
afirmam ca omul este o fiinta ce lupta impotriva mersului timpului,
importiva haosului (oare un element iesit din haos poate sa actioneze
impotriva acestuia?).

Mijloacele cunoasterii

Caile cunoasterii

Exista doua mari cai de a dobandi cunoasterea care de altfel se

raporteaza la tipurile perceptiei umane. Una este calea ratiunii si alta a
simtirii. Absolut orice fenomen este neaparat explicat de om prin una
din aceste cai. Orice act si fenomen poate fi observat dar si simtit.
Simturile fizice (exterioare) si metafizice (interioare) sunt singurele
contacte pe care le are omul cu universul. Prin aceste simturi omul
intelege si percepe intreg universul inconjurator. In dorinta-i specifica
de a avea un punct de sprijin, o certitudine, omul clasifica si
interpreteaza orice vine pe una din aceste doua cai. Totul oscileaza
intre logica si sentiment, intre ratiune si simtire; nimic existent (relativ
la perceptia umana) nu scapa interpretarii omului.

Caile ratiunii

Stiinta

Totul este clar, evident, neinterpretabil, rigid. Forma bruta a

cunoasterii universului fizic. Este o forma de cunoastere publica,
exterioara. Ofera raspunsuri. Stiinta este Concreta. Totul este perfect
cuantificabil, fiecare cuanta fiind perfect explicata de o serie de legi
care se leaga intre ele facand posibila existenta ansamblului. De aici
Logica. Logica nu permite eroarea, nu permite presupunerea. Stiinta
este perfect logica. Dar cunoasterea prin logica si sensul ei rigid merge
pana la un punct. Stiinta are limitele ei, inaintarea in acest domeniu
fiind anevoioasa si dupa toate probabilitatile infinita. Universul sta
drept dovada vie a incapacitatii stiintei de a intelege totul. Si totusi
inaintarea in stiinta nu poate fi posibila daca ea ar fi ghidata doar de
logica. Inevitabil stiinta se ciocneste de erori sau ambiguitati unde in
mod necesar este nevoita sa faca compromisuri, aproximari. Din clipa
aceea logica dispare, filozofia luandu-i locul.

Filozofia

Este o cale de a cunoaste universul fizic. Maleabila, interpretabila,

deschisa, se bazeaza pe intrebari si presupuneri care se completeaza
reciproc. Filozofia este Abstracta. Logica exista, dar in forma ei
deschisa. Este o forma de exprimare interioara omului, intrebarile pe
care le pune avand rezonanta maxima doar in sufletul individului.
Filozofia completeaza stiinta. Stiinta in clipa stagnarii se ciocneste de
filozofie, la fel cum filozofia se opreste acolo unde stiinta este ferma
si clara. Filozofia traieste prin intrebari si contradictii. Intodeauna
exista o variabila care lipseste, in orice sistem mai lipseste o ecuatie.
Simtim ca ne apropiem de adevar, si totusi logica ne opreste sa
decretam sistemul drept complet. Toate ecuatiile si variabilele
interactioneaza perfect logic, dar ceva lipseste. In clipa aceea
inaintarea nu ar fi posibila fara presupunere, fara intrebari, fara sa
lasam loc multiplelor interpretari. Astfel filozofia completeaza si ajuta
stiinta in clipele de impas. Una fara cealalta nu pot exista fara sa
creeze un sistem de valori rigid (vezi mai jos). Coexistenta stiintei si
filozofiei este necesara.

Faptul ca majoritatea lumii are impresia ca, oricand ar inclina spre

stiinta si filozofie in detrimentul simtirii, este explicabil prin faptul ca
exteriorul pare mai evident. Exteriorul, fizicul pare mai concret decat
trairile ce cad sub incidenta metafizicului. Doar mediocrul exercita
interes strict pentru obiect, si isi neaga interiorul. Despre trairile
interioare nu se vorbeste mult deoarece actele noastre de zi cu zi sunt
tributare existentei fizice. Interiorul totusi exista in noi: emotii, trairi,
sentimente, ganduri neexprimabile verbal.

Caile simtirii

Religia

Religia este forma bruta a conoasterii metafizice. Ofera totul de-a

gata, exista raspuns pentru orice. Forma ei de exprimare este Ritualul.
Este o forma de exprimare publica, exterioara. Religia este Concreta.
Religia este cuantificabila la un set de actiuni si de motivatii specifice.
Ofera liniste si pace sufleteasca omului, adorm in el intrebarile ce ar
putea sa-l chinuie oferindu-i raspunsuri dinainte pregatite.

Poezia

Este forma subtila a cunoasterii metafizice ("Poezia" poate nu e

cuvantul cel mai bine folosit). Forma ei de exprimare este Metafora.
Este o forma de exprimare interioara. Metafora creeaza trairi si are
rezonanta maxima doar in spiritul individual. Nu ofera nimic concrect,
este o forma a cunoasterii Abstracte. Metafora naste trairi interioare
care nu pot fi lasate sa zburde libere in subconstientul omului.
Intodeauna acestea creeaza intrebari si genereaza contradictii
interioare. Acestea cer concretul, si asa se naste Religia. Omul care
poate rezista acestor contradictii nu are nevoie de religie; la fel si omul
care nu simte nimic rezonant in interior. Metafora (poezia) nu trebuie
inteleasa neaparat literar, ca o expresie verbala, ci ca o traire
interioara. Metafora literara are capacitatea de a evoca trairea
interioara de care vorbim aici. De exemplu poetul care aprofundeaza,
care insista, care vrea neaparat sa epuizeze un subiect sau o tema este
foarte iritant. Nu aceasta e natura poeziei, de a explica.

Asadar observam izbitoarele asemanari de forma intre religie si stiinta,

si intre filozofie si poezie:

Stiinta si Religia:

- formele Dure ale cunoasterii

- forme de exprimare exterioare; publice
- ofera raspunsuri, certitudini
- concrete
- cuantificabile
Filozofia si Poezia:

- formele Subtile ale cunoasterii

- forme de exprimare interioara; private, personale
- genereaza intrebari, incertitudini
- abstracte
- necuantificabile
Asadar obtinem un sistem in care aceste 4 cai spre cunoastere
fuzioneaza:

Religie, Filozofie -> Stiinta

Asadar iata-l pe om in centrul acestei probleme. Omul oscileaza

necontenit intre fizic si metafizic, tinzand sa creada ca doar una din
aceste cai este cea buna. Majoritatea nu accepta o fuzionare a acestor
contradictii. In fond omul este creeat ca o fiinta antagonica, poate ca
si cauza a acestei clasificari, sau poate el este doar efectul. Inclinand
balanta intr-o parte omul risca fie sa se prabuseasca in interiorul
gandurilor lui, fie sa se piarda in exteriorul universului infinit. Asadar e
necesar ca individul sa inteleaga ca un razboi cu el insusi nu-i poate
aduce in nici un caz fericirea la care atat de mult ravneste.
Neacceptarea dualitatii este specifica oamenilor superficiali. Intre
ratiune si simtire nu exista contradictie. Stiinta si religia nu se exclud
reciproc!
Evident discutam aici un caz ideal. Istoria ne spune ca treaba sta
altfel. Dogmele religioase si certitudinile stiintifice la fel. Aparentul
conflict intre stiinta si religie apare deoarece aceste doua sunt forme
ale cunoasterii extreme si au putine puncte in comun. Sunt atat extreme
ca forme de cunoastere diferite, cat si extreme ele insele una fata de
alta. Omul este singurul lor punct comun, omul care oscileaza intre
interior si exterior. Filozofia si poezia nu sunt in conflict deoarece au
un punct comun - interiorul. Acestea se influenteaza reciproc, si isi duc
viata in adancul sufletului uman. Acestea traiesc in gandurile omului, in
contradictiile sale. Sa nu uitam ca totusi Religia si Stiinta au un punct
comun - vizeaza cunoasterea

Asadar orice contradictie intre acestea are izvorul intr-o incapacitate

umana de a intelege complexitatea. Omul este incapabil de a ramane la
mijloc si a traii cu contradictia. El nu accepta intrebari si framantari
launtrice, de aceea nevoia de a lua o pozitie ferma. Omul doreste
certitudinea, cu toate ca adevarul este un tel mult prea greu de atins.
In aceste cazuri convingerea este cel mai folosit criteriu de selectare al
"adevarului". Convingerea trebuie intarita si sprijinita prin consolidarea
certitudinii - realizabila prin extremismul uneia din forme. Religia nu
accepta stiinta, iar stiinta nu accepta religia. Daca s-ar lasa portite
deschise in religie ori stiinta certitudinea nu ar fi suficient de solida,
omul dornic de ea fiind tentat sa evadeze - in fond nu el e tentat, ci
gandirea lui pe care el nu o poate suporta. Vrea sa-si inabuse glasul
launtric, vrea neaparat sa-si omoare o bucata din personalitatea lui.
Antagonismul pentru omul mediocru e cea mai grea tortura posibila.
Acest extremism apare ca o necesitate. Din aceast razboi fara sens a
pierdut cel mai mult stiinta, venind acum clipa razbunarii ei. Oamenii
invoca crimele religiei in fata atator (acum evidente) certitudini
stintifice, judecand astfel ca religia Nu mai e necesara si existenta ei
doar ar putea periclita oricand viitorul umanitatii. Religia este un
subiect pe care-l evitam acum cand stiinta ne copleseste cu glorioasele-
i descoperiri.

Necesitatea contradictiei

Din dualitatea antagonica se nasc gandurile noastre care la randul lor

unificate creeaza un angrenaj anume - ceea ce ne defineste ca oameni.
Absolut toate gandurile sunt generate de contradictii interioare, la fel
cum poti desena ceva doar folosindu-te de contrastul a MINIM doua
culori distincte. Animalele nu au decat un instinct primar, ele nu poseda
si nici nu doresc cunoasterea. Contradictiile genereaza nefericirile. In
contradictie omul nu poate fi deplin fericit, caci este intr-o continua
cautare, intr-o continua mobilitate; dar in clipa in care talerele balantei
se echilibreaza perfect, apare iluminarea - o fericire specifica ce poate
fi citita pe chipurile oamenilor dar in veci inteleasa de ceilalti. In fond
sentimentul trebuie trait, si nu explicat ori inteles. De ce religia pare
sa genereze acest sentiment? - intreaga teorie de mai sus ar putea sa
cada in fata acestei evidente, dar sa nu uitam ca stiinta nu dispare
niciodata deoarece omul traieste tot timpul conditionat de stiinta si de
cuceririle ei. Omul poate sa traiasca pe pamant pur material (fizic) -
trupul exista si spiritul se reduce la instinct, dar oare poate omul sa
traiasca pe pamantdoar cu spiritul? Daca nu exista trupul conditionarea
stiintei dispare, dar oare se mai numeste om o constiinta ratacitoare
fara materie?

Religia - Gresala trecutului

Metaforele au fost luate drept certitudini. Religia a coplesit metafora
si a asimilat-o, a eclipsat-o ridicand-o la rang de lege. In acea clipa
si-a pierdut maleabilitatea si a devenit un sistem rigid. Tot ce era
poezie si metafora a fost ridicat la rangul de cuvant de lege, cuvant al
lui Dumnezeu. Dumnezeu nu vorbeste in certitudini. Omul nu traieste din
certitudini. Interiorul lui e contradictoriu, si doar contradictia e menita
de a aduce cunoasterea. Oamenii au inchis ochii in fata religiei si au
fost multumiti. Au uitat sa viseze, dar nu le-a pasat. Visele sunt
neclare si contradictorii. Certitudinea era evidenta, pamantul nu putea
fi rotund. Stiinta a suferit mult. Ex. de metafora "masacrata" de
religie in trecut - Geneza, lumea creeata in 7 zile, adam si eva,
abstractiunile apocalipsei (simpla interpretare acestor vorbe era
considerata Negare deci implicit o Erezie).

Religia - Strategia Prezentului

Faptul ca religia nu a disparut cu desavarsire, ba mai mult uneori a

devenit mai puternica, denota faptul ca este o parte integranta a
naturii omului. Omul nu poate traii fara sa-si satisfaca aceasta nevoie
interioara de certitudine generata de trairile interioare. Este un
instinct al intregii umanitati. Toate religiile au multe puncte comune
care dau informatii pretioase relativ la natura omului - pot fi urmarite
in mituri. Singura sansa a religiei de a se reabilita in fata stiintei
acuzatoare a fost o apropiere de aceasta prin Filozofie. Religia a
devenit mai maleabila importand o trasatura umana interioara definitorie
a cunoasterii fizice. Doar omul este puntea intre aceste doua curente,
cat practic si unicul perceptor si generator al lor - ratiune (glasul
exterior) si simtire (glasul interior).
Stiinta - Acceptarea Religiei

Religia intra in discutie cel mai des in aceasta problema deoarece stiinta
este prea certa pentru a fi interpretata. Cel putin in aparenta. Religia
opereaza cu trairi, metafore si simboluri comune tuturor oamenilor care
nu pot fi evidentiate decat la nivel strict personal, interior. Faptul ca
ele exista in toti poate fi doar observat la nivelul exterior - oamenii au
nevoie de religie. Stiinta opereaza cu formule care explica strict
exteriorul palpabil si evidentiabil prin aparate. In momentul in care va
intra fara teama in sfera trairilor interioare stiinta ar fi capabila sa
evidentieze la nivel exterior trairile interioare. S-ar putea realiza un
aparat care sa masoare iubirea? De ce nu! Stiinta a fost obligata sa
stea in umbra, dar va incerca ea acum sa se razbune? Sa nu uitam ca
doar omul e generatorul acestei erori fatale, personalizarea religiei si
stiintei fiind o incercare de neasumare a responsabilitatii! Exista cazuri
in care o gresala nu o compenseaza pe alta, iar cu siguranta acesta e
unul din ele. Ar fi inutila o incercare de "razbunare" a stiintei, ca sa-i
zicem asa. Asadar folosind Filozofia Religia tinde sa fie mai toleranta si
sa nu mai stavileasca vreodata cunoasterea universului fizic exterior,
dar este stiinta dispusa sa accepte existenta divinitatii? Stiinta a avut
toate ocaziile sa demonstreze aparitia lumii ca pura intamplare. Ba chiar
a calculat probabilitatea acestei realizari, si cumva prin asta doar a
intarit inca o data aceasta certitudine - Divinitatea.

Compromisul certitudinii

Cu totii aven nevoie de certitudine. Existenta noastra fragila nu

prezinta o certitudine, iar trupul nostru efemer nu corespunde viselor
noastre marete. Aceasta e drama omului, sa viseze mai mult decat
poate, intreaga viata fiind o eterna dezamagire si un sir lung de lectii
invatate prin durere. Trairea durererii ne da ideea de realitate -
certitudinea existentei, si totusi perspectiva unei existente bazate pe
durere nu este deloc ispititoare. Inaintarea in stiinta ucide visarea,
adica exorcizeaza visele nerealizate ale generatiilor trecutului, dar oare
cand omul isi va da seama ca actionand astfel doar se creeaza noi
intrebari si noi vise de ucis prin duritatea si rigiditatea stiintei? Asadar
omul a ales calea stiintei doar ca sa-si ucida incapacitatile de a-si
atinge visele! Dar atata vreme cat stiinta nu ne poate oferii intreaga
certitudine sau cel putin o certitudine ravnita, calea religiei apare
pentru a omori oamenilor incertitudinile.

In ambele directii se inainteaza proportional? Si daca nu, in ce masura

inaintarea intr-o directie o conditioneaza pe cealalta? Sincer
deocamdata habar n-am. Doar presupun ca... : In fond uciderea viselor
ce au la baza universul fizic(pregresul stiintific) doar faciliteaza visarea
si inaintarea inspre celalalt taram - metafizic. Omul se vede tot mai
incapabil sa-si explice si sa cunoasca universul. Se vede prea mic in
fata lui. Stiinta a ajuns in varful unui munte, dar vai, caci de aici se
vede un intreg lant muntos, miliarde de noi probe de depasit de mii de
ori mai grele decat aceasta zbatere de cateva mii de ani - cum ar
fi(zborul, sa zicem... sau luna, sau orice altceva). Asadar ne vedem pusi
in fata unui paradox greu de acceptat si de necrezut pana acum -
inaintarea in stiinta nu "ucide" religia, ci doar o adanceste. Religia
veche chiar daca dispare, se regenereaza rapid. Metafora este
inauntrul oricarui om si cum este abstracta poate imbraca absolut orice
forma. Biblia poate fi citita si considerata profunda si plina de adevar
pana si intr-o eventuala era spatiala. Totul depinde de cat e de deschis
omul in iinteriorul sau - fuziunea intre metafora si filozofie.

Doar capacitatea de a face compromisuri salveaza individul cat si

umanitatea. Fiind in continua cautare si dezechilibru suntem nevoiti sa
facem compromisuri. Faptul ca omul superficial nu accepta realitatea
drept un evident compromis, genereaza intreg raul din istorie care
evident este aruncat in spatele unei religii sau stiinte personalizate.
Omul superficial nu isi accepta niciodata greselile si astfel le discuta
dintr-un unghi total gresit, fapt ce duce la eterna repetare a acestora.

Civilizatorii - savantii si misticii

Este regretabil ca masele vor intodeauna certitudini clare, si nu accepta

ca intreaga viata e o filozofie profunda si o metafora abstracta. De
aceea apar categoriile de oameni care inclina intr-o parte fara sa o
accepte pe cealalta. In fata lor si sub influenta lor orice exces
degenereaza in fanatism. De asemenea putem observa comportamentul
marilor "civilizatori" in fata maselor. Operele lor sunt profunde si pline
de subantelesuri, dar deseori ii vedem predicand in fata maselor cu
intoleranta si dispret. Fanatismul este o reteta a succesului. Nu poti
directiona istoric masele fara sa faci uz de extremism.

Cei ce au impins limitele cunoasterii in vreouna din directii (stiinta sau

religie) se dovedesc a fi niste oameni foarte deschisi. Faptul ca nu
vorbeau decat rar de cealalta latura a cunoasterii nu insemna ca ea le
lipsea cu desavarsire. Deschiderea este una din conditiile necesare
genialitatii. In fond bogatia launtrica e data de numarul de contradictii
interioare. Contradictiile sunt evidente, inclinatii atat fizice cat si
metafizice. Din alchimia celor doua antagonii poezie-filozofie
contradictiile interioare fuzioneaza in ceva menit a conferi scaparea -
INTUITIA, care inevitabil cade atrasa in una din cele doua directii
dure, extreme. Intuitia fiind existenta, progresul inainteaza automat
spre oricare? din parti cu aceeasi usurinta. Singurul conditionator este
cunostiinta de baza "dura", de baza teoretica fie a stiintei cat si a
religiei. Toti acestia nu au negat cunoasterea, ci au afirmat-o in ambele
sensuri, bineinteles aducandu-si contributia la partea DURA a uneia din
parti. Mahomed, Isus, Budha...

ISUS:

Evangh. dupa toma: " Vai de carnea aceasta ce depinde de suflet si vai
de acest suflet ce depinde de carne!" - pot exista una fara cealalta?
Omul e o combinatie de carne si spirit. Nu spiritul contine trupul, si nici
invers - lucru negat prin comportamentul fanaticilor Stiintei sau Religiei.

Einstein, Pascal, Newton... Einstein era constient ca stiinta nu explica

si putin probabil sa explice totul. Deci a impins stiinta departe, fara sa
atace cealalta latura a cunoasterii. Pascal era si un bun filozof si
moralist. O latura extrema (Stiinta) nu conditioneaza si nu eclipseaza
bogatia launtrica interioara. In sufletul uman cunoasterea Metafizica
trebuie sa traiasca in echilibru si fuziune cu cunoasterea Fizica!

Evident progresul in stiinta nu este la fel de exploziv precum cel

religios. Adica nu e conditionat de o singura persoana in atat de mare
masura precum pare cel Religios. Filozofia lucreaza din apropieri multiple
si succesive din care cu greu desprindem inceputul lor cuantificabil, pe
cand metafora traieste in fiecare om, ca la timpul potrivit sa explodeze
sub indemnul unui "unificator" al constiintelor. De acolo, din clipa acelei
"explozii" totul sa evolueze treptat si religia sa se formeze prin
autoadaptarile ei conditionate de profeti, la randul lor observatori
perfecti ai multmilor. Succesorii "civilizatorului" mistic sunt cei ce dau
forma religiei. Meseria misticilor este cea mai grea, deoarece prea
putini sunt in stare sa citeasca in sufletele oamenilor. Stiinta lucreaza
cu formule ce pot fi citite din carti, pe cand religia lucreaza cu
sentimentele pe care omul le ucide in el, le confunda, si prea vag le
percepe orbit find de atatea evidente ale unei lumi atat de civilizate si
tehnologice.

Comunicarea stintifica este mai facila decat cea religioasa. Dovada

multitudinea de culturi si religii care in fond multe au la baza aceeasi
idee. Stiinta e universala, in religie doar miturile sunt universale. Doar
fondul comun, baza, poezia, si asta doar din vina unei incapacitati de a
comunica sentimentele. Prin asta omul cade spre stiinta iremediabil.

Exista mai multi savanti decat mistici? In nici un caz! Doar ca pe mistici
nu ii ascultam, ii luam in deradere, nu le acceptam "aburelile". Evident
este un dezechilibru intre stiinta si religie. Rezultatul il vedeti si voi. A
reusit stiinta sa aduca oamenilor fericirea de care au nevoie?

Zbaterile stiintei

Stiinta lucreaza in contradictie cu ea insesi. Ea nu realizeaza ca

progresand necontenit nu reuseste mai mult decat sa creasca numarul de
incertitudini. Oamenii nu au nevoie de asa ceva! E necesara religia care
sa contrabalanseze dezechilibrul. Ba mai mult, stiinta mai si aboleste
religia si o condamna, incercand sa o reduca total la tacere. Asadar
incertitudinile nu pot fi atenuate, religia devine muribunda. Rezultatul?
Un nou Jihad va cutremura fata pamantului spre a readuce echilibrul
odata cu o era de tiranie religioasa. Stiinta cand va renaste iarasi, va
reprosa tot religiei trecutul insangerat. Un cerc vicios din care putem
acuza doar stiinta, deoarece stiinta lucreaza cu calea ratiunii, cu
evidentze, si nu cu abstractiuni. Faptul ca ea a fost incapabila sa tina
in frau omenirea, nu trebuie reprosat religiei.

Acceptand o extrema nu facem altceva decat sa ne aducem contributia

la o istorie tragi-comica care inclina balanta cand intr-o directie cand
in cealalta, miscare facuta cu multa suferinta umana. Adevar afirma
cineva - "Secolul 21 ori va fi religios, ori nu va fi deloc". Aceasta
afirmatie vine spre a confirma excesurile stiintei din secolul 20 si
neglijarea religiei care oricand poate sa renasca si sa-si revendice
tronul nu demult pierdut. Superficialitatea si mediocritatea omenirii ma
face sa cred ca aceasta isi merita soarta - suferinta exista atat timp
cat exista prostie si intoleranta in acest univers dual!

Cunoasterea, Fricirea si Libertatea

Toate fiintele o doresc si adera la ideea de fericire. Oare cunoasterea

poate sa ne ofere aceasta fericire? Cunoasterea in sine nu ne da nici o
impresie inafara celei de nimicinie si incompetenta in fata unui infinit.
Doar procesul cunoasterii ne poate da o urma de fericire, o urma de
marire si competenta in fata totului. Nu ceea ce stim ne bucura, ci ne
bucuram in clipa in care incepem sa stim, in clipa in care asimilam o
noua cunostiinta. NU rezultatul, ci procesul cunoasterii ne face fericiti,
si asa cum cunoasterea este efemera si fericirea este la fel.
Cunoasterea exista pana in clipa in care devine certitudine, pana in clipa
in care a fost asimilata.
Si totusi, daca ceea ce stim ridicam la rang de convingere ne suprimam
libertatea de a cunoaste in viitor! Orice convingere e un obstacol in
calea libertatii. In fond stiinta si religia ar trebuii sa elibereze omul, si
nu sa-l faca prizonierul certitudinilor de tot felul, fie ele fizice ori
metafizice. Ele ne ofera o fericire disperata, suntem dispusi sa le
acceptam in clipa in care filozofia si sentimentul metaforei au esuat
lamentabil in launtricul individual. De aceea fortand aceste limite si
ridicandu-le la rang de convingere nu facem altceva decat sa ne
incatusam posibilitatea fericirii. Fericirea presupune libertatea. Omul cu
adevarat liber nu-si complica existenta cu nimic, nici macar cu onoarea,
deoarece el stie ca orice convingere este o bariera in calea libertatii si
fericirii sale!