Sunteți pe pagina 1din 53

UNIVERSITATEA "BABEŞ-BOLYAI" CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂŞI SPORT


CATEDRA DE JOCURI SPORTIVE

CURS DE VOLEI

CLUJ-NAPOCA 2007

Prof. Rusu Flavia


INTRODUCERE

Acest curs se adresează studenţilor de la Facultatea de Educaţie Fizică şi


Sport, conţinutul său fiind structurat în concordanţă cu obiectivele şi cerinţele
programei analitice de la această disciplină. Pentru că jocul de volei, alături de
atletism, gimanstică şi celelalte jocuri sportive reprezintă un mijloc principal de
realizarea a obiectivelor educaţiei fizice şcolare, accentul este pus pe metodologia
de predare a jocului în cadrul lecţiilor de educaţie fizică. Sunt descrise etapele
specifice stadiilor de învăţare, adică iniţierea, fixarea şi consolidarea principalelor
acţiuni ale jocului şi sunt prezentate şi sistemele de acţionare considerate de noi
eficiente pentru realizarea demersului didactic.
Am acordat atenţie şi câtorva aspecte legate de procesul de identificare a
talentului şi orientarea copiilor spre practicarea jocului de volei la echipe de
performanţă, pentru că şi acest aspect face parte din munca profesorului de
educaţie fizică.
Noţiunile principale ale regulamentului de joc şi câteva informaţii referitoare
la organizarea competiţiilor de volei au completat acest curs, în care am încercat să
oferim viitorilor profesori de educaţie fizică un material accesibil şi util.

CURSNR. 1

1. OBIECTUL TEORIEI ŞI METODICII JOCULUI DE VOLEI

1.1. VOLEIUL - MIJLOC AL EDUCAŢIEI FIZICE ŞI DISCIPLINĂ SPORTIVĂ


Disciplina sportivă volei este un joc sportiv colectiv, având un regulament de
joc, conţinut şi forme de pregătire unitară. Este încadrat într-un sistem
competiţional naţional şi internaţional, fiind practicat în cadrul secţiilor asociaţiilor şi
cluburilor sportive diferenţiat pe categorii: copii, juniori, seniori, masculin şi
feminin. Ca mijloc al educaţiei fizice jocul de volei se practică în învăţământul de
toate gradele, sistematizarea lui fiind cuprinsă în conţinutul programelor de
educaţie fizică.
Teoria jocului de volei constituie un ansamblu de cunoştinţe ordonate
sistematic care apreciază şi stabileşte conţinutul real al jocului competiţional,
formulează şi elaborează concepţia de joc care va fi aplicată pe plan naţional de
toate echipele; analizează într-o abordare sistemică tehnica şi tactica jocului.
Obiectul disciplinei VOLEI, ca mijloc al educaţiei fizice şi ca disciplină
sportivă constă în studiul:
• apariţiei şi dezvoltării jocului;
• conţinutului jocului (tehnica şi tactica, caracteristicile lor, descrierea
execuţiei acţiunilor de joc cu implicaţiile de ordin biomecanic, de utilizare,
etc.);
• metodica de învăţare şi de antrenament;
• probleme ale selecţionării şi orientării copiilor spre practicarea jocului de
volei;
• regulamentul de joc şi condiţiile materiale şi organizatorice necesare
practicării jocului;
Între teoria şi practica jocului există o strânsă interdependenţă şi o permanentă
condiţionare reciprocă. Teoria (care reprezintă generalizarea activităţii practice)
determină modificarea şi îmbunătăţirea conţinutului metodicii, care la rândul ei
influenţează favorabil activitatea practică viitoare.

2
Principalele surse de documentare a teoriei şi metodicii jocului sunt: practica,
experienţa pozitivă a specialiştilor români şi străini consemnată în lucrări de
specialitate, cercetarea ştiinţifică din domeniu.
Jocul de volei are o teorie şi o metodică specifică, rezultat al generalizării
experienţei practice consolidată de integrarea datelor obţinute prin cercetare
ştiinţifică în domeniu.
Teoria jocului de volei este o ramură a Teoriei Educaţiei Fizice şi a Teoriei şi
Metodicii Antrenamentului Sportiv şi are legături cu alte dicipline cum sunt:
pedagogia, psihologia, sociologia, anatomia funcţională şi biomecanica, fiziologia.

VOLEIUL ÎN SISTEMUL DE EDUCAŢIE FIZICĂ

Jocul de volei, alături de celelalte jocuri sportive şi sporturi ocupă un loc


important în sistemul de educaţie fizică. Prin valoarea lui practică, igienică şi
educativă, constituie o parte importantă a activităţii sportive, reprezentând o formă
de manifestare cu caracter ludic a exerciţiului fizic. El cumulează efectele pozitive
sanotrofice ale sportului şi exerciţiului fizic cu influenţele educative ale jocului. Are o
largă răspândire în rândurile tineretului şi a altor categorii de populaţie. Datorită
caracteristilor sale influenţează pozitiv dezvoltarea fizică şi marile funcţiuni ale
organismului, contribuie la dezvoltarea calităţilor motrice şi la formarea
personalităţii.
Jocul de volei se caracterizează prin atractivitate şi accesibilitate, nu
necesită condiţii organizatorice şi materiale complicate, poate fi practicat atât în
sală cât şi în aer liber. El oferă posibilitatea gradării efortului corespunzător vârstei
şi gradului de pregătire şi are influenţa pozitivă asupra întăririi sănătăţii, destinderii
fizice şi psihice, asigurând o dezvoltare fizică armonioasă a celor care-l practică.
Dacă este practicat la nivel de performanţă, jocul se caracterizează prin dinamism
şi spectaulozitate, iar popularitatea competiţiilor îi asigură un loc important în
iererhia disciplinelor sportive.
Toate acestea conferă voleiului valenţe biologice şi pedagogice de
necontestat şi poziţii bine precizate în sistemul de educaţie fizică şi sport în
domeniile: educaţia fizică, sportul pentru toţi şi sportul de performanţă.
Jocul de volei este prezent în lecţiile de educaţie fizică de la toate nivelele
sub forma jocurilor dinamice cu elemente din volei şi a jocul global.
Este practicat cu scop recreativ de tineri şi vârstnici, în forme organizate
(Campionate şcolare, universitare, de instituţii sau de cartier etc.) sau spontane, iar
ca sport de performanţă este practicat organizat sub forma meciurilor din
Campionate naţionale de juniori, tineret, seniori, Campionate balcanice, Campionate
Europene, Campionate Mondiale, Jocuri Olimpice.

1.3. CARACTERISTICI ALE JOCULUI DE VOLEI

Jocul este o activitate complexă, predominant motrică şi emoţională,


desfăşurată spontan după reguli prestabilite, în scop recreativ, sportiv şi totodată
de adaptare la realitatea socială. Dintre caracteristicile jocului amintim că este o
activitate naturală, liberă, spontană, atractivă, totală, dezinteresată, creativ-
compensativă.
Jocul sportiv este un sistem de exerciţii fizice practicate sub formă de joc cu un
anumit obiect cu dimensiuni şi formă specifică, prin care două echipe sau doi
adversari se întrec conform unor reguli de organizare sau desfăşurare.
Pentru definirea noţiunii de joc sportiv se iau în consideraţie trei elemente:
 activitatea jucătorului;
 ideile de joc reunite în concepţia de joc – stabilirea celor mai potrivite modalităţi
de acţionare, un sistem de principii şi reguli de acţionare care stabilesc ce au de
făcut jucătorii;
 regulamentul de joc – act normativ oficial care precizează toate detaliile
necesare privind oragnizarea şi desfăşurarea jocului.
Toate elementele sunt dinamice, supuse perfecţionării, evoluţiei şi de găsesc
într-o strânsă corelaţie. (I. Bota, D. Colibaba, 1998)

3
Voleiul este un joc sportiv care se desfăşoară pe un teren cu dimensiuni relativ
reduse (2X9/9), între două echipe formate din şase jucători care nu sunt în contact
direct, fiind despărţite de un fileu. Acţiunile de joc se desfăşoară prin lovirea sau
respingerea mingii în forme specifice. Mingea nu trebuie să cadă în terenul propriu
şi trebuie trimisă peste fileu în terenul advers prin cel mult 3 lovituri dacă nu se
efectuează blocaj sau 4 lovituri, dacă se efectuează blocaj.
Victoria se obţine prin depăşirea adversarului direct, fără impunerea prin
regulament a unei limite de timp. Durata unei partide poate varia cu aproximaţie
între 30 –120 de minute, şi se încheie atunci când una dintre echipe câştigă trei
seturi din cinci. (Prin regulamente interne la unele competiţii se poate stabili
câştigarea partidei şi cu două seturi din trei)

DIRECŢII DE DEZVOLTARE A JOCULUI DE VOLEI

Jocul de volei modern se carecterizează prin viteză şi varietate a acţiunilor


de joc, prin perfecţionarea continuă acţiunilor, punct de lovire a mingii din ce ce
mai înalt, creativitate în construirea combinaţiilor de atac şi flexibilitatea în
alegerea sistemului de apărare. A crescut de asemenea conţinutul emoţional al
jocului, mai ales în urma modificărilor de regulament şi introducerea regulii tie-
breack-ului.
Pe viitor specialiştii domeniului preconizează ca principale direcţii de
dezvoltare a jocului creşterea flexibilităţii în strategia şi tactica echipei,
dezvoltarea pregătirii mentale a jucătorilor şi eliminarea treptatăă a diferenţelor
dintre conţinutul jocului practicat de fete faţă de cel practicat de echipele
masculine.
La nivelul echipelor de mare performanţă asistăm la o accelerare a ritmului
de joc, creşterea numărului de simulări în atac şi modificarea repartiţiei
acţiunilor de atac de a lungul fileului cu scopul creşterii gradului de incertitudine
şi împiedicarea organizării eficiente a blocajului advers. Se observă de
asemenea creşterea forţei serviciului, care devine din ce în ce mai mult o armă
de atac a echipei.
Pe plan tehnic, se preconizează dezvoltarea jocului de volei în viitor mai ales
pe seama următorilor factori:
 Ridicarea gradului de măiestrie tehnică individuală în paralel
cu armonizarea şi încadrarea ei în angrenajul de acţionare colectiv;
 Însuşirea şi perfecţionarea unui număr cât mai mare de
variante de execuţie ale acţiunilor de joc, asociate cu particularităţile
individuale ale jucătorilor;
 Dezvoltarea creativităţii şi a posibilităţilor de aplicare a
acţiunilor cunoscute în scopul valorificării amxime a potenţialului
individual şi colectiv, dar şi a punctelor slabe ale adversarului;
 Creşterea gradului de stabilitate tehnică în condiţiile de joc şi
în momentele de responsabilitate;
 Modificarea structurii motrice şi a ritmului de execuţie în
funcţie de situaţia de joc;
 Creşterea numărului de variante de execuţie a acţiunilor de
finalizare prin creşterea forţei de lovire a mingii şi a preciziei motrice.
În plan tactic, factorii care pot contribui la perfecţionarea şi dezvoltarea
aspectelor tactice sunt:
 Creşterea gradului de prmeditare şi anticipare a
comportamentului tactic în funcţie de punctel puternice şi slabe ale
echipei şi adversarului;
 Dezvoltarea posibilităţilor de a impune adversarului maniere
de joc incomode;
 Dezvoltarea capacităţii de gândire operaţională şi rezolvare
eficientă a situaţiilor de joc. Dezvoltarea inteligenţei operaţionale;
 Dezvoltarea capacităţii de disimulare şi de mascare a
adevăratelor intenţii de acţionare;
Cele mai importante elemente de progres în jocul de volei sunt:

4
 Folosirea în procesul de pregătire a unor metode de
antrenament şi a mijloacelor specifice altor discipline sportive;
 Introducerea în pregătire a mijloacelor informatice, utilizarea
tehnicilor media în orientarea şi interpretarea pregătirii, în analiza şi
optimizarea antrenamentelor şi în pregătirea meciurilor oficiale.
 Creşterea numărului de jocuri de verificare, paralel cu
optimizarea raportului dintre pregătire şi jocurile oficiale.

CURS NR. 2

2. ISTORICUL JOCULUI DE VOLEI

PE PLAN MONDIAL

Jocul a fost inventat în anul 1895, de către un profesor de educaţie fizică,


Williams G. Morgan de la Colegiul Holyoke Massachusetts – SUA.
Jocurile cunoscute până atunci: fotbal, rugby, handbal, tenis, sau alte
sporturi ca atletismul, solicitau organismul la un efort prea mare şi nici nu puteau fi
folosite iarna în săli. Inventatorul a încercat să recurgă la baschet, care era şi el de
curând inventat, dar şi acesta era prea dur, cu reguli prea severe şi nepotrivite
pentru toate vârsteIor. Tenisul i s-a părut mai nimerit scopului propus, acela de a
oferi elevilor săi un joc recreativ şi odihnitor, dar era costisitor ºi se juca cu prea
puţini jucători. Căutând să remedieze aceste neajunsuri ale tenisului, a luat plasa şi
a ridicat-o, după unii, la 1,83 m, după alţii la 2 m de la pământ. A împărţit colectivul
în două echipe egale şi înlocuind rachetele prea costisitoare cu palmele, a pus
jucătorii să joace cu mingea de baschet, cerându-le ca prin lovirea mingii cu mâinile
să o trimită în terenul advers.
Primele încercări făcute cu mingea de baschet, nu au reuşit, aceasta fiind
prea grea. S-a recurs atunci la camera ei, dar nici noua soluţie nu a fost
satisfăcătoare, deoarece aceasta era prea uşoară şi voluminoasă, avea un zbor lent
şi imprecis, scăzând din dinamismul jocului. După scurt timp s-a confecţionat
mingea pe care folosită şi astăzi. Jocul a fost numit "mintonette".
După scurt timp, jocul a căpătat o formă ceva mai conturată iar
demonstraţia făcută de două echipe în anul 1896, a plăcut, jocul fiind propus spre
difuzare. Cu acest prilej la propunerea lui A.T. Halsted (Directorul Colegiului), jocul
a primit numele de “volley-ball” de la “volley” (zbor) şi „ball” (minge).
Primele reguli ale jocului asemănătoare cu cele ale tenisului se deosebeau
mult de regulile de acum. Ele au fost puse în aplicare în anul 1897 la iniţiativa lui
A.T. Arians. Se refereau la dimensiunile terenului, a fileului, la minge, numărul de
jucători, etc. Aceste prime reguli simple şi puţine la număr se schimbau pe măsură
ce experienţa furniza noi elemente care trebuiau luate în seamă.
În perioada anilor 1900-1920, prin intermediul filialelor organizaţiei
americane YMCA, jocul se răspândeşte în Canada, America de Sud, Asia şi Europa.
Regulile jocului, puţine şi simple iniţial, se schimbau o dată cu evoluţia jocului.
Numărul jucătorilor, la început nelimitat, a fost de 5, 14 sau 9 jucători, ajungându-
se apoi la 6. Suprafaţa terenului era mai mare decât cea actuală, iar înălţimea
plasei mai redusă cu aproximativ 15 cm. decât cea din zilele noastre, mai ales în
ţările asiatice.
Durata jocului era legată de numărul serviciilor, care la rândul lui era în
funcţie de numărul jucătorilor, variabil şi el. După o încercare de limitare în timp s-a
stabilit ca seturile să fie câştigate de echipa care realizează prima 15 puncte.
În servirea mingii s-a renunţat la repetarea serviciului greşit, influenţă a
tenisului şi la regula de a se socoti valabilă mingea servită şi ajutată de un
coechipier să treacă plasa.
Regulile jocului nu s-au schimbat însă uniform în toate colţurile lumii. Au
apărut reguli noi la crearea cărora au contribuit diverse naţiuni. Astfel, în insulele
Filipine a apărut pentru prima dată jocul cu limitarea numărului de lovituri la 3 într-
un teren şi tot acolo s-au tras primele mingi “bombă”, dar din linia a doua.

5
“Federaţia Internaţională a Jocurilor cu Mâna” de la Stockholm, care avea în
grijă şi voleiul, nu a făcut eforturi pentru unificarea regulilor jocului. Peste tot în
lume se disputau campionate naţionale şi aveau loc chiar şi întâlniri internaţionale,
dar această activitate era frânată de faptul că regulile de joc erau diferite de la o
ţară la alta.
În anul 1912 este introdusă regula rotaţiei, în vigoare şi astăzi cu unele
amendamente. Rotaţia era obligatorie la început numai la serviciu. După repunerea
mingii în joc, jucătorii aveau dreptul să-şi schimbe locurile în formaţie. Acest fapt a
determinat specializarea jucătorilor pe posturi: trăgători, ridicători, jucători de linia
I, jucători de linia a II-a. Din 1916, rotaţia a devenit obligatorie pentru toţi jucătorii.
În acelaşi an numărul jucătorilor unei echipe a fost stabilit la 6, număr care a rămas
obligatoriu, atât în Europa, cât şi în America. În Japonia însă, jocul s-a practicat în 9
jucători, pe un teren cu o suprafaţă ale cărei laturi măsurau 11 şi 21 de metri. Abia
după mulţi ani, în urma Congresului FIVB de la Florenţa din anul 1955, Federaţia
din Japonia a hotărât introducerea treptată a regulilor stabilite de forul internaţional.
În 1920 dimensiunile terenului se fixează la 18/9. Stabilirea
numărului maxim de trei lovituri în fiecare teren s-a realizat în anul 1923,
iar a diferenţei de două puncte pentru câştigarea setului în anul 1925.
Se simţea nevoia unei unificări şi a unui for suprem de conducere a activităţii
acestui joc sportiv. În anul 1946 la Praga, 6 ţări, printre care şi ţara noastră, au luat
iniţiativa înfiinţării Federaţiei Internaţionale de Basket şi Volleyball (FIBV). Un an
mai târziu, în aprilie 1947, la Paris a fost convocat un congres ale cărui lucrări au
dus la constituirea Comitetului de conducere al FIVB şi întocmirea unui regulament
de joc internaţional, care a fost impus tuturor federaţiilor naţionale afiliate.
După înfiinţarea FIVB, jocul de volei se dezvoltă atât prin răspândirea sa în
tot mai multe ţări ale lumii, cât şi prin organizarea unor competiţii continentale şi
mondiale. În anul 1948 se organizează la Roma primul Campionat European pentru
echipe masculine, iar în 1949 la Praga, primul Campionat Mondial masculin, iar în
paralel are loc şi primul Campionat European pentru echipe feminine.
Pe plan internaţional FIVB a desfăşurat permanent o activitate susţinută
stabilind regulile jocului şi modificările lor în funcţie de dezvoltarea sa continuă,
criteriile de calificare şi participare a echipelor al marile competiţii internaţionale.
Consacrarea deplină a voleiului ca disciplină sportivă practicată în
întreaga lume s-a produs în anul 1964, când voleiul a fost inclus în familia
disciplinelor sportive olimpice, începând cu J.O de la Tokio.
Periodic, în urma analizei atente a modificărilor apărute în evoluţia jocului şi
mai ales pentru menţinerea unui echilibru între acţiunile ofensive şi cele defensive,
Congresele FIVB au hotărât modificări, amendamente sau clarificări ale
regulamentului de joc. Dintre cele mai importante astfel de modificări amintim:
 În anul 1964 cu ocazia Congresului FIVB de la Tokio, s-a permis trecerea
mâinilor peste fileu de către jucătorii care participă la blocaj şi posibilitatea de a
relua mingea ricoşată din blocaj de către jucătorii care au efectuat blocajul,
adică “autodublajul”.
 Congresul din anul 1968, din Mexic, aduce ca noutate permisiunea trecerii
palmelor peste planul vertical al fileului la efectuarea blocajului.
 În anul 1976, la Montreal, s-a stabilit ca atingerea mingii la blocaj să nu intre în
calcul la cele trei lovituri permise pentru fiecare echipă.
 În anul 1978, serviciul poate fi blocat sau atacat de jucătorii echipei adverse –
pentru ca în 1982 să se revină serviciul NU poate fi blocat sau atacat de jucătorii
echipei adverse.
 În anul 1988, cu ocazia Congresului desfăşurat la Seul, s-a introdus sistemul de
“tie-break” din tenis, pentru numărătoarea punctelor în setul decisiv.
 În anul 1992, la Barcelona se acordă permisiunea de a lovi mingea cu coapsa şi
genunchiul şi se dispare pinctul limită 17 în setul V.
 În anul 1994 la Atena, această prevedere se extinde: mingea poate fi lovită cu
orice parte a corpului, inclusiv laba piciorului şi un amendament conform căruia
în anumite situaţii la prima lovitură sunt permise contactele succesive :
preluarea serviciului, a loviturii de atac, a mingii ricoşate din blocaj. Tot cu

6
această ocazie se introduce posibilitatea efectuării serviciului de pe toată
suprafaţa liniei care delimitează terenul de joc pe lăţime, desfiinţându-se spaţiul
de serviciu.
 În anul 1998 se introduce sistemului “tie-break” pentru toate seturile şi a unui
jucător “libero” cu sarcini defensive.
 Din anul 1999, mingea servită poate atinge fileul iar la prima lovitură
(preluarea) nu se mai sancţionează „dubla” sau „mingea ţinută”.

2.2. DEZVOLTAREA ŞI EVOLUŢIA VOLEIULUI ÎN ROMÂNIA

În ţara noastră voleiul a început să fie cunoscut şi practicat prin anii 1920-
1921, fiind introdus la fel ca şi în celelalte ţări europene de către YMCA, o
organizaţie a tineretului creştin american. Printre primii care au jucat acest joc în
România au fost membrii misiunii militare americane şi militarii români de la “casele
ostăşeşti”, urmaţi în scurt timp de către elevii şcolilor din Bucureşti, Buzău, Focşani,
Piatra-Neamţ, Galaţi.
În anul 1931 se înfiinţează Federaţia Română de Baschet şi Volei care
organizează primul Campionat Naţional masculin la care participă 8 echipe.
Campionatul este câştigat de echipa “Apărătorii Patriei”. Până în anul 1941 se mai
organizează 10 campionate pentru echipe masculine şi feminine.Primul regulament
intern de volei apare în anul 1932.
În anul 1943 se organizează la Ploieşti o competiţie naţională cu
participarea a 8 echipe masculine şi 4 feminine, câştigată la băieţi de echipa VSC
Bucureşti şi la fete de Start Club Bucureşti. Tot în acest an are loc la Bucureşti
primul Campionat şcolar, câştigat de echipa liceului Matei Basarab şi un turneu
pentru echipe universitare la care pe primul loc se situează echipele masculine şi
feminine ale Facultăţii de Drept.
În anul 1948 se înfiinţează Comisia centrală de Volei şi se organizează
primul Campionat naţional al elevilor.
Din anul 1949 începe organizarea regulată a Campionatului Naţional de
seniori. La prima ediţie la care participă 20 de echipe, echipa campioană este
Locomotiva-CFR Bucureşti.
La feminin prima ediţie a Campionatelor Naţionale desfăşurată în anul 1950 este
câştigată tot de echipa Locomotiva-CFR Bucureşti.
Federaţia de Volei se înfiinţează în anul 1958.
În perioada anilor 1950 -1980 titlurile naţionale au fost cucerite de
echipele Rapid Bucureşti, Steaua Bucureşti, Dinamo Bucureşti, Explorări Baia-Mare
la masculin şi echipele Dinamo Bucureşti, Rapid Bucureşti, Progresul Bucureşti, şi
Penicilina Iaşi la feminin.
Primele campionate naţionale pentru echipe de juniori se organizează în anul
1955, ulterior transformându-se în divizia naţională a juniorilor şi şcolarilor.
Campionatul divizionar B se înfiinţează în anul 1958.
În perioada cuprinsă între anul 1980 şi până în prezent activitatea
voleibalistică internă s-a desfăşurat cu regularitate conform calendarului
competiţional al FRV prin Campionate Naţionale organizate pentru toate categoriile
de jucători : divizia A sau divizia naţională, divizia B sau tineret, divizia de juniori şi
şcolari, pentru echipe masculine şi la feminine.
Prima întâlnire internaţională amicală este consemnată în anul 1927, între
formaţia studenţilor de la ONEF Bucureşti şi o echipă turcă, la Eforie. A câştigat
echipa studenţilor români cu scorul de 3-1.
În anul 1946 are loc prima ediţie a Balcaniadei la Bucureşti, formaţiile
României ( masculine şi feminine) fiind câştigătoarele acestei competiţii.
Formaţia reprezentativă masculină a ţării noastre participă în anul 1949 la
prima ediţie a Campionatului Mondial de la Praga, clasându-se pe locul al IV-lea.
Perioada anilor 1950-1980 este cea în care echipele de volei din România
obţin cele mai bune performanţe sportive pe plan internaţional atât cu echipele de
club cât şi cu echipele naţionale:
 Echipa Rapid Bucureşti (m) a câştigat de trei ori Cupa Campionilor Europeni
(1961,1963, 1965) şi s-a clasat pe locul al II-lea de patru ori.

7
 Echipa Dinamo Bucureşti (m) a cucerit de două ori Cupa Campionilor Europeni
(1966,1967) şi s-a clasat de trei ori pe locul al II-lea, iar în anul 1979 a câştigat
Cupa Cupelor.
 În anii 1966 şi 1967 finala masculină a Cupei Campionilor Europeni s-a disputat
între două echipe româneşti Dinamo şi Rapid.
 În anul 1956, la Paris, echipa masculină a României ocupă locul al II-lea la
Campionatul Mondial, iar doi ani mai târziu, în 1958, acelaşi loc la Campionatele
Europene desfăşurate la Praga.
 La Campionatele Mondiale din anii 1960 (Rio de Janeiro) şi 1962 (Moscova)
echipa naţională masculină se clasează pe locul al III-lea.
 Cea mai bună performanţă a voleiului masculin pe plan european a fost realizată
în anul 1963, când echipa naţională s-a clasat pe locul I la Campionatul
European, desfăşurat la Bucureşti.
 În anul 1977, la Campionatele Europene de la Helsinki, echipa masculină se
clasează pe locul al III-lea.
 La J.O din anul 1980 de la Moscova, echipa naţională masculină reuşeşte
clasarea pe locul al III-lea şi câştigarea medaliilor olimpice de bronz.
 Echipele feminine ale cluburilor Dinamo şi Rapid Bucureşti s-au clasat de câteva
ori pe locul al III-lea în finalele Cupei Campionilor Europeni şi a Cupei Cupelor.
 Reprezentativa feminină a României s-a clasat pe locul al II-lea la Campionatul
Mondial din anul 1956.
 La Campionatele Europene naţionala feminină a reuşit cucerirea medaliilor de
bronz la ediţia din anul 1963.
 Alte rezultate semnificative au fost realizate de naţionala feminină la J.O. din
anul 1964 – locul al IV-lea, Campionatele Mondiale din anii 1952 şi 1974 – locul
al V-lea şi la Campionatele Europene din anii 1950 şi 1979 – locul al V-lea.
După anul 1980, echipele naţionale româneşti au intrat într-un con de umbră,
rezultatele obţinute pe plan internaţional fiind departe de cele ale deceniilor
anterioare. Singurele rezultate notabile realizate în ultimii ani fiind cele obţinute de
echipele reprezentative universitare feminine la Universiadele din anii
1991(Shefield) - locul al II-lea, şi 1993 (Buffalo) - locul I şi performanţa echipei
masculine de club "U" Cluj, care a reuşit să acceadă în optimile de finală în
competiţia Cupa Cupelor din anul 1996. Calificarea în anul 2004, a echipei naţional
feminine la turneul final al Campionatului European poate fi considerată şi ea un
succes şi oferă şansa unui reviriment al voleiului în viitorul apropiat.

CURS NR. 3

3. NOŢIUNI GENERALE

NOŢIUNI DE TERMINOLOGIE SPECIFICĂ

Acţiunea de joc este unitatea de bază din jocul de volei, are un rol dominant
în toate componenetele acestuia. Este unitatea funcţională de bază a jocului,
sistematizată după necesitatea rezolvării parţiale sau totale a unei sarcini specifice
de joc la care jucătorii participă cu toate calităţile sale psiho-fizice native sau
dobândite. (Ghenadi, 1984) acţiunea de joc are un puternic caracter individual, dar
pe plan tactic primeşte şi caracter colectiv mai ales când este vorba despre
organizarea atacului sau apărării şi la dispozitivele specifice la efectuarea sau
primirea serviciului.
Acţiunile de joc se desfăşoară pe spaţiu redus, ele trebuie să fie rapide şi
exacte. La fiecare acţiune de joc, complexitatea efortului se manifestă diferit şi în
relaţie cu celelalte componenete psiho-motrice ale execuţiei. Execuţia unei acţiuni
cuprinde următoarele elemente:
• Sarcina parţială de joc;
• Analiza situaţiei;

8
• Deplasările specifice – pregătirea
• Luarea deciziei;
• Execuţia - lovirea propriu-zisă;
• Pregătirea pentru următoarea execuţie.
Dintre cele şase elemente trei sunt cu pondere psihică (sarcina, analiza şi
decizia) şi trei cu pondere fizică (deplasarea, pregătirea, execuţia)
Procedeul de execuţie este structura de acte motrice bine precizate prin
care se concretizează în mod particular acţiunea de joc, în funcţie de cerinţele şi
situaţiile concrete ale jocului.
Faza de joc – este succesiunea acţiunilor de joc ale unei echipe din
momentul trecerii mingii în terenul propriu şi până la trecerea mingii în terenul
advers. Fiecare fază de joc se compune din mai multe acţiuni de joc.
Totalitatea fazelor şi acţiunilor de joc formează structura de joc.
Sistemul de joc cuprinde acţiuni de atac şi de apărare care determină
structura de joc cu care se operează în procesul de instruire. Condiţiile de joc
impuse de ultimele modificări ale regulamentului determină o accentuare a
importanţei eficienţei acţiunilor individuale în contextul acţiunilor colective.
Sistemele de acţionare – sunt structuri de exerciţii sau mijloace cu
ajutorul cărora realizăm obiectivele de instruire.

3.2. STADIILE DE INSTRUIRE

Caracteristicile jocului de volei, prezentate în subcapitolul 1.3 determină o


abordare specifică în instruire la nivelul predării jocului de volei ca mijloc al
educaţiei fizică şcolare.
Accesibilitatea creează premisele pentru însuşirea rapidă a modelului de joc încă
de la începutul instruirii iar obligativitatea rotaţiei impune o pregătire completă a
jucătorilor mai ales în primele stadii.
Procesul de însuşire este uşurat de faptul că nu există contact direct cu
adversarul. Faptul că mingea nu are voie să cadă în terenul propriu impune
acordarea unei atenţii sporite pregătirii primei lovituri, preluarea, acţiunea cea mai
puţin atractivă a jocului, mai ales la nivelul începătorilor.
Traseul metodic de învăţare şi perfecţionare poate fi eşalonat teoretic, în mai
multe etape sau stadii. Eşalonarea este utilă pentru a uşura stabilirea priorităţilor şi
alegerea mijloacelor şi formelor de instruire. Stadiile instruirii sunt:

INIŢIEREA FIXAREA CONSOLID. PERFECŢION.


VALORIFICAREA

ÎNVĂŢAREA – AUTOMATIZAREA PARŢIALĂ

Pentru fiecare dintre stadiile de instruire există câteva cerinţe specifice a căror
respectare contribuie la eficientizarea procesului de predare şi sporeşte şansele ca
elevii să-şi însuşească rapid şi corect acţiunile de bază ale jocului şi să fie capabili
să practice jocul în condiţii regulamentare:
În stadiile de iniţiere-fixare accentul se pune pe exersarea globală, execuţia
se va încadra în condiţii variabile de timp şi spaţiu, chiar dacă aceste condiţii vor fi
uşurate faţă de solicitările reale ale jocului.
• exersarea va respecta condiţiile regulamentare, se va urmări formarea
deprinderii fără detaliile neesenţiale;
• deprinderea se va efectua de la început cu viteza specifică;
• se va urmări stabilirea de legături între acţiuni care urmează a fi învăţate şi
elementele deja cunoscute;
• se vor aborda succesiv aspectele: tehnic, apoi tactic şi psihic specific jocului.
• se va evita: introducerea elementului de întrecere înainte de fixarea
aspectului dominant ale execuţiei acţiunilor de joc, folosirea excesivă a
exerciţiilor fără minge sau imitarea şi exersarea fără aspect tactic.
În stadiile de consolidare, perfecţionare, valorificare:
• se va urmări dezvoltarea capacităţii de concurs;

9
• accentul se va pune pe constanţă, precizie, eficienţă;
• exerciţiile vor fi încadrate în situaţia tactică;
• solicitările vor creşte până la depăşirea celor din siutaţiile reale de joc.
Ca principiu de bază ale instruirii se va acorda prioritate învăţării globale a
jocului. Instruirea va porni de la general la particular, de la structura de joc la
acţiunea de joc. Se va urmări în permanenţă îmbunătăţirea indicelui de eficienţă al
acţiunilor de joc şi realizarea unui echilibru între acţiunile de atac şi cele de apărare
în paralel cu dezvoltarea calităţile motrice specifice.

3.3. NOŢIUNI GENERALE DESPRE ÎNVĂŢAREA MOTRICĂ

Învăţarea reprezintă din punct de vedere pedagogic, activitatea proiectată de


cadrul didactic pentru a determina schimbări comportamentale la nivelul
personalităţii elevului sau studentului prin valorificarea capacităţii acestora de
dobândire a cunoştinţelor, deprinderilor, a strategiilor şi a atitudinilor cognitive.
Psihologic, învăţarea este un fenomen psiho-comportamental prin care individul
dobândeşte ca urmarea a exersării, anumite forme de conduită.(S. Cristea, 1998
-Dicţionar de termeni pedagogici)
În activitatea de instruire specifică lecţiei de educaţie fizică procesul de
învăţare angajează dimensiunile cognitive, afective, motivaţionale şi volitive ale
personalităţii elevilor.
Vom aborda câteva noţiuni generale referitoare la învăţarea motrică, pentru
că în predarea jocului de volei în lecţia de educaţie fizică este cea care detemină
formarea deprinderilor necesare însuşirii acţiunilor de bază şi a capacităţii de
practicare a jocului în scopul realizării obiectivelor educaţiei fizice şcolare.
După unul dintre specialiştii din domeniul psihologiei sportive, Schmidt
(1991), învăţarea motrică este definită "ca un set de procese asociate exersării şi
experienţei care conduc la schimbări permanente în conduita motrică şi realizarea
deprinderilor înalt performante."
Prin învăţarea motrică se însuşesc acte şi acţiuni motrice, pe baza unor
modele, care determină o conduită motrică. Aceasta va fi valorificată atât la nivel
motric prin gradul de măiestrie de execuţie al acţiunilor motrice învăţate, dar şi la
nivelul componentei cognitive prin sistemul de cunoştinţe specifice dobândite.
Activitatea cognitivă care însoţeşte orice proces de învăţare motrică conferă
acestuia specificul său. Deprinderile însuşite devin mijloace operaţionale de
rezolvare a problemelor care apar. Învăţarea motrică realizată la nivel de priceperi
şi deprinderi este dublată de însuşirea unor noţiuni şi concepte care oferă
individului posibilitatea de a efectua raţionamente, judecăţi şi de a se manifesta
creativ în rezolvarea situaţiilor concrete. Învăţarea motrică capătă astfel caracterul
unei învăţări inteligent creativă, iar performanţa motrică este manifestarea
superioară a aptitudinilor de învăţare rapidă, eficientă, condiţionată de factorii
atitudinali, în special de motivaţie. (Dragnea, Bota Aura, 1999)
În învăţarea motrică specifică jocului de volei subiectul trebuie să cunoască
următoarele elemente:
• structura acţiunii motrice d joc;
• modalităţile de execuţie;
• posibilităţile proprii de acţionare;
• modalităţile de acţionare, aplicare şi adaptare a sistemului motric la
situaţia concretă, pe baza sistemului de cunoştinţe despre acţiunea
respectivă şi a unor deprinderi elementare deja însuşite (priceperi
motrice);
Prin exersare, pe baza elementelor prezentate mai sus, subiectul va reuşi să-şi
formeze deprinderea motrice specifică, caracterizată printr-un înalt randament şi un
indice de execuţie performant (viteză, precizie, coordonare, uşurinţă în execuţie,
automatizare). Perfecţionarea indicelui de execuţie este asociată automatizării şi
caracterizează deprinderile motrice care se manifestă cu un grad de eficienţă
ridicat.
Învăţarea motrică este un proces dinamic care se desfăşoară pe o perioadă de
timp marcată de momente de schimbare, accelerare, stagnare sau chiar regres.

10
Fiziologic, etapele de formare a deprinderilor motrice sunt:
• etapa mişcărilor inutile şi a lipsei de cordonare;
• etapa mişcărilor realizate cu un grad mare de încordare şi dispariţia
mişcărilor inutile;
• etapa stabilizării execuţiei;
• etapa execuţiei acţiunii la indicii normali de viteză, precizie, uşurinţă;
Pentru realizarea unui proces de învăţare motrică eficient în predarea jocului
de volei profesorul va lua măsuri pentru ca elevii să-şi formeze o imagine cât mai
corectă despre deprinderea care urmează a fi învăţată, folosind explicaţia şi
demonstraţia şi încercând să angreneze în acest proces cât mai mulţi analizatori.
Explicaţia va consta în expunerea logică şi argumentată a informaţiilor necesare
despre acţiunea sau situaţia de joc care urmează a fi învăţată. Este important felul
în care se transmit aceste explcaţii, iar prfoesorul trebuie să facă un efort special
pentru ca acestea să fie foarte clare şi să fie reformulate în cazul în care se observă
că nu au fost corect recepţionate.
Explicaţiile sunt eficiente numai dacă determină elevii să execute ceea ce li se
cere. Este uşor pentru un profesor să fie nemulţumit atunci când elevii nu înţeleg
ce li se cere, dar nu este o rezolvare. Capacitatea de a reformula de câte ori este
necesar explicaţiile fără ca acest lucru să supere, este o calitate importantă a unui
profesor eficient.
Demonstraţia trebuie folosită în corelaţia cu explicaţia, iar eficienţa ei
depinde de măsura în care se apropie din cât mai multe puncte de vedere de
"modelul" acţiunii care urmează să fie învăţată. În situaţia în care profesorul nu are
abilităţile necesare pentru realizarea unei astfel de demonstraţii este mai utilă
folosirea altor mijloace: kinograme, fotografii, înregistrări video.
Procesul de învăţare motrică nu se desfăşoară liniar şi continuu. Mai ales
când este vorba despre acţiuni complexe, anumite secvenţe pot avea variaţii sub
aspectul calităţii execuţii, dar privită global performanţa motrică va fi în progres.
Dezvoltarea şi perfecţionarea deprinderilor are mai degrabă aspectul unei spirale cu
reveniri şi reluări ale scvenţelor şi acţiunilor, de fiecare dată la un nivel ceve mai
ridicat. În jocul de volei, durata în timp a formării deprinderilor specifice depinde de
experienţa motrică a individului, de nivelul indicilor morfo-funcţionali, de
complexitatea acţiunii şi nu în ultimul rând de nivelul motivaţiei.
Referitor la modalitatea de abordare a învăţarii din punct de vedere metodic,
există opinia că abordarea globală este mai eficientă, decât cea în care se foloseşte
metoda analitică prin care mişcarea ce compune acţiunea d joc este descompusă în
secvenţe care se învaţă separat, ansamblându-se apoi într-o execuţie globală.Noi
considerăm, că pentru învăţarea acţiunilor de bază a jocului în cadrul lecţiei de
educaţie fizică, în care nu se urmăreşte atingerea unui grad înalt de măiestrie
tehnic, metoda globală este potrivită. Eficienţa învăţării depinde de măiestria
profesorul care trebuie să aibă în vedere umătoarele aspecte:
 elevii să-şi formeze o imagine corectă şi bine conturată a acţiunii;
 explicaţia să indice cu precizie şi claritate secvenţele "cheie" ale acţiunii, cărora
cărora executanţii trebuie să le acorde atenţie sporită;
 sistemul de acţionare să fie alcătuit din exerciţii cu eficienţă testată;
 corectările să fie făcute individualizat;
 numărul de exersări să fie suficient pentru realizarea fixării şi consolidării.

CONŢINUTUL JOCULUI DE VOLEI

Conţinutul jocului este format (după cum reiese din modelul de mai sus) din
tehnica şi tactica jocului la care se adaugă componentele fizice, psihologice şi
teoretice. La nivelul instruirii de bază din cadrul lecţiei de educaţie fizică primele
două componente sunt esenţiale şi vor fi tratate în continuare în maniera abordării
sistemice, chiar dacă definiţiile şi câteva trăsături caracteristice pentru fiecare
dintre aceste două componente vor fi prezntate separat, din raţiuni metodologice.
TEHNICA de joc este „un sistem de mişcări integrate specializate şi
automatizate (acte, gesturi, priceperi, deprinderi) , cu ajutorul cărora se rezolvă
scopul şi sarcinile de atac ş şi de apărare.”(Bota, Colibaba, 1998. Sintetic spus,

11
tehnica reprezintă structura motrice a jocului. Tehnica nu este de sine stăt2toare,
ea este legată de joc în relaţie cu celelete componente şi subordonată sarcinilor de
instruire.
Tehnica are un caracter ştiinţific (prin folosirea unor date din ştiinţe conexe,
este evolutivă deoarce se perfecţionează continuu mai ales sub influenţa luptei
permanente dintre atac şi apărare. Tehnica jocului de volei este accesibilă şi relativ
simplă, având un caracter raţional. Se mai caracterizează prin viteză de deplasare şi
execuţie, precizie, coordonare şi mod specific de lovire a mingii.
Tehnica jocului de volei este mai puţin pretenţioasă la nivelul lecţiei de
educaţie fizică sau practicarea jocului cu scop recreativ, devenind din ce în ce mai
sofisticată pe măsura creşeşterii nivelului de performanţă.
TACTICA de joc reprezintă „un sistem coerent de acţiuni selecţionate,
planificate şi pregătite anticipat spre a fi utilizate în jocul echipei în funcţie de
adversari şi condiţiile de concurs pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp în
scopul îndeplinirii obiectivelor de performanţă stabilite”. (Colibaba, Bota, 1998)
Leon Teodorescu defineşte tactica drept "totalitatea acţiunilor individuale şi
colective ale jucătorilor unei echipe, organizate şi coordonate raţional şi unitar, în
limitele regulamentului şi ale eticii sportive în scopul obţinerii victoriei ".
Totalitatea acţiunilor individuale şi colective specifice voleiului şi procedeele
lor de execuţie formează tehnica jocului, iar modalitatea în care acestea se leagă
între ele, pentru a forma structuri de maximum 3-4 lovituri, la care se adugă modul
de finalizare reprezintă tactica jocului de volei.
Tehnica şi tactica alcătuiesc conţinutul jocului, care se exprimă pe
mai multe nivele, după cum urmează:
1. La nivelul jocului (meci sau partidă, câştigată de echipa care obţine victoria
în trei seturi din 5)
2. La nivel de set (în primele patru seturi – 25 de puncte, setul V – 15 puncte
3. La nivelul structurii de joc (ciclu) reprezentând totalitatea fazelor şi
acţiunilor derulate de la punerea mingii în joc până la căderea ei pe sol sau
oprirea prin fluier a jocului de către arbitru (de la punerea mingii în joc până
la obţinerea punctului de către una dintre echipe)
4. În faza de joc, care constă în succesiunea acţiunilor unei echipe din
momentul venirii mingii în terenul propriu până la trecerea ei în terenul
advers (faza I - începe cu preluarea serviciului, faza a II a - începe cu
preluarea atacului; într-o structură de joc poate exista doar o fază I, faza a II
se poate repeta de „n” ori)
5. La nivelul acţiunii de joc ca unitatea funcţională prin care jucătorul intervine
la minge pentru rezolvarea unei sarcini parţiale şi specifice a jocului;
6. În cadrul procedeului de execuţie, prin concretizarea în fapt acţiunii, modul
în care se ia contact cu mingea, în funcţie de felul acţiunii, nivelul de
pregătire a executanţilor, condiţiile concrete.
Tactica jocului d volei se caracterizează prin accesibilitate, tradusă prin
corespondenţa care trebuie să existe între nivelul tehnic şi particularităţilor fizice şi
psihice ale jucătorilor şi prin elasticitatea, pentru că presupune o continuă
adaptabilitate a jucătorilor la situaţiile din joc, precum şi capacitatea acestora de
acţiona creator pe parcursul tuturor fazelor de atac şi apărare.

4.1. COMPONENTELE TACTICII

Elementele sau componentele fundamentale ale tacticii în jocul de volei sunt


următoarele: fazele, principiile, factorii şi formele atacului şi ale apărării.
• FAZELE reprezintă etapele distincte parcurse în desfăşurarea atacului şi
apărării, de la iniţiere şi până la consumarea lor.
• PRINCIPIILE constituie regulile generale, de bază în virtutea cărora jucătorii
îşi dirijează şi coordonează acţiunile individuale şi colective pe parcursul unei
faze de atac sau de apărare.

12
• FACTORII sunt mijloacele prin care jucătorii acţionează în atac şi în apărare,
în conformitate cu principiile respective, folosind procedeele tehnice,
acţiunile tactice individuale şi colective, combinaţiile tactice şi schemele de
joc cunoscute.
• FORMELE, reprezintă structura activităţii concrete a jucătorilor în diversele
faze, respectând principiile şi folosind factorii respectivi în cadrul sistemelor
de joc din atac şi apărare.
În jocul de volei, tactica este formată din:
• TACTICA INDIVIDUALĂcare reprezintă ansamblul de acţiuni individuale
folosite în mod conştient de către un jucător în colaborare cu coechipierii, în
scopul realizării sarcinilor jocului atât în atac cât şi în apărare.
• ACŢIUNEA INDIVIDUALĂ, adică aplicarea conştientă, într-o anumită fază a
jocului a celui mai potrivit complex de acţiuni în scopul rezolvării adecvate a
unei sarcini parţiale a jocului.
• COMBINAŢIA TACTICĂce reprezintă coordonarea acţiunilor individuale a doi
sau mai mulţi coechipieri, într-o fază a jocului, în scopul rezolvării unei
sarcini parţiale de atac sau apărare.
• SCHEMA TACTICĂca formă mai evaluată a combinaţiei tactice, aplicată mai
ales în atac. Este în general mai complexă, dar în acelaşi timp se
caracterizează prin stereotipie şi rigiditate.
• SISTEMUL DE JOC - reprezintă forma generală de organizare sau structura
acţiunilor efectuate de jucători în atac şi apărare. El stabileşte sarcini precise
şi principii de colaborare şi circulaţie în cadrul unui dispozitiv prestabilit.
• CONCEPŢIA DE JOC - reprezintă particularităţile sau caracteristicile aplicării
tacticii de joc de către o anumită echipă. În jocul de volei există mai multe
sisteme de atac şi apărare iar combinaţiile şi schemele tactice sunt şi ele
numeroase. Concepţia de joc a celor mai bune echipe la nivel naţional şi mai
ales a echipelor reprezentative exprimă concepţia de joc pe plan naţional.
• Concepţia de joc poate fi privită şi ca o tendinţă care indică orientarea
jocului şi perspectivele lui de dezvoltare atât la nivelul echipelor de club, cât
şi la nivelul jocului respectiv pe plan naţional şi internaţional.
• STILUL DE JOC- reprezintă caracteristicile de aplicare a tehnicii, tacticii,
ritmul şi tempoul de joc, comune tuturor jucătorilor unei echipe. Calitatea
execuţiilor tehnice şi ritmul de joc prin care echipa este apreciată în
ansamblu dau nota de personalitate colectivă. Dacă o concepţie de joc se
poate însuşi şi aplica într-un timp relativ scurt (8-10 luni) pentru a se ajunge
la un stil de joc este necesară o perioadă îndelungată, în care se efectuează
o pregătire comună, cu o perspectivă bine determinată de 2-3 ani.
• ŞCOALA PE RAMURĂ DE SPORT- în jocul de volei reprezintă caracteristicile de
interpretare şi aplicare unitară a aceluiaşi stil de joc şi a aceleiaşi concepţii
de pregătire sportivă, propriu unui număr mare de echipe de pe un teritoriu,
rezultat al unei lungi experienţe şi tradiţii sportive. (Ex.şcoala sovietică,
japoneză, sud-americană etc.)
După numărul jucătorilor care participă la diferite acţiuni tactica se poate
clasifica în două capitole: tactica individuală şi tactica colectivă.

CURS NR. 4
4.1.1.TACTICA INDIVIDUALĂ

Tactica individuală cuprinde acţiuni cu mingea şi acţiuni fără minge.


Conţinutul tactic al acţiunilor este cu atît mai mare cu cât se efectuează în condiţii
de joc sau apropiate.

13
În jocul de volei tactica individuală este cu atât mai importantă cu cât prin
specificul jocului, orice acţiune greşită duce la pierderea punctului. Chiar şi o
acţiune imprecisă aduce câştig adversarului care intră astfel uşor în posesia mingii
şi poate declanşa eficient atacul.
Caracteristicile tacticii individuale pot fi sintetizate astfel:
1. La baza fiecărei acţiuni tactice individuale stă însuşirea corectă a execuţiei
tehnice respective.
2. Constanţa în acţiuni este deosebit de importantă.
3. Precizia şi varietatea sporesc eficacitatea acţiunilor tactice individuale.
4. Multilateralitea în însuşirea acţiunilor de atac şi de apărare, care în jocul de volei
este mai importantă decât în alte jocuri.(specificul jocului + regulamentul de
schimbări). Acţiunile trebuie să se încadreze în modelul de joc folosit de echipă
în atac şi apărare.
5. Caracterul decisiv al acţiunii tactice individuale este un aspect valabil pe tot
parcursul meciului dar mai ales în finalurile de set sau meci.
6. Acţiunile tactice individuale sunt în strânsă legătură cu nivelul de dezvoltare al
calităţilor motrice, în special cu viteza (de reacţie, de execuţie şi de deplasare),
îndemânarea, detenta. Reuşita mai depinde şi de nivelul pregătirii teoretice şi
psihice.
Conţinutul jocului de volei constă în alternarea acţiunilor individuale şi
colective specifice. Concretizarea lor în raport cu ceilalţi jucători din echipă, cu
sarcinile şi regulile jocului se realizează prin acţiuni de bază şi variante.
În apariţia şi dezvoltarea acţiunilor de joc un factor important a fost lupta
dintre atac şi apărare: apariţia şi perfecţionarea unei noi acţiuni în atac a avut ca
răspuns apariţia unei acţiuni "antidot" în apărare. Regulile de joc, în succesiunea
apariţiei lor şi prin reglementările impuse au intervenit şi ele în mod direct în
evoluţia acţiunilor tactice individuale şi colective. Modul de exprimare specific al
unor mari jucători este un alt factor al evoluţiei şi dezvoltării acţiunilor tactice.
Sistematizarea acţiunilor tactice individuale se poate realiza în funcţie de
contribuţia lor în cele două faze ale jocului: când echipa este în posesia mingii sau
când mingea este la adversar:
1.Acţiuni individuale în atac - acţiuni de bază:
1. Serviciul
2. Ridicarea pentru atac
3. Lovitura de atac
2. Acţiuni individuale în apărare - acţiuni de bază:
1. Preluarea serviciului
2. Blocajul
3. Preluarea din atac
Acţiunile tactice individuale pot fi sistematizate în după criteriul succesiunii
lor logice, determinată de desfăşurarea fazelor jocului, astfel:
1. serviciul
2. preluarea serviciului
3. ridicarea pentru atac
4. lovitura de atac
5. blocajul
6. preluarea atacului
7. preluarea din blocaj
8. preluarea din fileu
9. plonjonul
10. preluarea din cadrul autodublării

4.2. SISTEMATIZAREA ŞI METODICA DE ÎNVĂŢARE A ACŢIUNILOR TACTICE


INDIVIDUALE DE BAZĂ

14
Vom prezenta acţiunile tactice individuale de bază ale jocului de volei în
ordinea logică a desfăşurării jocului.
Înaite de a trece la descrierea lor şi a traseului metodic de invăţare din
cadrul lecţiilor de educaţie fizică vom face o referire succintă la poziţiile de bază şi
la deplasările în teren cel mai des folosite în jocul de volei.
Prin specificul său jocul de volei solicită o permanentă mişcare a
practicanţilor. Diversitatea situaţiilor determină existenţa mai multor poziţii a
jucătorilor în teren, a căror specificitatea este dată de mărimea unghiului de flexie
a membrelor inferioare, la nivelul articulaţiilor gleznă şi genunchi. În funcţie de
acest parametru există poziţii înalte, medii sau joase.
Poziţia înaltă este este apropiată de poziţia stând: picioarele sunt
depărtate la lăţimea umerilor, cu un picior aşezat mai în faţă (de obicei, stângul la
dreptaci), greutatea corpului egal repartizată pe ambele picioare, articulaţiile
memebrelor inferioare uşor flectate, trunchiul puţin arcuit înainte, cu braţele
flexate din articulaţia cotului la poziţionate la nivelul taliei. Este poziţia folosită mai
ales în momentele de relaxare, când jucătorul nu intervine în joc, atunci când se
pregăteşte blocajul şi când jucătorul nu participă la dublarea atacului. Este
caracteristică începătorilor.
Poziţia medie este cel mai des întâlnită, fiind favorabilă majorităţii
acţiunilor. Picioarele sunt depărtate şi îndoite din articulaţia genunchilor şi
glezenlor, cu unui picior aşezat înainte, trunchiul aplecat, greutatea repartizată pe
ambele picioare cu tendinţa de proiectare a centrului de greutate pe piciorul din
faţă pentru a favoriza deplasarea la minge. Braţele, cu palmele în dreptul
abdomenului, sunt pregătite pentru a interveni prin lovire de jos sau de sus, în
funcţie de situaţie. Este recomandată menţinerea ridicată a călcâiului piciorului
din spate pentru a favoriza declanşarea rapidă a deplasării.
Poziţia joasă se caracterizează printr-o îndoire accentuată a articulaţiilor
memebrelor inferioare, bazinul mult coborât, şezuta plasată sub nivelul
genunchilor. Este caracteristică pentru efectuarea preluărilor din atac.
Deplasările în teren se efectuează cu pas simplu (rotaţie, deplasări când
jocul este întrerupt), cu pas adăugat (pentru distanţe scurte), cu pas dublu, prin
alergare sau săritură. Opririle se pot realiza într-un timp sau în doi timpi, iar
schimbările de direcţie sunt utile pentru a ajunge la mingi cu traiectorii
neaşteptate. Toate deplasările de fac din poziţie medie, cât mai relaxat, pentru a
putea cu uşurinţă trece la acţiunea motrice următoare.

4.2.1.SERVICIUL

Serviciul este acţiunea de punere a mingii în joc, singura acţiune în care


execuţia este determinată în exclusivitate de calităţile individuale ale jucătorului.
Este în acelaşi timp prima acţiune de atac a echipei pentru că printr-o execuţie
putenică şi corectă se poate obţine un punct sau se poate crea a situaţie dificilă
pentru echipa adversă, împiedicându-se construirea în condiţi optime a atacului.
Clasificarea acestei acţiuni se poate face din perspectiva mai multor
criterii:
• În funcţie de punctul de lovire a mingii: serviciul poate fi de jos sau de sus;
• Poziţia umerilor faţă de minge şi plasă determină alte caracteristici:
serviciul din faţă sau din lateral;
• După zborul mingii: plasat, planat, în forţă;
• După poziţia executantului: de pe sol sau din săritură;
• După distanţa de la care se excută: din apropierea liniei de fund sau de la
mare distanţă;
Aspectele tactice individuale elementare legate de execuţia acestei acţiuni
sunt:
• Direcţionarea serviciului spre zonele vulnerabile ale terenului advers;
• Trimiterea mingii spre un jucător deficitar al preluare;
• Trimiterea mingii spre jucătorul care a greşit în faza anterioară sau nou
intrat în teren.
Procedee de execuţie ale serviciului:

15
 Serviciul de jos din faţă este utilizat mai ales de începători. Pentru
executarea lui, jucătorul este orientat cu faţa şi linia umerilor paralel cu
fileul. Piciorul opus braţului de lovire este plasat înainte, articulaţiile
gleznă, genunchi sunt uşor flexate. Trunchiul este uşor înclinat, mingea
este ţinută la nivelul centurii cu mâna opusă celei de lovire. Se aruncă
mingea uşor în sus, iar cu braţul îndemânatic care a efectuat un scurt
elan se loveşte mingea în porţiunea ei inferioară concomitent cu
trecerea greutăţii corpului pe piciorul din faţă.În momentul lovirii, palma
este încordată şi cu degetele apropiate.
Cele mai frecvente greşeli:
• La momentul iniţial: picioarele pe aceiaşi linie, orientarea corpului pe
alte direcţii decât cea a fileului, ţinerea mingii prea aproape sau prea
departe de corp;
• În timpul execuţiei: aruncare prea înaltă, lovirea din palmă (fără
aruncare), lovirea cu degetele sau antebraţul;
• În finalul acţiunii: pendularea braţului care loveşte peste nivelul
umerilor sau în plan lateral, neurmărirea cu privirea a mingii servite.
 Serviciul de sus din faţă este folosit atât la nivelul începătorilor cât
şi la nivelul de performanţă.Prin traiectoria, forţa, viteza şi precizia care
poate fi imprimată mingii, se creează posibilitatea utilizării acestui
serviciu într-un număr mare de situaţii, terenul advers fiind mult mai
uşor de observat. Poziţia iniţială a jucătorului este cu linia umerilor
paralelă cu fileul, picioarele paralele cu linia umerilor, cel opus braţului
de lovire aşezat mai înainte, greutatea corpului fiind repartizată în mod
egal pe ambele picioare. Mingea este ţinută în palma mâinii care nu
loveşte la nivelul pieptului. Braţul de lovire se află ridicat întins la
nivelul capului, cu palma orientată spre minge pregătită pentru lovire.
Mingea se aruncă în sus şi în faţă la o distanţă de cca.40-60 cm, timp în
care se trece greutatea pe piciorul din spate şi trunchiul execută o
uşoară extensie. Mingea se loveşte cu toată palma, când se află la
momentul maxim al înălţării ei, într-un punct aflat puţin sub axul ei
orizontal pe calota inferioară, imprimâmdu-se o traiectorie ascendentă
cu rotaţii înainte.
Greşelile frecvente:
• În momentul iniţial: poziţii incorecte ale picioarelor şi ale corpului;
• În timpul execuţiei: aruncarea mingii înainte, înapoi sau lateral,
contactul de lovire pe calota inferioară sau lateral, amplitudine mică
a cursei braţului de lovire;
• În finalul acţiunii: centrul de greutate rămâne pe piciorul din spate,
braţul de lovire execută mişcarea de revenire în plan lateral,
privirea nu urmăreşte mingea după execuţie.
 Serviciul de sus planat (plutitor) este serviciul care se foloseşte
cel mai mult la nivelul echipelor de perfomanţă.Tehnica lui de
execuţie este asemănătoare cu cea a serviciului descris anterior, cu
câteva modificări. Astfel articulaţia pumnului şi palma braţului de
lovire sunt blocate în extensie pe tot parcursul execuţiei şi în finalul
ei. Lovirea mingii este scurtă, se face într-un punct situat cât mai
aproape de axul median al mingii. Zborul care se imprimă este unul
planat cu o traiectorie imprevizibilă, oscilantă. Dificultatea
recepţionării este mai mare decât la cel descris anterior. Se execută
de la distanţe mari faţă de linia de fund, iar traiectoria lui vizează în
special partea a doua a terenului advers.
Greşeli frecvente:
• În momentul iniţial: poziţie prea joasă a braţului cu mingea sau a
celui care loveşte, mingea coborând până acesta se ridică;

16
• În timpul execuţiei: articulaţia pumnului relaxată, palma acoperă
mingea la lovire, punct de lovire prea jos faţă de planul superior al
fileului;
• În finalul acţiunii: pendularea laterală a braţului lovitor, flexia
articulaţiei pumnului după lovire.
 Serviciul din săritură a fost prezentat pentru prima dată la C.M.
din 1982 de către echipele sud-americane (Brazilia) căpătând rapid
o largă răspândire la echipele de performanţă, mai ales masculine.
Jucătorul aflat la o distanţă de cca. 2m. de linia de fund aruncă
mingea cu una sau două mâini spre înainte în interiorul terenului,
executând în acelaşi timp1-2 paşi de elan, apoi o bătaie pe ambele
picioare înapoia liniei de fund, urmată de o săritură spre minge.
Braţul de lovire ridicat întins deasupra capului execută lovirea
mingii când aceasta ajunge în punctul maxim de înălţare. Punctul de
lovire este situat puţin sub linia mediană. Aterizarea se face elastic,
pe ambele picioare în interiorul terenului.
Greşeli frecvente:
• În momentul iniţial: distanţă prea mare de linia de fund;
• În timpul execuţiei : nesincronizarea aruncării mingii cu săritura şi
lovirea, punctul de lovire prea jos;
• În finalul acţiunii: neantrenarea în acţiune a trunchiului, aterizare
dezechilibrată.
• Mai există şi alte variante mai puţin folosite în jocul practicat azi:
serviciul de sus din lateral, serviciul prin rotarea braţului.
Traseul metodic pentru învăţarea serviciului:
• Sisteme de acţionare cu accent pe ansamblul execuţiei acţiunii:
o Serviciu spre perete de la distanţă mică, îndreptat deasupra unei
linii corespunzătoare înălţimii fileului;
o Pe perechi, la distanţă de 5-6 metri: un elev execută serviciul
celălalt prinde mingea;
o Acelaşi exerciţiu cu mărirea distanţei dintre elevi;
o Serviciu spre perete de la 6-7 metri, cu intrare de traiectoria mingii
ricoşate, efectuarea unei preluări de sus, pas de control, prinderea
mingii;
o Acelaşi exerciţiu cu preluare de jos;
o Pe perechi, la distanţă de 6-7 metri: un elev execută serviciul
celălalt preluarea de jos sau de sus, pas de control, prinde mingea;
• Sisteme de acţionare cu accent pe blocarea articulaţiei pumnului şi
cotului şi alegerea corectă a punctului de lovire:
o Servici la perete distanţă 4=5 metri, deasupra unei linii;
o Serviciu de sus precedat de 2-3 aruncări ale mingii pentru
verificarea înălţimii, poziţiei corpului;
o Pe perechi serviciu cu accent pe blocare prin lovirea de 2-3
ori a mingii înaintea execuţiei;
• În condiţii apropiate de joc:
o Serviciu peste fileu de la diferite distanţe;
o Serviciu peste fileu pe perechi;
o Serviciu în condiţii regulamentare sub formă de concurs;
o Serviciu dirijat pe o anumită parte a terenului: apoi pe
diagonală;
o Joc cu penalizarea serviciilor greşite
• Sisteme de acţionare pentru consolidarea serviciului:
o Serviciu dirijat spre ultimii metri ai terenului;
o Serviciu dirijat spre anumite zone

4.2.2.PRELUAREA DIN SERVICIU

17
Preluarea din serviciu face parte din acţiunile individuale de apărare,
fiind prima acţiune din structura de joc, prin care echipa se apără împotriva
acţiunii adversarului şi intră în posesia mingii.
Este o acţiune de joc de maximă importanţă al cărui scop este în primul
rând de a împiedica adversarul de a realiza punct direct din serviciu, apoi de a
trimite mingea în cele mai bune condiţii spre ridicător.
Clasificare:
• Preluarea de jos cu două mâini – folosită cel mai frecvent.
• Preluare de sus cu două mâini;
• Preluare cu două mâini de sus sau de jos cu plonjon pe spate sau lateral.
Aspectele tactice elementare ale acestei acţiuni includ:
• Direcţionarea preluării spre jucăorul ridicător;
• Imprimarea unei traiectorii care să permită lovitura de atac din
lovitura a doua, etc.
Preluarea din serviciu de jos cu două mâini, folosită cel mai frecvent
se efectuează după o deplasare şi oprire rapidă în poziţie specifică caracterizată
de mărirea bazei de susţinere prin depărtarea picioarelordincolo de lăţimea
umerilor, cu un picior mai avansat. Centrul de greutate este coborât prin flexarea
pronunţată a articulaţiilor membrelor inferioare Braţele sunt depărtate, urmând
să se apropie în momentul contactului cu mingea. Lovirea se face cu antebraţele,
articulaţiile pumnului şi cotului sunt în extensie, iar din articulaţia umărului se face
o uşoară anteducţie. Articulaţia cotului rămâne blocată pe tot parcursul execuţiei.
În funcţie de viteza de zbor a mingii se execută o mişcare de amortizare a
contactului cu mingea: prin coborârea sau ridicarea centrului de greutate. La
finalul execuţiei, jucătorul se deplasează şi se pregăteşte pentru următoarea
acţiune de joc: dublaj, atac, etc.
Greşeli frecvente:
 În momentul iniţial:
• aprecierea inexactă a traiectoriei şi vitezei mingii; alegerea
greşită a momentului şi formei de deplasare; aprecierea inexactă
a locului de contact cu mingea; lovirea în poziţie dezechilibrată;
 În timpul execuţiei:
• lipsa blocării articulaţiei cotului şi a extensiei în articulaţia
pumnului; poziţia inegală a antebraţelor; contactul cu mingea cu
alte porţiuni ale braţului decât antebraţul, extensia fragmentată a
articulaţiilor trenului superior.
 La finalul acţiunii:
• braţele ridicate deasupra nivelului umerilor; neurmărirea
traiectoriei mingii.
Traseul metodic pentru învăţarea preluării din serviciu:
La începători serviciul are de obicei o forţă şi viteză redusă, astfel că
preluarea de jos se efectuează cu ridicarea centrului de greutate, iar poziţia
picioarelor şi asigurarea unei baze de susţinere mare este un aspect prioritar.
• preluarea de jos din minge aruncată şi servită de la distanţe diferite:
o pe perechi cu o minge la distanţa unei fandări;
o preluare din minge aruncată de profesor la distanţă de 6-7 m
în diferite formaţii;
o preluare din serviciu efectuat de la 7-8 metri pe perechi sau
în formaţii de trei jucători;
o preluare din serviciu efectuată alternativ pe perechi;
o serviciu peste fileu – preluare;
• preluare cu accent pe deplasare:
o pe perechi – preluare de jos alternativ de la distanţe
diferite;
o preluare de control la distanţă mică, urmată de
preluare lungă spre partener;
• preluare din serviciu în condiţii apropiate de joc:
o preluare din serviciu urmată de atac;

18
o preluare din serviciu în doi jucători urmată de
schimbarea locurilor prin deplasare laterală;
o preluare din serviciu urmată de dublarea atacului şi
retragerea în dispozitiv.

19
CURS NR. 5
4.2.3.RIDICAREA PENTRU ATAC

Ridicarea pentru atac este acţiunea din ansamblul jocului utilizată


pentru punerea într-o situaţie cât mai favorabilă a jucătorului care urmează să
finalizeze combinaţia ofensivă pentru echipa care se află în posesia echipei.
Ridicătorul va trimite mingea, lovind-o (de obicei) cu două mâini de sus ţinând
cont de: posibilităţile atacantului, dispunerea blocajului advers, tactica în atac a
echipei proprii. În funcţie de aceste aspecte el va imprima mingii o anumită
traiectorie, viteză şi distanţă faţă de fileu.
La nivelul lecţiei de educaţie fizică această acţiune se poate executa mai
ales prin două procedee: ridicarea înainte şi ridicarea peste cap înapoi.
Ridicarea înainte (în mod frecvent desemnată şi prin termenul „pasa
înainte”) folosită în multe situaţii ale jocului necesită: deplasare rapidă spre
minge, plasarea jucătorului într-o poziţie echilibrată, cu faţa spre direcţia de
transmitere. Corpul ridicătorului acţionează ca un resort din toate articulaţiile.
Picioarele, uşor depărtate, tălpile paralele, piciorul dinspre fileu plasat mai în faţă.
Mingea trebuie lovită într-un punct situat deasupra frunţii, cu degetele în formă de
cupă. Articulaţia pumnului în uşoară extensie, articulaţia cotului flexată. Tot în
uşoară flexie sunt şi articulaţiile şold, genunchi şi gleznă. După contactul cu
mingea, printr-un impuls generalizat toate articulaţiile vor face o mişcare de
extensie, iar cea a pumnului una de flexie radială.
Distanţa convenabilă faţă de fileu este de 40-80 cm. iar înălţimea şi
lungimea ridicării este în funcţie de situaţia concretă: nivelul tehnic al trăgătorului,
tactica în atac preconizată. După efectuarea ridicării, jucătorul se plasează în
poziţie joasă în apropierea atacantului pentru a asigura dublarea lui.
Greşeli frecvente:
În momentul iniţial:
• aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;
• braţele şi picioarele întinse, lipsa flexiei dorsale a palmelor;
• coatele prea apropiate sau prea depărtate;
• degetele prea apropiate, policele îndreptat spre înainte.
În timpul execuţiei:
• lipsa unei cupe elastice, urmare a contracţiei prea pronunţate a
degetelor sau poziţiei greşite;
• punctul de lovire a mingii prea coborât;
• acţiunea fragmentată a corpului;
• lovirea inegală a mingii.
La finalul acţiunii:
• flexia palmară prea pronunţată sau dimpotrivă;
• neurmărirea traiectoriei mingii sau deplasarea corpului în
direcţie opusă traiectoriei mingii.
Traseul metodic pentru învăţarea ridicării înainte(pasei de sus):
• pasă de sus precedată de deplasare din minge aruncată (oferită);
• pasare succesivă a două mingi oferite de coechipieri;
• preluare de sus; pasare în triunghi cu trecerea mingii peste fileu;
• pasare a mingii în două triunghiuri aşezate de o parte şi alta a fileului;
• preluare de sus din minge servită de la distanţă mică, ridicare, trecerea
mingii peste fileu;
• preluare de susu, ridicare din zona 3 şi atac din zona 4.
Ridicarea înapoi permite schimbarea direcţiei ridicării în scopul evitării
blocajului advers. Diferenţele între acest procedeu şi cel descris anterior apar în
momentul dinaintea luării contactului cu mingea. Astfel, primirea mingii se va face
deasupra frunţii, iar dirijarea peste cap se realizează printr-o extensie puternică a
braţelor şi a articulaţiilor pumnului, imprimându-se mingii o traiectorie spre înapoi.
Mişcarea segmentelor superioare este însoţită de extensia articulaţiilor trenului
inferior. În încheiere ridicătorul execută o mişcare rapidă de întoarcere pentru a
asigura dublarea atacantului.

20
Greşeli frecvente:
În momentul iniţial:
• neurmărirea plasamentului jucătorilor proprii;
• plasarea cupei la nivelul frunţii sau mai jos;
• aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;
În timpul execuţiei:
• lipsa extensiei accentuate în articulaţia pumnului;
• accentuarea exagerată a extensiei trunchiului fără împingerea
bazinului înainte.
La finalul acţiunii:
• neurmărirea traiectoriei mingii sau deplasarea corpului în
direcţie opusă traiectoriei mingii.
Traseul metodic pentru învăţarea pasei de sus peste cap (ridicare
înapoi):
• în formaţie de trei jucători, pasa peste cap din minge venită de la
partener;
• de pe zona 3 pase peste cap din minge oferită din zonele 5 sau 6
urmată de atac din zona 2;
• preluare din serviciu, ridicare peste cap; jucătorul care a servit trece la
preluare, cel de la preluare la ridicare etc;

4.2.4. LOVITURA DE ATAC

Lovitura de atac este o acţiune de finalizare care concretizează efortul


echipei în faza de construcţie a atacului. Are în vedere trimiterea mingii în terenul
advers prin lovire cu o mână şi este executată în urma unei sărituri prin care
jucătorul ajunge să aibă contact cu mingea deasupra nivelului superior al fileului.
Procedeele de execuţie cele mai folosite sunt:
• lovitura de atac pe direcţia elanului
• lovitura de atac pe alte direcţii (procedeu întors)
• lovitura de atac atac prin rotarea braţului(folosită mai rar)
Este o acţiune complexă, care necesită un bagaj minim de aptitudini
motrice şi deprinderi.
Lovitura de atac pe direcţia elanului este utilizată cel mai frecvent,
mai ales la nivelul de bază al instruirii, având ca efect trimiterea mingii după lovire
pe direcţia elanului. Momentele componente ale loviturii de atac sunt: elanul,
săritura, lucrul braţelor, tehnica lovirii mingii, aterizarea şi deplasarea pentru
fazele următoare. Elanul se execută cu 1 sau 2 paşi, ultimul mai lung. Se
blochează deplasarea prin frânare pe călcâi ceea ce duce la transformarea vitezei
de deplasare orizontală într-una ascensională. Bătaia se poate executa simultan
sau succesiv. Printr-o extensie energică a musculaturii membrelor inferioare
corelată cu elanul energic al braţelor se asigură o săritură cât mai înaltă pe
verticală. Mingea se loveşte în momentul când săritura este în punctul ei maxim.
Alegerea momentului săriturii şi a locului de desprindere este în funcţie de
traiectoria şi viteza de deplasare a mingii.
În timpul săriturii corpul atacantului este echilibrat, linia umerilor paralelă
cu fileul. Truchiul în uşoară extensie, picioarele în uşoară flexie din articulaţia
genunchiului, braţele ridicate peste nivelul capului, uşor flexate. Mingea se loveşte
cu toată palma deasupra liniei mediane imprimându-se o traiectorie descendentă.
Aterizarea se face elastic pe ambele picioare.
Lovitura de atac pe alte direcţii este folosită cu scopul de a evita
blocajul advers. Se execută de regulă pe de zona 3 şi 2 (dreptacii) sau 3 şi 4
(stângacii). Modul de execuţie este acelaşi cu a procedeului descris anterior, cu
excepţia momentului lovirii mingii: în timpul săriturii jucătorul face o întoarcere de
până al 450 în direcţia laterală efectuării elanului, ajungând cu linia umerilor
paralelă cu vechea direcţie de elan şi perpendicular pe minge. Astfel mingea este
trimisă pe o traiectorie care ocoleşte blocajul.
În jocul avansaţilor se mai folosesc: lovitura de atac din ridicare scurtă, din
ridicare în urcare, din ridicare întinsă, din linia a II-a.

21
GREŞELI FRECVENTE:
În momentele premergătoare săriturii:
• ritmul paşilor este prea lent sau uniform;
• ultimul pas de elan este scurt; braţele nu efectuează mişcarea de
avântare;
• bătaia se efectuează pe vârfuri;
În timpul zborului:
• coordonare greşită a întâlnirii cu mingea;
• lovirea mingii de jos în sus;
• lovirea mingii fără flexia palmei pe antebraţ;
În finalul acţiunii:
• aterizare dezechilibrată;
• braţul de lovire coboară rigid;
• neurmărirea mingii cu privirea.
Traseul metodic pentru învăţarea loviturii de atac pe direcţia
elanului:
• elan, bătaie, săritură, lovirea mingii susţinute;
• atac peste fileu din minge oferită;
• atac din minge ridicată;
• preluare din minge oferită, ridicare înainte, executarea loviturii de atac;
• preluare din serviciu, ridicare înainte, lovitura de atac.

CURS NR. 6
4.2.5. BLOCAJUL

Este acţiunea prin care jucătorii din linia I se interpun pe traiectoria loviturii
de atac a adversarului, prin plasarea mâinilor peste nivelul fileului. Scopul
blocajului este de a împiedica treceerea mingii spre terenul propriu. Eficienţa
acestei acţiuni este determinată de capacitatea jucătorilor de a anticipa intenţia
adversarului, intervalul de timp dintre cele două acţiuni, lovitura de atac şi
blocajul, fiind extrem de scurt.
După plasarea palmelor faţă de planul vertical al fileului blocajul poate fi:
 ofensiv – cu palmele în flexie, intenţia fiind de a determina ricoşarea
mingii în terenul advers;
 defensiv – cu palmele în extensie, intenţionându-se încetinirea mingii
atacate;
După numărul jucătorilor care participă la blocaj:
 Individual;
 Colectiv (doi sau trei jucători)
În cazul blocajului individual, acţiunea începe cu apropierea jucătorului
de locul ales pentru execuţie. Deplasarea se face lateral cu paşi adăugaţi sau prin
alergare paralelă cu fileul. În momentul execuţiei jucătorul se găseşte cu faţa la
fileu, articulaţiile trenului inferior sunt uşor flexate, picioarele depărtate la nivelul
umerilor, braţele îndoite cu palmele ridicate al nivelul bărbiei şi orienatate înainte.
Din această poziţie se execută o săritură pe verticală, braţele se întind, iar
palmele depăşesc marginea superioară a fileului. Degetele sunt răsfirate, palmele
depărtate atât cât să nu treacă mingea printre ele. După lovirea mingii, palmele
se retrag în terenul propriu iar aterizarea se efectuează elastic în poziţiei
echilibrată.
Cele mai frecvente greşeli:
• La momentul iniţial: aprecierea incorectă a locului de execuţie,
balansarea spre înainte a braţelor;
• În timpul execuţiei: braţele nu se întind complet; între braţe şi fileu
rămâne o distanţă prea mare; la fel şi între palme;
• În finalul acţiunii: retragere prea târzie a palmelor, aterizare
dezechilibrată.

22
Traseu metodic pentru învaţarea blocajului individual:
o exersarea în condiţii uşoare: executarea blocajului la minge ţinută
de un partener; pe perechi de o parte şI alta a fileului, blocaj la
minge susţiunută deasupra fileului; blocaj la minge ridicată cu
deplasare laterală;
o exersare în condiţii apropiate de joc: blocaj la minge atacată din
ridicare înaltă; blocaj succesiv pe zonele 2,3,4 la atacuri efectuate
din ridicări lungi sau peste cap; blocaj, joc 3x3 sau 4x4 cu temă
(blocajul reuşit = 2 puncte).
Atunci când blocajul se excută colectiv în doi sau trei jucători la elementele
descrise mai sus, se adaugă necesitatea coordonării mişcărilor dintre jucători şi
gruparea lor în funcţie de direcţia loviturii de atac. Cel mai frecvent se foloseşte
blocajul în doi jucători, situaţie în care fiecare dintre cei doi participanţi asigură
(apără) o anumită direcţie de atac.
Nu se poate trece la învăţarea blocajului colectiv înainte ca jucătorii să
stăpânească la un nivel corespunzător, blocajul individual. Mijloacele folosite în
traseul metodic în acest caz sunt caracteristice stadiilor de consolidare şi
perfecţionare, urmărind mai ales aspectul omogenităţii cuplurilor de jucători şi a
sincronizării dintre ei:
 trei jucători de o parte a fileului (pe zone), trei de partea cealaltă. La
comandă jucătorul din centru se deplasează spre stânga sau
dreapta unde împrună cu jucătorul din zona rspctivă execută
simularea blocajului.
 Blocaj în doi juctori la lovitura de atac efectuată din terenul advers
din zona dinainte stabilită;
 Acelaşi exerciţii, dar fără anunţarea dinainte a zonei din care se
efctuează lovitura de atac;
 Exersarea blocajului colectiv în structura de joc şi apoi în joc cu
temă şi joc de pregătire.

4.2.6.PRELUAREA DIN ATAC

PRELUAREA DIN ATAC este acţiunea prin care se împiedică căderea


mingii în terenul propriu. Pentru reuşită jucătorii trebuie să aibă capacitatea de a
anticipa traiectoria mingii, de a se deplasa rapid şi la locul optim. Poziţia corpului:
joasă cu baza de susţinere mare, contactul cu mingea pe porţiunea inferioară
antebraţului. În funcţie de viteza şi forţa cu care vine mingea articulaţiile vor face
o mişcare de cedare şi amortizare.
GREŞELI: anticipare greşită a intenţiilor adversarului, a vitezei, forţei şi
traiectoriei mingii, poziţie înaltă.
Traseu metodic:
• Exersare în condiţii uşoare:
o pe perechi cu o minge, preluare din atac efectuat din
autoaruncare, pe direcţia celui care preia;
o acelaşi exerciţiu cu deplasare laterală (fandare); preluări
successive din atac, intercalate cu deplasari laterale;
• Exersare în condiţii apropiate de joc:
o preluare din atac cu apărarea alternativă a diagonalelor;
o preluare din atac efectuat pe diagonală lungă şi apoi pe
culoar;
o serii de preluare din zonele 1 şi 5.
Preluarea mingilor ricoşate din fileu face parte din categoria acţiunilor
specifice de apărare prin care se poate corecta o greşeală de preluare a unui
coechipier. Se execută prin lovire cu o mînă sau două de jos. Traiectoria mingilor
ricoşate este diferită în funcţie d locul în care aceasta ia contact cu fileul: dacă
acest loc este în partea de joc, mingea este respinsă mai departe, iar dacă acest
loc este în partea superioară a plasei, mingea va cădea în apropiera liniei de
centru.

23
Regulamentul jocului permite jucătorilor care au atins mingea la blocaj să
atingă pentru a doua oară mingea în cazul în care această cade în apropierea lor,
în zona din spatele blocajului, la o distanţă de 1-1,5 m. Este vorba despre
„autodublaj”, a acţiune d joc mai puţin întâlnită la nivelul începătorilor. În acest
caz preluarea mingii se realizează de obicei cu o mână sau cu două mâini de sus
sau de jos, adesea cu plonjon. Autodublarea se mia poate întâlni şi în cazul
atacului, atunci când mingea atacată este respinsă de blocaj în apropierea
jucătorului care a efectuat atacul.
Plonjonul, este o acţiune care însoţeşte o acţiune de preluare în situaţiile în
care jucătorul nu poate ajunge la minge în condiţiile efectuării unei deplasări
obişnuite. Nu se folosesc prea des în jocul de volei practicat la nivelul lecţiei de
educaţie fizică, sunt destul de dificil de realizat, implică şi riscurile unor posibile
accidentări dacă nu sunt corect însuşite şi excutate. Pe de altă parte, datorită
spectaculozităţii lor şi faptului că prin realizarea unei acţiuni de apăare prin
folosirea plonjonului se poate salva o minge considerată pierdută, plonjoanele sunt
procedee de execuţie apreciate de copii, mai ales de băieşi. Sunt cunoscute
următoarele procedee de execuţie a plonjoanelor:
 plonjonul pe spate, lateral şi înainte;
 plonjonul pe spate şi lateral cu rostogolire;
 plonjonul înainte prin întindere şi alunecare (cu pârghie dură)
La nivelul voleiului ca mijloc al educaţiei fizice considerăm că se pot învăţa
două dintre procedee şi anume: plonjonul pe spate şi plonjonul lateral.
Plonjonul pe spate se execută din poziţie joasă, cu oprire pe ambele
picioare. După lovirea mingii cu două mâini de sus, se efectuează căderea, urmată
de o rulare în timpul căreia spatele trebuie să fie rotunjit, bărbia în piept,
picioarele îndoite. La finalul rulării, piciorul din faţă, se întinde şi efectuează o
mişcare de basculare energică prin care se aceelerează mişcarea de revenire în
poziţia de plecare.
Cele mai frecvente greşeli :
 executarea plonjonului prea dparte faţă de locul de cădere a mingii
sau depăşirea acestui loc;
 poziţie prea înaltă faţă de traiectoria mingii.
Traseul metodic este format din exerciţii fără minge:
 din ghemuit, cădere înapoi cu rulare pe spate şi revenire în poziţia
iniţială;
 rulări pe spate cu revenire în ghemuit;
 jocuri dinamice cu executare de plonjoane;
Exerciţii cu mingea:
 executarea plonjonului cu mingea ţinută în cupă (palme);
 pe perechi faţă în faţă executarea pasei de sus cu plonjon pe spate din
minge oferită, apoi pasată sau servită;
 joc cu temă.
Plonjonul lateral se execută după efectuarea unei fandări laterale pe direcţia
din care vine mingea. După lovire urmează căderea, rularea şi revenirea în acealşi
mod ca şi în cazul plonjonul pe spate. Lovirea mingii se execută cu o mână sau
două de jos din lateral sau din faţă.
Exerciţiile fără minge cuprin fandări consecutive şi alternative stânga-drapta,
urmate apoi de simularea lovirii mingii.
Exerciţiile cu mingea sunt asemănătoare cu cele prezentate anterior pentru
plonjonul pe spate, cu adaptările de rigoare.

CURS NR. 7
4.3. SISTEMATIZARE ŞI ASPECTE METODICE ALE ACŢIUNILOR
TACTICE COLECTIVE

24
Acţiunile tactice colective sau de echipă sunt au ca scop rezolvarea
planului strategic al echipei, fiind corelată cu strategia pregătirii tehnice, între cele
două componente ale pregătirii existând o interacţiune complexă. Acţiunile tactice
colective evoluează permanent în funcţie de modificările regulamentului, de
apariţia unor noi acţiuni sau de noi variante de execuţie ale acţiunilor individuale.
Caracteristici ale tacticii colective în volei:
• Este evolutivă şi s-a perfecţionat pe măsura dezvoltării jocului;
• Se caracterizează prin rapiditatea trecerii din apărare în atac şi
invers - fazele de joc se succed foarte repede şi aritmic, de la o echipă
la cealaltă, uneori două faze se petrec în fracţiuni de secundă;
• Elasticitatea şi dependenţa de celelalte componente ale
antrenamentului sportiv.
În ordinea succesiunii de desfăşurare a jocului acţiunile tactice
colectice se pot sistematiza astfel:
1. TACTICA COLECTIVĂLA SERVICIU:
Specific jocului de volei este momentul fix de repunere a mingii în joc prin
serviciu după fiecare oprire a jocului, pentru care se disting două situaţii: atunci
când echipa efectuează serviciul şi atunci când echipa intră în posesia mingii prin
preluarea serviciului.
TACTICA LA EFECTUAREA SERVICIULUI se poate realiza prin:
♦ Dispozitive ce menţinerea formaţiei;
♦ Dispozitive cu schimbarea formaţiei în linia I, linia a II a sau în
ambele linii.
TACTICA LA PRELUAREA SERVICIULUI se poate realiza prin:
♦ Aşezarea cu cinci jucători la preluare şi un jucător la fileu (zona 3,2
sau 4) cu păstrarea formaţiei;
♦ Aşezarea cu cinci jucători la preluare şi un jucător la fileu (zona 3,2
sau 4) cu schimbări de locuri în linia I sau în ambele linii;
♦ Aşezare cu patru jucători la preluare şi aşezarea ridicătorului lângă
fileu indiferent pe ce zonă se găseşte ( împreună cu corespondentul din
linia I sau un jucător de pe aceiaşi linie) şi intrarea lui în linia I;
2. TACTICA ÎN ATAC DUPĂPRELUAREA SERVICIULUI:
• Acţiuni tactice în atac cu două lovituri;
• Acţiuni tactice în atac cu trei lovituri:
• cu participarea a doi jucători din linia I şi un jucător
din linia a II-a;
• cu participarea a trei jucători din linia I;
• cu participarea a trei jucători din linia I şi a unui
jucător din linia a II-a.
3. TACTICA COLECTIVĂÎN APĂRARE LA DUBLAREA ATACULUI
4. TACTICA COLECTIVĂLA PRELUAREA ATACULUI ŞI LA DUBLAJ
• Tactica colectivă în apărare fără blocaj;
• Tactica colectivă în apărare cu blocaj individual;
• Tactica colectivă în apărare cu blocaj colectiv
5. TACTICA ÎN ATAC DUPĂPRELUAREA ATACULUI SAU PRELUAREA DIN
DUBLAJ
• Acţiuni tactice cu participarea a doi jucători;
• Acţiuni tactice cu participarea a trei jucători:

4.3.1. TACTICA COLECTIVĂLA SERVICIU

TACTICA COLECTIVĂLA EFECTUAREA SERVICIULUI se desfăşoară fără


minge, fiind vorba despre aşezarea/plasarea şi deplasarea jucătorilor în
dispozitivul de apărare al echipei.
Se poate realiza:
• Cu menţinerea formaţiei;

25
• Cu schimbarea jucătorilor din linia I;
• Cu schimbarea jucătorilor din linia a II-a;
• Cu schimbarea jucătorilor din ambele linii.
La începători şi în lecţia de educaţie fizică se recomandă folosirea primei
variante. La echipele de avansaţi şi de performanţă, schimbările se fac pentru a
realiza un blocaj cât mai eficient (în linia I) şi pentru a întări apărarea în linia a IIa
şi a plasa ridicătorul într-o poziţie cât mai avantajoasă pentru construirea fazei de
atac.

Aşezarea în teren la efectuarea serviciului la nivelul începătorilor şi avansaţilor

Aşezarea în teren la efectuarea serviciului (A-sistem de apărare cu centrul 2


avansat, B- sistem de apărare cu centrul 2 retras)

Aşezarea în teren la efectuarea serviciului – schimbările din teren în linia a II-a

26
Aşezarea în teren la efectuarea serviciului – schimbările din teren în linia I
TACTICA COLECTIVĂLA PRELUAREA SERVICIULUI - Acţiunile tactice
colective la preluarea serviciului fac parte din acţiunile de apărare, dar constituie
în acelaşi timp prima parte a principalelor acţiuni de atac ale echipei.
Scopul acestor acţiuni constă în realizarea intrării în posesia mingii servită de
adversar în cele mai bune condiţii. Se urmăreşte acoperirea cât mai judicioasă a
terenului, pentru a asigura preluarea mingii şi trimiterea ei spre jucătorul ridicător
în cele mai bune condiţii. Toţi jucătorii trebuie să aibă un culoar de vizibilitate,
pentru a putea urmări traiectoria mingii servite. În funcţie de zona ocupată,
jucătorii se găsesc orientaţi perpendicular faţă de cel care serveşte, iar poziţia
jucătorilor din zonele 1,5,2,4, lor va fi cu piciorul dinspre linia laterală a terenului
aşezat mai în faţă. În timpul preluării jucătorii folosesc poziţia medie sau joasă.
La începători şi în lecţia de educaţei fizică se foloseşte aşezarea în teren cu
cinci jucători la preluare ( dispuşi în formă de semicerc sau în forma W) şi
jucătorul din zona 3 lângă fileu pentru a acţiona ca ridicător. La începătorii de
vârstă mai mare sau la avansaţi este indicată aşezarea în teren pentru preluarea
serviciului cu cinci jucători la preluare şi jucătorul din zona 2 la fileu. La echipele
de performanţă, numărul jucătorilor care efectuează preluarea serviciului scade.
La nivelul cel mai înalt această acţiune este efectuată doar de doi jucători din linia
a II specializaţi în acest scop. Restul jucătorilor se plasează în aşa fel încât să
poată intra în combinaţiile de atac ale echipei şi să nu-i incomodeze pe jucătorii de
la preluare.
Traseu metodic:
Dispozitivele de aşezare în teren la efectuarea şi primirea serviciului se
însuşesc relativ uşor, ele se pot învăţa în paralel prin exersare în oglindă. În
paralel cu pregătirea tacticii la serviciu trebuie însuşite şi prevederile
regulamentului. Este bine să se înveţe o organizare de bază şi una de rezervă
necesară adaptării la unele situaţii speciale. Sunt eficiente şi exersările sub forma
unor jocuri de atenţie şi jocuri dinamice.
Se impune ca toţi jucătorii să fie pregătiţi pentru a participa la preluarea
(inclusiv rezervele) iar în cazul unor jucători cu aptitudini deosebite li se pot
repartiza sarcini sporite (suprafaţă mai mare).
Sisteme de acţionare:
Jucătorii aşezaţi pe ambele terenuri la primire; se verifică aşezarea corectă
ca poziţie şi orientare, apoi se rotează;
Una dintre echipe serveşte de trei-patru ori consecutiv, fiind aşezată la
efectuarea serviciului, iar cealaltă organizează preluarea serviciului. Din
a treia lovitură se trimite mingea spre zona 1 unde este reţinută şi
servită din nou. După o rotaţie completă serviciul trece la cealaltă
echipă.
Jucătorii aşezaţi la primire preiau mingea aruncată pe profesor şi
organizează atacul (se pot adăuga sarcini suplimentare, ca de exemplu
după trei-patru acţiuni alergare, blocaj la perete etc.)
Acelaşi exerciţiu cu introducerea blocajului.
Jocuri cu temă.

27
Aşezarea în teren la preluarea serviciului la nivelul începătorilor şi avansaţilor
(5 jucători la preluare)

Aşezarea în teren la preluarea serviciului la avansaţi (4 jucători la preluare, cu


intrarea ridicătorului din zona 1 (A) şi 6 (B)

Aşezarea în teren la preluarea serviciului la echipe de performanţă (3 jucători la


preluare, cu intrarea ridicătorului din zona 1)

28
Aşezarea în teren la preluarea serviciului la echipe de performanţă (2 jucători la
preluare, cu intrarea ridicătorului din zona 5)

CURS NR. 8
4.3.2.TACTICA DE ECHIPĂ ÎN ATAC

TACTICA COLECTIVĂÎN ATAC este formată din însumarea acţiunilor de


organizare, efectuare şi asigurare a atacului, din acţiuni individuale şi colective, cu
minge sau fără minge.
Acţiunile individuale care intră componenţă tacticii de echipă în atac sunt în
ordine: preluarea serviciului şi trimiterea mingii spre ridicător, ridicarea (pasa)
pentru atac şi lovitura d atac (atacul propriu-zis).
Acţiunile colectice sunt simularea atacului în cadrul combinaţiilor şi asigurarea
atacului (dublarea) de cărte unul sau doi coechipieri. Din momentul intrări în
posesia mingii şi până la finalizare, prin trecerea ei peste fileu, acţiunile se
desfăşoară după un plan şi au ca scop obţinerea punctului şi serviciului. Aceste
acţiuni se numesc combinaţii.
Sistemul de atac al echipei este dispozitivul pe baza căruia se organizează
acţiunile ofensive. Tactica în atac se stabileşte în funcţie de numărul de trăgători
şi ridicători existenţi în echipă. La începători şi în lecţie de educaţia fizică se
recomandă folosirea sistemului în care fiecare jucător este ridicător când ajunge
pe zona 3 sau2 şi trăgător în celelalte. La avansaţi şi în lecţia de educaţie fizică la
clase mai mari, este recomndat sistemul cu 2 ridicători şi 4 trăgători, iar la echipel
de performanţă se foloseşte pe scară largă sistemul cu un singur ridicător-
coordonator şi cinci trăgători.
Acţiunile tactice colective după preluarea serviciului sunt acţiunile de
atac cele mai eficace şi mai spectaculoase. Se execută în condiţii optime de
anticipare a combinaţiilor şi de adaptare a lor la calitatea preluării din serviciu. Se
pot clasifica după numărul loviturilor din care sunt formate în:
• Acţiuni tactice în atac cu două lovituri - necesită o mare precizie a
preluării. Traiectoria mingii la pasa directă este medie spre înaltă, la
distanţă de 1 m faţă de fileu. Poziţii optime: zonele 2 şi 4..Este accesibilă la
nivel de avansaţi.
• Acţiuni tactice cu trei lovituri - în aceste acţiuni ridicătorul are rol
determinant, coordonând acţiunile coechiperilor. Constituie algoritmul
jocului de volei, fiind acţiunile cele mai frecvent întâlnite la toate nivelele.
La începători unde nu există specializarea pe posturi se realizează prin
pasă înaltă sau medie din zona 3 spre zona 4 sau 2. La avansaţi ridicarea
se poate executa de pe orice zona a liniei I. Se pot sistematiza în funcţie de

29
locul din teren al jucătorilor care participă la organizarea şi finalizarea lor
în:
• acţiuni cu participarea a 2 jucători din linia I când ridicătorul este în
linia I, iar sistematizarea acţiunilor se realizează după locul de plecare în
atac şi zona de pe fileu de unde se execută atacul:
1. combinaţii tactice în atac cu plecarea jucătorilor în acţiune din zonele 2 şi
4;
2. combinaţii tactice în atac cu plecarea jucătorilor în acţiune din zonele 3 şi 4
• acţiuni cu participarea a 2 jucători din linia I şi a unui jucător din
linia a II - similare cu cele precedente pentru jucătorii din linia I;
• acţiuni cu participarea a 3 jucători din linia I şi un jucător din linia
a II-a - oferă posibilitatea folosirii în atac a tuturor jucătorilor din linia I,
este nevoie ca ridicătorul să execute intrarea din linia a II de pe zonele 1,5
sau 6. Oferă o mare diversitate de posibilităţi de combinaţii. Sunt
pretenţioase, accesibile doar la nivel de performanţă.
În lecţia de educaţie fizică şi la începători se utilizează combinaţiile în
atac cu trei lovituri, după preluarea serviciului în 5 jucători. În atac
participă 2 jucători din linia I, al treilea este considerat ridicător când este plasat
pe zona 3. Se atacă din pase înalte sau medii, care sunt orientate spre înainte.
Exerciţiile se concep pornind de la modelul structural al jocului, exersarea
organizată în aşa fel încât traseul mingii să fie similar cu cel din timpul jocului.
Acţiunile tactice colective după preluarea atacului sau dublarea
atacului, pot fi cu două sau cu trei lovituri, eficacitatea lor depinde de calitatea
preluării şi de numărul de jucători care participă la combinaţie.
Acţiunile de atac cu două lovituri sunt mai dificil de realizat, ele sunt accesibile
doar la nivel de avansaţi. La începători se folosesc combinaţiile cu trei lovituri
similarecu cele anterioare.
Traseu metodic – de reţinut că organizarea atacului este determinată de faza
de apărare premergătoare (preluare din serviciu, preluare din atac) astfel
învăţarea acţiunilor de atac trebuie corelată cu învăţarea acţiunilor de apărare.
La nivelul lecţiei de educaţie fizică nu se pune problema învăţării unor
combinaţii tactice şi a însuşirii aspectelor tactice ale acţiunilor individuale care
sunt învăţate.
La acest nivel se va insista pe însuşirea cerinţelor tactice în atac legate de
oraganizarea jocului pe baza celor trei lovituri (preluare, ridicare, lovitura de atac).
Acest obiectiv se poate realiza prin exersarea acţiunilor respective în condiţiile
unor jocuri pregătitoare, cu efectiv redus, pe teren cu dimensiuni reduse şi cu
reguli adaptate.

30
Exerciţii pentru învăţarea acţiunilor colective de atac simple formate din două
lovituri pentru lecţia de educaţie fizică

Joc cu efectiv redus, pe teren cu dimensiuni reduse pentru exersarea combinaţiilor


simple de atac

31
CURS NR. 9
4.3.3.TACTICA COLECTIVĂ ÎN APĂRARE

Caracteristic pentru jocul de volei este faptul că în apărare jucătorii au de


acoperit o suprafaţă destul de mare, fapt care solicită nu numai aptitudini motrice
şi deprinderi bine consolidate, dar şi cunoştinţe teoretice şi capacitatea de a
anticipa acţiunile de atac ale adversarului pentru a aprecia corect direcţia,
traiectoria şi forţa cu care vine mingea.
În cadrul lecţiei de educaţie fizică la clasele mici şi la nivelul începătorilor
când atacul are intensitate redusă, se foloseşte tactica colectivă în apărare fără
blocaj. Jucătorii sunt dispuşi în teren în aşa fel încât să se acopere tot spaţiul şi să
se asigure preluarea mingii. Aşezarea în teren este asemănătoare ce cea folosită
la preluarea serviciului.
Pe măsură ce creşte nivelul de performanţă aspectele legate de tactica
colectivă devin mai complicate. Primul aspect al tacticii colective în apărare este
DUBLAREA ATACULUI. Regula de bază pentru această situaţie este: cei mai
apropiaţi coechipieri se plasează în poziţie joasă în apropierea jucătorului care
atacă, indiferent de zonă, asigurând dublarea pentru situaţiile în care blocajul
împiedică trecerea ei în terenul advers. Ridicătorul este primul care efectuează
dublajul atacului.
Apărarea este prezentă în joc în situaţiile de preluare a serviciului despre
care au fost expuse explicaţiile necesare în punctul anterior şi de PRELUARE A
ATACULUI. În acest caz sunt necesare mai multe măsuri de organizare şi
coordonare a acţiunilor tuturor jucătorilor, încadrate într-un sistem de apărare.
La această oră sunt folosite trei sisteme de bază:
• Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – cel mai
vechi sistem de apărare cu o largă aplicare şi în prezent datorită
eficienţei cu care rezolvă sarcinile defensive. Este folosit mai ales de
echipele de avansaţi şi cele feminine, atunci când jucătorul
ridicător-coordonator se află în linia a II-a. În aşezarea iniţială,
jucătorul din zona 6est avansat cu 2-3 metri în mijlocul terenului,
jucătorii din zonele 2 şi 4 sunt aşezaţi în apropierea liniilor laterale,
iar jucătorii din zonele 1 şi 5 apropiaţi de axa longitudinală a
terenului. Dublarea atacului şi a blocajului se face permanent
de către jucătorul din zona 6.
Avantajele acestui sistem constă în faptul că jucătorii au
sarcini precise ( fie numai de asigurare a blocajului fie de apărare în
linia a II-a), jucătorul din zona 6 asigură un dublaj bun, necesită mai
puţine deplasări în teren, este ficient dacă echipa are un blocaj
colectiv înalt şi uşurează construcţia atacului.
Dezavantajele sunt legate de faptul că devine eficient în
situaţia blocajului individual, în faţa unui joc în viteză, în cazul
atacurilor de la distanţă şi a mingilor plasate între linii.
• Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – este
folosit de echipele de avansaţi şi performanţă, caracteristica
sistemului fiind dată de faptul că jucătorul din zona 6 (care de obicei
este înlocuit de un jucător „libero”) este ultimul apărător, fiind
plasat aproape de linia de fund a terenului. Este un sistem elastic cu
mai multe variante în ceea ce priveşte deplasările jucătorilor din
linia I şi linia a II-a. Dublarea se face de către jucătorul din zona 1
sau 5 în funcţie de zona de unde se atacă, respectiv se blochează.
Avantajele acestui sistem sunt evidente când se foloseşte blocajul
individual (situaţie frecventă în faţa unui atac combinativ şi
desfăşurat în viteză), favorizează poziţia ridicătorului care face
intrare. Dezavantajele constă în neacoperirea unei suprafeţe
destul de mari din mijlocul terenului şi distanţele mari pe care le au

32
de parcurs jucătorii , în special ridicătorul când trebuie să treacă din
apărare în faza de organizare a atacului.
• Sistemul de apărare „ pe culoare” se foloseşte în situaţia unui joc
combinativ în care mingile atacate ajung la 6-7 metri de fileu.
Fiecare jucător asigură aproximativ trei metri din lăţimea terenului.
Acest sistem este folosit mai ales d echipele masculine,
experimenate, necesitând pe lângă o foarte bună mobilitate pe
teren şi preluarea unor responsabilităţi precise de către fiecare
jucător şi capacitate de anticipare bine dezvoltată.
Aspecte metodice – organizarea jocului în apărare presupune
stabilirea unor reguli şi principii de acţiune foarte clare pentru fiecare
dintre jucători, la care se adaugă necesitatea consolidării şi
perfecţionării acţiunilor tactice individuale de apărare.
La începători, unde nu este vorba încă despre învăţarea tacticii în
cadrul un sistem de apărare, exersarea acţiunilor individuale în cadrul
jocului este cea mai bună metodă de dezvoltare a deprinderilor
defensive.
Învăţarea unui sistem defensiv este un proces complex care se
realizează pe parcursul unor etape de pregătire îndelungate. Într-o
primă fază jucătorii trebuie să fie iniţiaţi în cunoaşterea şi rezolvarea
sarcinilor pe care le au pe zone şi apoi să aplice aceste cunoştinţe în
condiţii de joc. Pentru prima fază sunt importante explicaţiile teoretice
care să conducă la înţelegerea de către jucători a sarcinilor personale,
dar şi a relaţiilor dintre jucători şi a mecanismului de funcţionare a
sistemului. Pentru a creşte eficienţa explicaţiilor acestea vor fi însoţite
de imagini explicative şi demonstrative.
Exersarea propriu-zisă se va efectua la început fără minge şi vor
consta în deplasări specifice şi simularea acţiunilor solicitate în apărare
pe zonele respective. În continuare se va introduce exersarea în condiţii
apropiate de joc cu mingi oferite.
Exersarea în condiţiile jocurilor cu temă şi a celor pregătitoare va
urmări coordonarea acţiunilor jucătorilor, legarea acţiunilor de atac-
apărare şi apărare-atac, adaptarea sistemului dfensiv la particularităţile
jucătorilor şi a echipei.

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – aşezare iniţială

33
Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – un jucător la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – doi jucători la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – trei jucători la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – aşezare iniţială

34
Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – un jucător la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – doi jucători la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – trei jucători la blocaj

Sistemul de apărare „pe culoare”-aşezare iniţială

35
Sistemul de apărare „pe culoare”- un jucător la blocaj

Sistemul de apărare „pe culoare”- cu doi jucători la blocaj

Sistemul de apărare „pe culoare”- cu trei jucători la blocaj

CURS NR. 10

5. IDENTIFICAREA ŞI PROMOVAREA TALENTULUI ÎN VOLEI

Talentele sportive se dezvoltă şi se perfecţionează numai în procesul de


învăţare, pregătire şi antrenament. O importanţă decisivă în dezvoltarea talentului
revine formării unei motivaţii stimulative pentru practicarea sportului.
Talentul sportiv poate fi definit prin existenţa unor predispoziţii peste
medie pentru înalta performanţă. În exprimarea talentului sportiv joacă un rol
important următorii factori:

36
• Factorii antropometrici: înălţimea, greutatea, raportul dintre ţesuturile
musculare şi ţesuturile adipoase, centrul de greutate al corpului, armonia
proporţiilor, etc.
• Caracteristicile fizice: rezistenţa aerobă şi anaerobă, viteza de reacţie şi de
acţiune, anduranţa-viteza, anduranţa-forţa, forţa dinamică şi statică, supleţea,
etc.
• Capacităţile coordonative: capacităţile de echilibru, de mânuire a mingii;
• Capacitatea de învăţare: creativitatea, capacitatea de observaţie, de analiză,
etc.
• Predispoziţia la performanţă: sârguinţa şi asiduitatea în antrenament,
perseverenţa, capacitatea de a suporta frustaţia.
• Controlul mental: puterea de concentrare, inteligenţa motrică, capacitatea
tactică.
• Factori afectivi: stabilitatea psihică, capacitatea de învingere a stresului,
predispoziţia la competiţie.
Aptitudinile specifice jocului de volei, identificate în momentul
selecţiei iniţiale devin performante numai în condiţiile unei educări
corespunzătoare, programate şi dirijate. Evoluţia aptitudilor specifice poate fi
prevăzută cu oarecare doză de siguranţă dacă se vor lua în calcul predispoziţiile
fondului ereditar:
• Aptitudini somatice – cu o mare determinare genetică:
Talia – se constată o deplasare a selecţiei finale spre jucători şi jucătoare
cu talie din ce în ce mai mare. O talie înaltă sau foarte înaltă este o necesitate
pentru obţinerea performanţei în jocul de volei contemporan.
Greutatea şi tipul somatic – tip constituţional portivit este cel longilin,
cu musculatura armonios dezvoltată, cu o mobilitate articulară bună şi o
anvergură mare care să depăşească cu 6-8 cm. talia.
Tip de fibră musculară - nu mai este o noutate că atleţii de la probele de
viteză şi sărituri posedă un procentaj mai ridicat de fibre musculare rapide (albe).
Şi pentru jucătorii de volei care sunt dotaţi genetic cu fibre albe rapide cu
metabolism aerob-anaerob (mixt) avantajul este evident.
• Aptitudini funcţionale
Tipul de activitate nervoasă superioară (ANS) - ideal pentru jocul de
volei ar fi tipul puternic-echilibrat-mobil. În realitate sunt puţini subiecţi care să
prezinte caracteristicile pure ale acestui tip.
Capacitatea vitală şi consumul de O2 - creşterea continuă a capacităţii
de a consuma oxigen este o cerinţă de bază a dezvoltării acestor tipuri de
aptitudini. Capacitatea vitală la jucătorii şi jucătoarele de volei cu aspect longilin şi
cu gabarit mare este adesea insuficientă. În aceste cazuri şi consumul de oxigen
este redus, iar rezistenţa generală şi specifică este diminuată.
• Aptitudini general motrice
Capacitatea de învăţare - se manifestă prin uşurinţa cu care jucătorii
asimilează problemele teoretice, tactice, şi tehnico-tactice. Nu este întotdeauna
direct proporţională cu IQ-ul jucătorilor, depinzând mai degrabă de o serie de
aptitudini specifice care ţin de vocaţie, de talent.
Rezistenţa la factori perturbatori – jucătorii de volei de valoare reuşesc
prin mijloace acumulate în timpul procesului de antrenament şi prin experienţa de
concurs să elimine în mare măsură efectul factorilor stressanţi şi perturbatori care
apar în timpul pregătirii şi al competiţiilor.
Capacitatea de mobilizare a resurselor energetice psihice şi fizice
are o importanţă specială în competiţie. La nivel relativ egal din punct de vedere
valoric şi la pregătirii, această aptitudine defineşte tipul de sportiv învingător.
• Aptitudini psihomotrice
Coordonarea generală - o formă de exprimare complexă a capacităţii de
performanţă prin învăţarea rapidă a mişcărilor noi şi adaptarea rapidă la situaţii
variate, conform specificului fiecărei ramuri de sport, are mai multe componente:
• Capacitatea de orientare în spaţiu
• Capacitatea de echilibru

37
• Capacitatea de analiză statico-dinamică vizuală şi acustică
Coordonarea segmentară este formată din componentele:
• Viteza de execuţie - coordonată în joc;
• Viteza de repetiţie - coordonată în joc;
• Viteza de anticipare - coordonată în joc;
• Ambidextria
• Aptitudini motrice
Viteza în regim de forţă - calitatea de a efectua mişcări rapide în condiţiile
învingerii unei greutăţi relativ mici (30-66 % din posibilităţile maxime), numită şi
detentă.
Îndemânarea în regim de viteză - capacitatea de a executa rapid, corect şi
eficient acţiunile tehnico-tactice.
Îndemânarea în regim de rezistenţă - caliatea care permite executarea
corectă şi eficientă a acţiunilor pe întreg parcursul jocului.
Viteza în regim de rezistenţă - calitatea de a efectua eforturi medii (30-65
%) în condiţii de durată scurtă dar repetate pe parcursul jocului.
Rezistenţa în regim de viteză - capacitatea de a rezista la efortul din joc cu
angrenare totală şi eficace.
• Aptitudini psiho-intelectuale: atenţie distributivă; gândire rapidă - analiză
rapidă a situaţiilor, anticipare, luarea rapidă a deciziilor; imaginaţie motrică şi
tactică; memorie a mişcării, a traseului tactic, a combinaţiilor.
• Aptitudini psiho-afective şi psihoreglatorii voliţionale: cmbativitatea,
aplicată în limitele fair-play-ului; cpacitatea de fort voluntar, referitoare la
creşterea în mod voluntar a intensităţii, volumului şi complexităţii efortului în
antrenamente şi joc;
Jocul actual de volei se caracterizează prin creşterea vitezei de execuţie şi
implicit a celei de reacţie, ceea ce impune antrenarea mai rapidă în efort a
segmentelor solicitate şi a corpului în întregime, precum şi creşterea forţei
explozive. De asemenea a crescut complexitatea şi varietatea acţiunilor tehnico-
tactice, ceea ce a dus la scurtarea pauzelor dintre fazele de joc, la creşterea
intensităţii efortului şi la reducerea timpului de refacere. Substratul metabolic al
efortului este mai ales cel anaerob, alternat pentru scurte perioade cu cel aerob.
Sistemul nervos şi analizatorii vizual, kinestezic şi auditiv sunt intens
solicitaţi. Tensiunea psihică este şi ea crescută, ceea ce duce la apariţia rapidă a
oboselii nervoase, pe lângă cea fizică, însoţită de tulburări în mecanismele care
reglează automatismul şi precizia mişcărilor, precum şi scăderea puterii de
concentrare.
Aparatul locomotor este solicitat permanent atât la nivelul trenului inferior,
cât şi la nivelul celui superior. Solicitarea aparatului cardio-vascular este medie, cu
excepţia fazelor cu efort de intensitate submaximală. Funcţia respiratorie este
mult solicitată pe toată durata jocului, în fazele de joc disputate, organismul poate
contracta o datorie de oxigen destul de mare. Funcţia de termoreglare a
organismului este şi ea intens solicitată, procesele de transpiraţie sunt
accentuate, ajungându-se la pierderi mari de apă şi electroliţi.
În categoria aptitudinilor favorizante practicării jocurilor sportive,
deci şi al jocului de volei specialiştii includ în următoarele însuşiri:
• viteza de acţiune; anticiparea situaţiilor; coordonarea; gândirea
operativă; orientarea spre un anumit scop;
activizarea;concentrarea;mărirea atenţiei;atenţia distributivă;
• stare de sănătate optimă, dezvoltare fizică bună şi armonioasă, fără
deficienţe fizice până la gr. I ale coloanei vertebrale sau ale membrelor
inferioare;
• statura de preferinţă la limitele superioare ale valorilor de referinţă
pentru grupa de vârstă şi categoria de sex respectivă;
• vârsta cronologică suprapusă în mare măsură cu cea biologică, iar
puseul de creştere la vârsta de 12-13 ani trebuie să atingă 7-8 cm;
• vigoarea fizică şi uşurinţa în mişcări manifestată în executarea
actelor motrice specifice vârstei, în speţă jocuri de mişcare. Copiii înzestraţi

38
cu aceste însuşiri aleargă, sar, se caţără, aruncă, lovesc cu mai multă
uşurinţă şi mai mare forţă decât ceilalţi;
• plăcerea pentru joc, manifestată prin entuziasm, angajament total,
emulaţie. Câteodată manifestările pot avea chiar un caracter negativ:
certuri, gesturi necontrolate;
• combativitatea, presupune un comportament dârz, dorinţă de
obţinere a victoriei. Această calitate care este o formă pozitivă de
manifestare a agresivităţii, trebuie atent căutată la copii şi cultivată pentru
că lipsa ei mai târziu este un impediment serios în obţinerea unor rezultate
sportive semnificative;
• aptitudinile motrice: atât calităţile motrice de bază (viteza,
îndemânarea, forţa, rezistenţa) cât şi calităţile motrice combinate,
armonizate cu structura jocului de volei. Cele mai importante: viteza şi
îndemânarea;
• din cadrul însuşirilor psihomotrice: rapiditatea actelor motrice,
coordonarea generală şi segmentară, viteza de învăţare, inteligenţa
motrică.
• în plan psihic calităţile necesare:
• cognitiv: atenţia, imaginaţia
• afectiv: rezistenţa la stres
• social: capacitate de colaborare
• plan atitudinal: interes, motivaţie, disciplină
• plan temperamental: puternic-echilibrat, vioi, extrovertit.
Ideal ar fi ca copiii să dispună de un număr cât mai mare de aptitudini
favorizante pentru practicarea jocului de volei. Cu cât tabloul acestor aptitudini
este mai complet cu atât putem susţine că acel copil este mai talentat.
Metode şi mijloace de diagnoză şi prognoză
Pentru aprecierea corectă a creşterii şi dezvoltării fizice există numeroase
tehnici şi metode de prognoză. Important este să se cunoască curba de creştere a
staturii la diferite vârste şi viteza de creştere. Aceasta din urmă se poate deduce
din raportul numărului de centimetri crescuţi pe an.Prognoza staturii definitive se
mai poate face şi cu ajutorul unor formule dintre care menţionăm formula lui V.
Karkus (SUA): la băieţi: S.D = S.tatălui + S.Mamei x 1,08 /2;la fete: S.D = (S.T x
0.923) + S.M /2. Această formulă este aplicabilă cu rezultate bune mai ales până
la vârsta de 10 ani. După această vârstă se recomandă folosirea tabelului
estimativ următor:
Vârsta Băieţi Fete
în ani % din statura % din statura
definitivă definitivă
7 69,0 73,6
8 72,2 77,1
9 75,4 80,5
10 78,3 83,8
11 81,3 87,3
12 84,1 92,2
13 87,1 96,7
14 92,0 98,9
15 96,6 99,8
16 98,8 100
17 99,8
18 100

Proporţiile corporale armonioase pot fi apreciate folosind Indicele Adrian


Ionescu: I.AI = Bust-Statură/2 (normal 3-4 pentru băieţi, 4-5 pentru fete)
Anvergura care denotă braţe lungi, cu pârghii consolidate este un indiciu
important în orientarea copiilor spre volei. Valorile normale ale anvergurii sunt la
13 ani, statura+ 3 cm, dar dimensiunile care depăşesc valorile normale sunt
factori favorizanţi pentru practicarea voleiului.

39
Lungimea şi lăţimea extremităţilor (palma, laba piciorului) sunt dimensiuni
care pot anticipa creşterea în înalţime. Este o prezumţie care pleacă de la
constatarea că maturizarea osoasă se produce mai întâi la nivelul oaselor
metatarsiene şi metacarpiene.
Vârsta optimă pentru începerea practicării jocului de volei şi aprecierea
vârstei cronologice şi a vârstei biologice: vârsta cronologică este cea care
apreciază calendaristic numărul anilor de la naştere până la un moment dat, iar
cea biologică aceea prin care se apreciază particularităţile individuală ale fiecărui
copil în parte, sau a celor care se abat de la particularităţile de vârstă generale.
Considerăm că începerea procesului de selecţie se poate face începând cu
vârsta de 10-11 ani, sau chiar mai devreme pentru că la copii bucuria de a se juca
este naturală şi foarte dezvoltată, iar practicarea unui joc sportiv ca şi voleiul îi
ajută să-şi dezvolte toate componentele personalităţii.
Pentru evaluarea predispoziţiilor ludice se pot folosi jocurile dinamice care
au marea calitate de a asigura cadrul necesar desfăşurării unei largi palete de
aptitudini specifice jocurilor sportive în general. Pentru a identifica la copii acele
predispoziţii care favorizează practicarea voleiului trebuie alese câteva jocuri care
să conţină elemente asemănătoare structural cu jocul şi să fie obiectivizate, în aşa
fel încât să permită înregistrarea acţiunilor şi apoi evaluarea aptitudinilor vizate.

40
CURS NR. 11

6. JOCUL DE VOLEI ÎN LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ

În programa şcolară jocul de volei este prezent alături de celelalte jocuri


sportive ca mijloc de realizare al obiectivelor educaţiei fizice şcolare la toate
clasele.
Folosirea în lecţia de educaţie fizică a acţiunilor specifice jocului de volei,
precum şi a jocului integral trebuie să asigure în primul rând îndeplinirea
obiectivelor educaţiei fizice şcolare, şi anume:
• dezvoltarea multilaterală a personalităţii elevilor;
• întărirea sănătăţii şi mărirea capacităţii de efort;
• dezvoltarea calităţilor motrice de bază;
• dobândirea unui sistem de deprinderi, priceperi şi cunoştinţe motrice;
• formarea capacităţii de practicare sistematică şi independentă a exerciţiilor
fizice în timpul liber tot timpul vieţii.
O serie de caracteristici ale jocului de volei, printre care faptul că
necesită un spaţiu redus, instalaţii puţine şi simple, precum şi acela că poate fi
practicat după însuşirea a una sau două dintre acţiunile principale ale jocului
(lovirea de sus şi de jos), recomandă voleiul ca pe un mijloc al educaţiei fizice
şcolare dintre cele mai eficiente, el fiind în acelaşi timp unul din jocurile sportive
care se bucură de mare popularitate în rândul elevilor de toate vârstele.
Sistemele de acţionare bazate pe structuri motrice ale jocului de volei pot fi
prezente în aproape toate părţile (verigile) lecţiei de educaţie fizică. Folosirea lor
este benefică pentru elevi, contribuind atât la rezolvarea sarcinilor legate de
dezvoltarea fizică armonioasă (tonificarea musculaturii extensoare a spatelui,
tonificarea articulaţiilor şi ligamentelor), dezvoltarea calităţilor motrice de bază
(în special viteza, detenta şi îndemânarea) cât şi la formarea unor deprinderi şi
priceperi motrice specifice.
Programa şcolară prevede la capitolul dedicat dezvoltării calităţilor motrice
folosirea acţiunilor specifice voleiului pentru dezvoltarea vitezei, al unor structuri
ale jocului pentru dezvoltarea îndemânării şi a jocurile pregătitoare şi sportive
pentru dezvoltarea rezistenţei.
Prevederile programei şcolare actuale cu privire la jocul de volei se referă
la însuşirea acţiunilor tehnico-tactice de bază ale jocului şi formarea capacităţii de
aplicare a acţiunilor de bază în joc cu efectiv redus şi reguli simplificate, în clasele
a V-a, a VI-a respectiv capacitatea de a desfăşura joc bilateral cu efectiv complet
şi cu respectarea principalelor reguli, începând din clasa a VII-a.
Cerinţele programei sunt după părerea noastră cerinţe minime care pot fi
realizate în condiţiile oricărei şcoli, iar în funcţie de anumiţi factori care ţin atât de
condiţiile materiale cât şi priceperea profesorului aceste cerinţe pot fi depăşite,
la acţiunile prevăzute în programă se pot adăuga şi altele precum: serviciul de
sus, lovitura de atac pe alte direcţii decât cea a elanului, blocajul colectiv,
autodublajul.
Pentru a asigura o instruire eficientă profesorul va avea în vedere factorii
limitativi care pot apare în cadrul instruirii şi va lua măsuri de înlăturare a
acestora. Dintre factorii limitativi care pot împiedica realizarea obiectivelor
amintim:
• neasigurarea materialul didactic, în special al unui număr suficient de mingi ;
• însuşirea necorespunzătoare a celor două acţiuni de bază: lovirea de sus şi de
jos a mingii;
• atenţie insuficientă acordată instruirii acţiunii de organizare a celor trei lovituri:
preluare, ridicare şi trecere peste fileu a mingii;
• instruirea nu se face global sau se folosesc exerciţii şi forme de organizare a
colectivului puţin eficiente, fără corespondenţă cu jocul;
• folosirea acţiunilor de joc în lecţie , fără ca acestea să fie aplicate în joc
bilateral;

41
• planificarea unor modele de joc greoaie, sau care nu sunt în concordanţă cu
nivelul de pregătire al colectivului de elevi.
Optimizarea instruirii este posibilă prin :
• Structurarea modelelor de joc şi raţionalizarea conţinutului tehnico-tactic, în
funcţie de condiţiile concrete din şcoală, de timpul avut la dispoziţie, numărul
de elevi şi nivelul lor de pregătire. Se va urmări simplificarea modelelor şi
mijloacelor, chiar dacă ele vor fi alese în corespondenţă cu cele care se
folosesc la nivelul echipelor de performanţă.
• Folosirea pe scară largă a jocurilor pregătitoare şi cu efectiv redus pe teren cu
dimensiuni reduse, fapt care oferă posibilitatea exersării timpurii a acţiunilor
de bază în condiţii de joc, contribuind la creşterea interesului elevilor pentru
jocul de volei, la dezvoltarea combativităţii, a spiritului de echipă, şi în ultimă
instanţă la formarea caracterului şi personalităţii elevilor.
• Asigurarea unor condiţii optime de exersare în timpul lecţiei este o necesitate
determinată de timpul afectat în lecţie pentru realizarea obiectivelor specifice
jocului de volei care este limitat la 15-20 de minute şi de numărul relativ mare al
colectivului de elevi. Din acest motiv se impun măsuri pe linia organizării
colectivului în aşa fel încât să se realizeze un număr cât mai mare de repetări,
condiţie a însuşirii corespunzătoare a acţiunilor jocului. Se recomandă organizarea
pe grupe valorice stabile, stabilirea unor elevi-instructori, exersarea în coloană,
folosirea suveicilor, ştafetelor.
• Sistemele de acţionare vor fi alese în aşa fel încât exerciţiile simple să fie
grupate în structuri care să cuprindă un exerciţiu de bază şi 2-3 variante,
economisindu-se astfel timpul pentru explicare şi organizarea colectivului.
• Stimularea activităţii independente, formarea la copii a obişnuinţei de a-şi
extinde exersarea acţiunilor însuşite în lecţie în activitatea lor independentă.
Acest deziderat se poate realiza dacă în cadrul lecţiilor vom folosi jocuri de
mişcare şi pregătitoare pe care ei le vor juca cu plăcere şi în timpul liber.
• Organizarea unor competiţii interne stabile la nivelul claselor încă din primul
an de instruire. În primii ani de instruire aceste competiţii se vor organiza la
nivel de jocuri pregătitoare şi jocuri cu efectiv redus, cu reguli simplificate. Pe
măsura progresului realizat de elevi jocul se va apropia din ce în ce mai mult
de forma lui competiţională cu regulile obişnuite. Elevii vor fi instruiţi şi în
privinţa regulamentului şi a organizării competiţiilor pentru a fi capabili să-şi
organizeze şi singuri aceste întreceri.

6.1. METODOLOGIA PREDĂRII JOCULUI DE VOLEI ŞI FORMELE DE


ORGANIZARE A COLECTIVULUI ÎN LECŢIE

Explicarea şi demonstrarea acţiunii se vor realiza în condiţii cât mai


apropiate de cele ale jocului, insistându-se mai ales pe demonstrare, cu accent pe
ansamblul acţiunii şi sublinierea momentelor "cheie". Pe parcursul exersării se va
reveni cu explicaţii în funcţie de necesităţile concrete ale colectivului.
Acţiunile de bază se vor preda folosindu-se metoda globală, iar mijloacele
folosite vor fi alese după criteriul eficienţei şi a legăturii lor cu structura jocului.
Exersarea în condiţii uşurate va fi şi ea prezentă, mai ales în etapa de învăţare,
locul ei fiind apoi luat din ce în ce mai mult de exersarea în condiţii apropiate de
joc în etapa de fixare şi consolidare. Lucrul pe părţi se foloseşte mai ales pentru
exersarea unor aspecte dominante din tehnica de execuţie sau în cazul în care se
observă dificultăţi de însuşire corectă a mecanismului mişcării.
Metoda exersării frontale, cu tot colectivul clasei este recomandată ca fiind
cea mai potrivită cu condiţiile lecţiei de educaţiei fizică. Dar pentru a fi eficientă
este obligatoriu ca numărul de mingi să fie suficient, adică o minge la 2-4 elevi.
Se poate folosi şi lucrul pe ateliere şi pe grupe valorice dar numai în cazul
în care colectivul este bine instruit şi disciplinat.
Circuitul, ca metodă de exersare se poate utiliza pentru consolidarea unor
deprinderi şi mai ales pentru dezvoltarea calităţilor motrice.

42
În lecţia de educaţie fizică se pot introduce şi forme de autopregătire şi
autoconducere pe fondul unei bune discipline la nivelul clasei şi cu ajutorul unor
elevi-instructori special pregătiţi.
De asemenea se recomandă organizarea clasei pe grupe (echipe) stabile
atât pe parcursul lecţiilor cât şi a desfăşurării unor minicompetiţii.
6.2. INDICAŢII PENTRU CICLUL LICEAL

Obiectivul principal la acest nivel este exersarea acţiunilor de bază în


vederea aplicării lor cât mai repede în cadrul jocului bilateral.
Capacitatea motrică a elevilor la această vârstă este bine dezvoltată aşa
că accentul se pune pe:
• exersarea globală a acţiunilor şi finalizarea lor, aspectul tehnic al execuţiei
interesând mai puţin.
• exersarea în structuri de acţiuni după modelul jocului, cu preocupare
specială pentru realizarea continuităţii în organizarea celor trei lovituri şi
trecerea mingii peste plasă
Atenţie deosebită se acordă elementelor de întrecere şi organizării de
competiţii :
• jocuri cu efectiv redus pe teren cu dimensiuni reduse
• jocuri cu efective inegale
• competiţii în care să se realizeze solicitarea diferenţiată: efective inegale,
jocuri cu handicap etc.
• instruirea elevilor pentru cunoaşterea regulamentului de joc, a cerinţelor
organizării unor competiţii, în vederea creşterii gradului de implicare în
procesul de organizare şi conducere a competiţiilor şcolare.
Pentru obţinerea unor rezultate eficiente se va face tratarea diferenţiată a
colectivului prin organizarea unor grupe valorice.

CURS NR. 12
6.3.MODELE DE JOC INTERMEDIARE ŞI FINALE PENTRU CICLUL
GIMNAZIAL ŞI LICEAL

Stabilirea clară a modelului de joc constituie o cerinţă de bază a obţinerii


performanţelor la orice nivel de pregătire. El trebuie să cuprindă dispozitivele de
aşezare în teren la primirea şi efectuarea serviciului şi acţiunile de bază în atac şi
apărare.
Modelele intermediare trebuie să fie stabilite în concordanţă cu modelul final.
În pregătire se va acorda atenţie mărită acţiunilor de bază, acţiunile introduse
suplimentar vor fi folosite pe linia pregătirii individualizate, în cazurile în care
colectivul are un bun nivel de pregătire sau pentru anumiţi elevi care au un grad
de dezvoltare al calităţilor şi al deprinderilor motrice mai dezvoltat.
• Model de joc pentru clasa a VI- a - joc 4x4 pe teren redus - dispozitivul la
primirea serviciului – trei jucători în semicerc, al patrulea la fileu. Serviciu de
jos sau prin lovire de sus cu două mâini.
• Model de joc pentru clasa a VII- a - joc 6x6, fără blocaj, preluarea serviciului în
formaţie de semicerc sau “W” cu cinci jucători, jucătorul din zona 3 lângă fileu.
Serviciu de jos din faţă sau de sus din faţă ( în funcţie de nivelul colectivului cu
permisiunea de a servi din interiorul terenului). Organizarea celor trei lovituri:
preluarea serviciului, ridicarea înainte şi peste cap, trecerea mingii peste fileu
de către jucătorii din zonele 2 şi 4 cu o mână sau două mâini din săritură.
Apărarea, fără blocaj, cu jucătorii din zonele 2 şi 4 în urma liniei de trei metri,
jucătorul din zona 6 avansat spre mijlocul terenului, extremele din linia a doua
mai retrase.
• Model de joc pentru clasa a VIII-a (model final pentru ciclul gimnazial) - joc 6 x
6 cu blocaj individual la corespondent şi dublarea blocajului de către jucătorul
cel mai apropiat. Preluarea serviciului în cinci jucători în formaţie de “W”, cu
jucătorul din zona 2 lângă fileu (ridicător). Serviciul de sus din faţă.
Organizarea celor trei lovituri: preluarea serviciului spre ridicător în zona 2,
ridicarea înainte scurtă şi lungă, trecerea mingii peste fileu de către jucătorii

43
din zonele 2 şi 3 cu lovitură de atac sau cu două mâini din săritură. Apărare cu
blocaj individual efectuat de jucătorul corespondent, dublat de jucătorul cel
mai apropiat, cu jucătorul din zona 6 retras, jucătorii din zonele 1 şi 5 aşezaţi
mai înainte şi în lateral, la cca. 6 metri faţă de fileu. La efectuarea serviciului ,
jucătorii din linia I aşezaţi lângă fileu pentru blocaj. Toţi jucătorii devin
ridicători atunci când ajung în zona 2 şi atacanţi în zonele 2 şi 3.
• Model de joc intermediar pentru ciclul liceal (cl. a IX-a şi a X-a) – se poate folosi
modelul de joc final de la ciclul gimnazial cu unele îmbunătăţiri: se poate
introduce blocajul în doi jucători cu dublaj al jucătorului din linia I care nu
participă la el, sau cu dublaj al jucătorul din zona 1 sau 5 şi sistemul de
apărare cu jucătorul din zona 6 retras. De asemenea se poate introduce
specializarea unor jucători pe anumite posturi: ridicători, atacanţi, libero şi
schimbarea de locuri după trecerea mingii peste fileu.
• Model de joc final pentru ciclul liceal (clasele a XI-a şi a XII-a) – sistemul de
atac cu 4 atacanţi şi 2 ridicători, se poate introduce intrarea ridicătorului din
zona 1 la primirea serviciului şi combinaţia cu atac simultan. În apărare,
blocajul individual şi blocajul în doi jucători, sistemul de apărare cu jucătorul
din zona 6 retras.

6.4. JOCURI PREGĂTITOARE

• Joc cu mingi aruncate peste fileu între două echipe de câte 6 jucători: se
începe cu două mingi care se aruncă cu o mână sau două, concomitent din
cele două terenuri. Mingea căzute în teren înseamnă punct pentru adversar. Se
joacă 2-3 seturi până la 15 puncte. După fiecare set se mai introduce o minge.
• Jucătorii aşezaţi câte 6 în triunghiuri legate între ele, fiecare grupă cu trei
mingi. Primul executant trimite pe rând mingile cu două mâini de sus spre
jucătorul următor, imediat ce acesta a efectuat pasa anterioară. Când mingea
ajunge la ultimul executant, acesta o trimite lung spre primul jucător, care
continuă circuitul. Dacă se greşeşte nu se întrerupe exerciţiul ci se continuă cu
mingile care au rămas. Se poate executa şi sub formă de concurs.
• Joc în echipe de câte doi elevi peste fileu improvizat, pe lungimea sălii, numai
cu lovire de sus a mingii, obligatoriu cu pasarea mingii între cei doi coechipieri
şi apoi trimiterea peste fileu. La început se pot acorda diferite derogări de la
regulile jocului competiţional: jucarea mingii de două ori consecutiv de acelaşi
jucător, fără ca această lovitură să conteze la cele trei obligatorii sau
permisiunea de a juca mingea şi dacă ea a căzut odată de sol.
• Joc în echipe de câte trei în aceleaşi condiţii, pe lungimea sălii. La început
mingea se pune în joc prin lovire cu două mâini, apoi se poate introduce
serviciul de la distanţă de 5 – 6 m faţă de fileu. Este obligatorie organizarea
celor trei lovituri. Trimiterea mingii peste fileu cu două mâini, la început simplu
apoi din săritură. Se punctează acţiunile care respectă aceste condiţii. Se
poate juca şi în condiţii uşurate, prin acordarea derogărilor descrise anterior.
• Joc în echipe de câte trei pe jumătatea în lungime a terenului, cu serviciu,
preluare, ridicare şi trimiterea mingii peste fileu obligatoriu din săritură
( lovitură de atac sau plasat). Se joacă contratimp, seturi de câte 4-5 minute.
• Joc în echipe de câte patru jucători pe teren cu dimensiuni mai reduse, cu trei
jucători pe linia de atac, fără blocaj. Nu sunt luate în considerare mingile
căzute în spaţiul de trei metri. La început cu mingi oferite (aruncate) din afara
terenului, apoi cu serviciu.
• Joc în echipe de câte 6 jucători cu mingi oferite din afara terenului, cu
obligativitatea organizării celor trei acţiuni: preluarea spre jucătorul din zona 2,
ridicare pentru jucătorul din zona 3 sau 4, trimitere peste fileu cu lovitură de
atac. La început fără blocaj, apoi se introduce blocajul individual şi dublarea
blocajului de către jucătorul cel mai apropiat. Rotaţia jucătorilor se face după 5
acţiuni.
• Joc în echipe de câte 6 jucători cu serviciu. Echipa care serveşte este dispusă
în teren cu jucătorii din linia I pregătiţi pentru blocaj, iar cea din apărare în
dispozitiv cu cinci jucători la preluare dispuşi în semicerc sau în “W “şi

44
jucătorul din zona 2 la fileu pentru a asigura ridicarea pentru atac. Fiecare
echipă are dreptul la cinci servicii consecutive, indiferent de evoluţia scorului.
Se punctează doar acţiunile care se încadrează în modelul impus: preluarea
spre jucătorul din zona 2, ridicare pentru atac, lovitura de atac de de zona 3
sau 4. În apărare: blocaj individual la corespondent, dublarea blocajului de
către jucătorul cel mai apropiatde pe aceiaşi linie, preluarea atacului de către
jucătorii din linia a II-a, jucătorul din zona 6 retras în spatele jucătorilor din
zonele 1 şi 5.

ECHIPA REPREZENTATIVĂ ŞCOLARĂ

Activitatea de pregătire a echipelor şi chiar participarea la unele întreceri


se poate realiza în parte prin activitatea independentă a elevilor. În general se
recomandă ca instruirea echipelor reprezentative şcolare să fie realizată prin lecţii
speciale de antrenament sportiv, dar la creşterea eficienţei acestor lecţii de
activităţi sportive. Ele sunt activităţi îndrăgite de elevi şi ar trebui să fie organizate
în număr cât mai mare la nivelul şcolilor de toate gradele.
Pentru profesori, competiţiile oferă de asemenea cea mai bună ocazie de
verificare a metodelor şi mijloacelor utilizate în procesul de instruire.
Competiţiile cu caracter amical se pot organiza la nivelul claselor, a şcolii,
sau între echipele reprezentative ale unor unităţi şcolare din localitate, iar cele
oficiale sunt organizate de Inspectoratele şcolare, Ministerul Educaţiei Naţionale,
Federaţia Română de Volei şi nou înfiinţata Federaţie a Sportului Şcolar şi
Universitar.
Pentru reuşita unei competiţii este necesar ca ea să se desfăşoare în condiţiile
unui regulament elaborat în prealabil. Acest regulament va cuprinde toate datele
legate de acţiunea respectivă, referindu-se la următoarele aspecte:
• Denumirea competiţiei, scopul, durata, organizatorii, categoriile de
jucători care au drept de participare
• Sistemul de disputare, modul de alcătuire al clasamentului
• Termenele de înscriere
• Premiile, titlurile care se vor acorda câştigătorilor şi participanţilor.
Pentru organizarea unor competiţii importante, se vor organiza mai multe
comisii care să poată rezolva anumite probleme şi să asigure buna desfăşurare în
conformitate cu regulamentul: comisia de organizare, comisia administrativă,
comisia tehnică.
CURS NR. 13

6.6. SISTEME DE DISPUTARE A COMPETIŢIILOR ŞCOLARE

Competiţiile şcolare de volei se pot disputa sub forma turneelor sau în


sistem eliminatoriu. În sistemul turneu, fiecare echipă se întâlneşte pe rând cu
toate celelalte echipe. Avantajul acestei forme de disputare este faptul că există o
continuitate în pregătire, iar aprecierea valorii se face după disputarea unui număr
mai mare de meciuri.
Programarea jocurilor în sistem turneu se face după o formulă prestabilită,
numită formula “Berger”. Această formulă asigură pentru fiecare echipă
defăşurarea alternativă a jocurilor pe teren propriu şi în deplasare.
Modul concret de folosire al acestei formule este următorul:
• Prin tragere la sorţi, fiecare echipă primeşte un număr, de la 1 la n ( n=
numărul total al echipelor participante)
• Dacă “n” este un număr par, competiţia se va desfăşura pe parcursul a “n-
1” etape, iar dacă “n” este impar pe parcursul a “n” etape, iar numărul
total al meciurilor va fi de “ n(n-1)
• Numărul de ordine par cel mai mare este luat ca bază şi va fi trecut în
tabel în stânga ( joc în deplasare) în etapele cu număr impar şi în dreapta
(joc pe teren propriu ) în etapele cu număr par. Astfel pentru un turneu cu
8 echipe vom avea următoarea situaţie:

45
Etapa I 1-8 Etapa II 8-5 Etapa III 2-8 Etapa IV 8-6 Etapa V 3-8
Etapa VI 8-7 Etapa VII 4-8
• În continuare se vor programa celelalte echipe astfel: când cifra mai mică
este în stânga se continuă de sus în jos cu următoarele în ordine
crescătoare, iar când aceasta este în dreapta se continuă trecând tot în
partea stângă următoarea cifră mai mare:
Etapa Etapa Etapa III Etapa IV Etapa V Etapa VI Etapa VII
I II
1- 8 8–5 2–8 8-6 3-8 8-7 4-8
2-7 6-4 3-1 7-5 4-2 1-6 5-3
3-6 7-3 4-7 1-4 5-1 2-5 6-2
4-5 1-2 5-6 2-3 6-7 3-4 7-1

• Atunci când numărul echipelor înscrise este impar, programarea se


face pentru numărul par imediat următor, iar echipa programată să
joace cu acest număr, nu va juca în etapa respectivă.
• Clasamentul se întocmeşte adunând punctele obţinute de fiecare
echipă în toate meciurile ( se acordă 2 puncte pentru victorie, un
punct pentru înfrângere, 0 puncte pentru neprezentare). Dacă
există echipe cu acelaşi număr de puncte, se ia în considerare
setaverajul( cifra obţinută prin împărţirea numărului de seturi
câştigate la numărul de seturi pierdute), iar dacă egalitatea persistă
şi în acest caz, se va lua în calcul punctaverajul, care se obţine în
acelaşi mod.
Sistemul eliminatoriu se foloseşte atunci când numărul echipelor
participante este mare, iar timpul afectat competiţiei este limitat. Dacă numărul
echipelor este par, toate echipele vor juca prima etapă, în ordinea tragerii la sorţi
a numărului de ordine. Dacă numărul echipelor este impar, programarea jocurilor
se face folosind următoarea formulă: (A- 2 n) x 2 = R, unde A reprezintă numărul
echipelor, n este puterea la care ridicând cifra 2 se obţine un număr mai mic, dar
cel mai apropiat de A, iar R reprezintă numărul echipelor care vor juca în primul
tur.

6.7. ACTIVITATEA PROFESORULUI ÎN PREGĂTIREA ECHIPEI


REPREZENTATIVE A ŞCOLII

Pe lîngă activitatea de selecţie şi de instruire a elevilor care fac parte din


echipa reprezentativă a şcolii, profesorul de educaţie fizică trebuie să desfăşoare
şi alte activităţi specifice pregătirii şi participării la competiţii.
Aceste activităţi sunt legate de momente diferite ale desfăşurării
competiţiilor: înainte de meci, în timpul meciului şi după încheierea meciului.
Pentru fiecare joc, înainte cu o zi sau două, profesorul va organiza o
discuţie cu componenţii echipei în care, împreună cu aceştia va analiza la un nivel
accesibil, concepţia de joc a viitorului adversar , sistemul de atac şi de apărare,
punctele forte şi cele vulnerabile ale acestuia. În funcţie de aceste aspecte va
stabili tactica echipei, formaţia de bază şi sarcinile de joc pentru fiecare jucător.
Se va anunţa locul şi ora de disputare a jocului, echipamentul de joc şi
eventual alte aspecte organizatorice: locul de adunare, actele de identitate, etc.
În şedinţa de pregătire a jocului, profesorul mai poate da indicaţii legate de
alimentaţie, odihnă şi alte aspecte ale refacerii.
De asemenea această întâlnire poate fi un bun prilej de întărire a pregătirii
psihologice, de dezvoltare a spiritului de echipă şi a dorinţei de victorie.
Înainte de începerea meciului, profesorul rezolvă problemele
organizatorice (prezentarea actelor de legitimare pentru completarea foilor de
arbitraj), organizează şi supraveghează pregătirile echipei. Încălzirii i se va
acorda atenţie deosebită, pentru că efectuarea ei în condiţii improvizate sau într-
un timp insuficient poate compromite din start şansele echipei.

46
În timpul meciului profesorul conduce echipa în conformitate cu
regulamentul în vigoare. El are posibilitatea de a transmite indicaţii verbale în
timpul partidei, care trebuie să fie constructive şi încurajatoare pentru jucători.
Poate cere întreruperea jocului prin „timpii de odihnă” la care are dreptul fiecare
echipă în anumite momente când acest lucru i se pare necesar: pentru a odihni
jucătorii, pentru a da indicaţii tactice concrete sau pentru a întrerupe jocul
adversarilor. Pentru ca aceste întreruperi să fie benefice, indicaţiile vor fi clare,
precise, nu prea multe la număr, iar tonul folosit va fi unul calm, încurajator.
Tot în limita regulamentului, profesorul poate de asemenea să ceară
schimbarea jucătorilor în anumite situaţii cerute de evoluţia jocului. La nivelul
echipelor şcolare, pentru a stimula dorinţa de joc a elevilor, este recomandat ca
profesorul să ofere posibilitatea tuturor componenţilor echipei să ia parte activă la
joc.
După terminarea meciului, profesorul va aprecia comportarea echipei, în
acelaşi spirit constructiv indiferent de rezultat, iar la prima întâlnire de după meci
va analiza obiectiv modul în care echipa şi jucătorii şi-au îndeplinit sarcinile de
joc. Este bine ca la această analiză să fie angrenaţi toţi jucătorii care să-şi poată
expune şi ei părerile, iar soluţiile de rezolvare a problemelor care apar să fie găsite
împreună.

CURS NR. 14

7. NOŢIUNI DE REGULAMENT

Pentru a aduce jocul de volei în nişte limite de timp mai uşor anticipabile, la
Congresul F.I.V.B din anul 1998, desfăşurat la Tokyo, s-a adoptat noul sistem de
punctare. Acesta a devenit obligatoriu din anul 1999 pentru toate competiţiile
organizate de F.I.V.B. şi pentru toate competiţiile din anul 2000.
Meciurile se dispută pe sistemul trei seturi câştigate din cinci, numai că
toate seturile se joacă în sistemul “tie-break”. În primele patru seturi câştigătoare
va fi echipa care va ajunge prima la 25 de puncte, iar în setul al cincilea, la 15
puncte. O diferenţa minimă de două puncte între echipa învingătoare şi cea
învinsă este obligatorie. Pentru realizarea acestei diferenţe în cazurile de egalitate
se poate juca fără limită, exact ca în vechiul sistem de “tie-break” care se aplica
pentru setul decisiv.
O altă noutate a regulamentului a fost apariţia unui jucător cu sarcini
speciale denumit “libero”. Acesta poate intra numai în linia a doua şi nu are voie
să servescă, să atace sau să sară la blocaj. Schimbările unui jucător din linia
a doua cu jucătorul “libero” nu afectează numărul obişnuit de schimbări. Între
două schimbări ale “libero-ului” trebuie să se dispute cel puţin un punct.
În contextul acestor noi prevederi ale regulamentului jocului de volei,
fiecare acţiune de joc se finalizează prin câştigarea sau pierderea punctului.
SPAŢIUL DE JOC cuprinde terenul de joc şi zona liberă. Dimensiuni:
terenul de joc are forma unui dreptunghi cu laturile de 18x9 m. înconjurat simetric
de o zonă liberă dreptunghiulară de minimum 3 m. lăţime. Un spaţiu de cel puţin 7
m de la sol trebuie să fie liber de orice obstacol.
SUPRAFAŢA DE JOC- trebuie să fie plană, orizontală şi uniformă, de
culoare deschisă.
LINIILE TERENULUI - lăţimea tuturor liniilor este de 5 cm. Ele trebuie să
aibă o culoare deschisă şi diferită de cea a solului şi a altor marcaje:
• liniile de delimitare: terenul de joc este delimitat de linii laterale şi
două linii de fund, ambele trasate în interiorul terenului de joc.
• linia de centru: axa liniei de centru împarte terenul de joc în două
terenuri egale, măsurând 9x9 m. fiecare.
ZONELE ŞI SPAŢIILE DE JOC
• zona de atac este delimitată în fiecare teren de axa liniei de centru
şi de linia de atac trasată în interiorul zonei la o distanţă de 3 m. de
această axă.

47
• zona de serviciu - este în spatele liniei de fund pe toată lăţimea
acesteia, în adâncime se prelungeşte până la capătul zonei libere.
• zona pentru înlocuiri- este delimitată de prelungirea imaginară
acelor două linii de atac până la masa scorerului.
FILEUL ŞI STÂLPII
• fileul măsoară 1 m. lăţime şi 9,50 m. lungime, fiind întins vertical
deasupra liniei de centru, este de culoare neagră, alcătuit din
ochiuri pătrate cu latura de 10 cm. La partea superioară are o
bandă de pânză albă răsfrântă pe fiecare parte a fileului de 5 cm.
lăţime. Prin interiorul acestei benzi trece un cablu flexibil care
prinde fileul de stâlpi şi-l menţine întins la partea superioară. La
extremitatea inferioară se găseşte o sforă mobilă care trece pe
toată lungimea, cu care se prinde şi se menţine întinsă.
• benzile laterale: două benzi albe, late de 5 cm. ,lungi de 1 m., sunt
prinse vertical de fileu deasupra fiecărei linii laterale a terenului.
• antenele: sunt două tije flexibile având 1,80 m lungime şi 10 cm.
diametru confecţionate din fibre de sticlă, fixate la marginea
exterioară a fiecărei benzi laterale. Partea superioară a fiecărei
antene depăşeşte fileul cu 80 cm. şi este vopsită în benzi de culori
contrastante.
• înălţimea fileului este de 2,43 m pentru bărbăţi şi 2,24 pentru femei,
măsurat la centrul terenului.
• stâlpii de susţinere a fileului trebuie să fie rotunzi şi netezi, de 2,55
m. înălţime, fixaţi de sol la o distanţă de 0,50 m. pân2 la 1 m. de
fiecare linie laterală, Este interzisă fixarea stâlpilor cu ajutorul unor
cabluri.
MINGEA - Mingea va fi de piele, de piele sintetică sau material similar.
Aprobarea unui material de piele sintetică este fixată prin regulamentul FIVB.
Culoarea acesteia va fi o culoare deschisă şi uniformă sau o combinaţie de culori
omologată de către FIVB. Toate mingile folosite vor fi de acelaşi tip şi culoare.
Competiţiile mondiale FIVB, campionatele continentale şi naţionale sau de ligă
trebuie să fie jucate cu mingi aprobate de către FIVB. Ea trebuie să fie sferică,
având în interior o cameră de cauciuc. Culoarea: uniformă, deschisă;
circumferinţa: 65-67 cm.; greutatea: 260-280 gr.; presiunea interioară 392-444
mbari , 0,40-0,45 kg/cm pătrat).
ECHIPELE
• echipă poate fi compusă din maximum 12 jucători, un antrenor principal,
unul secund, un maseur şi un medic. La meci nu pot participa decât
jucătorii înregistraţi pe foaia de arbitraj.
• căpitanul echipei trebuie să fie înregistrat pe foaia de arbitraj. El este
identificat printr-o tresă de 8x2 cm de culoarea diferită de cea a tricoului
plasată sub numărul din faţă. Când căpitanul nu este în teren, antrenorul
principal (sau căpitanul) va desemna un alt jucător care va prelua funcţia
de căpitan.
• echipamentul jucătorilor se compune din tricou, chilot şi pantofi de sport
uşori, flexibili, cu talpă de cauciuc, fără toc. Ele trebuie să fie uniforme, de
aceiaşi culoare pentru toată echipa. Tricourile trebuie să fie numerotate de
la 1 la 18, numerele vor fi plasate central pe piept şi pe spate şi vor fi de
culoare contrastantă cu tricoul. Dimensiunile: înălţime minimă 10 cm. pe
piept şi 15 cm. pe spate.
DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE JUCĂTORILOR
• participanţii trebuie să cunoască regulile jocului şi să le respecte, să
accepte deciziile arbitrilor fără a le comenta.
• trebuie să se comporte respectuos şi politicos în spirit " fair-play" faţă de
arbitri, adversari, coechipieri şi spectatori.
• comunicările între toţi membri unei echipe în timpul jocului sunt permise.
CĂPITANUL:
• semnează foaia de arbitraj, reprezintă echipa la tragerea le sorţi

48
• în timpul jocului este singurul autorizat să vorbească cu arbitri, dar numai
când mingea este în afară de joc.
ANTRENORUL PRINCIPAL:
• înaintea jocului înscrie sau verifică numele şi numerele jucătorilor săi
înscrişi pe foaia de arbitraj, apoi o semnează
• înaintea fiecărui set predă scorerului fişa (fluturaşul) cu aşezarea echipei
în teren
• în timpul jocului poate da instrucţiuni jucătorilor.
ANTRENORUL SECUND:
• poate sta pe banca de rezerve, dar nu are dreptul să intervină în joc.
• în cazul când antrenorul principal trebuie să părăsească echipa, el poate
să-i preia responsabilităţile cu autorizarea arbitrului principal.
PUNCT, SET ŞI ÎNVINGĂTOAREA MECIULUI
• învingătoarea unui meci este echipa care câştigă trei seturi din cinci
• pentru a câştiga un set o echipă trebuie să marcheze prima 25 puncte, cu
o diferenţă minimă de 2 puncte şi 15 puncte în setul decisiv.
• pentru câştigarea unei faze de joc: de fiecare dată când echipa comite o
greşeală echipa adversă câştigă faza de joc şi obţine un punct
FORFAIT, ECHIPĂINCOMPLETĂ
 echipă pierde prin "forfait" (0-3, 0-15 pentru fiecare set) dacă:
o nu se prezintă la teren la ora stabilită
o refuză să joace
 o echipă declarată incompletă pentru un set sau pentru un meci, pierde
setul sau meciul, păstrându-şi punctele sau seturile câştigate până atunci.
FORMAŢIILE ECHIPELOR
• formaţia iniţială este cea pe care o prezintă antrenorul pe fişa sau
fluturaşul de poziţie la începutul fiecărui set.
ORDINEA LA ROTAŢIE este deteminată prin formaţia iniţială care trebuie
menţinută pe toată durata setului.
POZIŢIILE JUCĂTORILOR ŞI ROTAŢIA - în momentul lovirii mingii de către
jucătorul care serveşte, fiecare echipă trebuie să fie cu toţi jucătorii în terenul
propriu (cu excepţia jucătorului care a servit), plasaţi în două linii de câte trei
jucători:
o Cei trei jucători plasaţi de-a lungul fileului sunt jucătorii din linia I,
ocupând poziţiile 4,3 şi 2.
o Ceilalţi trei sunt jucători din linia a doua şi ocupă poziţiile 5,6 şi 1.
Imediat ce mingea a fost servită jucătorii se pot deplasa şi pot ocupa orice
poziţie pe propriul teren şi în zona liberă. Odată ce echipa de la preluare a
câştigat dreptul de a servi, jucătorii săi trebuie să efectueze o rotaţie,
deplasându-se cu o poziţie în sensul acelor de ceasornic.
ÎNLOCUIREA JUCĂTORILOR - prin înlocuire se înţelege acţiunea prin care
un jucător părăseşte terenul şi un altul ocupă poziţia acestuia cu autorizarea
arbitrilor. Într-un set sunt permise maximum şase înlocuiri simple sau trei duble.
Schimbările jucătorului libero nu intră în aceste reguli
JUCAREA MINGII - fiecare echipă are dreptul la maximum trei lovituri
(plus blocajul) pentru a retrimite mingea peste fileu. Un jucător nu poate atinge
mingea de două ori consecutiv (cu excepţia blocajului).
GREŞELI ÎN JUCAREA MINGII
• patru lovituri : o echipă atinge mingea de patru ori înainte de a o
retrimite peste fileu
• lovitură ajutată când un jucător se sprijină pe un obiect sau un coleg
• minge ţinută- un jucător nu loveşte clar mingea
• dublă lovitură- un jucător atinge mingea de două ori succesiv sau
mingea atinge mai multe părţi ale corpului său.
GREŞELI ALE JUCĂTORULUI LA FILEU
• atingerea fileului
• pătrunderea în spaţiul de joc advers împiedicând jocul adversarului

49
SERVICIUL - acţiunea de punere a mingii în joc efectuată din afara
terenului, mingea este lovită cu o mână. Primul serviciu în seturile 1 şi 5 este
efectuat de echipă desemnată prin tragere la sorţi, iar în celelalte alternativ.
GREŞELI DE SERVICIU: nerespectarea ordinii la serviciu, execuţia
incorectă, serviciul atinge un jucător al echipei care serveşte, atinge fileul, cade în
afara terenului.
LOVITURA DE ATAC- greşeli:
• lovirea mingii în spaţiul de atac al echipei adverse
• trimiterea mingii în afara terenului
• lovitura de atac asupra serviciului advers
BLOCAJUL - greşeli
• atingerea mingii în spaţiul de joc advers înaintea sau în timpul
loviturii de atac
• blocajul efectiv al unui jucător din linia a doua
• blocajul prin exteriorul antenelor
• blocarea serviciului advers
• atingerea fileului
• mingea respinsă de blocaj cade în afara terenului
ÎNTRERUPERI DE JOC: timpii de odihnă şi înlocuirile de jucători
• fiecare echipă are dreptul la maximum doi timpi de odihnă şi şase
înlocuiri simple într-un set
• întreruperile pot fi cerute numai de către antrenorul principal sau
căpitanul de echipă
• durata uni timp de odihnă este de 30 de secunde
• întreruperea pentru înlocuire este limitată la înregistrarea ei în foaia
de arbitraj şi intrarea ,respectiv ieşirea jucătorilor.
PAUZELE ÎNTRE SETURI- toate pauzele dintre seturi durează 3 minute,
interval în care se schimbă terenul şi se înregistrează jucătorii în foaia de arbitraj.
SCHIMBAREA TERENULUI- după fiecare set echipele schimbă terenurile
de joc şi băncile de reezerve. Pentru setul decisiv se efectuează o nouă tragere la
sorţi. În acest set când o echipă acumulează 8 puncte, se schimbă terenurile,
poziţiile jucătorilor fiind păstrate.
SANCŢIUNI- CONDUITA INCORECTĂ
• conduită nesportivă: dispută verbală, intimidare - avertizare
• conduită gravă : acte contrare bunelor maniere a moralităţii sau
expresii dispreţuitoare- pierderea fazei de joc
• conduită injurioasă : cuvinte sau gesturi defăimătoare sau
insultătoare - eliminare
• agresiune: atac fizic sau tentativă de agresiune - descalificare
BRIGADA DE ARBITRI este compusă din următorii oficiali:
• PRIMUL arbitru (arbitrul principal –AP)
• AL DOILEA arbitru (arbitrul secund –AS)
• Scorerul
• Patru sau doi asistenţi de linie
Numai PRIMUL şi AL DOILEA arbitru pot fluiera în timpul jocului:
• AP dă semnalul pentru serviciul care începe faza de joc
• AP şi AS semnalează sfârşitul fazei de joc
• Imediat după ce au fluierat ei trebuie să indice prin gesturile oficiale
natura greşelii, jucătorul care a greşit, echipa care va servi.
PRIMUL ARBITRUL - îşi îndeplineşte funcţiile aşezat sau în picioare pe un
scaun situat la una dintre extremităţile fileului, privirea sa trebuie să fie la cca. 50
de cm. deasupra fileului. El conduce meciul, are autoritate asupra tuturor
oficialilor, are putere de decizie asupra tuturor problemelor pe care le implică
jocul.
RESPONSABILITĂŢI:
• verifică condiţiile suprafeţei de joc, fileul, mingile, echipamentul
• efectuează tragerea le sorţi în prezenţa căpitanilor

50
• controlează încălzirea echipelor
• sancţionează conduita incorectă şi întârzierile
• decide asupra:
o greşelilor jucătorului care serveşte şi cele de poziţie ale echipei
o greşelilor de jucare a mingii
o greşelile comise deasupra fileului şi la partea superioară a acestuia
ARBITRUL SECUND- îşi îndeplineşte funcţiile în picioare, aproape de stâlp,
în afara terenului de joc, în faţa arbitrului principal:
• este asistentul arbitrului principal dar are şi propriul domeniu de
competenţă
• controlează activitatea scorerului
• supraveghează conduita membrilor echipei de pe banca de rezerve
• autorizează întreruperile, cotrolează durata acestora
• autorizează înlocuirile
• verifică aşezarea în teren a jucătorilor
• fluieră şi semnalizează:
 greşeli de poziţie ale jucătorilor echipei de la preluare
 pătruderea înterenul şi spaţiul advers pe sub fileu
 contactul jucătorilor cu antena şi fileul de pe partea sa
 lovitura deatac sau blocajul neregulamentar al jucătorilor din
linia a doua
 contactul mingii cu un obiect exterior sau cu solul
SCORERUL îşi îndeplineşte fincţiile aşezat la o masă aşezată în partea
opusă şi în faţa arbitrului principal
RESPONSABILITĂŢI:
• completează foaia de arbitraj
• înscrie datele jocului şi echipele
• înregistrează formaţiile iniţiale
• înregistrează punctele marcate
• controlează ordinea rotaţiei
• anunţă sfârşiturile de set
• înregistrează sancţiunile
• înscrie scorul final
ASISTENŢII DE LINIE sunt plasaţi în picioare în zona liberă la 1-3 m. în
fiecare colţ al terenului. Îşi îndeplinesc atribuţiile folosind un fanion de 30x30 cm,
semnalizează mingea căzută în teren sau în afara lui.

51
Terenul de volei

52
BIBLIOGRAFIE
• Bengeanu C-tin, Rusu Flavia, Braicu F. – Volei-teorie şi metodică, Casa
Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2000
• Bompa, T., (2001) - Teoria şi metodologia antrenamentului sportiv - CNFPA,
Bucureşti
• Colibaba-Evuleţ, D., Bota, I. (1998) – Jocuri sportive. Teorie şi metodică,
Editura Aldin, Bucureşti
• Croitoru Doina (2000) - Volei – Editura ANEFS Bucureşti
• Dragnea, A., Bota Aura (1999) - Teoria activităţilor motrice - Editura
didactică şi pedagogică, Bucureşti
• Drăgan, I.(coord), (1989) - Selecţia şi orientarea medico-sportivă, Ed. Sport-
Turism, Bucureşti
• Ghenade, V.,(1984) – Modelarea instruirii copiilor şi juniorilor, Editura
Sport-Turism, Bucureşti
• Ghenade V. şi colab. (1999) - Optimizarea instruirii în Volei, Editura Plumb,
Bacău
• Hebert M. – Insights and Strategies for Winning Volleyball, Champaign,
Illinois, Leisure Press.
• McGown C. (1995) - Science of Coaching Volleyball, Leeds, Human Kinetics
Publishers
• Păcuraru, A., (2002) – Volei – tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei
Universitare, Galaţi
• Şerban, M., (1997) – Volei curs de specializare, ANEFS Bucureşti
• * * * * Regulamentul jocului de volei – F.I.V.B

53