Vis

Visul îmi zguduie pereţii însângeraţi, care mã înconjoarã sãlbatic,

În ecouri zgâriate de orgoliu,

Fãcându-mã sã tresar la fiecare chip pe care îl zãresc,

Când în nuanţe de carne moartã, când în şiroaie de viaţã,

Nicicând în straie albe şi mirosind a tãmâie.

Oamenii întunericului, care mã fac sã plâng

Sub pietroiul timpului, suspinând şi strigându-ţi numele,

Mã împiedicã sã rostesc pânã la capãt

Rugãciunea iertãrii.

Şi-a pus mâna rece pe braţul meu inert,

Ferestrele se sparg, pereţii îi simt tot mai aproape

De trupul meu vulgar, inconştient.

Mã sufocã prezenţa, aş fugi

Dincolo de limite, de nepãsarea timpului,

Însã trupul nu mã mai ascultã,

E întuneric, mi-e fricã, sunt singurã..

Tresar din patul visãrii, ştergându-mi fruntea,

A fost doar un vis,

Din lungul şir de amintiri.