IDEALURI ÎN RELAŢIILE INTIME

Garth J.O. Fletcher, Jeffrz A. Simpson

Hogaş Diana Loredana

Ruc An II
 I. Teorie şi cercetare asupra idealizării şi
standardelor ideale în relaţii

UNEORI PASIUNEA EXTREMĂ ESTE

ALIMENTATĂ NU DE PARTENERI DIN VIAŢA REALĂ,
CI DE PARTENERI PE CARE ABIA ÎI CUNOAŞTEM
SAU...EXISTĂ DOAR ÎN IMAGINAŢIA NOASTRĂ.
1.TEORIA INTEDEPENDENŢEI ŞI “CEILALŢI
IDEALI”

 Prima şi cea mai mare teorie care se ocupă de

idealizarea în relaţiile de cuplu
 Conform acestei teorii, indivizii îşi evaluează
propriile relaţii folosind 2 standarde:
a. Gradul în care ei primesc beneficii de la
partenerul/relaţia actuală;
b. Gradul în care partenerul/relaţia curentă oferă
experienţe ce le depăşesc pe cele care ar putea
fi oferite de un partener alternativ liber.
IPOTEZĂ:
 Indivizii care cred că primesc relativ mai mult
decât merită ar trebui să fie mai satisfăcuţi de
partener/relaţie, iar cei cu alternative mai bune
este mai puţin probabil să rămână în relaţie.
 Teoria Interdependenţei, şi mai ales constructul
nivelului de compare al alternativelor (CL), au influenţat
puternic modalitatea în care teoreticienii şi cercetătorii
au studiat şi conceptualizat felul în care alţii “ascunşi”
sau “posibili” intră în relaţii intime (romantice).
 Nivelul de comparaţie (Thibaut şi Kelly 1959) este:

→ experienţe trăite de el, valoarea lor fiind dată de

proeminenţă;
→ Nivelul lor de stimulare.

 Nivelul de comparaţie este determinat de experienţa în

alte relaţii.
 Nivelul de comparaţie al partenerilor alternativi
(CLalt.) (Thibaut şi Kelly 1959), definit ca:
→ Experienţele pe care o persoană le poate trăi alături de
cea mai bună alternativă (cea mai favorabilă, inclusiv
cea de a fi singur) la relaţia sa curentă.
 Operaţionalizarea CLalt. – exclusivitatea unui
partener alternativ disponibil la acel moment.
 Ironic, definirea CLalt. Poate împiedica cercetările
asupra idealurilor în relaţiile de cuplu: credinţele şi
percepţiile despre un anumit partener pe care şi l-ar
dori afectează nivelul CLalt. La fel de puternic/poate
mai putenic decât alternativa unui partener disponibil
la acel moment.
 Pentru indivizii foarte implicaţi în relaţiile lor, Clalt.
Poate fi influenţat puternic de standardele pe care la au
în privinţa unor parteneri ideali, decât de un partener
alternativ disponibil.
 Autorii au conchis că acest lucru îi poate face pe
cercetători să subestimeze impactul “celorlalţi ascunşi”
aupra stabilităţii unei relaţii.
2. TEORIA DISCREPANŢEI SINELUI
 Teoriile recente s-au centrat pe discrepanţa dintre
partenerul real şi cel ideal.
 James (1892) - distincţie între sinele material,
spiritual şi social, precizând clivajele dintre eul
spiritual şi cel social poate afecta aprobarea personală.
 Cooley (1902) – indivizii dezvoltă un sine ideal prin
imaginarea evaluării lor de către persoane
semnificative , la cum ar putea deveni.
 Schafer (1967) şi Singer (1971) – extind conturarea
făcută de Freud – superego şi ego ideal, susţinând că
sinele şi alte percepţii sunt influenţate de suma
disparităţii dintre puterea superego-ului (conştiinţa
morală) şi puterea sinelui ideal (ego-ul ideal, speranţe,
ţeluri, aspiraţii).
 Teoria lui Higgins (1987) “ceilalţi moral” (cum crede
este cea mai detaliată; are el că ceilalţi gândesc că el
la bază sinele cu trilogia: ar trebui să fie).
sinele actual, sinele ideal,
sinele viitor.
 Conform acestei teorii –
emoţiile experienţelor
depind de natura şi
magnitudinea diferitelor
feluri de discrepanţe.
 Se centrează pe patru din
ele: sinele actual vs.
“ceilalţi ideal” (cum crede
unul că ceilaţi ar vrea să
fie), sinele actual vs.
 Această teorie a ghidat conceptualizarea – partener
ideal – relaţie ideală.
 Ea explică cum percepţia persoanelor semnificative
poate afecta emoţiile şi jedecăţile interpersonale.
 Teoria postulează că indivizii monitorizează mărimea
discrepanţei în două scopuri:
1. Reglarea celor mai importante atribute personale
pentru a menţine/reduce discrepanţa dintre sinele
actual, ideal şi cel moral.
2. Evaluarea felului în care se menţine/reduce
discrepanţa.
 II. IDEALIZAREA ÎN RELAŢII
 Conform teoriilor despre sine, motivaţia
care ţine de self – enhencement (adică,
preferinţa pentru feedback pozitiv, care
conduce indivizii la vederea propriilor
atribute în bias într-o lumină excesiv de
pozitivă) afectează puternic percepţiile
personale.
 Sedikides (1993) – motivaţia self-
enhancement tinde să fie mai puternică
decât cea evaluativă.
 Tendinţa de a menţine iluzii este asociată cu o
varietate de experienţe pozitive, incluzând fericirea,
relaţii personale îmbunătăţite, motivaţie înaltă şi
persistentă, adaptare mai bună şi sănătate mentală
superioară (Taylor şi Brown, 1988 ).
 Indivizii care au o părere realistă despre ei, non-
iluzorie, tind să fie mai deprimaţi şi să se adapteze
mai greu (Alloy şi Abramson, 1979; Calvin şi Block,
1994).
 EXPLICAŢII:
 Taylor (1989) – iluziile pozitive generează încredere
ceea ce creşte persistenţa.
 Steele (1988) – având o părere foarte favorabilă
despre sine (stimă de sine ridicată), este o resursă
reconfortantă care permite indivizilor să
funcţioneze bine, în special în situaţii dificile sau
stresante de viaţă.
 Freud (1961) presupune că idealizarea îşi are
rădăcina în proiecţii narcisiste prin care indivizii îşi
imaginează modalitatea ideală de a fi în relaţia de
cuplu.
 LaPrelle, Hoyle, Insko, Bernthal (1990) – indivizii
sunt mai atraşi de cei care întruchipează sinele lor
ideal şi care posedă caracteristici pe care ar dori să
le aibă – Murstein (1967, 1971).
 Reik (1944) – indivizii nemulţumiţi de ei înşişi îşi
proiectează eul ideal aupra partenerului lor.
 Maslow (1954) – două tipuri de dragoste: dragoste
deficientă (care apare pentru că partenerul poate
satisface nevoile deficiente ale celuilalt) şi dragoste (ce
provine din calităţile pozitive ale partenerului);
majoritatea oamenilor experimentează dragoste
deficientă.
 Kerckhoff şi Davis (1962) – indivizii din relaţiile non-
formale au atribuit mai puţine caracteristici negative
partenerului de cuplu decât indivizii din relaţii de
lungă durată.
 Idealizarea este mai puternică în primele etape ale
unei relaţii când când atributele partenerului nu sunt
pe deplin cunoscute, posibilele incompatibilităţi nu au
ieşit la iveală şi nu există conflicte majore.
 Pollis (1969) – bărbaţii ăşi idealizează partenerii mai
mult în relaţiile ocazionale decât în relaţiile serioase,
în timp ce femeile au afişat acelaşi nivel de idealizare
în ambele sensuri.
 Murray şi Holmes (1987) – indivizii construiesc
imagini idealizate ale partenerilor pentru a menţine
încrederea şi angajamentul atunci când realitatea
dezamăgitoare este aparentă.
 Cei mai satisfăcuţi parteneri sunt aceia care
proiectează caracteristicile partenerului ideal asupra
propriului partener, făcând din partenerul lor
partenerul ideal (Murray, Holmes, Griffin - 1996).
 Într-un studiu recent, Murray (1996) a descoperit:

 Imaginea individului despre partenerul său tinde să

fie mai apropiată de a saşi de a imaginii partenerului
ideal decât imaginii percepute de partenerul său;
 Indivizii cei mai mulţumiţi au imagini mai idealizate
ale partenerului în comparaţie cu ceilalţi
 indivizii sunt mai mulţumiţi atunci când
partenerul lor îi idealizează.

Un alt studiu al aceluiaşi autor :

1. Cu cât indivizii se idealizează mai mult,
cu atât relaţia va fi mai stabilă.
2. Partenerii care se idealizează încă din
primele etape ale relaţiei experimentează
satisfacţii mai mari şi conflicte mai
puţine.
3. Pe măsura trecerii timpului, indivizii
încep să împartă imaginile lor idealizate.
 STANDARDELE PARTENERULUI IDEAL -
RELAŢIEI IDEALE

 Talaber a dezvoltat o scală a implicării

interpersonale cu patreu itemi:
1) Ce simt despre partenerii lor actuali;

2) Ce cred că au simţit partenerul lor în

legătură cu ei;
3) Ce ar vrea să simtă în privinţa unui
partener ideal;
4) Ce ar vrea să simtă partenerul ideal în
legătură cu ei.
 Evaluarea partenerului actual a
prezis o mai puternică satisfacţie în
relaţie decât evaluarea partenerului
ideal;
 Atât iubirea partenerului real cât şi
cea a partenerului ideal au prezis
satisfacţie;
 Indivizii ai căror parteneri
actuali/ideali nu s-au simţit angajaţi
în relaţii au prezis insatisfacţie faţă
de partenerul actual/ideal.
 O NOUĂ TEORIE A RELAŢIEI IDEALE
STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL PARTENERULUI
IDEAL /RELAŢIEI IDEALE

Modelul realizat de autori (Fletcher,

Simpson - 1998) are urmăoarele premise:
- Din punct de vedere cognitiv, partenerul
şi relaţia ideală trebuie să opereze ca o
structură de cunoaştere accesibilă care
influenţează deciziile într-o relaţie.
- Relaţia, având la bază structura de
cunoaştere, presupune trei componente:
sinele, partenerul şi relaţia.
 Conform modelului, standardele ideale
trebuie să conţină expectanţe, credinţe,
speranţe care sunt relaţionate cu
caracterul, şi ar trebui activate şi folosite
pentru a ghida hotărârile, în special
atunci când sunt în stare de incertitudine
sau trebuie luate decizii importante.
 Modelul îşi propune ca standardele
idealizării partenerului/relaţiei să fie
stocate şi reprezentate ca şi constructe
semi-independente.
 Un singur studiu a explorat conţinutul
relaţiei ideale, dar nu şi a partenerului
ideal:
 Acesta a pornit de la conceptul de dragoste
pentru a afla cauzele unei relaâii de succes,
ajungându-se la conceptul de “relaţie bună”.
 Alte studii au concluzionat că intimitatea şi
apropierea partenerilor sunt vitale într-o
relaţie (Fletcher şi Thomas, 1996).
 Gangestad şi Simpson (1998) au descoperit
trei dimensiuni care pot constitui standarde
de bază în evaluarea unui partener:
1. Capacitatea partenerului de a fi intim şi
implicat;
2. Atractivitatea şi starea generală de
sănătate;
3. Statutul social şi resursele pe care le are.
 FUNCŢIILE STANDARDELOR IDEALE
Standardele ideale au două funcţii:
1. De evaluare a calităţii partenerului şi relaţiei;
2. De reglare şi ajustare a relaţiei.
 Indivizii luptă să obţină consistenţă între
standardele partenerului ideal şi perceperea
partenerului actual, în special când standardele
ideale sunt saliente.
 Dacă discrepanţa este mică, individul
experimentează o stare de bine.
 Dacă discrepanţa este mare, el simte
descurajare, insatisfacţie în relaţia curentă,
mai ales dacă standardele sunt greu de atins.
 Iar, în acest caz, indivizii:
 Părăsesc relaţia;
 Fac schimbări în relaţie astfel încât comportamentul
partenerului să se apropie de standardele ideale;
 Îşi schimbă percepţiile despre partener pentru a
reuşi să-l apropie de standardele ideale;
 Îşi schimbă standardele.
FIN